Horia Sima

 

SFÂRȘITUL UNEI

DOMNII SÂNGEROASE

 

 

 

CUPRINS

 

PARTEA ÎNTÂIA: PREGĂTIRI PENTRU REVOLUȚIE

1. Ieșim din închisoare

2. Ce-am găsit la Berlin

3. Căderea lui Armand Călinescu și războiul

4. Reorganizarea

5. În căutarea unui plan

6. Un sol din țară

7. Întâmplări din garnizoană

8. Val de arestări în țară

9. În luptă cu greutățile

10. Legământul

11. Moartea Profesorului Nae Ionescu

12. Destinderea

13. Întâia delegație legionară din țară

14. Momentul norvegian

15. Expediția se pune în marș

16. A doua delegație legionară din țară

17. Plecarea lui Petrașcu

18. În divergență cu Papanace

 

PARTEA A DOUA: DEZASTRUL EXPEDIȚIEI ÎN IUGOSLAVIA

1. În drum spre Banatul Sârbesc

2. O strălucită performanță

3. Ofensiva germană din Vest

4. Surprinși de Sârbi la Ofcea

5. Fuga în necunoscut

6. Din nou atacați la Vladimirovăț

7. Un marș forțat în noapte

8. Popasul de la Vârșeț

9. Trecerea în România

10. Pe pământ românesc la Lățunaș

11. Înconjurați de jandarmi

12. Ultima bătălie

 

PARTEA A TREIA: DE LA MOARTE LA VIAȚĂ

1. O noapte la Clopodia

2. La Legiunea de Jandarmi din Timișoara

3. Transportat la București

4. În fața Generalului Bengliu

5. Întrevederea cu Ghelmegeanu

6. La Siguranță

7. Cabinetul lui Nicki Ștefănescu

8. Erai în mâinile noastre...

9. Atentatul din Noiembrie

10. "Codreanu e de vină"

11. Organizația teroristă a Gărzii de Fier

12. Ce cred de frontul din Franța?

13. "Domnule Sima, trebuie să ne înțelegem"

14. Intră pe scenă Moruzov

15. Viața la Siguranță

16. Dezarmarea pistolarilor

17. Contactele cu legionarii

18. Cum s-a desfășurat operația

19. Faza politică

20. Își face apariția Generalul Coroamă

21. Momente de tensiune

22. Despre permanențele Statului

23. Din nou în fața lui Ghelmegeanu

24. Un ultim mesager al Palatului: Urdăreanu

25. În libertate

26. O ultimă privire

 

PARTEA A PATRA: COLABORAREA CU REGELE CAROL

1. Starea mea sufletească

2. Ce s-a petrecut afară

3. Eliberarea lui Traian Borobaru

4. În acțiune pentru noul partid

5. Întâlnirea cu Profesorul Codreanu

6. La Hotelul Împăratul Traian

7. Un mesaj de la Virgil Ionescu

8. Audiența la Rege

9. Înființarea Partidului Națiunii

10. Un gest istoric al Profesorului Codreanu

11. Petrașcu este adus la București

12. Ce s-a petrecut la Berlin

13. O nouă delegație legionară la Berlin

14. În drum spre Brad

15. Rechemat telefonic la București

16. Răpirea Basarabiei și a Bucovinei de Nord

17. Ultimatumul rusesc și Consiliul de Coroană

18. Țara pe drumul bolșevizării

19. Întâlnirea cu Generalul Antonescu

20. Subsecretar de Stat în guvernul Tătărăscu

21. Asist la Consiliul de Miniștri

22. O campanie memorabilă

23. Hermann von Ritgen

24. O întrevedere dramatică cu Tătărăscu

25. 2 Iulie 1940

26. Guvernul Gigurtu

27. Alte măști, aceeași piesă

28. Demisia

 

PARTEA A CINCEA: DRUMURILE SE DESPART

1. Linia mișcării

2. Răspândesc textul demisiei

3. Budișteanu îmi ia locul

4. Moruzov speriat

5. O intervenție a lui Vasile Iasinschi

6. Campanie pentru răsturnarea guvernului Gigurtu

7. O torpilă de la Berlin

8. Adunarea de la Budișteanu

9. Constituirea Forului Legionar

10. Problema șefiei

11. Jocul german

12. Din nou la Palat

13. Internarea Generalului Antonescu

14. Politica externă a Guvernului Gigurtu

15. Măsuri contra evreilor

16. Întrevederi politice

17. Gigurtu și Manoilescu la Berchtesgaden

18. Grigore Gafencu la Moscova

19. Miniștrii legionari nu demisionează

20. O intrigă a Legației Engleze

21. La răscruce

22. Un drum prin Ardeal

23. O nouă lovitură de la Berlin

24. O convorbire semnificativă

25. Întâlnirea fruntașilor ardeleni în casa lui Gigurtu

26. Edith von Coller

27. Ultima audiență la Rege

 

PARTEA A ȘASEA: FRONTUL SE REFACE

1. Intensificarea pregătirilor

2. Ostilități nedeclarate

3. Profesorul Codreanu la Călimănești

4. Un ajutor providențial

5. Conferința româno-ungară de la Turnu Severin

6. Concentrat la regiment

7. Misiunea lui Valer Moldovan la Berlin

8. Evoluția lui Moruzov

9. O conferință în patru

10. În vizuina lui Moruzov

11. Moruzov mă invită la Canaris

12. Forul Legionar și revoluția

13. O convorbire cu Horia Codreanu

14. Manifestul și tipărirea lui

15. Cauzele dictaturii de la Viena

16. Un Consiliu de Coroană sui-generis

17. Pierderea Ardealului de Nord

18. Schimbarea datei

19. Planul lui Rotea

20. Curierii destinului

21. "Deutschland braucht Ruhe"

22. Moruzov cade în dizgrație

23. Eliberarea Generalului Antonescu

24. Defecțiunea Profesorului Codreanu

25. Ultimele întrevederi politice

26. Maniu ajută pe Rege

 

PARTEA A ȘAPTEA: MINUNEA ARHANGHELULUI

1. Planul de bătălie

2. O ultimă privire asupra situației externe

3. Plecarea la Brașov

4. Luptele de la Brașov

5. Ofensiva legionară de la Constanța

6. Brava Capitală

7. În dimineața de 4 Septembrie

8. Generalul Antonescu, Președintele de Consiliu

9. Eliberarea legionarilor

10. Manifestația de la Brașov

11. Generalul Antonescu investit cu puteri depline

12. Arestarea lui Moruzov

13. O noapte cu Mihai Antonescu la Brașov

14. În aceeași noapte, se prăbușea Regele Carol

15. Întoarcerea la București

16. Plecarea Regelui din țară

17. Șef al mișcării legionare

18. Considerațiuni finale

 

 

RÂNDURI PENTRU CITITOR

 

Volumul de față aparține memoriilor mele și cuprinde perioada de la 10 Decembrie 1939 până la 6 Septembrie 1940 – acea fază din istoria Legiunii când s-a dat ultima bătălie contra Regelui Carol și care s-a încheiat cu renunțarea acestui la Tron.

 

Mărimea acestui volum se explică prin mulțimea evenimentelor care s-au îngrămădit în acest scurt interval de timp, căci n-a fost zi în care să nu se fi petrecut ceva important. Mai trebuie ținut seama și de faptul că întâmplările care au izbucnit la suprafață și sunt cunoscute de toată lumea nu pot fi deplin înțelese fără a se cunoaște țesătura lor intimă, rețeaua sutelor de amănunte din care ele s-au plămădit. Am preferat să lungesc expunerea decât să las lucrurile nelămurite.

 

Cu această carte, sper că am contribuit la cunoașterea și deslușirea uneia din cele mai tragice epoci din viața neamului nostru.

 

HORIA SIMA

 

24 IUNIE 1977 – Anul Semicentenarului

 

 

PARTEA ÎNTÂIA

 

PREGĂTIRI PENTRU REVOLUȚIE

 

1. Ieșim din închisoare

 

În preajma Crăciunului, după aproape două săptămâni de ședere în închisoarea din Graz, suntem puși în libertate. La trecerea frontierei iugoslave pe la Maribor, în noaptea de 9/10 Decembrie 1939, am căzut în mâinile grănicerilor nemți, pe teritoriul localității de frontieră Spielfeld și, până la lămurirea situației noastre, poliția din Graz, care făcea cercetările, ne-a depus la închisoarea locală. Odată cu mine au intrat în închisoare, Roșu Octavian, Traian Borobaru și Iosif Vasiu. Un alt grup, format din Boian Ion, Popa Ion, Vințan Valeriu și Tolcea Ion, plecat din Iugoslavia înaintea noastră, a avut aceeași soartă. Ne-am găsit cu toții la ora de plimbare a deținuților, în curtea interioară a închisorii.

 

Ni s-a dat voie să scriem și, grație intervenției făcute la Berlin de Preotul Dumitrescu-Borșa, șeful legionarilor din Germania, și de Dr.Victor Biriș, n-am zăbovit prea mult îndărătul ferestrelor zăbrelite. A mai contribuit la grăbirea eliberării noastre și declarația lui Roșu la anchetă: acesta fusese la Legația germană din Belgrad, în timpul când eram acolo, și solicitase viza de intrare în Germania pentru grupul de legionari sosiți în Iugoslavia. Legația germană a cerut instrucțiuni de la Berlin, dar noi n-am mai putut aștepta sosirea răspunsului, având poliția sârbă pe urmele noastre. Totuși intervenția și-a dat mai târziu roadele: grupul nostru fiind semnalat la Berlin, eliberarea lui n-a mai făcut obiectul unor cercetări speciale, care durau de obicei mai bine de o lună.

 

Am ieșit pe poarta închisorii bucurându-ne ca niște copii în prima zi de vacanță. pentru câteva ore, viața pătrundea năvalnic în sufletul nostru.

Grazul este un oraș de munte, de aspect medieval. Alergam pe străzi, sorbindu-i cu nesaț imaginile. Sub învelișul zăpezii, casele evocau o lume de basm și de frumuseți pierdute. Populația se pregătea de Crăciun, un Crăciun de război, fără vitrine încărcate.

 

Ne uitam unul la altul și nu ne vine a crede că suntem liberi. O senzație ciudată pune stăpânire pe noi. După lunile de încordare din țară și din Iugoslavia, pe care le-am trăit clipă de clipă cu moartea pe urmele noastre, pare că pășim într-o viață ireală, care nu-i a noastră.

Ne trebuie un timp de adaptare. Reflexele omului liber nu mai funcționează. E de crezut oare că poți să umbli pe străzi și altfel decât să privești fără teamă în dreapta și stânga, la fața și mișcările fiecărui trecător, fără să te expui unei întâlniri fatale? E o stare anormală, o întrerupere a existenței noastre anterioare, în care norma de viață era fereala și ascunzișul.

 

Mizeria în care ne aflam nu ne strică voioșia, dar suntem siliți să luăm act de ea. Suntem opt inși și nu avem o centimă în buzunar. N-avem cu ce pleca la Berlin. N-avem de mâncare și nici bani să ne cumpărăm o bucată de pâine. La plecarea din Iugoslavia, ne-am împărțit ultimii bani – preschimbați în mărci – în așa fel încât fiecare grup să poată ajunge cu trenul până la Viena.

Un grup avea 100 de mărci, alt grup 80 de mărci. Banii aceștia ne-au fost ridicați în cursul percheziției ce nu s-a făcut la poliția de frontieră din Spielfeld. Cine introduce monedă germană în Reich, este pasibil de aspre pedepse, după noile dispoziții de război.

Noi, fiind refugiați politici, nu eram amenințați de rigorile legii, dar moneda introdusă ilicit în Germania a fost vărsată în Casa Statului German.

 

Chestiunea mesei am rezolvat-o obținând niște bonuri de la Primărie pentru o cantină a Ajutorului de Iarnă (WHW). Cât privește banii, ne-am hotărât să ne adresăm autorităților vamale din Graz, unde erau depuși. L-am luat pe Roșu, care știa ceva nemțește și, după multe umblete și explicații prin diferite birouri, ni se restituie banii confiscați mai recent. Ceilalți, ridicați de la grupul Boian, intraseră pe făgașul formalităților și asupra lor nu mai putea decide decât Direcțiunea Generală a Vămilor din Berlin. Ne întâlnim cu ceilalți camarazi și le arătăm hârtiile. Toți se uitau cu multă duioșie la ele. În împrejurările în care ne găseam, aceste mici lucruri luau proporțiile unei mari biruințe. Mergem la gară și ne facem repede socoteala. Spre bucuria noastră, cu banii restituiți e asigurată călătoria întregului grup până la Viena. E 22 Decembrie. Timpul a trecut și trebuie să înnoptăm în Graz. Dar unde să găsim un loc de dormit? Acte nu aveam și banii nu ne ajungeau să plătim un hotel.

Ne întoarcem la închisoare și rugăm administrația să ne îngăduie să mai poposim o noapte în celulele ce le-am părăsit azi dimineață. Spre mirarea noastră nu ne dă voie. Mai mult decât atâta.

Ni se pune în vedere că va trebui să plătim fiecare câte două mărci pe zi pentru tot timpul petrecut în închisoare. Socoteala ni se va trimite la Berlin. Eram într-o categorie aparte: nici în arest preventiv, nici condamnați, și administrația nu știa cum să justifice cheltuiala făcută cu noi. Ne întoarcem dezamăgiți în oraș. Batem din nou la ușa "Ajutorului de Iarnă" și ni se indică un azil de noapte. Înghețați și obosiți, ne întindem pe paturi și dormim tun până la ziuă.

 

A doua zi pe la amiază, luăm trenul spre Viena. Ocupăm cu toți un compartiment și începem să ne depănăm pățaniile. Grupul Boian, plecat înaintea noastră, a fost simțit de grănicerii sârbi și numai cu greutate s-a putut strecura din mâinile lor. N-au înaintat mult pe teritoriul german și au fost prinși la frontiera Spielfeld, de unde au fost transportați la închisoarea din Graz. Boian, care conducea primul grup, a mai trecut în vară granița pe la Maribor-Graz în Germania. La plecarea din Belgrad, ne lăsase o schiță a drumului asigurându-ne că, urmând indicațiile lui, vom ajunge cu bine la Graz. Dar pe semne că memoria nu l-a mai ajutat, pentru că de la un punct schița nu mai corespundea cu locurile. Boian se despărțise de noi cu certitudinea că poliția germană nu va pune mâna pe el și ne-a dat întâlnire la Berlin. Acum stătea necăjit într-un colț, suportând cu resemnare glumele lui Roșu și Borobaru. Nu numai că știința lui – îi demonstrau aceștia – nu i-a servit nici lui și nici nouă la nimic, dar a trebuit să vină grupul nostru ca să-l scoată de unde se împotmolise.

 

În afară de mine și Boian, ceilalți camarazi vedeau pentru întâia oară Austria. Cei mai mulți nici nu trecuseră vreodată frontiera țării lor. O lume nouă se deschidea înaintea lor.

Atenția lor era absorbită de oameni și locuri. Pe mine mă năpădesc gândurile. În ce stare sufletească vom găsi grupul de la Berlin? Miti Dumitrescu plecase însoțit de binecuvântările legionarilor din Berlin, dar golurile lăsate de Legiune de masacrul din țară nu le-a pustiit și lor sufletul, nu le-a spulberat toate nădejdile? Clime, Banea, Totu, Alecu Cantacuzino, nu mai sunt în viață. Dintre Comandanții Bunei Vestiri doar Ilie Gârneață aflasem că trăiește, dintr-o declarație făcută ziariștilor. De Belgea și Puiu Gârcineanu nu aveam nici o știre. În cine să mai creadă? După ce toate punctele exterioare de sprijin le pierduserăm, nu ne mai putea servi de reazem decât interiorul. Dar câți legionari se pot regăsi, fără Căpitan, fără căpetenii, avizați exclusiv la propria lor forță sufletească? Câți pot reproduce prin propriile lor mijloace fenomenul legionar?

 

Dacă mă uit în jos, la elementele care au dus greul prigoanei, nu văd decât pământ ars. Toți cei care au lucrat sub comanda mea au fost uciși până la unul. Legătura cu mine, chiar dacă se mărginea la servicii secundare, era o indicație suficientă pentru Siguranța Statului ca să treacă un legionar pe listele morții. Dorca, Noaghea, Clement, Cioflec, Nadoleanu și alții, zac în morminte necunoscute. Iar eu dacă mai sunt în viață, nu pot să-mi explic altfel decât prin ocrotirea cerului. Se împlinesc aproape doi ani de când sunt urmărit de toată poliția, jandarmeria și Siguranța Statului. S-au pus premii pe capul meu. Sute de oameni au fost schingiuiți, unii uciși în bătăi, ca să spună unde mă aflu sau cum pot să-mi dea de urmă. De nenumărate ori s-a închis cercul prigonitorilor în jurul meu până aproape a mă atinge cu mâna și tot de atâtea ori o putere nevăzută mă scotea din primejdie, adeseori fără să știu. E aici mai mult decât o întâmplare. Ca și cum toată acțiunea de nimicire a mișcării legionare ar atârna de ceva: de prinderea mea și această ultimă captură nu le-a reușit dușmanilor.

 

Privesc la camarazii din jurul meu. Coasa morții a trecut la câțiva milimetri de fiecare. Mă bucur că măcar ei au putut fi salvați. Puterile sufletului sunt mari. Cine știe? Poate că acest grup este solul destinului legionar, poate că odată cu trenul care ne poartă spre Viena și Berlin își poartă și Legiunea ultimele ei nădejdi.

 

Între legionarii din țară, efectul produs de represalii n-a fost cel scontat de Carol. Exemplul "statuat" de guvern n-a provocat acel val de înfricoșare destinat să măture ultimele rezistențe legionare. După trei zile, legionarii din Capitală și-au refăcut contractele, după o lună un mare număr de organizații și-au reluat activitatea.

La plecarea mea din țară, lăsasem un sistem de legături care se întindea de la București până la Banatul sârbesc. În populație execuțiile ordonate de Carol au fost întâmpinate cu o dezaprobare unanimă. În sângele nevinovat cel-a vărsat Carol, ca al doilea Irod, ca să dispară și "sămânța acestor netrebnici", cum se exprima Argetoianu, s-au stins și ultimele reflexe ale Majestății Regale. Când cadavrele legionarilor au fost expuse pe străzi și în piețele publice, iar copii de la școala primară obligați să privească, toată lumea și-a întors îngrozită fața de la el. Pe tronul României nu mai stătea un Rege, ci un călău al tineretului și al Națiunii. Oroarea stârnită de Rege era atât de mare, încât lumea din Capitală îl denumea Berilă, după numele unui fioros asasin.

 

Grupul de la Berlin reprezenta un prețios capital legionar, prin faptul că se afla în afara razei de acțiune a guvernului. Legionarii din țară puneau mari nădejdi în acest grup. Acolo era Comandamentul, acolo se ținea ascuns și Căpitanul, căci nimeni nu se putea împăca cu gândul morții lui. Credința că trăia Căpitanul nu putea fi smulsă nici din sufletele noastre, ale acelora care fiind în Germania, știam cât de puțin fundate sunt zvonurile care circulau. Nu aveam nici o dovadă. Mintea refuza orice speculație de acest gen și totuși nu ni-l puteam închipui pe Căpitan trecut dincolo de hotarele vieții. Era un sacrilegiu să gândim legiunea fără el. Nu era o prezență mistică sau simbolică, ci una aievea și actuală. El conducea Legiunea, el dădea impuls acțiunilor noastre, iar noi reprezentam un provizorat de conducere, un sistem legionar care nu funcționează decât grație acoperirii continue ce-o primim de la el "de undeva", din țară sau din Europa. Căpitanul era o făptură năzdrăvană. Dușmanii nu-l pot răpune și moartea nu se poate atinge de el.

 

Vestea că ar trăi Căpitanul a fost strecurată de guvern în mijlocul legionarilor cu scopul de a atenua reacțiunile ce s-ar fi produs după uciderea lui. Dar viclenia lui Armand Călinescu s-a întors împotriva lui și a guvernului. Insinuația a căzut pe un teren primitor și s-a transformat în mit. "Căpitanul trăiește" devenise lozinca de luptă a celor mai mulți legionari. O formidabilă coeziune s-a realizat în jurul acestui mit. Chiar după masacrul din Septembrie, mitul nu și-a pierdut eficacitatea. Toate acțiunile se realizau ca și cum noi, câțiva inițiați, am ști ceva mai mult decât masa legionară, ne-am raporta în tot ceea ce facem la prezența Căpitanului, ascuns undeva, dar nu putem vorbi, suntem legați să păstrăm secretul, până când va hotărî el.

 

Grupul de la Berlin beneficia și de prestigiul unui alt mit, cu caracter politic: sprijinul de care ne-am bucura din partea lui Hitler. Legionarii din țară erau ferm convinși că întreținem relații de cea mai mare importanță cu guvernul german și, la momentul oportun, această prietenie se va arăta, fie primind arme ca să înlăturăm regimul prin forță fie că Hitler însuși va lichida regimul de crimă și teroare, pedepsind pe asasini.

Acest mit băgase spaima și în Rege. Simpla noastră prezență în Capitala Reichului crea o gravă problemă guvernului român. Orice succes al lui Hitler era interpretat a fi și un succes al mișcării, un pas mai aproape de ziua scadențelor.

 

În realitate, relațiile noastre cu oficialitățile germane n-au depășit niciodată interesul destul de precar ce-l arătau, în genere, tuturor naționaliștilor refugiați în Germania. Aceste contacte în nici o împrejurare n-au dus la consecințe practice, în sensul unui sprijin efectiv ce l-am fi obținut din partea guvernului german sau a partidului național-socialist.

 

Miti Dumitrescu, plecând din mijlocul legionarilor din Berlin ca să răzbune pe Căpitan, acest grup mai câștigase o faimă: devenise chezășia invincibilității noastre. Nici n-a trecut un an de la uciderea Căpitanului, a Nicadorilor și Decemvirilor, și Armand Călinescu căzuse, fulgerat de echipa lui Miti Dumitrescu. Grupul de la Berlin așa era de apreciat în țară, că trăia într-un climat eroic, că era continuatorul luptelor din prigoană. În sânul acestui grup cădeau marile deciziuni ale mișcării. nu va trece multă vreme și Regele Carol va avea aceeași soartă sau va fi alungat de pe tron, pentru că legionarii de la Berlin nu dorm.

 

Dându-mi seama ce grave repercusiuni ar avea destrămarea grupului Berlin pentru soarta întregii mișcări, m-am adresat legionarilor veniți cu mine, cerându-le ca, la întâlnirea lor cu camarazii din Berlin să nu manifeste nici cel mai mic semn de descurajare. Chiar dacă ar fi tulburați de anumite îndoieli, să forțeze nota la nevoie, arătându-și nețărmuita încredere în viitorul nostru. Probabil că grupul din Berlin aștepta să sosească o trupă înfrântă și demoralizatoare. Dar noi n-am plecat din țară pentru a ne salva viața, ci pentru a ne pregăti pentru o nouă campanie, după ce existența în țară devenise imposibilă. Trebuie să depășim durerea care ne sfâșia sufletele, pentru a da un nou impuls luptei legionare. Să fim interpreții autentici ai spiritului legionar din țară. Legionarii din țară privesc la noi și la toți camarazii din Berlin ca la oastea miracolului, de la care va veni mântuirea.

 

Cuvintele mele n-aveau nevoie să fie însoțite de prea multe argumente. Ca oameni veniți de pe front, pentru ei era firească această atitudine. Cu toții și-au luat angajamentul să exalte înaintea camarazilor din Berlin resursele și spiritul combativ al mișcării.

 

Ajungem după masă la Viena. Aici tragem la Ștefan Cernea, fost ofițer în armata austro-ungară și apoi funcționar la Consulatul român din Viena. Din cauza unor conflicte cu Consulul, își dăduse demisia și acum își câștiga existența în mod particular. Era un prieten al mișcării, iar casa lui devenise un punct de sprijin pentru trecerile noastre din țară spre Germania și înapoi. Eu am rămas peste noapte la el, iar ceilalți camarazi chiar în aceeași seară, 23 Decembrie, au luat trenul spre Berlin.

 

Ștefan Cernea a fost emoționat până la lacrimi la vederea noastră. Aflase și el că suntem la închisoarea din Graz și, pe unde putuse, intervenise ca să fim puși în libertate. Rămas singur, m-a întrebat cu inima strânsă dacă mai există ceva în țară, dacă mai sunt oameni care cred în luptă și dacă mișcarea mai are vreo șansă să biruie? Era îngrozit de cele întâmplate și destul de abătut. I-am expus fără ascunzișuri toate dificultățile situației.

Aproape întreg cadrul nostru de conducere a căzut pradă nebuniei carliste, iar luptătorii care s-au distins în prigoana din 1938-1939 doi, trei dacă mai trăiesc. Pierderile sunt atât de rele încât ar trebui să te lași doborât de disperare dacă ai vrea să le cântărești. Dar se înșeală tiranii, când cred că ai distrus mișcarea. Din sângele martirilor vor crește noi legionari. Mișcarea este un sistam de valori, o trăire și nu poate fi desființată prin măsuri brutale. Ea ar putea dispărea numai dacă un alt sistem, mai viguros, mai pur, mai dezinteresat, ar părea pe pământul româniei. Astăzi mitul mișcării s-a adâncit în așa măsură în masa poporului român încât dacă s-ar face un început de revoltă, tot poporul s-ar ridica contra tiraniei carliste. Noi ne-am întors ca să ne pregătim pentru o nouă expediție. Dacă aceștia acum, câți suntem și câți am mai rămas, în momentul celei mai mari dureri și dezorientări, mai credem și nu plecăm steagul, biruința noastră este asigurată. Esențialul este să nu se rupă firul continuității legionare și acest fir, astăzi după decapitările suferite, este extrem de firav. Dacă privim în tabăra dușmană, lucrurile nu stau tocmai bine. Sistemul carlist, lipsit de Armand Călinescu, nu mai este viabil. Cu Armand Călinescu, n-a căzut numai omul tare al regimului, ci întreg regimul a primit o lovitură de moarte. De altă parte situația externă a României se agravează din zi în zi, demonstrând că numai politica externă preconizată de Căpitan, alături de Puterile Axei, poate asigura viitorul țării. Se remarcă semne de descompunere interioară a regimului. Venirea lui Tătărăscu, om al compromisului, declarațiile acestuia, trebuie interpretate în sensul că Regele este obligat să renunțe la politica asasinatului și să caute o nouă orientare internă și externă.

 

Tragedia legionară l-a zguduit atât de mult pe Cernea, încât la plecare am simțit că nu stăteam de vorbă numai cu prietenul Cernea, ci că devenise unul de-ai noștri, hotărât să împărtășească toate necazurile și bucuriile cu noi.

 

În ziua întâi de Crăciun, cobor la Berlin, în gara Friedrich-Strasse. Mă așteptau câțiva dintre camarazii sosiți cu o zi înainte.

 

Întreb de Petrașcu. Îmi spun că locuiește la Petre Ponta. Îi dau un telefon chiar din gară. Mă cheamă la el să petrecem Crăciunul cu familia Ponta. Pe Petre Ponta îl cunoșteam fugitiv încă din vară. Era un om de o rară energie, de-o putere de muncă uluitoare. Un exemplar unic în felul lui: împreuna perseverența germană la lucru cu iuțeala și vioiciunea temperamentului românesc. Dacă întreg poporul român ar fi format din astfel de elemente, am deveni cea dintâi națiune de pe glob.

 

Petre Ponta avea toate motivele să fie mulțumit cu viața. Emigrase de aproape zece ani din țară. Făcuse școala de Belle-Arte din Berlin. Era un desenator artistic și organizator de expoziții. Își iubea meseria cu pasiune și câștiga destul ca să ducă o existență comodă. Soția lui, Alice Ponta, de origine germană, o femeie de o rară înțelegere și bunătate, era ea însăși pictoriță. Totuși ceva în forul lui interior nu îi dădea pace. Viața printre străini, ruperea de neam, îl durea adânc. Auzise de legionari, de lupta ce-o poartă pentru ridicarea neamului, de viața lor chinuită. Voia să devină unul dintre ei. N-a mai avut astâmpăr până ce n-a dat de urma noastră. Prin inginerul Caraivan a ajuns să vorbească cu Petrașcu. Acesta mi-a comunicat impresiile ce le-a avut după întâlnire: surprinzătoarea apariție a unui om care se oferă să servească din tot sufletul lui și cu tot ce are cauza Legiunii. L-am cunoscut apoi și eu, înainte de plecarea din țară. Greu se mai exprima românește; își însușise la perfecție dialectul berlinez. Zelul cu care se îmbia mi s-a părut suspect. Cum guvernul căuta să introducă agenți în mijlocul nostru, i-am recomandat lui Petrașcu prudență. După câteva luni de ținere sub observație, Petrașcu s-a convins că n-are de ce să se teamă. Omul era de perfectă bună credință. Zelul lui era sincer. Era expresia unui fond curat, a unei conștiințe naționale care a izbucnit în el cu o putere elementară. Petrașcu s-a mutat la el și de atunci casa lui Petre Ponta din Berlin, Sondershauserstr.84, a devenit parte integrantă din viața și istoria Legiunii. Odată cu intrarea noastră în casa lui, familia Ponta încetase de a mai avea o existență privată. Ziua și noaptea orice legionar era bine primit. Ultimii bani și ultima bucată de pâine și-o împărțea cu noi. Așa și-a stricat Petre Ponta rosturile vieții lui pentru totdeauna.

 

Casa lui Petre Ponta se afla în sudul Berlinului, cartierul Lichterfelde-Ost. Pe înserat am ajuns la el. În prag m-a întâmpinat Petrașcu. Ne-am strâns mâna și ne-am luat îndelung unul la altul. Parcă îi venise inima la loc. "Bine că ai venit", au fost singurele lui cuvinte.

 

Din nou suntem iar împreună. Amândoi am trecut prin cele mai mari primejdii și Dumnezeu ne-a apărat până acum și pe unul și pe altul. Cât timp mă știa în țară, nu mai avea liniște. Îi era teamă de viața mea. Îl lega de mine o veche prietenie. Ne cunoșteam de pe băncile liceului. Aceleași visuri și idealuri ne-au plămădit existența din fragedă tinerețe. Când ne-am întâlnit în Legiune, eu intrasem în toamna anului 1927, el cu un an mai târziu, nu m-am mirat deloc. Aparțineam demult aceleași comunități spirituale. Chemarea lui Corneliu Codreanu ne-a găsit pregătiți sufletește. Îl căutam pe acest uriaș al generației noastre și de atunci n-am urmat decât cărarea bătută de viscole a Legiunii.

 

Intru în salon. Un pom de Crăciun frumos împodobit și o masă lungă. Întâlnesc pe mai mulți camarazi dintre cei vechi și noii sosiți. Am cântat împreună colinde și cântece legionare. Suferințele și grijile par să dispară pentru o clipă în voia bună care ne învăluie pe toți. Dar a doua zi vor începe cu și mai multă strășnicie.

 

2. Ce-am găsit la Berlin

 

Petrașcu mi-a comunicat ce s-a petrecut în lipsa mea la Berlin. Situația grupului era mult mai rea decât mi-o închipuisem. Numai exista unitate de comandă, grupul se împrăștiase și, ceea ce era mai grav, însăși resorturile sufletești ale legionarilor cedaseră. Dintre căpetenii, Papanace se ținea mai bine, dar nu făcuse nici un efort de regrupare a forțelor. Petrașcu se simțea stingher fără mine.

 

Când am plecat spre țară, 15 August 1939, funcționa un "comandament" al grupului legionar din Berlin, format din Preotul Dumitrescu-Borșa, Alexandru Constant, Victor Vojen, Constantin Papanace, Victor Silaghi și cu mine. Șeful grupului era Preotul Dumitrescu-Borșa, eu mă ocupasem de legăturile cu țara, Vojen și Papanace cu relațiile externe, Constant cu garnizoana. Părintele Dumitrescu-Borșa nu se bucura de prea multă considerație între legionarii din Germania. Venise cu o presă proastă din Polonia. Horodiceanu, Trifa, Petrașcu, Stănicel, care împrăștiaseră cu Părintele exilul cu Polonia, erau atât de porniți contra lui încât duceau campanie. Cum nu participasem la aceste frământări, nu m-am lăsat impresionat de ele. L-am susținut la conducerea grupului din Berlin împotriva celor mai apropiați prieteni ai mei. Mă lega de el viața chinuită petrecută împreună din 1938 și mă gândeam la numele ce-l poartă. Fusese secretar general al partidului "Totul pentru Țară" și era singurul supraviețuitor al echipei din Spania.

 

La întoarcerea mea, comandamentului nu se mai întrunea, iar legionarii se răzlețiseră care încotro, căutându-și preocupări mai mult sau mai puțin îndepărtate de obiectivele esențiale ale mișcării în acele momente. Existau și elemente de luptă, dar ce puteau face când ei înșiși șefii lor se arătau șovăitori?

 

Înainte de ști ce să fac, m-am hotărât să trec pe la fiecare din căpeteniile legionare din Berlin, ca să verific informațiile primite de la ei. L-am vizitat mai întâi pe Preotul Dumitrescu-Borșa. N-am recunoscut nici o fibră din omul de altădată. Era o ruină morală. Nu mai credea în nimic. Repeta mereu, cu ochii duși departe, în cursul conversației, "o să ajungem ca Rușii albi". După masacrul din țară, considera situația mișcării pierdută, cel puțin pentru generația actuală. Preotul Dumitrescu-Borșa era unul dintre legionarii care nu trăiau din lumina lor proprie. După dispariția Căpitanului, se prăbușise și el. Procesul descompunerii începuse din Polonia. Venind din Polonia în Germania, eu, Papanace și ceilalți am forțat nota, așezându-i în fruntea noastră. L-am pus într-o situație care-l obliga "să se țină bine". Era șeful nostru.

 

Intrând în mediul nostru combativ, Părintele Borșa a avut chiar momente de înviorare. În vară era plin de foc. Compara situația noastră cu a vânătorului care stă la pândă. "Cine poate și are norocul să-i treacă pe dinainte Armand Călinescu, trage".

Era în corespondență cu Miti Dumitrescu și avea ferma convingere că de astă dată monstrul nu mai scapă. Iar acum același om, șeful nostru, primea cu astfel de cuvinte pe legionarii care se întorceau din mijlocul primejdiilor. Nu-i părea bine când îi spuneam că mișcarea s-a refăcut în țară.

N-a avut nici curiozitatea să mă întrebe amănunte. Ce-am putut desprinde precis de la el, era că voia să fie lăsat în pace. Nu mai voia să audă de nimic, nu mai voia să fie amestecat în nici o acțiune. Răspunderea grupului nu-l mai interesa.

 

Un șef își descurajează trupa, nu mai poate pretinde să fie urmat. Părintele Dumitrescu-Borșa purta răspunderea pentru destrămarea grupului. Mi-am dat seama din acel moment că drumurile noastre se despart.

 

M-am întâlnit apoi cu Papanace, la locuința lui Virgil Mihăilescu. L-am găsit abătut. I-am expus situația din țară și el mi-a povestit frământările din mijlocul grupului, după plecarea mea. Vojen. Constant, Preotul Borșa, se desprinsese de grup. Silaghi avea un serviciu și trăia retras. Cu Ciorogaru, relațiile grupului erau de multă vreme întrerupte. Papanace se întâlnea individual cu ceilalți legionari, dar o viață colectivă nu mai exista.

 

Analizând posibilitățile mișcării, după pierderile suferite, se exprima destul de sceptic. Se afla într-un impas sufletesc, pe care și-l mărturisi fără înconjur. Mi-a propus să iau eu conducerea grupului, după defecțiunea Părintelui.

"D-ta ești singurul care poți continua lupta, mi-a spus. Reprezinți extrema dreaptă a mișcării, elementul ei de acțiune de care se tem dușmanii. Ai un nume în jurul căruia se poate aduna trupa sfărâmată".

 

Relațiile mele cu Papanace, în tot timpul refugiului din Berlin, au fost mai mult decât cordiale, de mare confidență. Noi doi reprezentam ultima linie de rezistență a grupului. Când grupul avea momente de absență sau de dezorientare, noi restabileam efortul și continuitatea. Când am plecat în țară, pe el l-am considerat a fi garantul liniei legionare a grupului Berlin, având un coeficient de densitate sufletească mai mare decât alții. În acest sens am lăsat vorbă și lui Petrașcu la plecare: "Țineți-vă de Papanace orice s-ar întâmpla". Acum el însuși intrase într-o fază de depresiune. Omul nu mai putea da atât cât reclama gravitatea momentului și făcea la alții să-și asume răspunderea situației. E o atitudine legionară cum nu se poate mai corectă.

Cunoscându-i trecutul, aveam toate motivele să cred că propunerea ce mi-o făcuse pleca dintr-un fond sufletesc curat.

 

Cu aceeași sinceritate i-am expus punctul meu de vedere. Eu îmi iau răspunderea luptei din țară, dar nu răspunderea conducerii grupului legionar din Berlin, nici sub aspect să reconstituim o unitate fragilă, care ar avea mai mult darul să provoace numai dușmănii? De ce să ne reunim cu niște oameni care și-au pierdut suflul interior? Să-i lăsăm pe cei ce au abdicat de la linia legionară în plata Domnului, iar noi să ne vedem de drumul nostru. Eu îmi voi alcătui un grup legionar, format numai din luptători, numai din încercați și gata de sacrificiu și cu aceștia mă voi întoarce în țară. El, Papanace, să acopere pregătirea viitoarei expediții, fie în raport cu ceilalți legionari din grup fie în relațiile cu Germanii. Papanace a fost de acord și cu asta ne-am despărțit. De fapt, în această întâlnire, fără să-i spunem pe nume, s-a reconstituit comandamentul legionar din Berlin între noi doi, după răzlețirea celorlalți membri ai lui.

De atunci ne consultam des și toate problemele ce se iveau în viața grupului le rezolvam împreună, într-un spirit de perfectă camaraderie.

 

Vojen și constant intraseră funcționari la Ministerul german al propagandei. L-am văzut mai întâi pe Constant, care reflecta de obicei și părerea celuilalt. Constant mi-a vorbit agitat, ca un om stăpânit de panică: "Măi, să lăsăm acțiunile acestea care ne fac atâta rău și ne costă atâta sânge.

Să căutăm o soluție politică a problemei noastre". A apăsat pe politic cu un deosebit efect oratoric.

 

A fi consecvent, a avea o logică în idei și fapte, este o chestiune de caracter. Era uluitor să văd cum încerca să-și corecteze poziția retroactiv. Vorbea cu mine ca și cum ar fi fost străin de cele întâmplate în țară. Ce lipsă de bărbăție! Vojen și Constant, ca membri ai comandamentului, cunoșteau expediția lui Miti Dumitrescu.

 

I-am cerut lămuriri, cum vede el "soluția politică"? Implică tratative cu Regele? A evitat să se pronunțe. Un lucru am reținut: Constant nu mai punea preț pe lupta din țară. Dintr-o convorbire ce-a, avut-o mai târziu cu Vojen, prietenul său nedespărțit, m-am lămurit în ce constă faimoasa "soluție politică: o intervenție a Berlinului în politica internă a României, într-un moment de încordare cu Carol, care ar putea să fie chiar un război. Mișcarea legionară ar fi chemată să joace un rol important într-o asemenea împrejurare. Soluția era ispititoare pentru cine voia să evite riscurile, dar pentru mișcare nu era o afacere. În ce postură mizerabilă ne-am fi prezentat în fața țării, ca miluiți ai Nemților?

în caz de război, când munții de cadavre s-ar fi ridicat între Români și germani, mai putea mișcarea să-și susțină vechea poziție de politică externă, alături de puterile Axei?

 

Cu Ciorogaru n-am vorbit, pentru că de multă vreme se despărțise de grup. Aflasem că și el era partizanul unei soluții politice, dar pe care nu o vedea posibilă, spre deosebire de Vojen și Constant, decât cu Regele. Pentru a-și ilustra teoria, luase deja legături cu guvernul de la București, prin mijlocirea agenților diplomatici de la Berlin. Se împrietenise în ultimul timp cu preotul Dumitrescu-Borșa. Îi surâdea și lui o înțelegere cu guvernul, pentru a nu ajunge "rus Alb", cum se lamenta Părintele.

 

Trifa, fostul președinte al Centrului Studențesc București, susținea că nu mai avem altceva mai bun de făcut la Berlin decât să învățăm și să luăm diplome. Odată oamenii formați, altfel ne vom măsura cu Carol. Nu pricepeam legătura de la cauză la efect cu politica Legiunii. Să se sperie Carol de diplomele achiziționate de legionari la Berlin și să ne lase puterea? Sau, fiind în posesiunea acestor titluri, vom pătrunde mai bine în miezul evenimentelor și atunci îl vom combate cu arme superioare? M-am forțat să cred că acesta din urmă era gândul lui Trifa, când a părăsit viața de grup și preocupările noastre și s-a consacrat exclusiv studiilor. Țara Românească nu ducea lipsă de intelectuali, ci de intelectuali de caracter.

Mișcarea legionară era o reacție contra intelectualismului sterp, rupt de realitățile naționale.

 

Singura mângâiere sufletească mi-a procurat-o Dr. Victor Biriș. Nu-l mai văzusem din țară. În August 1939, ne-am încrucișat drumurile în Banatul sârbesc, fără să ne fi putut vedea. Eu mergeam spre țară și el fugea din țară, pe la Lățunaș, pentru a se refugia în Germania. Fusese procuror la Tribunalul Oravița și și-a dat demisia când i s-a cerut să voteze Noua Constituție.

A fost unicul caz pe țară. Prin Preotul Borșa, de ai cărui copii se interesase în prigoană, s-a atașat comandamentului central, aducând mari servicii mișcării. Biriș lucra acum ca hamal într-o întreprindere și l-am găsit zăcând la spital, zăcând de o gripă contractată în iarna aceea grea. Deși era pe un pat de spital ars de febră, n-a fost nevoie de nici o încurajare pentru a-l înviora. Biriș era mai tare sufletește decât noi toți. Pierduse pe fratele lui, Gheorghe Biriș, în masacrul de la Miercurea Ciuc. Gheorghe Biriș studiase Dreptul la Cluj și făcea parte din falanga de studenți legionari de la această Universitate, care s-au acoperit de glorie în cursul acestei prigoane.

 

Atmosfera de la Berlin îl întrista. Fusese prieten cu Preotul Borșa, dar de când îi citise în suflet lenta descompunere, se înstrăinase de el. Acum aproape nici nu-și vorbea. Ce deosebire de atitudine între ultimul supraviețuitor al echipei din Spania și fostul secretar al partidului "Totul pentru Țară", Preotul Borșa, și necunoscutul procuror de la Oravița! Biriș rupsese toate punțile în urma lui, pentru a se întâlni cu destinul Legiunii. Renunțase la familie, la carieră, la prietenii din alte partide, pentru a-și asuma riscuri care nu decurgeau din obligații contractate anterior sau din jurăminte solemne.

 

Făcând bilanțul întrevederilor avute cu căpeteniile legionare din Berlin, am ajuns la următoarele concluziuni:

 

1. În primul rând am observat o goană după alibiuri. Fiecare voia să se știe cât mai puțin amestecat în atentatul lui Miti Dumitrescu. Masacrul din țară punea problema responsabilităților și, cu excepția lui Papanace, ceilalți se făcuseră mici, mici de tot, pentru ca răspunderile să treacă pe deasupra capului lor.

 

2. Lupta contra Regelui Carol trebuia să continuată și onorată. Această situație, singura loială față de Legiune și față de memoria celor căzuți, reclama noi eforturi și noi sacrificii. Cine urmează la rând ca să continue eroică a mișcării? Puțini mai răspundeau la apel. Reflexele combative ale legionarilor din Berlin nu mai funcționează cu prospețimea omului din tranșee.

 

3. Exista un caz aparte, al lui Silaghi, căruia nu i se putea tăgădui nici curajul convingerilor și nici spiritul de deciziune. El stătea deoparte pentru că era zdrobit sufletește. Nu mai trăia Căpitanul, nu mai trăiau atâția legionari de elită, care ar fi putut să îi ia locul. În cine să mai aibă încredere? În Părintele Borșa, care dăduse bir cu fugiții, în mine, în Papanace? Garanția noastră i se părea destul de fragilă.

 

4. După atentatul contra lui Călinescu, autoritățile germane puseseră ochii pe legionarii refugiați. Miti Dumitrescu plecase din Germania. Guvernul germana fost neplăcut surprins de atentat.

O complicație care nu-i convenea în momentul când armatele germane erau angajate în Polonia, iar proaspătul pact de neagresiune cu Moscova trebuia să fie pus în aplicare. Cum vor interpreta Sovietele acest atentat?

 

Ca să se pună la adăpost de noi surprize, guvernul german decisese restrângerea libertății de mișcare a legionarilor refugiați în Germania, obligându-i să se prezinte săptămânal la poliție, pentru control. Li s-a pus în vedere că nu au voie să părăsească teritoriul german, fără aprobarea Gestapo-ului. Această măsură mărise dezorientarea în mijlocul grupului. Însăși pământul solid al Germaniei național-socialiste începea să le fugă de sub picioare. Se răspândise teama între legionarii din Berlin că dacă se va mai întreprinde ceva de pe teritoriul Germaniei, vor fi băgați cu toții în lagăr de concentrare sau vor fi predați guvernului din țară. Această amenințare i-a determinat pe mulți "să se dea la fund", pentru ca să nu fie ridicați în cine știe ce împrejurare.

 

5. Exista și o categorie de legionari care au rămas neclintiți pe poziție. Aceștia erau Smultea, Rotea, Petrașcu, Eugen Teodorescu, Dragomir-Jilava, Alexandru Popovici, Virgil Mihăilescu și Biriș. Dar aceștia așteptau inițiativa "Comandamentului", cum erau obișnuiți. Venirea noastră a însemnat o ușurare pentru ei. Ei sperau că de acum înainte se va risipi atmosfera de lâncezeală care domnea la Berlin și li se vor spune clar și precis ce au de făcut.

 

6. În concluzie, grupul de la Berlin nu mai poseda ceea ce exista mai înainte, viață și orientare proprie. Existau atitudini, dar nu o atitudine globală. Aceste atitudini individuale erau fără consistență, fluide, fiind mai degrabă expresia unei renunțări interioare. Dacă noi, cei din țară, ne asimilam acestei mentalități defetiste, Regele Carol putea să-și serbeze triumful pe mormântul Căpitanului și al atâtor legionari căzuți. O bătălie nu se pierde atunci când au suferit una, două sa mai multe înfrângeri, ci atunci când interior te recunoști înfrânt.

 

Situația nu se putea salva decât contopind într-o unitate pe legionarii veniți din țară cu legionarii din Berlin, rămași pe poziție. Din unificarea celor două grupe trebuie să ajungem la constituirea unei noi forțe, cu care să reluăm ofensiva contra regimului. Odată acest nucleu format, întreg grupul de la Berlin își va regăsi centrul de greutate și, pe încetul, și ceilalți legionari, care acum sunt frământați de îndoieli și stau în expectativă, se vor reintegra luptei.

 

Tot atât de important era, ca în locul vechiului comandament, care se pulverizase, să creăm un nou comandament, a cărei axă să fie colaborarea mea cu Papanace.

 

3. Căderea lui Armand Călinescu și războiul

 

Armand Călinescu a căzut la trei săptămâni după invazia Poloniei de către armatele germane (21 Sept.1939). Propaganda engleză a folosit această împrejurare ca să acuze guvernul german de complicitate. Nemții ar fi dat această lovitur㠖 afirma propaganda englez㠖 pentru a cotropi mai ușor România.

Primul obiectiv al lui Hitler ar fi România și asasinarea lui Călinescu ar reprezenta preludiul invaziei. O Românie zguduită din interior nu va putea rezista unui atac germano-ungar. Englezii urmăreau să-l ațâțe pe Carol ca să intre în războiul contra Germaniei, arătându-i că tergiversările numai amână primejdia. Orice ar face, zilele lui pe tron sunt numărate.

 

Guvernul german, ca să contracareze efectele propagandei engleze în România, n-a găsit alt mijloc mai potrivit decât să inventeze o altă poveste, în care complicii Gărzii de Fier la asasinarea lui Armand Călinescu ar fi fost Englezii! La radio au anunțat că "elemente din Garda de Fier, agenți ai Intelligence-Service-ului, au asasinat pe prietenul Germaniei, Armand Călinescu". Același comentar s-a repetat și în ziarele germane. A apărut nu mult după aceea și o carte, scrisă de doi inspectori de poliție germani, "Auf die Blutspuren des Intelligence Service", care conținea, între alte mărturii, și episodul cu Armand Călinescu.

 

Versiunea engleză era verosimilă, pentru că Garda de Fier era orientată spre Axă, iar Miti Dumitrescu, șeful echipei care a doborât pe Armand Călinescu, plecase din Germania. Versiunea germană era absurdă din toate punctele de vedere. Nu salva nici cel puțin aparențele. Armand Călinescu nu fusese niciodată "prieten al Germaniei". După asasinarea lui Corneliu Codreanu, poziția lui Armand Călinescu devenise ireversibilă: numai azvârlind țara într-un război contra Germaniei, putea să-și justifice prigoana contra mișcării. Englezii nu puteau ucide pe omul care împingea din toate puterile România la un război contra Germaniei. Toate aparențele erau favorabile tezei englezești, dar nici un indiciu nu admitea tălmăcirea germană a atentatului. Demonstrația era forțată și nu putea fi crezută de nimeni.

 

În realitate, amândouă erau false. Nici Germanii, nici Englezii nu fuseseră amestecați în atentatului contra lui Călinescu. Noi eram victima războiului propagandistic dintre cele două puteri. Căderea lui Călinescu n-avea nimic de-a face cu situația internațională din acel moment. Armand Călinescu putea să cadă tot așa de bine în Februarie 1939, în Martie 1939, în vara anului 1939. Era un episod al luptei ce-a izbucnit între mișcare și regimul de teroare al Regelui Carol. Nenumărate încercări de a-l doborî pe Armand Călinescu s-au făcut înainte de Miti Dumitrescu, unele cunoscute, altele mai puțin cunoscute. Mai multe echipe de legionari, formate din elemente tot atât de hotărâte ca și acelea aflate sub comanda lui Miti Dumitrescu, au căzut în mâinile poliției și au fost ucise.

 

Miti Dumitrescu venise în Germania ca să se convingă dacă trăiește sau nu Căpitanul. Dacă nu dă de urmele lui, era hotărât să se întoarcă în țară și să-l răzbune. În Martie 1939, sosește la Berlin și în Iunie al aceluiași an se întoarce în țară, fiind însoțit până la frontiera ungaro-română de Victor Silaghi și Ilie Smultea. Miti Dumitrescu se simțea chemat să răzbune pe Căpitan, dar voia, înainte de a se angaja în acțiune, să câștige certitudinea interioară a actului. Pe el, ca și pe toți legionarii liberi, nu-l interesa momentul extern, ci momentul intern. Esențial era să cadă tiranul, oricând, oriunde poate fi prins.

 

Pentru poporul român, împușcarea lui Călinescu n-a constituit o surpriză. După uciderea lui Corneliu Codreanu, toată lumea se aștepta ca legionarii să-și răzbune Căpitanul. Decepția ar fi fost mare în popor dacă Armand Călinescu ar fi continuat să-și plimbe crima prin țară, în vreme ce sub lespedea de la Jilava zăceau osemintele Căpitanului. Garda de Fier nu-și mai merita numele și mitul ei s-ar fi spulberat.

"Fuse Armand de oțel, dar tot intră plumbu-n el", erau versurile născocite de popor, ca să-și exprime satisfacția pentru căderea tiranului.

 

Legionarii din țară și din Berlin au fost profund afectați când au citit în ziare interpretarea ce-o da guvernul german atentatului.

Dacă Englezii considerau pe legionari agenți ai unor forțe străine, faptul ne indigna, dar nu ne durea sufletește, dar când Germania național-socialistă, țara de care ne simțeam înfrățiți prin idealuri, ne arunca această ofensă, atunci când noi sângeram din mii de răni, era peste puterile noastre să pricepem.

De ce trebuia să recurgă guvernul german la falsificări atât de grosolane, care nu salvau nici cel puțin aparențele? În împușcarea lui Călinescu guvernul german nu avusese nici un amestec și nici nu am fi tolerat noi vreun amestec. Explicația atentatului era simplă și elocventă încât nici propaganda engleză nu avea ce să-i opună: legionarii au răzbunat pe Căpitan. "Era la mintea cocoșului", cum zice românul și ultimul om din popor putea să lămurească de ce a fost împușcat Armand Călinescu. De ce această explicație elementară a fost substituită cu un roman polițist, în care nu credea nimeni? Tocmai această îmbrobodire a adevărului, a lăsat impresia în lumea românească și europeană că guvernul german nu ar fi străin de atentat.

 

Constantin Papanace, îndată ce-a aflat de falsurile răspândite de propaganda germană, a înaintat un protest-memoriu lui Dr. Goebbels, în 23 Septembrie 1939, în care a restabilit adevărul. Miti Dumitrescu n-a fost în serviciul nici unei puteri străine, ci și-a făcut datoria față de Neam și Legiune, pedepsind pe asasinul lui Corneliu Codreanu.

 

4. Reorganizarea

 

Cel dintâi lucru ce l-am făcut a fost să schimb starea de spirit a grupului legionar din Berlin. Am convocat pe legionarii veniți din țară și le-am împărtășit impresiile culese din convorbirile avute cu camarazii din Berlin. Le-am cerut să nu se molipsească de această atmosferă apăsătoare, ci, dimpotrivă, să forțeze chiar nota, manifestând, poate împotriva propriilor lor convingeri, o încredere puternică în victorie. Aceasta este porunca ceasului de față. Orice atitudine molatecă va duce la destrămarea grupului din Berlin și cu el la înmormântarea speranțelor ce și le-au pus legionarii din țară în noi.

 

Efectul acestei ofensive morale s-a văzut în câteva zile. Vechii camarazi din Berlin se mirau de atitudinea dârză a legionarilor veniți din țară, care, abia scăpați din foc, își făceau socotelile să se întoarcă în mijlocul luptei și al primejdiilor. Un alt fapt care a impresionat adânc pe camarazii din Berlin a fost imediata intrare la lucru, la câteva zile după sosire, a legionarilor sosiți cu mine din țară. Tolcea cu Vasiu și Popa Ion munceau la turnătoria Siemens din Spandau, iar Roșu, Borobaru, Vințan, și Boian, la fabrica de cauciuc "Veritas" din Lichterfelde-Ost.

 

Am trecut apoi la constituirea grupului de acțiune. Cum am procedat? Ca și cum nu aș fi avut pe nimeni lângă mine și nimeni nu m-ar urma. Am luat om de om, vechi sau nou venit, cerându-i fiecăruia să se pronunțe, după ce și-a făcut examenul de conștiință.

Am început cu Petrașcu și am avut surpriza și bucuria să număr și pe Petre Ponta printre cei hotărâți să participe la noua campanie, cu toate că nu avea decât un stagiu de câteva luni în mișcare. Tot grupul venit din țară s-a declarat pentru continuarea luptei, iar elementele aflate în Berlin înainte de venirea noastră, au consimțit să intre în grupul de acțiune Șeitan, Eugen Teodorescu, Găvăgină, Crăcea, Rotea, Smultea, Virgil Mihăilescu, Petrașcu și Ponta. În total, eram 17 inși. Dintre legionarii neîncadrați, Dr. Victor Biriș și Gheorghe-Jilava erau mai apropiați de planurile noastre și ne ajutau cu tot ce puteau.

 

Numele camarazilor care au făcut parte din grupul de acțiune să cuvine să rămână în amintirea șirurilor viitoare de legionari, căci, datorită avântului lor, s-a reconstituit frontul legionar din Berlin, într-un moment de neagră deznădejde pentru întreaga mișcare. Nu toți au plecat în țară și au luat parte la lupte, dar din impulsul sufletesc al tuturor s-a cristalizat hotărârea care ne-a dus la biruința din 6 Septembrie 1940.

 

Grupul de acțiune forma o unitate aparte în mijlocul grupului mare. Era împărțit în cuiburi. Odată pe lună cuiburile se întruneau în ședință comună. Șefii de cuiburi erau Petrașcu Nicolae, Roșu Octavian, Alexandru Popovici, Rotea Ilie și Eugen Teodorescu. Viața legionară pulsa mai intens în cadrul grupului restrâns.

Cu ceilalți legionari, neîncadrați grupului nostru, nu ne întâlneam decât la ședințe comemorative.

 

La capătul acestor eforturi, situația se prezenta în felul următor:

1. Exista un nucleu central, destinat să intervină în țară, așa numitul grup de acțiune, format din contopirea grupului legionar venit din țară cu legionarii din Berlin, rămași pe poziție.

 

2. S-a reconstituit axa politică a grupului din Berlin prin colaborarea mea cu Papanace.

 

3. Această reorganizare a exercitat o influență binefăcătoare asupra întregului grup. Se știa că undeva se făuresc noi planuri de acțiune de către oameni hotărâți să le ducă la îndeplinire.

 

4. Ciorogaru, Preotul Borșa și toți defetiștii au fost izolați și vegetau la marginea grupului.

 

5. În căutarea unui plan

 

Punctul de vedere ce l-am susținut întotdeauna în cadrul comandamentului legionar a fost că regimul de teroare al Regelui Carol nu poate fi răsturnat decât printr-o acțiune revoluționară. Un atentat zguduie sistemul, are efectul unui cutremur asupra lui, dar dacă nu intervine o forță revoluționară care să exploateze momentul, își revine. Așa s-a întâmplat cu Călinescu. Miile de politicieni, polițiști și ofițeri de jandarmi, cointeresați la beneficiile și crimele guvernului, s-au regrupat îndărătul Regelui, mai puțin bucuroși de continuarea tovărășiei și mai mult temându-se de orice schimbare. Numai ridicând Națiunea contra Regelui, regimul poate fi constrâns la capitulare.

 

Ideea atentatului am acceptat-o ca o soluție extremă, numai după ce se epuizase efortul revoluționar al mișcării în lanțul de nenorociri petrecute în Ianuarie 1939. Planul ce l-am făurit împreună cu Vasile Christescu, după asasinarea Căpitanului, prevedea un mare atac asupra Capitalei cu toate forțele disponibile din provincie. Nu excludeam un atentat contra Regelui sau contra lui Călinescu, dacă nu s-ar fi putut realiza concomitent cu atacul general, dar nu intra atentatul ca element indispensabil în ansamblul operațiunilor. Grija noastră principală, după uciderea Căpitanului, era să nu lăsăm frâu liber răzbunărilor individuale și nici să nu ne risipim forțele în acțiuni de efect limitat (atentatul), pentru a nu pierde oportunitatea marii și finalei răzbunări.

 

Concepția la care m-am oprit acum se deosebea de cea veche prin lărgirea câmpului de luptă. Acțiunea nu se limita la Capitală, ci trebuia să se desfășoare în mai toate orașele unde dispuneam de suficiente concentrări, ca să ne asigure un minimum de succes inițial. Experiența ne-a învățat că este foarte greu de a aduna oamenii într-un singur punct, fără a alarma autorităților. De altă parte, voiam să dăm revoltei un caracter național. Impresia asupra Regelui și guvernului ar fi fost mult mai puternică când ar fi aflat că focul s-a aprins din mai multe părți deodată și toată țara s-a ridicat contra lui.

 

O specială atenție rezervam Brașovului. Ocuparea acestui oraș însemna o ipotecă asupra Capitalei, fiind unul din capetele în care se înșuruba axa țării: București-Brașov. Cine stăpânește această axă, stăpânește România.

De altă parte, acest oraș putea servi, într-o fază ulterioară, ca punct de plecare al forțelor legionare din Ardeal.

 

Atacul era proiectat să se desfășoare în trei valuri succesive, la scurte intervale: mai întâi grupuri restrânse de legionari, pregătite în cea mai mare taină, trebuia să facă întâia breșă în autoritatea regimului, pe urmele lor să năvălească mulțimea legionară și, în cele din urmă, atmosfera revoluționară odată creată, însăși masele populare să fie antrenate în luptă.

 

În ce privește obiectivele destinate a fi cucerite, m-am oprit asupra acelora care reprezentau punctele nevralgice ale aparatului de Stat: posturi de radio, telefoane, chesturi de poliție, Legiune de Jandarmi, Prefecturi.

 

Rămânea marea necunoscută: armata. Regimul trebuia lovit în însăși sursa puterii lui. Era indispensabil ca în fiecare oraș să câștigăm de partea noastră cel puțin o unitate militară. În iarna anului 1938-1939 reușisem să ne infiltrăm adânc în mijlocul ofițerilor din Capitală și să ne asigurăm participarea câtorva unități la acțiunea proiectată. Acum trebuia să reînodăm firele rupte și să căutăm a extinde acțiunea de câștigare a armatei și în provincie.

 

Acest plan nu era decât o simplă schemă. Nu conținea nici un element concret, nici o indicație de teren. Totuși nu era un plan construit din imaginație și nici cu idei împrumutate. Din propria noastră experiență și din propriile noastre nenorociri i-am fixat liniile fundamentale.

 

Mișcarea legionară n-a ost pregătită nici pentru luptă clandestină și nici pentru luptă revoluționară. Căpitanul repudia ideea unei lovituri de Stat.

 

Teroarea regimului ne-a silit "să ne dăm la fund", cum se numea, în limbaj legionar, viața în clandestinitate, și tot teroarea regimului ne-a obligat să punem mâna pe armă. Ceea ce am moștenit de la Căpitan, a fost hotărârea de a înfrunta orice prigoană și de a răspunde nedreptăților. "În extremis", când toate celelalte căi ni se închideau, acceptam și-o luptă clandestină și nu ne temeam nici de spectrul unei revoluții. Caracteristica mișcării este că se poate adapta oricăror împrejurări, fără a-și pierde identitatea. Dar revoluția materializată în acțiuni de stradă, în atacuri contra instituțiilor publice, nu aparțineau ființei noastre prin definiție. Revoluția noastră era de ordin interior, era schimbarea lăuntrică a omului. În fața aparatului de teroare, făurit de cuplul Rege-Călinescu, în fața Poliției, Siguranței și Jandarmeriei, noi ne prezentam "cu piept călit de fier și sufletul de crin". Doar vagi bănuieli aveam de apucăturile vieții subterane. Eram atât de naivi încât nu cunoșteam nici banala "cursă de șoareci". Cădeau legionarii unul după altul, săvârșind imprudențe elementare. Eroismul nostru se încleștase într-o luptă inegală cu tehnica polițienească a lui Moruzov.

 

Dintre legionarii grupului de acțiune, am ales câteva elemente destinate să primească misiuni de conducere în organizarea acțiunii revoluționare: Octavian Roșu, Traian Borobaru, Ilie Smultea, Ilie Rotea, Eugen Teodorescu, Ion Boian și Petrașcu. Cu aceștia mă întâlneam de obicei duminica după masă, în casa lui Petre Ponta, și țineam ședințe tehnice, în care dezbăteam planul de acțiune sub toate aspectele. După ce am epuizat temele principale, ne-am îndreptat atenția asupra unor chestiuni cu caracter mai special:

 

a) Ce contingent de legionari vom putea ridica în prima zi? Câți ne vor mai urma după înfrângerile suferite? După aprecierile tuturor, rezultă că vom găsi suficiente elemente pentru constituirea grupelor de șoc, dar mobilizarea masei legionare va fi grea. E indispensabil un cât de mic succes inițial pentru a o pune în mișcare.

 

b) De unde ne vom procura arme? În 1938-1939, locotenentul Dumitrescu rezolvase în mod genial problema, construind aruncătoarele de flăcări. Cu ele puteam compensa lipsa armelor propriu zise. Dar el fusese ucis și un al doilea nu se mai găsea. Să atacăm un depozit militar? Autoritățile ne-ar lua-o înainte și ne-ar aresta.

Nu am mai beneficia apoi de efectul surprizei. Am ajuns la concluzia că chestiunea armelor să și-o rezolve fiecare șef de organizație cum crede mai bine. Nu trebuie să primejduim realizarea planului în ansamblul lui, prin trimiteri de arme dintr-o parte în alta, sau prin alarmarea inamicului. Cu câte avem, cu atâtea începem lupta, și la nevoie chiar fără arme, dezarmând prin surprindere santinelele de la instituții.

 

c) Ce atitudine luăm față de legionarii ieșiți din lagăre și închisori? În genere, să se evite să fie angajați în acțiune, din cauza mentalității lor specifice. Omul închis își pierde reacțiile combative și trebuie să treacă un timp oarecare până își recapătă vigoarea sufletească. Excepțiile nu sunt excluse.

 

d) De unde ne vom procura bani? Realizarea planului reclamă sume importante, destinate deplasării și găzduirii oamenilor din diferite orașe. Cotizațiile nu puteau acoperi aceste sume. În acest punct în zadar ne-am frământat mintea. Noi nu aveam în acel moment nici atâția bani ca să ne plătim călătoria până în țară, necum să mai finanțăm totalitatea acțiunii.

 

Am făcut apoi cu fiecare o aplicație a planului în județul sau regiunea unde va avea comanda. Convorbirile se desfășurau între patru ochi: câțiva oameni poate să strângă pentru întâia zi a luptei?

Are arme? Ce puncte din orașele respective trebuia cucerite? Cum vom putea evita să nu le pierdem după aceea?

 

Rezultatele ce le-am cules din aceste anchete de la om la om erau destul de slabe. Nici unul din elementele grupului de comandă nu îmi va da asigurări că acțiunea condusă de el va reuși într-o proporție convenabilă, dar toți erau iluminați de-o mare speranță și deciși la orice risc.

 

6. Un sol din țară

 

În cursul lunii Ianuarie, primesc o vizită neașteptată. Un legionar din țară, Petre Dumitriu, sosește la Berlin și vrea să-mi vorbească într-o chestiune de interes deosebit. Într-o după masă, a fost adus la casa lui Petre Ponta, unde locuiam, și a început să-mi depene povestea lui. Mi-a spus că e student în medicină și a acționat în Centrul Studențesc, sub conducerea lui Vârfureanu. Apoi, fără nici o introducere, a intrat în subiect:

– Ne-ați luat-o înainte cu Miti Dumitrescu.

– Cu ce?

– Cu Armand Călinescu.

Îi cer explicații. O acțiune paralelă nu era exclusă:

– Și noi aveam în pregătire un atentat.

– Care voi?

– Grupul studențesc din București, de sub conducerea lui Vârfureanu.

– Și?

– Ne-a surprins intervenția lui Miti Dumitrescu în perioada de organizare. Dar într-o săptămână două, cel mult, intram și noi în acțiune.

– Tot contra lui Armand Călinescu?

– Bănuiesc că și el trebuia să cadă, dar eu aveam o altă misiune.

– Care?

– Să împușc pe Generalul Dragu.

Mă uit la el uluit. Generalul Dragu era o figură populară în România. Ieșise la pensie și conducea, împreună cu profesorul Marin Ștefănescu, o organizație patriotică, "Cultul Patriei".

 

– Știu că mai erau și alți generali pe listă, între care un fost comandant al jandarmeriei, adăugă Dumitriu.

 

Convorbirea cu Dumitriu mi-a rămas întipărită în minte până la ultimul cuvânt. Acum numai exista nici un dubiu că Vârfureanu era un agent de mare clasă al poliției. Prin mijlocirea lui Vârfureanu, care controla sectorul studențesc, Armand Călinescu înscenase un complot legionar contra unor mai multor generali români, pentru a-și putea pune în aplicare planul de asasinare a căpeteniilor aflate în închisori și în lagăre. Indignarea ce-ar fi provocat în țară asasinarea mai multor generali români ar fi fost atât de mare încât masacrul ce-ar fi urmat ar fi considerat ca o justă represiune a unor acțiuni absurde și bestiale.

Atentatul lui Miti Dumitrescu n-a salvat pe legionarii din închisori, dar, cel puțin, odată cu ei cădea și acela care plănuise lichidarea lor. Dacă nu ar fi fost înlăturat Armand Călinescu, fruntașii legionari tot ar fi pierit cu două săptămâni mai târziu, dar în așa fel că monstrul nu numai că ar fi rămas în viață, dar ar fi triumfat pe mormintele lor. După aceste întâmplări, cine ar mai fi cutezat să ridice steagul Legiunii, când asupra ei apăsa acuzația unor atentate demente?

Toată lumea ar fi aprobat uciderea lui Armand Călinescu, dar să ucizi niște generali nevinovați, scoși la pensie? Cum se mai putea reabilita mișcarea?

 

Acum toate se lămureau. Mihail Vârfureanu era fiu de preot din județul Dâmbovița. A intrat în mișcare fiind student în medicină, și repede și-a câștigat aprecierea șefilor lui. Atât Ion Victor Vojen, fostul șef al județului Dâmbovița, cât și Victor Dragomirescu, fost șef al Centrului Studențesc Legionar București, întotdeauna mi-au vorbit de el în termeni superlativi. O speranță a legiunii. Fusese primit și în Corpul Moța-Marin, iar, în timpul prigoanei, devenise omul de încredere a lui Victor Dragomirescu. Conducea grupul legionar de la medicină. Eu n-am avut nici un fel de contact cu el și nu l-am văzut niciodată, deoarece eu aveam legături numai cu șefii de mari unități, iar el nu era decât șeful unei subunități studențești. După recomandarea lui Victor Dragomirescu, cu care lucram strâns la realizarea planului de acțiune, ce trebuia să fie pus în aplicare pe la începutul lunii Februarie 1939, Vârfureanu era prevăzut să conducă atacul de la cazarma Malmaison. M-am întrebat mai târziu ce s-ar fi întâmplat dacă am fi ajuns să dezlănțuim atacul? Ne-ar fi trădat?

 

E greu de precizat când a intrat Vârfureanu în slujba poliției. Să fi fost înainte de începerea prigoanei sau chiar în cursul ei, prins și pus în dramatica alternativă de a fi schingiuit sau de a trece de cealaltă baricadă? Un fapt ce mi-a dat mult de gândit era că șefii studențimii în clandestinitate cădeau unul după altul, la scurte intervale: din Octombrie 1938 până în Ianuarie 1939 sunt surprinși de poliție și arestați Filipov, Mazilescu, Necrelescu și Busuioc. Ori, toți aceștia erau șefii ierarhici ai lui Vârfureanu. Dar era greu să se facă vreo legătură, pentru că cei căzuți aveau contacte și cu alți șefi de grupe studențești. De unde venise trădarea? În orice caz, Vârfureanu era ultimul care putea fi bănuit, deoarece era aghiotantul lui Victor Dragomirescu, iar Victor Dragomirescu era un membru de elită al Legiunii.

 

Prin aceste decapitări succesive, în primăvara lui 1939, rămăsese Vârfureanu în fruntea studențimii legionare de la București, dar nu pentru că l-ar fi numit cineva, ci din proprie inițiativă. Organizația noastră de luptă fusese distrusă în cursul lunii Ianuarie 1939, comandamentul legionar se pulverizase prin moartea lui Vasile Christescu și fuga celorlalți peste hotare.

Eu însumi, la începutul lunii Februarie, trecusem granița în Ungaria, încât nu mai era cine să dea dispoziții. Lui Vârfureanu, unul din principal conducători ai studențimii, în mod natural îi revenea succesiunea, încât atunci când și-a asumat răspunderea Centrului București nu putea trezi nici o bănuială.

Așa trebuie să procedeze orice legionar, în împrejurări asemănătoare, când pierde legătura cu Comandamentul. Când am aflat mai târziu, la Berlin, că Vârfureanu lucrează la reorganizarea studențimii, ne-am bucurat, deoarece acest corp de elită, în care ne puneam toată nădejdile, nu rămăsese fără conducător.

 

E adevărat că încă din timpul acela, adică din primăvara anului 1939, circulau zvonuri neliniștitoare referitor la Vârfureanu; totuși nu ne puteam lua după gura unuia sau altuia, când Victor Dragomirescu, chiar din închisoare, unde se afla, după nereușita încercare de a fugi cu avionul, ne trimisese vorbă la Berlin să avem toată încrederea în Vârfureanu. Al doilea garant, Victor Vojen, care se afla la Berlin, ne asigura cu aceeași strășnicie că Vârfureanu e de o loialitate desăvârșită.

 

De aceea, când, pe la începutul lunii Mai 1939, a venit din țară un curier trimis de Nicoleta Nicolescu și, între altele, m-a întrebat ce cred de Vârfureanu, i-am comunicat că nu-l cunosc, dar șefii lui ierarhici, Vojen și Dragomirescu, îl garantează sută la sută. Se pare că până la urmă Nicoleta aflase ce e cu el. E un mister totuși că, după informațiile ce le avea, consimțise să meargă la locul de întâlnire. Pe strada convenită cu Vârfureanu, o așteptau agenții Poliției. De atunci i-a dispărut urma. S-a aflat mai târziu că după ce fusese violată, a fost ciuruită de gloanțe și apoi arsă la crematoriu.

 

Căderea și uciderea Nicoletei au întărit bănuielile contra lui Vârfureanu. Dar toate acuzațiile aveau un caracter vag. Vârfureanu își luase toate măsurile de apărare, ca să nu rămână nimic de pe urma trădării lui. Se făceau afirmații, deducții, dar nu se putea dovedi nimic. Era ciudat faptul că Vârfureanu rezista în fruntea studențimii, în timp ce toți ceilalți șefi căzuseră la scurte intervale.

Era și mai ciudat faptul că numai Nicoleta fusese arestată, în timp ce el scăpase. Cum era inteligent și inventiv, a potolit repede îndoielile asupra oamenilor din jurul lui.

Studenții care lucrau cu el nu puteau să se plângă de nimic. Nimeni nu căzuse în rețelele poliției. Dacă Vârfureanu ar fi fost agent, afirmau ei, ar fi trebuit să se opereze zeci de arestări din sânul lor.

De altă parte, Vârfureanu era foarte activ. Organiza echipe de răzbunare, ținea întruniri

clandestine în marginea Bucureștilor și vorbea cu înflăcărare de ziua cea mare, când asasinii Căpitanului vor plăti cu crima lor. Din când în când, ne comunica și nouă, la Berlin, că se pregătește, ca să aveam răbdare, că zilele lui Armand Călinescu sunt numărate.

 

Bazați pe aceste știri, care invocau febrila activitate a lui Vârfureanu de a pregăti nu una, ci mai multe echipe destinate pedepsirii marilor vinovați, noi la Berlin ne așteptam dintr-o clipă în alta la căderea lui Călinescu sau a Regelui sau a amândurora. Era și Miti Dumitrescu în țară, dar mai era și Vârfureanu cu echipele lui. În realitate, organizația lui Vârfureanu era cunoscută de poliție și era lăsată în pace să-și desfășoare potențialul, cu scopul explicat mai înainte.

La momentul oportun ,aceste echipe, constituite sub șefia lui Vârfureanu și în cunoștința poliției, vor servi ca instrumente de provocare ale celei de-a doua băi de sânge contra căpeteniilor legionare. Bineînțeles, erau lucruri pe care noi nu le-am descoperit și reconstituit decât ulterior, în timp ce, în vara anului 1939, nici o țară și nici la Berlin nu i se putea imputa lui Vârfureanu nici o acuzație concretă. Existau contra-argumente tot atât de puternice.

De ce nu l-a predat poliției pe Victor Dragomirescu? Dar pe atâția alții cu care avea legătură?

 

Așa se face că atunci când Ilie Vlad Sturdza s-a întors în țară, pe la începutul lui August 1939, și m-a întrebat cu cine să ia legătura, i-am indicat pe Vârfureanu. Ilie Vlad Sturdza n-a avut nici o legătură cu acțiunea în curs. El se întorcea acasă pentru chestiuni strict familiare și am profitat de acest prilej ca să-i dau o misiune de informare. La întoarcere, fiind o persoană sigură, trebuia să ne transmită ceea ce i-a comunicat Vârfureanu. La atât s-a limitat misiunea lui: simplu serviciu de curierat. Pentru acest lucru era să-și piardă capul. Vârfureanu l-a denunțat după căderea lui Călinescu și, după încercare neizbutită de a trece frontiera, a fost arestat și depus la Prefectura de Poliție. A scăpat cu viață numai grație celor trei milioane de lei, solicitați de consorțiul de asasini, și predați, pe o filieră invizibilă, de Doamna Sturdza.

 

Inginerul Nicolau, șeful răzleților, ținea legături cu Vârfureanu. Și unul și altul erau șefi de corpuri legionare în clandestinitate. După împușcarea lui Călinescu și baia de sânge care a urmat, Nicolau s-a dus la Vârfureanu și pe un ton amenințător, i-a spus: "se vorbește că ai vândut-o pe Nicoleta Nicolescu. Dacă mă predai și pe mine, să știi că acest lucru se va cunoaște și vei fi împușcat". Vârfureanu s-a apărat cu atâta indignare și cu atâta căldură, protestând nevinovăția lui, încât Nicolau s-a întors impresionat de la întâlnire. Aflându-mă la București atunci și povestindu-mi Nicolau scena cu Vârfureanu, eram înclinat să mă întâlnesc cu el, pentru a-i da instrucțiuni de reorganizare a studențimii. Inginerul Nicolau s-a împotrivit. "Acest om pare de bună credință. Dar riscurile sunt prea mari. Nu pot să-mi asum răspunderea".

 

În Octombrie 1939, trec în Banatul sârbesc. În timpul șederii mele acolo, aflu că Vârfureanu a sosit la Berlin. Credeam că fugise din țară, ca noi toți, din cauza prigoanei, și mă bucuram că puteam lămuri în sfârșit dosarul bănuielilor care planau asupra lui. Dar când ajung la Berlin, în ziua Crăciunului, aflu că Vârfureanu se înapoiase în țară. Vojen l-a găzduit, l-a ocrotit și i-a reînnoit încrederea față de ceilalți camarazi. Părăsise România cu pașaport în regulă, pe numele de Vasile Albu. Spunea că l-a obținut, reușind să înșele vigilența unui comisar de la Prefectura de Poliție. Dar de ce această plecare precipitată? De ce n-a așteptat sosirea noastră? Șeful studențimii legionare de la București nu putea să plece fără a lua contact tocmai cu acei care se întorceau din țară. Acțiunile trebuiau coordonate. Se temea, probabil, de o confruntare cu grupul din țară? Își imagina că noi îi cunoaștem legăturile cu Siguranța și îl vom descoperi?

Voia să evite acest moment penibil? Făcuse un calcul greșit, deoarece eu, la vremea aceea, nici atunci nu-mi făcusem o judecată clară asupra lui. Ori tocmai prin dispariția lui precipitată și absurdă, dezlănțuise un nou val de bănuieli asupra lui.

Normal era să se declare refugiat politic și să rămână cu noi. Și atunci, trăgeam noi concluzia, el nu plecase din țară pentru că era urmărit, ci pentru motive nemărturisite. Fără îndoială, cum circula printre legionarii din Berlin, grație cărții de vizită a lui Vojen, n-a putut să nu afle de apropiata noastră sosire. După vizita lui Vârfureanu la Berlin, a rămas un mare semn de întrebare în urma lui. Singur Vojen continua să-l apere cu înverșunare.

 

Destăinuirile lui Petre Dumitriu risipeau și ultimele îndoieli asupra rolului odios jucat de Vârfureanu. Acum se lămureau toate: căderea succesivă a capilor studențimii, arestarea Nicoletei și poate alte victime pe care noi nu le vom cunoaște niciodată.

De ce nu l-a predat pe Victor Dragomirescu? Dar pe atâția alții cu care avea legătură? Vârfureanu își menaja pozițiile susceptibile să-l descopere. La ce i-ar fi folosit, cum făceau alți agenți recrutați din mijlocul nostru, de a preda un singur om și apoi ar fi fost ars definitiv și scos din circulație? Dimpotrivă, loiala colaborare cu Victor Dragomirescu îl punea la adăpost de bănuieli. Ori de câte ori avea nevoie, Dragomirescu îl apăra, garantând de buna lui credință. Apoi, mai era și prieten cu el. Din aceleași motive nu l-a denunțat nici pe inginerul Nicolau. Îi era teamă de consecințe. Vârfureanu își alegea în așa fel victimele încât să nu fie reperat. La Berlin a venit într-o misiune de informare, trimis de Prefectura de Poliție. Speculând legăturile de prietenie cu Vojen, a pătruns în mediul legionar de aici și s-a întors cu un dosar bogat la București. Numai întoarcerea noastră îl neliniștea. Neștiind cu ce informații venim, a preferat să nu dea ochi cu noi.

 

Am avut apoi mari greutăți până ce l-am lămurit pe Petre Dumitriu. El susținea morțiș că Vârfureanu e de bună credință. L-am ținut multă vreme în carantină și nu l-am cooptat în grupul de acțiune decât după ce ne-am convins de buna lui credință.

 

Cu aceste explicații, nu vreau să azvârl vreo acuzație asupra lui Dragomirescu sau Vojen. Nici ei nu aveau de unde să știe ce zace în sufletul lui Vârfureanu. E greu, e aproape imposibil să accepți că unul din cei mai buni legionari, cu merite recunoscute și galoane câștigate în luptă, a devenit o iudă.

 

7. Întâmplări din garnizoană

 

Ajunul Anului Nou l-am petrecut la Amalienhof, o casă închiriată de noi în Vestul Berlinului, nu departe de Spandau. Aici locuia Papanace, împreună cu un grup de legionari. Aici ne întruneam ori de câte ori țineam ședințe cu întreg grupul sau prăznuiam vreun eveniment deosebit. În seara Anului Nou 1940, ne-am adunat la Amalienhof mai toți legionarii din Berlin. Lipseau "răzleții", cei ce se rupseră de viața comunitară a grupului. Venise și Doamna Codreanu, cu nepoțica ei Cătălina.

 

A fost multă admirație în noaptea Anului Nou. Am stat până spre ziuă. Legionarii veniți din țară se bucurau că, după atâtea încercări, le este dat să petreacă câteva clipe de liniște și voioșie, în mijlocul camarazilor din Berlin, iar aceștia din urmă se bucurau că un fragment de Legiunea izbutit să scape din mâinile călăilor lui Carol. Pentru întâia oară ne întâlneam cu toții și fiecare putea să-și manifeste în libertate tot ce-i stătea pe suflet.

 

Atmosfera caldă și camaraderească a fost tulburată de apariția lui Ciorogaru. Nu-l invitase nimeni și nici nu bănuiam că ar putea să calce pragul casei de la Amalienhof. De multă vreme trăia în afară de grup și despărțit de acțiunea și politica grupului. Prin simpla lui prezență ne tulbura.

Conflictul dintre noi și el avea la bază niște pretenții absurde. El cerea ca să-l recunoaștem ca unicul nostru reprezentant în relațiile cu Nemții, adică nimeni altul să nu fie autorizat să vorbească în numele mișcării la Berlin. Nimeni nu-o contesta dreptul de a reprezenta interesele mișcării pe lângă autoritățile germane, dar nu în forma în care pretindea el, adică o exclusivitate a acestor legături și mai ales o vădită dorință de a nu da socoteală nimănui de ele. Ciorogaru desfășurase o activitate frumoasă până la venirea noastră la Berlin și ne-a ajutat pe noi, fugarii, să le legitimăm la autorități, să ni se recunoască calitatea de "refugiați politici" și să obținem "Fremdenpassurile". Ne găsise locuințe și ne ajutase în alte multe chestiuni mărunte, dar extraordinar de importante pentru niște oameni poposiți pentru întâia oară într-o țară străină. Îi purtam o adâncă recunoștință, pentru că ne-a călăuzit primii pași în Capitala Reichului, unde o poliție extrem de vigilentă urmărea pe fiecare străin. Mă împrietenisem cu el și am regretat mult comportamentul său de mai târziu, care l-a înstrăinat de imensa majoritate a grupului. El pretindea că la Berlin trebuie să-i acordăm înâietate nu după trecutul lui legionar, destul de recent, și nici după gradul ce-l deține, era numai instructor legionar, ci în virtutea funcțiunii ce-o îndeplinește, care e asemănătoare cu aceea a unui șef de tabără. Un șef de tabără, indiferent de poziția ierarhică a celorlalți legionari aflători în tabără, comandă tuturor. Comparația era deplasată.

Cei ce scăpaseră la Berlin, avusesem funcțiuni de răspundere în țară și aceste răspunderi ne obligau să continuăm lupta. Nu ne puteam dezinteresa de aspectul extern al acestei lupte, de proiecția ei europeană și mai ales de relațiile Berlinului cu politica Regelui Carol, în timp ce Ciorogaru voia să confiște pentru sine politica externă a mișcării, iar pe noi să ne țină în ignoranță.

 

După ce s-au stins luminile și cu lacrimile în ochi am pășit pe poarta Anului Nou, gândindu-ne la cei dispăruți, se ridică Ciorogaru de la locul său și începe să vorbească. nu era cel mai indicat să evoce jertfele mișcării în pragul Anului Nou, dar l-am suportat din bună cuviință față de Doamna Codreanu și pentru a nu strica atmosfera de camaraderie ce abia se înfiripase. S-ar fi trecut peste ieșirea lui dacă, în cuvântarea lui, nu s-ar fi referit la bunul simț al Căpitanului, la marele simț al Căpitanului, "la Dumnezeiescul bun simț al Căpitanului", vorbind cu o alură ca și cum el ar fi fost cel mai credincios interpret al Căpitanului și, prin glasul lui, Căpitanul ne-ar fi adresat, nouă, celor din sală, o mustrare pentru că am uitat regula bunului simț. Petrașcu nu s-a mai putut reține și i-a dat replica cuvenită. A urmat un moment de tăcere glacială. Ne uitam cu toții când la Petrașcu, când la Ciorogaru , care făcea figură de corp străin în mijlocul nostru, când la Doamna Codreanu. Din această atmosferă grea ne-a scos tot Doamna Codreanu, care n-a dat incidentului nici o importanță, trecând la alt subiect. S-a reluat animația și Ciorogaru a fost uitat între pahare.

 

Un alt eveniment care ne-a strâns iarăși laolaltă al Amalienhof, a fost 13 Ianuarie. Mi-aduc aminte că Octavian Roșu a fost trimis de noi la Preotul Borșa ca să-l roage insistent să participe la solemnitate, pentru ca cel puțin în jurul marii jertfe să refacem unitatea legionară, el fiind ultimul supraviețuitor al echipei din Spania. Pledoaria vibrantă a lui Roșu n-a avut nici un efect. Părintele Dumitrescu a refuzat categoric să revină în mijlocul grupului și în fruntea lui, acolo unde îi era locul.

 

Un fapt important pentru consolidarea grupului a fost treptata revenire a lui Silaghi în mijlocul nostru. Începea din nou să se intereseze de viața grupului, de problemele care ne frământau. Silaghi aparținea celei mai vechi serii de legionari, după Comandații Bunei Vestiri, și cuvântul lui avea greutate în orice dezbatere asupra orientării mișcării.

 

Gheorghe Dragomir-Jilava, deși nu aparținea grupului de acțiune, era foarte apropiat de noi. Lucra și el "Veritas Gummi-Werke" din Liechterfelde-Ost și locuia în apropiere de fabrică. Casa lui era deschisă tuturor camarazilor. Mergeam adeseori pe la el. Punea pe masă tot ce avea și apoi începeam să ne depănăm amintirile. Credea cu tărie în biruința Legiunii, chiar când perspectivele erau sumbre, încât orice întâlnire cu el era reconfortantă tocmai prin optimismul său robust. Ne dădea în cafea și ne tălmăcea visele. Mi-aduc aminte că, înainte de plecare, am avut un vis ciudat și i l-am povestit lui "Nenea Ghiță". Se făcea că sunt într-o poiană frumoasă, cu o iarbă verde și înaltă, care se legăna în adierea vântului ca o holdă de grâu. De jur împrejur, la o oarecare depărtare, se vedeau copaci frumoși, care înconjurau poiana din toate părțile. Ședeam în mijlocul poienii și mă bucuram, uitându-mă la cer, când la pădure, nici un băț, nici o piatră, căci nu se găsea nimic prin apropiere. Eram pierdut. Câinele înainta furios spre mine în salturi. Mi-a înghețat inima. Dar când se apropie de mine, furios să mă sfâșie, văd că are botul mâncat ca o boală și nici dinți nu mai avea. A lătrat la mine, m-a înconjurat, dar n-a cutezat să se apropie.

 

– Nene, îmi tălmăcește Ghiță Dragomir visul, poiana frumoasă e țara. Câinele rău care voia să te sfâșie e Regele. Dar e știrb, nu mai are putere, nu mai poate să facă nimic rău Legiunii. Visul e bun. Biruința se apropie.

 

După ce am trecut prin toate câte am trecut și Regele a fost alungat de pe tron, m-am întrebat adeseori dacă acest vis nu a fost o premoniție de tot ce mi s-a întâmplat. În orice caz, Ghiță Dragomir s-a dovedit a fi un perfect tălmăcitor de vise.

 

Dragomir-Jilava avea mania de a descoperi trădători în mijlocul nostru. Dr. Biriș era trădător, Trifa era trădător. Nu mai vorbesc de Părintele Borșa, Vojen, Constant și Ciorogaru. Contra lui Biriș nu a încetat campania decât când a aflat că fratele lui a fost ucis la Miercurea Ciuc. Este adevărat că în cazul Vârfureanu el a dat permanent alarma. Dragomir-Jilava crea discordii prin pornirea lui, ruperea de mișcare sau căutarea unor formule de salvare proprie, și trădarea propriu-zisă, trădarea camarazilor, a secretelor mișcării, convertirea unui legionar în agent al poliției, cum era cazul lui Vârfureanu.

 

8. Val de arestări în țară

 

Pe la sfârșitul lui Ianuarie, ne vin vești alarmante din țară: un nou val de arestări răvășise Legiunea, având ca epicentru Banatul și județele învecinate, Aradul și Hunedoara. Se aude de sute de arestări. Închisorile din Deva, Arad și Timișoara ar fi pline de legionari. Printre cei arestați, se aflau și Profesorul Protopopescu cu soția.

 

Din ce am putut afla mai târziu, noile arestări erau în legătură cu retragerea noastră din țară în toamna anului 1939. Ce se întâmplase? La înapoierea mea în Germania, lăsasem în urmă o rețea în perfectă stare, care începea de la București, unde era cap de linie inginerul Nicolau, și sfârșea la Belgrad, având ca încheietor pe Sfarmă-Piatră, unchiul lui Octavian Roșu. Misiunea rețelei era să asigure legătura cu Germania, pentru operațiuni ulterioare. Rețeaua trecea direct de la București la Timișoara, fără a avea o atingere cu organizațiile intermediare. La Timișoara, punctul de plecare era Profesorul Protopopescu, care, prin poziția socială ce-o deținea, era în afară de orice bănuială că ar putea să fie gazdă de "pistolari" Inginerul Nicolau și cu Profesorul Protopopescu nu se cunoșteau. A rămas ca Nicolau să trimită profesorului o carte poștală cu salutări, ca semn al înțelegerii dintre ei.

 

Când m-am refugiat din Capitală, în drumul spre Germania, am stat ascuns în casa profesorului Protopopescu și din acest adăpost am întreprins pregătirile pentru trecerea frontierei. Rețeaua pleca chiar din casa profesorului. La catedra lui, avea ca laborant un legionar. iar soția acestuia servea la bucătărie. Prin laborantul său, am luat legătura cu legionarul Ghiță Ciorbă din Comloșu-Mare, comună fruntașă, așezată pe frontieră. Am fixat trecerea pe linia Comloș-Kikinda și, pentru găsirea de puncte de sprijin în Banatul Sârbesc, l-am expediat în țara vecină pe Traian Borobaru. Deși întreg aparatul Statului era mobilizat și permanent pe urmele noastre, sistemul a funcționat impecabil. În regiunea de frontieră era înțesată de agenți. Ei simțeau că suntem pe undeva pe aproape de ei, dar nu au putut să ne descopere. Ne-am strecurat ca niște umbre. După ce s-au convins că am trecut frontiera, agenții au invadat Banatul sârbesc. Au umblat din sat în sat să ne dea de urmă, dar populația ne-a ocrotit, învăluindu-ne într-un mutism impenetrabil.

 

Totul a mers foarte bine, până la întâmplarea cu Hedeș. Încă aflându-mă la Timișoara, am trimis vorbă în județele învecinate că dacă au legionari în primejdie de moarte să-i pregătească pentru a se refugia în Germania. Așa se face că din partea organizației de Arad a fost trimis la Timișoara și apoi trecut peste frontieră, pe filiera stabilită, Comloșul Mare-Kikinda, Traian Hedeș. Hedeș era un legionar din vechea gardă. Pusese bazele organizației din acest județ, suferise prigoana din 1933 și era cunoscut în toată țara. Eram la Belgrad când am aflat de reușita trecerii lui și m-am bucurat de alegerea făcută de organizația Arad, pentru că Traian Hedeș reprezenta un om cu garanție în mișcare și putea să întărească valoarea politică a grupului din Berlin. Când vine Traian Borobaru de la Uzdin, unde era găzduit Hedeș, îmi aduce o veste gravă. Hedeș e bolnav de tuberculoză. Din cauza sforțării făcute cu trecerea frontierei, dăduse în hemoftizie. Familia la care locuia s-a speriat de boala lui, de sângele ce l-a vărsat, și l-a rugat pe Borobaru să-l ducă cât mai repede de acolo, pentru a nu infecta copiii. Ne crea o problemă teribilă. Nu mai puteam abuza de ospitalitatea Românilor din Banatul sârbesc. Eram opt inși risipiți prin satele românești și poliția sârbă, alarmată de guvernul român, începuse și ea să facă cercetări. Dar ce facem cu Hedeș? În starea în care se găsea nu-l puteam lua nici cu noi și nici nu-l puteam întoarce în România. Nu mai rezista nici celui mai mic efort.

Trebuia să stea în pat, pentru a nu-i reveni vărsările de sânge. Am căutat fel de fel de soluții, am cheltuit cu el o mulțime de bani, din micul capital destinat drumului spre Germania, și ne-a întârziat plecarea cel puțin două săptămâni.

În cele din urmă l-am internat într-un sanatoriu. De atunci nu am mai auzit nimic de el, dar bănuiam starea în care se găsea, fără bani și fără nici un punct de sprijin, nu putea decât să cadă fie la sârbi, care îl vor extrăda, fie la români. Așteptam dintr-un moment în altul să auzim de căderea lui și catastrofa ce va urma. Pentru a nu expune și grupul nostru la eventuale complicații ce le va produce arestarea lui, am împrumutat în grabă niște bani de la cunoștințele noastre și am luat trenul spre frontiera germană.

 

De atunci, am trăit mereu în neliniște, așteptând dintr-un moment într-altul să auzim vestea fatală. Nu vedeam nici o posibilitate ca să scape. Și o dată prins, va provoca un lanț de arestări, care vor merge până la profesorul Protopopescu și până la București. Organizația de Arad făcuse o imensă greșeală trimițând să treacă frontiera un om bolnav și urmarea ei va fi destrămarea întregului nostru sistem de legături din țară, clădit cu atâta trudă și atâtea riscuri.

Câți oameni nu vor fi arestați, schingiuiți și chiar uciși? Adeseori, în lupta noastră clandestină, din cauza unei greșeli elementare, a unui singur om, au căzut organizații întregi și planuri mărețe au fost date peste cap.

 

Lucrurile s-au petrecut în țară exact așa cum mi le imaginasem. Capturarea lui Hedeș, pe la începutul lunii Decembrie 1939, a determinat Siguranța să deplaseze întreaga mobilă de la București pentru continuarea cercetărilor. Se bănuia că s-a dat de urmele rețelei pe care o lăsasem noi în urmă. La chestura poliției Timișoara, Hedeș a fost chinuit mai multe zile pentru a spune cine l-a ajutat să treacă. A rezistat eroic, a încercat chiar să se sinucidă, pentru a nu-și trăda camarazii. Dar în cele din urmă i-au venit de hac. A spus pe unde a trecut și prin cine. Cel denunțat era Ghiță Ciorbă, din Comloșul Mare. De la Ghiță Ciorbă, s-a urcat firul la laborantul profesorului Protopopescu, și de la acesta la profesor. Odată cu Protopopescu a fost arestată și soția lui, Doamna Liliana Protopopescu. Nici inginerul Nicolau nu a scăpat. La percheziția în casa soților Protopopescu s-a găsit cartea poștală cu salutări, trimisă de Nicolau de la București. Inginerul a fost ridicat de la București și adus la Timișoara pentru anchetă și confruntări.

 

Paralel, s-a descoperit și o altă pistă. În Timișoara, aveam "o hazdă de hoți", sau "cavoul", cum se mai numea în limbajul studenților de la Politehnică. Era o cameră la subsol, închiriată de un student, pe strada Decembrie nr.33. Rezistase la toate raziile și descinderile. Aici m-am adăpostit și eu câteva zile și tot aici a locuit și Hedeș, până la plecarea lui în Iugoslavia. LA anchetă, Hedeș a declarat și locul unde a stat. Din acest punct a pornit o nouă serie de arestări, care s-au extins în grupul studențesc legionar și între muncitorii legionari. Au fost arestați Ică Tănase, Totoescu, Simicin, Bașiu, Foale, Craiciovici, Olteanu și alții. Contra acestui grup, ancheta a luat un alt curs. Chestiunea rețelei de trecere a frontierei căzuse pe al doilea plan. Ei au fost groaznic schingiuiți pentru a declara echipele ce s-au constituit pentru uciderea Regelui Carol. Într-adevăr se formase ceste echipe, dar fără un plan, fără o acțiune hotărâtă, fără un termen.

Au vorbit între ei, gândindu-se la eventualitatea unei vizite a Regelui Carol la Timișoara. Nu se concretizase nimic. Dar autoritățile de la București, care făcuseră amara experiență cu Miti Dumitrescu, un necunoscut, aceste mărturisiri luau proporțiile unui complot. Ei erau cu atât mai speriați de cele descoperite cu cât organizarea acestor echipe avusese loc îndată după masacrele din Septembrie. Baia de sânge din toamnă nu produsese efectul dorit de guvernanți, adică nu băgase groaza în restul de legionari, determinându-i să înceteze orice opoziție contra regimului.

 

Lucrurile nu s-au oprit aici. Cercetările s-au extins în județul Timiș, descoperindu-se noi filiere, care duceau și în județele învecinate, Caraș și Severin. Nici județul Arad nu fusese cruțat.

Guvernul a intrat în panică când autoritățile locale au descoperit un alt complot pentru asasinarea Regelui Carol în județul Hunedoara. Cam în același timp, un grup de muncitori de la Simeria, important nod de cale ferată, luaseră hotărârea să împuște pe Regele Carol cu prilejul unei vizite ce acesta proiecta să o facă la fabrica de arme Cugir. Nimeni nu știa de acest lucru. Era o inițiativă a lor. Brigada mobilă s-a deplasat imediat la Deva, unde au fost concentrați toți legionarii din județ. Cu o rară sălbăticie, s-au năpustit asupra oamenilor, bătându-i nopți de-a rândul pentru a declara participarea lor la complot. Cu acest prilej a fost ridicată pentru a doua oară și soția mea și ținută aproape două săptămâni la chestura Deva, unde i se cerea să declare dacă știe ceva de mine.

 

Arestările și anchetele au avut un crescendo, care a culminat între Crăciun și Anul Nou. Îndată după Anul Nou, s-a simțit o slăbire a prigoanei. Veniseră noi ordine de la București. Tendința generală a guvernului de a se găsi o acomodare cu legionarii a avut efect și asupra acestor arestări. În alte împrejurări, o parte ar fi fost uciși fără judecată, alții condamnați la pedepse grele, iar alții internați în lagăre.

Mai întâi legionarii închiși au observat că nu se fac noi dețineri. Pe la bobotează au fost eliberați majoritatea celor închiși. Nu au fost reținuți decât cei direct amestecați, fie în organizarea trecerilor de frontieră fie în echipele de răzbunare. Grupul acesta se compunea din inginerul Nicolau, profesorul Protopopescu, Dr. Moldovan, tatăl și fiul, plus studenții și muncitorii implicați în complot. Un alt indiciu de schimbarea climatului a fost că acest grup a fost transferat de la Chestură, unde fuseseră bătuți și schingiuiți, la Închisoarea Militară, unde s-au bucurat de un tratament mai bun. În aceeași închisoare au fost aduși apoi și cei triați din județele Hunedoara și Arad, destinați a fi dați în judecată. Și aceste județe marea majoritate au fost trimiși acasă, înainte de Bobotează.

 

Într-o zi își face apariția la închisoare Pamfil Șeicaru, dorind să vorbească cu grupul legionar. Nu a putut vorbi decât cu profesorul Protopopescu, pentru că nui-a dat voie Președintele Tribunalului Militar. A dat asigurări profesorului Protopopescu că el a intervenit la guvern și la Rege pentru eliberarea lor fără judecată și procese. Și-a exprimat admirația pentru ținuta grupului legionar din Germania, care nu a luat bani de la Nemți. Unul singur, spunea el, Victor Vojen, a acceptat să intre în solda guvernului german. Pamfil Șeicaru se referea probabil la faptul că Vojen intrase ca funcționar la Ministerul Propagandei. A mai spus că situația s-a schimbat și că în curând vor fi chemați să joace un rol politic. Generalul Dragalina, Șeful Regiunii militare, a intervenit și el la Ministerul de Interne, Ghelmegeanu, pentru încetarea urmăririlor contra grupului legionar din Timișoara. Doamna Protopopescu, eliberată mai de mult, ținea legătură cu Generalul Dragalina și prin ea cei închiși erau informați de evoluția situației politice și de intervențiile făcute în favoarea lor la București.

 

Guvernul era hotărât să încheie prigoana contra legionarilor, dar din motive de prestigiu și pentru a nu fi interpretată atitudinea lui drept semn de debilitate, a lăsat ca ancheta să-și urmeze cursul ei normal. A venit un judecător de instrucție de la Craiova, Vasilescu, ofițer de rezervă, care s-a purtat extraordinar de corect.

Se vedea că are instrucțiuni de la Centru să nu bruscheze pe inculpați. De fapt nu mai ancheta el, ci lăsa pe legionari să-și spună păsurile și să-și motiveze atitudinile. El s-a mulțumit să ia note și să-și facă raportul. Ca urmare a vizitei lui, cu trei săptămâni înainte de Paști, din lotul de legionari concentrați la Timișoara, au mai fost eliberați o parte și nu au mai rămas decât 11, presupuși a fi principalii responsabili. Între ei și profesorul Protopopescu. În Martie sunt lagărele. Era semn că se apropia și eliberarea lor. Stoicănescu, eliberat de curând, venise să-i viziteze, spunându-le că atât el cât și alți fruntași legionari au spus lui Ghelmegeanu chestiunea lor și eliberarea lor e iminentă. Nu li s-a închis dosarul, ci a fost o eliberare provizorie. Dar la scurt interval după Paști, au apărut două secrete care i-au scos de sub orice urmărire.

 

9. În luptă cu greutățile

 

Spre deosebire de comunism și alte organizațiuni politice cu caracter internațional, mișcările naționaliste n-au ajuns la nici o conștiință comună a destinului lor. Nu-și recunosc suficient înrudirile de concepție. Această lipsă de solidaritate pe plan de solidaritate pe plan ideologic și politic le fac inapte să-și coordoneze planurile și acțiunile. Cauzele dezordinii care domnește în tabăra naționalistă sunt multiple. Probabil că stă în natura mișcărilor naționaliste să nu se poată grupa într-o entitate superioară.

Probabil că la mijloc este lipsa de maturitate politică, fiind recent apărute, ceea ce le împiedică să-și recunoască interesele comune. Dacă ne referim la responsabilitățile istorice ale acestei carențe, ele revin în întregime fostelor State, Germania și Italia, care au părăsit linia revoluțiilor naționaliste, lăsându-se antrenate și corupte de imperialismul burghez.

 

Guvernul român care ne prigonea și camarazii din țară își imaginau că legionarii refugiați în Germania se bucură nu numai de ospitalitatea guvernului german, dar suntem susținuți cu bani, arme și alte mijloace pentru a dărâma regimul carlist. Aș scrie istoria fără respectul adevărului, dacă n-aș recunoaște că noi am dorit acest sprijin și am încercat chiar să-l obținem. Nu reclamam ajutorul partidului național-socialist în calitate de înfrânți, de umili postulanți, sau de oameni care își închiriază serviciile, ci îl pretindeam în numele comunității de idealuri. Ajutorul solicitat îl consideram un act de camaraderie și de viziune politică, ca oameni care aparținem aceluiași front și a căror luptă, în ultima analiză, ar fi beneficiat întreaga lume naționalistă.

 

Corneliu Codreanu niciodată nu ceruse nimic nici de la Roma și nici de la Berlin. Înainte de prigoană exista însă o puternică organizație legionară, care își procura mijloacele financiare din propria ei activitate și dezvoltare. Orice creștere de membri, avea efecte și în casa mișcării. Dar, din Februarie 1938, de când partidele politice au fost interzise în România și mișcarea a trecut în faza clandestinității, nu se mai putea aduna sume importante de bani. Scăzuse și numărul legionarilor activi și nici poliția nu permitea colectarea de bani. Nici arme nu ne puteam procura, căutându-le prin poduri sau pe la indivizi singuratici. Riscurile erau imense și tot ce-am adunat în faza 1938-1939 căzuse în mâinile dușmanului, în cursul diverselor percheziții și arestări. Pentru a întreprinde un atac frontal contra regimului aveam nevoie de un stoc inițial de arme, cu care să facem prima breșă în dispozitivul lui de apărare.

 

Conștient de această situație precară, Comandamentul legionar de la Berlin a însărcinat în vara anului 1939, sfârșitul lui Iulie-începutul lui August, pe Victor Vojen să tatoneze posibilitatea unui eventual sprijin material în cercurile militare ale regimului. Vojen pretindea că are legături importante, care duceau până la Keitel. Afirmația lui nu am putut-o verifica niciodată, pentru că Vojen nu introducea pe nimeni pe firul lui. Cert este că la a doua ședință a Comandamentului, Vojen s-a întors cu un răspuns negativ. Guvernul german nu se amestecă în politica internă a altor State și nici nu sprijină mișcări naționaliste din alte țări.

Pe ei îi interesează numai o mișcare naționalistă care "prin propriile mijloace" cucerește puterea în Stat, cum a fost fascismul sau național-socialismul. O mișcare politică ce trebuie susținută din afară nu-i interesează, pentru că nu are rădăcini în popor. Cu această explicație, cercurile germane ne invita să ne rezolvăm singuri, cum vom ști, problema politică din România, fără amestecul lor.

 

După sosirea mea din Iugoslavia, am considerat închisă această posibilitate și chiar periculos de a fi redeschisă, din cauza statutului nostru precar de refugiat politic.

Ce ajutor puteam spera de la un guvern care ne ținea sub supraveghere, obligându-ne să ne prezentăm săptămânal la poliție și să semăn într-o condicuță? Guvernul German nu numai că nu era dispus să ne acorde vreun sprijin, dar, prin limitarea libertății noastre de mișcare în interiorul Reichului și în afară, ridicase o serioasă piedică în calea planurilor noastre.

 

Spiritul de sacrificiu, în slujba oricărei credințe, prin natura lui merită să fie respectat, dar este mai mult ușor de luptat, cum este cazul comuniștilor, ca membru al unei organizații internaționale, care dispune de legături în toată lumea și de mijloace materiale din abundență, decât ca membru al unei mișcări naționaliste, ale cărei posibilități sunt limitate la ceea ce însăși poate să producă.

Mijloacele noastre, când am început să edificăm piesă cu piesă noul plan, erau ca și inexistente. Pentru alți revoluționari sau oameni trimiși în misiuni periculoase, partea tehnică a misiunii lor este cel puțin rezolvată: din capul locului bani, arme, hârtii, gazde și alte legături nu mai constituiau o problemă. Oamenii plecau cu acest echipament inițial, care nu lipsea niciodată.

Pentru noi, însăși apropierea de obiectiv, străbaterea etapelor de drum până în țară, reprezenta un efort considerabil. Revoluția nu se putea face de la Berlin. Un ban adunat cu trudă, un pașaport, un pistol, luau proporții gigantice, devenind etape ale bătăliei finale. Numai perseverența noastră putea să ni le procure. Noi nu aveam bani, nu aveam hârtii de trecerea frontierei, nu aveam arme, și pe deasupra ne aflam și sub supravegherea Gestapo-ului.

 

Cum am rezolvat aceste chestiuni preliminare, simple în aparență, dar colosal de importante pentru noi?

 

Pentru alimentarea fondului de acțiune, toți camarazii atașați grupului de acțiune contribuiau cu cinci mărci lunar. Din munca în fabrică, ei câștigau aproximativ 40 de mărci lunar, din care își plăteau chiria și întreținerea. Traian Borobaru era casierul grupului. Din cotizații am reușit să strângem până la începutul lunii Aprilie, 1.700 de mărci. Era ridicol de puțin. Ponta vine cu o idee. El cunoștea pe un industriaș, Ott, proprietarul editurii și întreprinderii tipografice Braun & Co. Cu recomandația lui Petre Ponta au intrat lucrători la Braun & Co. – Smultea, Rotea, Șeitan, Eugen Teodorescu, Laurențiu Vereș și Petrașcu.

 

– Ce-ar fi, îmi spunea Ponta, dacă i-aș cere să ne împrumute cu 20.000 mărci, asigurându-l în schimb, că dacă vom birui, în afară de restituirea banilor, îl vom ajuta să-și deschidă o întreprindere tipografică în România? În caz că nu avem noroc, cu munca mea (Ponta era desenator artistic și avea legături de afaceri cu Ott) îi garantez restituirea sumei în câțiva ani.

 

– Bine, încearcă, i-am răspuns lui Ponta, dar să nu sufli o vorbă despre ce avem să facem cu acești bani.

Spune-i că sunt pentru activitatea noastră politică în străinătate.

 

La întâia întrevedere, Ott era dispus să ne împrumute suma cerută. Dar la a doua întrevedere a bătut în retragere. Deși este plin de bunăvoință, nu are suma disponibilă. Ott ceruse informații despre noi, de la partid, și probabil fusese sfătuit să nu-și bage banii într-o întreprindere nerentabilă și fără perspective.

 

Amărât de acest insucces, Petre Ponta a făcut atunci un gest de neuitat: economiile familiei lui, vreo 1.300 de mărci, le-a scos din bancă și ni le-a pus la dispoziție. Cu ajutorul lui Ponta, "comoara" noastră, cum o numeam, se ridica la vreo 3.000 de mărci. Din această sumă trebuia să acoperim călătoria cu trenul până în Iugoslavia, găzduirea în Banatul sârbesc și așezarea noastră în România la locuri sigure.

 

Paralel cu strângerea banilor se mai ivea și o altă problemă: schimbarea mărcilor în devize-forte. Mărcile germane, din cauza războiului, nu aveau căutare pe piețele străine și ne era teamă să nu rămânem cu ele în buzunar.

Prin legionarul Adrian Brătianu, angajat la Radio-Berlin, am reușit să cumpărăm de la niște bulgari, cunoștințe de-ale lui, care lucrau tot la Radio, 100 de dolari americani în monedă măruntă, excelentă pentru scopurile noastre. Traficul de devize se pedepsea pe atunci cu moartea în Germania sau, în cel mai fericit caz, cu internarea într-un lagăr de concentrare. O altă sursă de schimb ne-a oferit-o, fără să știe, Preotul Borșa. Acesta primise de la Sturdza, când fusese la Copenhaga, o sumă apreciabilă în lire sterline și coroane daneze, pentru nevoile grupului. Despărțindu-se de grup, el cheltuia acești bani pentru nevoile lui particulare și pentru propria lui acțiune politică. Pentru efectuarea schimbului, făcea apel la inginerul Negoescu, un legionar stabilit de multă vreme la Berlin, ca reprezentant al unor firme din țară. Negoescu ne oferea nouă spre cumpărare lirele părintelui, plătindu-i-le, bineînțeles, așa cum era prețul în comerțul negru. Operația a durat toată iarna, căci Părintele nu schimba lirele decât una câte una, ca să-și economisească banii. în total am achiziționat 20 de bancnote de o liră sterlină. Trecerea fiecărei lire din buzunarul Părintelui în buzunarul grupului era salutată cu salve de bucurie de cei inițiați.

Lirele și dolarii au fost scoși din casieria obișnuită și bine ascunși de Petre Ponta, pentru a nu fi găsiți la vreo percheziție.

 

O chestiune mult mai complicată decât aceea a banilor era a pașapoartelor. În planul de acțiune era prevăzut ca granița germană săo trecem cu pașapoarte. Nu puteam risca o confruntare cu poliția germană, căci ospitalitatea Reichului era condiționată de prezentarea legionarilor săptămânal la Polizeirevier-ul din raza unde locuiam. Dar de unde să ne procurăm pașapoartele? Noi nu aveam decât "Fremdenpass" și pe aceste documente nici Ungaria nici Iugoslavia nu ne-ar fi eliberat vize. Singura posibilitate de a putea pătrunde în aceste țări era să ne substituim altor cetățeni români aflați în Germania. La început am crezut că vom găsi suficiente persoane, mai ales printre studenți, dispuși să ne cedeze pașapoartele lor. Dar când am început sondajele, m-am izbit pretutindeni de refuzuri. Oamenii bănuiau la ce le folosim și nu voiau să fie amestecați în chestiuni gen Miti Dumitrescu. După multe iscodiri și multe refuzuri, am pus mâna abia pe patru pașapoarte românești, din cercul prietenilor mișcării: de la două doamne, soțiile camarazilor Brătianu și Boaru, și de la doi studenți din Berlin, Avram și Banciu. Cu al meu, pe care îl aveam mai de mult,

pe numele de Otto Schneider, posedam în total cinci pașapoarte, foarte puține în raport cu numărul legionarilor destinați să participe la acțiune.

 

Pentru înlocuirea fotografiilor de pe pașapoarte cu noii lor titulari, am avut iarăși multă bătaie de cap. Pentru întâia oară săvârșeam astfel de operații. Arta falsificării documentelor, atât de răspândită în toate cercurile de conspiratori internaționali, nouă ne era necunoscută. Ne-a salvat din încurcătură tot Petre Ponta. Nici el nu se pricepea, dar cum era desenator, după câteva săptămâni de experiență a devenit maestru. Pașapoartele românești aveau două ștampile, una seacă și alta cu cerneală. Ștampilele de cauciuc le-a confecționat relativ repede, dar cea de plumb i-a scos peri albi. De câte ori nu i s-a spart forma de plumb! Nu a reușit decât după zeci de încercări nesăbuite, în care timp și-a lăsat total în părăsire ocupațiile din care-și câștiga existența. Finalul operației l-am sărbătorit ca un mare triumf al grupului de acțiune, cu un pahar de vin, ridicat în cinstea lui Petre Ponta, eroul întreprinderii.

 

Mai rămânea o ultimă greutate de îndepărtat. Cum să ne sustragem de sub vigilența Gestapo-ului? Încă de la întoarcerea noastră la Berlin luasem câteva măsuri de precauțiune, pentru orice eventualitate. Cum locuiam la Petre Ponta, am tot amânat să mă prezint la Polizei-revier-ul respectiv pentru îndeplinirea formalităților cu condicuța, cum era ordinul de la Polizei-präsidium. Din amânare în amânare, m-am apropiat de data plecării, încât problema dispariției mele de la Berlin se rezolvase de la sine. Același procedeu l-a utilizat Boian. Dar mai existau alți camarazi care nu se puteau prevala de această lipsă de control, fiind înscriși în registrul polițienesc.

Pentru aceștia am imaginat un alt sistem. Cei destinați să plece în prima serie, vor părăsi Berlinul, mutându-se în alte orașe. Urmând acest consemn, Rotea și Smultea s-au mutat la Viena, fiind găzduiți de bunul nostru prieten Cerna. Rostul plecării lor nu era cunoscut în grupul mare, crezându-se că într-adevăr oamenii vor să schimbe peisajul berlinez cu Viena, pentru cine ști ce motive.

Ceilalți, care nu puteau utiliza același procedeu fără a trezi bănuielile, Petrașcu, Teodorescu, vor recurge la schimbarea domiciliului lor în raza Berlinului. Mutându-se dintr-un Polizei-revier într-altul, nădăjduiam să-și piardă urmele în desișul formalităților.

 

10. Legământul

 

Apropiindu-se momentul plecării, am convocat pe toți legionarii din grupul de acțiune într-o ședință solemnă la "bojdeuca" lui Rotea și Smultea, pentru a depune un legământ de luptă. Textul a fost redactat de mine și a fost transcris pe o hârtie specială și cu caractere artistice de către Petre Ponta. După deschiderea ședinței, și o scurtă cuvântare a mea, în care am subliniat uriașa răspundere ce apăsa pe umerii noștri, am citit legământul și toți cei prezenți l-au repetat după mine, în poziție de onor. A urmat semnarea documentului.

 

Legământ

 

În fața încercărilor de ademenire și ale tuturor uneltirilor dușmane, care urmăresc nimicirea spiritului adevărat al Mișcării Legionare reprezentat prin Corneliu Codreanu și Ion Moța; în fața mișeliei unor legionari care s-au pus în slujba trădării de neam și Legiune, grupul de camarazi aflat astăzi împreună hotărăște să se împotrivească cu toată energia și să continue lupta cu cea mai mare înverșunare.

 

Ne legăm în fața mormintelor noastre scumpe, care ne luminează drumul ca niște făclii uriașe peste veacuri, să nu părăsim niciodată linia lui Corneliu Codreanu.

Credem fără șovăire în victoria deplină a lui Corneliu Codreanu și pentru a o câștiga nu ne poate înfricoșa nici o primejdie și nici o greutate nu ne poate sta în cale.

 

Vom răzbuna fără cruțare și fără milă pe toți cei care au căzut, pe toți cei care au fost chinuiți, pe toți cei batjocoriți și întemnițați și vom pedepsi toate uneltele dușmane din mijlocul nostru ca să rămână exemplu de strășnicie în istorie.

 

Vrem să întemeiem o Românie legionară, așa cum a fost înțeleasă în mintea lui Corneliu Codreanu, și să ridicăm neamul românesc la conștiința misiunii sale pe acest pământ.

 

Acum când sufletele noastre sunt pregătite pentru o nouă luptă, Dumnezeu și Arhanghelul Mihai să binecuvânteze steagurile Gărzii de Fier și să le poarte spre înălțimile biruinței și ale gloriei.

 

Trăiască legiunea!

 

Berlin, 17 Martie 1940

 

 

Horia Sima

Virgil Mihăilescu

Ilie Rotea

Nicolae Petrașcu

Nicolae Șeitan

Ioan Boian

Petru Ponta

Popa Ioan

Valeriu Vințan

Alexandru Popovici

Tolcea Ioan

Traian Borobaru

Găvăgină Iosif

Ilie Smultea

Vasiu Iosif

Nic.I.Crăcea

Octavian Roșu

Eugen Teodorescu

 

Cu depunerea legământului intrăm în faza de realizare a proiectului. Îndată după această solemnitate, au început primele mișcări în grup, în vederea camuflării plecării spre țară.

A fost ultima oară când ne-am întâlnit cu toții. A fost un fel de "Cina cea de taină" pentru grup.

 

Am luat masa împreună, domnind ca de obicei multă animație și căldură. Totuși se schimbase ceva în atmosfera grupului.

Gândurile tuturor erau absorbite de întoarcerea în țară, în mijlocul primejdiilor, de unde abia scăpaseră cei mai mulți, trecând la doi pași de moarte. Îmi plimbam ochii de la unul la altul: câți vor mai fi în viață peste un an ? Tinerețea, vitejia și puterea lor de dăruire îi mânau pe toți într-acolo: spre înfruntarea marelui risc.

 

Tot în această perioadă, Ilie Smultea are un moment de inspirație fericită și reușește să exprime în câteva strofe starea noastră sufletească de atunci. Poezia era de bună calitate, dar nu s-a putut încetățeni în lumea legionară din cauza melodiei alese, cântecul german "Gegen Engelland".

 

Iată aceste versuri:

 

Astăzi am plecat din nou la luptă

 

Hotărâți să nu mai dăm-napoi.

Jertfa voastră se înalță sfântă,

Camarazi iubiți, venim la voi.

 

Noi ne dăruim

Să slujim mereu

 

Altarul Sfânt,

De crez legionar,

Căpitane, Căpitane,

În veci pe drumul,

Pe drumul tău.

 

 

11. Moartea Profesorului Nae Ionescu

 

În mijlocul pregătirilor pentru plecare, cade ca un trăsnet vestea morții profesorului Nae Ionescu. În 15 Martie 1940 nu dispăruse numai un mare filosof și un mare dascăl al generației, ci și o mare speranță a Legiunii decapitate. A fost o lovitură care ne-a buimăcit, azvârlindu-ne în cele mai amare reflexii asupra sorții vitrege.

După masacrele din Septembrie 1939, grupul din Berlin înfiripase multe nădejdi în jurul numelui său. Prestanța intelectuală a profesorului și tăria lui de caracter, dovedită în cursul prigoanei carliste, îl destinau să joace un important rol în faza politică ce se apropia cu pași repezi.

Nae Ionescu întrunea în persoana lui două însușiri greu de găsit împreună: o inteligență neegalată în toată generația lui, înzestrată cu vaste resurse culturale, și un dârz luptător pentru cauza neamului său.

 

Din țară mai fuseserăm informați că moartea profesorului nu fusese naturală, că suferind fiind de inimă, cineva din apropierea lui i-ar fi administrat medicamente neindicate bolii lui, provocându-i decesul. Această persoană, suspectă de a-i fi grăbit sfârșitul, avea legături cu Palatul și ar fi săvârșit atentatul după sugestiile camarilei, în schimbul unei importante sume de bani. Dar chiar dacă această informație nu ar fi fost adevărată, profesorul Nae Ionescu tot asasinat a murit.

El a fost o victimă a răzbunării carlisto-lupesciene. Un om de o vibrație intelectuală și spirituală de intensitatea lui , era destinat să se consume repede fizicește, după lunga lui detențiune de lagăr, de aproape doi ani, și în condiții de izolare totală de restul grupului.

 

Duminică, 24 Martie 1940, grupul din Berlin a ținut o ședință de comemorare a profesorului Nae Ionescu, la Amalienhof. Figura ilustrului dispărut a fost evocată de Constantin Papanace.

O durere nestăvilită pusese stăpânire pe toți. Unul dintre puținii supraviețuitori ai marii epoci legionare luase drumul spre cele eterne, tocmai când Legiunea avea mai mare nevoie de sfatul și experiența lui.

 

Nae Ionescu era bine văzut în sferele politice din Germania. În eventualitatea unei crize a regimului carlist, era un om indicat să trateze o nouă formulă politică între mișcare, Puterile Axei și Regele Carol.

Dar Nae Ionescu avea în același timp convingeri inflexibile față de anumite exigențe naționale, ceea ce îl convertea într-un partener dificil pentru Palat. De aceea e verosimilă ipoteza suprimării lui de camarilă înainte să se producă scadența fatală a tuturor erorilor și crimelor regimului. Firește că Legiunea ar fi avut o încredere totală în Nae Ionescu, după strălucitul examen de credință și devotament ce l-a dat în lagăr, dacă ar fi fost chemat de evenimente să trateze succesiunea regimului.

 

În Septembrie 1939, după căderea lui Călinescu și masacrele care au urmat, aflându-mă la București, am voit să-l scot din țară, luându-l cu mine în Germania.

Era o întreprindere grea, dar în fața marilor pierderi ce le-am suferit, mă gândeam că refugiul lui la Berlin ar constitui un puternic reviriment pentru țară și Legiune. I-am împărtășit inginerului Nicolau, care conducea organizația clandestină a "Răzleților", ideea mea. El s-a interesat, s-a consultat și cu alți camarazi, și la proxima întâlnire mi-a spus că "răpirea" profesorului e irealizabilă. Mai întâi e greu să te apropii de el, deși se află în libertate, pentru că e urmărit mereu de agenți.

Eu însumi m-am convins de cele spuse de Nicolau. Odată, întâlnindu-l întâmplător pe Calea Victoriei, în dreptul Palatului Poștelor, eram persecutat de gândul să-l agreez.

Dar uitându-mă mai bine în spatele lui, am văzut o persoană ce se ținea ca scaiul după el. Îmi mai spunea Nicolau că profesorul e impracticabil pentru atare operații. În jurul lui să găsesc persoane care ar vorbi sau ar da imediat de această lume? Nici el și nici alți camarazi nu cutează să se apropie de el, necum să-i propună evadarea din țară.

În cursul ședinței de la Amalienhof. mă gândeam la planul meu de atunci și acum îmi părea rău și îmi făceam învinuiri că nu am încercat imposibilul să-l salvez. Dar, presupunând că ar fi ajuns până la Timișoara, putea profesorul să suporte o trecere a frontierei, cu inima lui slăbită?

 

12. Destinderea

 

Destinderea este expresia încetățenită în limbajul legionari pentru a denumi perioada în care regimul carlist a început să slăbească prigoana contra legionarilor și să caute o apropiere de mișcare. Regele Carol a fost obligat la această schimbare de politică internă din cauza presiunii evenimentelor externe. Un Stat mic sau mijlociu nu poate fi guvernat în chip tiranic decât atâta vreme cât se bucură de pace la hotare. De îndată ce este amenințat din afară, orice regim de dictatură începe să se clatine.

 

Doborârea Poloniei în 18 zile a dat de gândit Regelui. Fără îndoială armata franceză era încă intactă și nimeni nu bănuia la acea dată să capituleze în șase săptămâni. În linia Maginot își pusese și Regele nădejdi. Dacă însă va ceda și această barieră mașinii de război germane, e inevitabilă apropierea României de Germania. În acest caz, socotea Regele, schimbarea politicii noastre externe nu se va putea face cu lagărele și închisorile pline de legionari.

 

Destinderea era plănuită pe lungă durată. Înainte faza tatonărilor, apoi, prin concesiuni reciproce, să se creeze un climat de încredere între cele două părți, pentru ca la urmă, dacă va fi nevoie, să se ajungă chiar la o colaborare în guvern. Primele încercări de a sonda opinia legionarilor, în vederea unei apropieri, s-a făcut sun guvernul Argetoianu. Acest guvern a încheiat represiunea sângeroasă a guvernului precedent, Argeșanu, ucigând pe toți acei legionari care, în noaptea măcelului. n-au putut fi găsiți la locurile unde erau indicați că se află după listele întocmite de Siguranță. Pentru ca inițiativa guvernului să nu fie considerată un act de slăbiciune de către legionari, s-a dat mandat Generalului Gabriel Marinescu, Ministrul Ordinii Publice, să înceapă discuțiile cu mișcarea, adică aceluia care avusese răspunderea directă a execuțiilor sin Septembrie. Călăul era chemat să deschidă victimelor rămase în viață poartă spre libertate.

 

Guvernul Argetoianu nu avu viață lungă. Chemarea lui Tătărăscu la putere, la 24 Noiembrie 1939, era un indiciu al schimbării de atitudine a Regelui Gabriel Marinescu, Ministrul Ordinii Publice. Odată cu plecarea Generalului Marinescu, acest minister, creat sub dictatura Regelui Carol, a fost și desființat și atribuțiile de păstrare a ordinii publice au revenit Ministerului de interne, încredințat acum lui Mihail Ghelmegeanu, un om mai ponderat. Aceeași soartă a împărtășit-o și Victor Iamandi, fostul Misitru de Justiție, frate de cruce cu Armand Călinescu în urzirea prigoanei contra legionarilor. Înlăturarea acestuia s-a făcut sub forma înaintării lui în cadrul consilierilor regali.

 

Prin aceste eliminări, Regele voia să inaugureze era nouă, arătând legionarilor că e dispus să pună capăt prigoanei și numai de ei depinde ca să prindă ramura de măslin ce li se întinde. Dar Regele mai urmărea și altceva prin înlăturarea lui Iamandi și Gabriel Marinescu: să se despartă încet de toți acei colaboratori care i-au servit ca unelte în cursul prigoanei și care acum, devenind o povară, prezența lor în guvern ar fi periclitat interesele Tronului. Totuși structura generală a regimului n-a suferit nici o alterare. Generalul Marinescu rămâne mai departe ca Prefect al Poliției Capitalei și între aparatul de represiune se afla la locul lui. Regele Carol s-a angajat în direcția destinderii cu multă prudență, pas cu pas, ținând ferm în mână frânele guvernării.

 

Pentru a nu avea surprize nici din partea legionarilor în proximele tratative, Palatul s-a adresat elementelor mai docile, mai dispuse să se conformeze planurilor urzite de camarilă. Persoana agreată de Palat ajunsese Dr. Vasile Noveanu, instructor legionar și fost șef al organizației din județul Arad. Noveanu se trăgea dintr-un tată evreu, trecut la ortodoxie, originar din Huși, binecunoscut de profesorul Codreanu, care mi-a povestit acest lucru.

După Unire, s-a mutat cu toată familia lui la Sibiu, unde a intrat în armată cu gradul de plutonier-major. Mama lui Noveanu era o vrednică româncă, care a dat o educație creștină și națională copiilor. Erau mau mulți frați Noveanu și toți legionari. A studiat medicina la Cluj și apoi a profesat la Arad. Inteligent, prietenos, afabil, se bucura de multe simpatii în mișcare. Căpitanul ținea mult la el. Organizația județului Arad era una dintre cele mai puternice din țară, cel puțin ca număr de membri și sub raportul voturilor obținute, în alegerile din 1937. Eu însumi l-am apreciat mult și eram bun prieten cu el.

 

În cursul prigoanei a fost internat în lagăr. După asasinarea Căpitanului, s-a pus în fruntea acelor legionari din lagăre care, îngroziți de cele întâmplate, vedeau în înțelegerea cu Regele unica soluție pentru salvarea cadrelor rămase în viață. Întrevederile între Ministrul Ordinei Publice, Generalul Gabriel Marinescu, și Noveanu au început pe la sfârșitul lunii Octombrie 1939, dar, probabil, legăturile lui cu înaltele autorități datau mai demult.

Mai târziu au intrat pe fir și alți fruntași legionari, dar tot timpul Noveanu a rămas punctul de desfășurare al destinderii. Realizându-se destinderea prin Noveanu, camarila îi crea acestuia o platformă în mișcare, de care se putea folosi ulterior pentru a abate grosul ei pe linia de captare a Palatului. Noveanu intrase mai întâi cu Gabriel Marinescu și mai apoi cu Urdăreanu și rege într-un fel de complicitate de interese, care nu era aceea a unui agent de categoria lui Vârfureanu, ci de ordin mult mai înalt. Noveanu aspira să devină șeful politic al mișcării, acceptând la nevoie o dublură pentru partea spirituală. Planul lui era acesta: bucurându-se în încrederea Regelui, realizează destinderea, apoi, legionarii, recunoscători pentru că i-au scos din lagăre și închisori, se grupează în jurul lui și, cu această zestre politică, culeasă din sfărâmăturile Legiunii, se va putea afirma în viața publică.

Noveanu se desprinsese de obiectivele specifice ale mișcării și juca o carte proprie, abia disimulată. El urmărea o salvare sui-generis a Legiunii, fără a se preocupa la ce servește destinderea, care e scopul ei final în raport cu interesele Neamului.

 

Tratativele cu Palatul s-au prelungit în tot cursul iernii, fiind continuate, după debarcarea lui Gabriel Marinescu, prin ministrul de Interne, Ghelmegeanu, și prin Urdăreanu, Ministrul Palatului. În primăvară s-a ajuns la o anumită clarificare. Prin Martie 1940, o serie de legionari au fost aduși din lagăre sub escortă la Inspectoratul General al Jandarmeriei din Capitală, ca să ia parte ca delegați al lagărelor, la un fel de consfătuire a tuturor fruntașilor legionari din toată țara.

În adunare a apărut și Noveanu, care fusese eliberat de mai multă vreme și dirija, în colaborare cu autoritățile, toată operația. Discursul inaugural al conferinței a fost ținut de Noveanu, de unde se putea deduce că el este exponentul maxim al legionarilor din toată țara, în acțiunea de destindere. A luat apoi cuvântul Mihail Ghelmegeanu, care a făcut apel la tineretul țării să uite tot ce a fost și să facă zid în jurul Tronului, pentru apărarea patriei amenințate la hotare.

 

După această consfătuire, legionarii au înaintat un memoriu Regelui și au dat în același timp și o proclamație către țară în care cereau ca toate energiile românești să se strângă în jurul Tronului, în ceasurile grele prin care trece Patria. Îndată după aceste acte de supunere autorității Regelui, un grup de fruntași legionari au fost primiți în audiență de Rege.

A fost un moment de o rară semnificație. Mult hulita mișcare legionară a fost recunoscută ca realitate politică în fața țării și a străinătății, după ce înainte de vreme i se tăgăduise chiar existența.

 

Legionarii din Berlin, aflându-se în afară de raza primejdiei, puteau să-și precizeze atitudinea pe alte baze decât legionarii din țară, care trăiau sub continua teroare a celor întâmplate. Ei nu erau liberi pe deciziile lor. Ceea ce s-a întâmplat la 30 Noiembrie 1938 și la 21 Septembrie 1939, se putea repeta. Aceste amintiri îi îndurerau și torturau. Legionarii din Berlin puteau să judece destinderea din țară și actele întreprinse de camarazii noștri exclusiv în funcție de linia mișcării și interesele Neamului. Pe lângă libertatea de care se bucurau, legionarii din Berlin aflându-se în afara hotarelor țării, erau mult mai bine informați asupra manevrelor Regelui Carol. Acesta nu de dragul legionarilor a acceptat să stea de vorbă cu ei, ci pentru că evoluția generală a situației europene îl silea să-și schimbe politica internă.

 

La sfârșitul ședinței de comemorare a profesorului Nae Ionescu, s-a citit și semnat o declarație, prin care se fixa atitudinea grupului din Berlin față de evenimentele din țară. Documentul a fost redactat de Papanace și, înainte de ședință, l-am revăzut împreună. Pentru a da mai mare tărie acestor declarații, Petrașcu a avut ideea, și eu m-am asociat părerii lui imediat, ca toți camarazii prezenți să-și pună semnătura acelor legionari care trăiau despărțiți de grup, Ciorogaru, Vojen, Constant, Părintele Borșa, Trifa. Aceștia nici n-au venit la ședința de comemorare a profesorului Nae Ionescu. În schimb apare semnătura lui Victor Silaghi, care, de la această reuniune, a revenit formal în mijlocul nostru. Iată acest document: Poziția Mișcării Legionare față de așa zisa împăcare între Garda de Fier și regimul actual din România.

 

Planul iudaic pentru distrugerea Mișcării legionare a fost conceput în mai multe etape.

 

Prima etapă a format-o încercarea diversiunii de captare și compromitere a curentului legionar în matca politicianistă și masonizată a guvernului Goga-Cuza.

 

Când această tentativă de compromitere n-a reușit, iudeo-masoneria s-a oprit la soluția exterminării fizice și morale a conducerii legionare.

 

În acest scop s-a dat lovitura de Stat din Februarie 1938, când, cu complicitatea întregii lumi politicianiste, s-a modificat Constituția care a oferit platforma pentru nimicirea noastră.

 

De data aceasta scopul era îndoit. În primul rând exterminarea Căpitanului și în al doilea rând captarea Mișcării creată de el. Printre alte indicii ale acestei intenții a fost și mărturisirea făcută de Istrate Micescu în niște sugestii transmise Conducerii Legionare în Septembrie 1938, după întrevederile avute cu Carol la o vânătoare din Ardeal, prin care recomanda Mișcării Legionare să se lapede de Căpitanul său încarcerat și să urmeze pe Rege.

 

Puțin mai târziu, imediat după întoarcerea Regelui de la Londra, a urmat asasinarea Căpitanului. Dârzenia și intransigența din partea legionarilor din lagăre și închisori s-a manifestat cu un impresionant dispreț de moarte. Această atitudine a determinat guvernul Armand Călinescu să extindă planul de exterminare și anume: se hotărâse asasinarea tuturor legionarilor considerați intransigenți într-una din cele două ocazii, astfel:

1) Cu ocazia intrării României în război alături de Franco-Englezi: Dispoziția de asasinare era cuprinsă chiar în plicul confidențial și sigilat care urma să fie deschis în ziua mobilizării generale;

2) În cazul când acest eveniment nu se producea, pretextul de execuție al legionarilor intransigenți era să fie găsit cu ocazia unor atentate simulate de agenții provocatori manevrând în acest scop o echipă din care făceau parte și câțiva legionari de bună credință (Vârfureanu).

 

Întâmplarea a făcut ca Armand Călinescu, pregătitorul acestor masacre, să fie pedepsit înainte de a-și fi pus monstruosul plan în aplicare. Dar totuși acest plan n-a căzut, întrucât Generalul Argeșanu, care cooperase la elaborarea lui , a fost adus la guvern, cu misiunea de a-l duce la îndeplinire, folosind ca prilej chiar moartea inițiatorului său.

 

Au urmat monstruoasele masacre din toamna trecută în care și-au găsit moartea sute de camarazi. Dar Mișcarea legionară n-a murit. Dimpotrivă ea s-a adâncit în așa măsură în sufletul nației românești, încât actualul regim simte, pe zi ce trece, golul sub picioarele sale.

 

Această evidentă realitate îl determină pe Regele Carol al II-lea să reia vechiul plan de compromitere al Mișcării Legionare prin captare și umilire, după ce atâta timp a contestat însăși existența acestei Mișcări.

 

Pe de altă parte, o serie de considerente de natură exterioară îl forțează să grăbească această acțiune și anume:

 

1) Conducerea actuală din România, inspirată de interesele iudaice, vrea să antreneze România în război împotriva Germaniei cu scopul să a deplasa teatrul de război spre sud-estul european, dezorganizând astfel aprovizionarea Germaniei cu petrol și alimente.

 

2) Urmărește să solidarizeze Mișcarea Legionară la anumite concesiuni teritoriale care, sub sugestia Angliei și Franței, urmează a le face Bulgariei, în Dobrogea de Sud, cu scopul de a ușura realizarea blocului balcanic anti-german.

 

3) Să compromită în mod definitiv posibilitatea unei sincere colaborări, așa cum a preconizat Căpitanul, cu Puterile Axei, adică singura soluție de natură să înlăture primejdia iudaică și amenințarea panslavistă, protejând prin aceasta interesele iudaice.

 

4) Să facă părtașă Mișcarea Legionară, acum la scadența tuturor greșelilor acumulate de o politică aventuroasă, spre a o compromite definitiv și a-i lua autoritatea morală de a trage la răspundere pe cei care au adus la nenorocirea Țării.

 

Pentru a se masca toate aceste intenții, se face apel la sentimentul patriotic atât de dezvoltat le legionari și de care s-a abuzat în trecut, cu scopul de a-i atrage în capcană. După mișeliile întâmplate vreme de doi ani, asemenea erori nu mai trebuie să fie cu putință.

 

Semnăturile date de camarazii noștri pe așa zisele acte de supunere și manifeste către legionari au fost luate cu silnicie, care au mers până la amenințarea cu moartea, cum a fost cazul cu profesorul Nae Ionescu.

 

De aceea ele nu pot angaja nici Mișcarea Legionară și nici chiar conștiința acestor camarazi și deci nu poate fi vorba de divergențe de păreri în fixarea liniei legionare care trebuie urmată.

 

Pentru aceste considerente și altele, care, prin natura lor, nu se pot deocamdată arăta, se fixează următoarea poziție a Mișcării Legionare în legătură cu ultimele evenimente din țară:

1) Se menține neclintită pe linia morală și fixată de Căpitanul nostru, Corneliu Zelea Codreanu, atât pe planul politicii interne cât și pe cel al politicii externe.

 

2) Declarațiile date de camarazii din țară nu pot angaja Mișcarea Legionară, întrucât sunt smulse cu silnicie și sub amenințare de moarte și nici nu pot pune în discuție unitatea Mișcării.

 

3) Omagiază memoria Profesorului Nae Ionescu care a preferat să moară decât să servească de unealtă manevrelor iudeo-masonice, care au de scop derutarea maselor legionare și atragerea României în război alături de statele democratice beligerante.

 

4) Se pune în gardă severă față de toți acei care lucrează în cadrul Mișcării din sugestii și pentru interese străine.

 

5) Crede în biruința Gărzii de Fier și în realizarea României Legionare.

 

Berlin, 24 martie 1940.

 

Semnează: Cdt. Leg. Constantin Papanace; Cdt. Leg. Horia Sima; Elena Corneliu Zelea Codreanu; Cdt. Leg. Dragomir-Jilava; Cdt. Leg. Victor Silaghi; Cdt. Leg. Nicolae Petrașcu; Cdt. Leg. Nicu Șeitan; Alex.Popovici; N.Horodiceanu; Vereș Laurențiu; Popa Ion; Ing. N.Smărăndescu; Stănicel Stelian; Titi Cristescu; Ilie Rotea; Găvăgină Iosif; Lepa Valeriu; Ion Boian; Virgil Mihăilescu; Oct. Roșu; Ion Tolcea; Vasiu Iosif; Adrian Brătianu; Eugen Teodorescu; Ilie Smultea; Vințan Valeriu; Hanu Traian; N.Crăcea; Petre Ponta; Matei Biloiu; Tiana Silion; Traian Borobaru.

 

După cum se poate constata din citirea documentului de mai sus, rezoluția adoptată de grupul legionar din Berlin cuprindea:

 

– O expunere a planului întocmit de Carol-Călinescu pentru nimicirea mișcării legionare. Planul, explică documentul, avea două faze:

a) Uciderea Căpitanului.

 

b) Captarea mișcării rămase fără conducător.

 

Cum captarea n-a reușit, s-a hotărât repetarea operației dintâi: uciderea celor mai dârzi legionari din lagăre și închisori. Planul lui Călinescu, care urma să fie executat cu ajutorul lui Vârfureanu, s-a încrucișat cu acțiunea lui Miti Dumitrescu.

 

– Destinderea inaugurată de Rege în țară este considerată de legionarii liberi a ideii de captare a mișcării, prevăzută în partea a doua a planului.

 

– Declarațiile legionarilor din țară, fiind smulse sub amenințarea morții, nu pot angaja nici linia mișcării și nici conștiința acestor camarazi. Unitatea mișcării, în consecință, nici nu poate fi măcar pusă în discuție.

 

Un exemplar din această rezoluție, semnată numai de Papanace și de mine, a fost înaintat autorităților germane, pentru a lua act de atitudinea grupului Berlin față de evenimentele din țară.

 

13. Întâia delegație legionară din țară

 

Paralel cu acțiunea de destindere din țară, începută încă din toamna anului 1939, guvernul a întreprins și o acțiune de captare a legionarilor refugiați din Germania. Agenții guvernului, atașați Legației Române de la Berlin, au primit misiunea să se apropie de acele elemente care, după informațiile lor, ar fi dispuse la o schimbare de atitudine și reconciliere cu regimul. Dintre personalitățile legionare din Berlin, primul care a acceptat să intre în contact cu guvernul a fost Ciorogaru. Pe urma lui, în baza prieteniei care se stabilise între ei, a intrat pe fir și Părintele Dumitrescu-Borșa. Vojen și Constant nu puteau fi atrași în jocul guvernului, pentru că se ancorase într-o altă perspectivă. Ei contau pe un conflict iminent între Germania și România și își rezervau rolul pentru acest moment.

 

Manifestația grupului legionar din Berlin, din 24 Martie 1940, a surprins și neliniștit cercurile guvernamentale românești. Nu numai că încercările de dezagregare ale guvernului dăduse greș, dar și poziția pe care se fixase acest grup în fața noilor evenimente nu se deosebea cu nimic de cea precedentă.

Nici masacrele și nici momeala destinderii nu avusese vreo influență asupra lor. Într-o formă care nu mai lăsa nici un dubiu, grupul legionar din Berlin respingea orice tranzacție cu regimul din țară și proclama hotărârea de a continua lupta până la biruința Legiunii. Planurile de "împăcare" , urzite de Palat, amenințau să se prăbușească din cauza atitudinii intransigente a grupului Berlin.

 

Impulsul de a trimite o delegație legionară la Berlin a venit atât din rândurile fruntașilor legionari angajați în procesul destinderii cât și de la Palat. Legionarii din țară au declarat guvernului că ei nu pot să ducă la sfârșit acțiunea destinderii dacă nu obțin adeziunea grupului Berlin. Masele legionare nu îi vor urma pe ei, ci pe acei care reprezintă spiritul de luptă al mișcării, iar șefii acestei aripe extreme se găsesc în Germania. Făcând aceste declarații, ei nu spuneau decât purul adevăr. Eu nu puteau continua destinderea și nu își putea lua noi angajamente față de Rege fără de consultarea grupului nostru. Cercurile Palatului, la rândul lor, și-au dat seama și ele că centrul de greutate al mișcării se deplasase la Berlin și că, fără convertirea acestui grup, destinderea plutește în aer. De aceea au consimțit ca o delegație de legionari să plece la Berlin, ca să pledeze înaintea grupului de acolo cauza destinderii. Delegația legionară poseda un îndoit mandat: din partea legionarilor care aderaseră la destindere și făcuse pace cu regimul cât și din partea miniștrilor Ghelmegeanu și Urdăreanu, plenipotențialii Regelui în tratativele cu mișcarea.

 

Delegația sosește la Berlin în ziua de 28 Martie 1940. Ea era compusă din Radu Mironovici, Comandant al Bunei Vestiri, unul din întemeietorii mișcării și Constantin Stoicănescu, Comandant Ajutor, fost șef al județului Timiș. Și unul și altul fuseseră internați în lagăre. Radu Mironovici fusese eliberat înainte de căderea lui Călinescu, iar Stoicănescu abia la desființarea lagărelor, cu două săptămâni înainte de a veni la Berlin. Pe Radu Mironovici îl cunoșteam prea puțin.

Cu Stoicănescu eram vechi prieten. Am luptat umăr la umăr în desțelenirea sufletului românesc din Banat. Era un om de o energie rară. O forță a naturii. Sub conducerea lui, județul Timiș devenise o cetățuie a Legiunii. De o inteligență scânteietoare, pe care n-am întâlnit-o decât la Vasile Marin. Era mult iubit și apreciat în toate sectoarele mișcării: țărani, muncitori, intelectuali, studenți, elevi. Înflăcăra și cucerea cu prezența lui orice mediu legionar. Nu era o greutate de la care să se dea înapoi și nu era o problemă să i se pară insolubilă. Cu mintea lui iscoditoare pătrundea acolo unde mintea obișnuită se oprea neputincioasă. Și aceste calități de dinamism și finețe intelectuală erau susținute și de o puternică trăire interioară. Unul dintre puținii legionari la care efortul pentru Legiune nu era întrerupt sau cel puțin adumbrit de nici o altă preocupare.

Mereu înainte, mereu scrutând destinul legionar, la mari depărtări de șiragul celor mulți, era un pionier al energiei legionare. O neasemuit de frumoasă întrupare a fenomenului legionar. De la Borobaru și alții care fuseseră în lagăr cu el, aflasem că legase strânsă prietenie cu Iordache Nicoară și Puiu Gârniceanu și tustrei deveniseră pivotul de rezistență în lagăr.

 

Așa l-am cunoscut pe Constantin Stoicănescu, dar știu eu prin ce prefaceri sufletești a trecut în cursul celor doi ani de lagăr?

 

Înainte de a-i întâlni am avut o consfătuire prealabilă cu Papanace, pentru a ne fixa atitudinea. Ne-am hotărât să ne menținem într-o rezervă prudentă. Poziția grupului Berlin are valoare prin fermitatea ei. Nu vom căuta nici să-i acaparăm de la sosire, de teamă să nu ni-o alții înainte, răzleții, și nici să forțăm să adopte punctul de vedere. Cum între fruntașii legionari din Berlin existau mai multe tendințe, cel mai bun lucru era să îi asculte pe toți și apoi să se orienteze singuri.

 

Așa s-a făcut că primii cu care au luat contact au fost Ciorogaru și Preotul Borșa. Noi nu le-am dat nici un semn de viață. Dar a doua zi de la sosirea lor mă cheamă le telefon Titi Cristescu. Radu Mironovici și Stoicănescu sunt la el acasă și vor să mă vadă. Au insistat că vor să mă întâlnească cât mai repede. Nu era decât Stoicănescu. M-a întâmpinat cu ochii umezi de bucurie. Același suflet falnic, neschimonosit de viața din lagăr, aceeași vibrație pură și dezinteresată de camarad și luptător. M-am simțit umilit în sinea mea, că m-am putut îndoi măcar o clipă de forța lui interioară. Bucuria a fost atât de mare când a apărut în pragul ușii Radu Mironovici. Ne-am îmbrățișat cu efuziune.

Ochii lui mari reflectau o bunătate nespusă. Ce noroc pe legiune, mă gândeam, că cel puțin întemeietorii mișcării se mai găseau în viață. Pierderile suferite erau cumplite, dar cu ei în frunte și cu cei rămași în viață, Legiunea era viabilă. Se va putea reconstitui și își va putea urma drumul ei propriu.

 

Discuția ce-au avut-o cu Ciorogaru și Dumitrescu-Borșa fusese mai mult convențională. În fața mea puteau să-și descarce sufletul. Câte nu mi-au povestit! Vorbitorul principal era Stoicănescu. Mironovici mai mult asculta. Avea atâtea de spus! Subiectele se întretăiau și nu le sfârșeam niciodată bine: Nae Ionescu, scena de groază ce-a trăit-o la Miercurea Ciuc, cine mai trăiește, destinderea, Urdăreanu, audiența la rege.

 

Nae Ionescu nu murise de moarte naturală. Cu o zi înainte de deces, Stoicănescu fusese la profesor. Era în pat. S-a întreținut despre situația politică și nu-i făcea deloc impresia de om sfârșit. "O să fie bine, ai să vezi, o să fie bine", au fost primele cuvinte cu care și-a luat rămas bun de la el. Ne-a povestit apoi de convorbirea avută între un grup de legionari și Urdăreanu, înainte de plecarea spre Berlin. Acesta ca să dovedească legionarilor prezenți că Regele dorea să ajungă la o înțelegere cu Corneliu Codreanu, scoate o scrisoare a Căpitanului adresată lui Neagoe Flondor. Prin Neagoe Flondor, membru al organizației noastre, rudă cu Flondor, Mareșalul Palatului , Căpitanul primise sugestia de la Palat să facă o cerere de audiență și va fi primit de Rege. Era îndată după proclamarea Noii Constituții. În scrisoarea sa către Neagoe Flondor, Corneliu Codreanu spunea că momentul cererii de audiență și-l va alege el când și cum va crede de cuviință. Stoicănescu i-a replicat atunci lui Urdăreanu, în fața întregului grup: "Scrisoarea nu poate constitui o dovadă împotriva lui Corneliu Codreanu, pentru că el nu refuza audiența, ci răspundea să i se lase lui latitudinea să cântărească singur momentul politic în care o va cere". Urdăreanu a înghițit în sec și nu a mai zis nimic.

 

Sosind și Papanace, ne-am așezat apoi la o examinare mai pe îndelete a situației. În rândurile care urmează nu redau numai discuția avută în această zi la Titi Cristescu, ci esențialul din toate discuțiile ce le-am avut cu delegații din țară. Însărcinarea formală ce și-o luase față de Ghelmegeanu și Urdăreanu era să ne convingă să aderăm la actul de împăcare cu Regele și eventual să ne întoarcem în țară. Dorința lor intimă era cu totul alta. Să stea de vorbă cu noi, pentru ca pornind de la situația dată, să ne făurim un plan comun de acțiune. Chestiunea nu se punea pentru ei de a ne atrage pe poziția lor, ci de a găsi un suport comun celor două poziții. Destinderea era rezultatul unei evoluții în politica internă a României, sub presiunea evenimentelor externe, de care nu se putea face abstracție. Problema care se punea acuma era cum să manevrăm pentru ca schimbările survenite în țară să le punem de acord cu obiectivele politice ale mișcării.

 

Ce se obținuse în țară de pe urma destinderii? S-au desființat lagărele și s-a dat amnistie parțială. O serie de legionari ieșiseră din închisori. S-a înregistrat și un alt câștig de ordin politic: prin audiența fruntașilor legionari la Rege, se ieșise din stadiul de "infractori ai Statului", cum eram clasificați până acuma de regim, și mișcarea fusese recunoscută ca realitate politică. Nu putea fi vorba de o recunoaștere formală, pentru că toate partidele fuseseră desființate prin Constituția din 1938, ci de recunoașterea existenței noastre de fapt. Metodele teroriste ale Palatului dăduseră greș. Cu rândurile rărite, eram nu mai puțin prezenți în acest ceas cumplit al istoriei noastre și Regele nu putea trece peste noi.

 

De schimbările din țară au beneficiat indirect și legionarii din Berlin. Guvernul german, după masacrele din Septembrie, ne socotise pentru multă vreme eliminați din viața politică a României și nu-l mai interesa existența noastră decât sub raport polițienesc. După proclamarea oficială a destinderii, cercurile germane au început să manifeste din nou interes pentru cauza noastră. Faptul a avut repercusiuni favorabile și asupra stării de spirit a grupului de la Berlin.

De unde, la sosirea mea aici, cei mai mulți legionari considerau poziția noastră definitiv pierdută, acuma se constata chiar și la cei mai slabi un suflu de înviorare. Bineînțeles, Ciorogaru și Preotul Borșa interpretau evenimentele din țară care tratează cu Regele, formează acuma un bloc, iar ceilalți, intransigenții, s-au situat în afara orientării generale a mișcării. Eu și Papanace vedeam în destindere o confirmare a poziției noastre: crimele Regelui veneau la scadență și acuma, apropiindu-se dezastrul, ar vrea să împartă cu mișcarea răspunderile unei guvernări falimentare.

 

Ce reprezenta grupul de la Berlin? Dacă ne referim la număr, 40-50 de oameni, evident că nu putea concura cu legionarii angajați în procesul destinderii, care erau câteva sute. Dacă însă luam în considerare atracția ce-o exercita acest grup asupra legionarilor din țară, situația se schimba în favoarea lui, cu tot numărul său mic. După realizarea destinderii, grupul de la Berlin rămăsese factorul determinant în Legiune. Prestigiul grupului de la Berlin avea la bază trei elemente: a) era liber pe mișcările lui; b) se afla în Capitala acelei țări care, în acel moment, decidea de soarta Europei; c) reprezenta linia de luptă a mișcării. În acest grup se cristalizase supremele aspirații ale Legiunii. Ceea ce dorea în adâncul sufletului fiecare legionar, chiar și acei care beneficiaseră de destindere, era doborârea regimul carlist. Cine reprezenta această linie, incontestabil că avea de partea lui marea majoritate a Legiunii.

 

De existența și greutatea politică a grupului liber de peste hotare se puteau prevala și fruntașii legionari angajați în procesul destinderii. În tratativele cu Palatul, fruntașii din țară se puteau referi oricând la acest grup, pentru a se sustrage de la cereri care le-ar fi compromis poziția.

 

Consultarea grupului de la Berlin era pentru ei mai mult decât o necesitate tactică. Dacă ar fi început să ignore existența acestui grup și să se angajeze pe cont propriu în acțiunea de destindere, s-ar fi izbit de imponderabilele Legiunii și riscau să piardă acoperirea maselor legionare. În rezoluția din 24 Martie, noi le-am dat această acoperire, dar numai în sens negativ. Fără a aproba gestul lor, am considerat declarațiile de supunere nule și neavenite, pentru că "sunt smulse cu silnicie și amenințare de moarte. De aceea ele nu pot angaja nici Mișcarea Legionară și nici conștiința acestor camarazi și deci nu poate fi vorba de divergență de păreri în fixarea liniei legionare care trebuie urmată".

 

Când am adoptat noi această rezoluție, nu aveam contact cu grupul din țară. Rezoluția a fost în așa fel compusă încât să statueze încă o dată poziția fundamentală a Mișcării, fără a provoca o ruptură în interiorul ei. Acuma situația era schimbată. Ne aflam în prezența delegaților veniți din țară. Nu puteam face abstracție de ei. Libertatea noastră de orientare suferise o îngrădire prin venirea lor la Berlin. Ei ne-au pus la curent cu fazele destinderii, cu intențiile Regelui și cu starea de spirit a legionarilor eliberați.

Câtă vreme contactul nu făcuse între noi și ei, puteam lucra paralel și independent. Noi nu eram responsabili de atitudinea unor oameni care sub amenințarea morții au semnat actul de supunere, iar ei nu puteau fi făcuți responsabili de atitudinea intransigentă a grupului de la Berlin. Ne mișcam pe două traiectorii diferite. Ei au făcut ce-au făcut pășind din lagăr spre libertate, iar noi bucurându-ne de libertatea pe care nu o aveau în formă deplină nici acum.

 

După stabilirea contactului cu delegația legionară din țară, chestiunea destinderii nu mai putea fi tratată de grupul din Berlin în termenii anteriori. Problema era deschisă și pentru noi. Pozițiile din țară deveniseră fluide. Fronturile Palat-Legiune se înmuiaseră. Grupul Berlin nu fusese prins în mișcarea de dezgheț politic din țară, dar, după venirea delegației, luaserăm act în mod oficial de schimbarea survenită și eram solicitați să dăm un răspuns.

 

Rămânând pe planul strict al mișcării, răspunsul nostru nu putea varia de acela cuprins în rezoluția din 24 Martie 1940. Nici o tranzacție cu asasinii Căpitanului și ai sutelor de legionari. După ce sacrificiile supreme se consumaseră, prin asasinarea Căpitanului și a elitei legionare, din partea supraviețuitorilor ar fi fost un act de lașitate să-și pună problema supraviețuirii lor. Oricât ne-am muncit capul, și eu și Papanace, din această poziție rigidă nu puteam ieși. Să-i ajutăm pe camarazii din țară, dar cum? Noi nu puteam subscrie în nici un caz un act de supunere asemănător celui întocmit de ei.

 

În cursul discuțiilor purtate cu Stoicănescu și Radu Mironovici, pe încetul și cu mare greutate, s-a cristalizat un nou punct de vedere, care ni s-a părut acceptabil pentru amândouă pozițiile.

Ce este Legiunea, ne-am întrebat? Ea nu este o entitate desprinsă de Neam, nu are obiective autonome. Legiunea este un instrument spiritual și politic al Neamului. Dacă primejdiile care se îngrămădesc la hotarele țării impun o apropiere între Mișcare și Rege, dacă salvarea Patriei nu e posibilă decât cu prețul acestei înțelegeri, putem noi să ne sustragem acestei obligații sacre? Regele și regimul ce-l patronează, știm, este năclăit în sânge. Orice contact cu oamenii acestui regim provoacă o repulsie aproape fizică. Știm, de altă parte, că numai Regele și anturajul lui sunt vinovați de dezastrul național ce se apropie. Dar dacă noi, înăbușindu-ne durerea, renunțând la răzbunarea după care strigă mormintele de la Jilava, Ciuc și Vaslui, întindem mâna Regelui și, prin acest sacrificiu, salvăm țara de ciopârțire, nu este prețul plătit și nu suntem pe linia mișcării? Noi am dat nenumărate dovezi că știm să luptăm și nu ne este teamă de moarte. Deci nimeni nu ne poate acuza de o politică oportunistă. Dacă acum ne-am decide și noi să subscriem politicii de destindere, nu o facem de grija Legiunii, ci de grija țării, nu poate salva viața unor legionari, ci pentru a salva integritatea teritorială a Statului Nostru.

 

În rezoluția din 24 Martie, am prevăzut că regimul, aflându-se în primejdie, pentru a normaliza raporturile cu mișcarea, va face apel la sentimentul patriotic al legionarilor. Și-am pus în gardă pe legionari "să nu cadă în capcană". Acum noi înșine eram prinși într-o situație asemănătoare. Cu toate nedreptățile ce ni s-au făcut, cu toate că acei care acum fac apel la sentimentele noastre patriotice niciodată n-au crezut în ele, totuși soarta țării nu ne putea lăsa indiferenți. Destinderea nu putea fi un scop în sine.

Ea nu putea fi invocată pentru salvarea cadrelor legionare. Ea avea o justificare numai în ipoteza că ajută la îmbunătățirea pozițiilor externe ale României, amenințate să se deterioreze.

 

Evident patriotismul nostru, oricât de generos s-ar fi afirmat, nu va putea pune țara la adăpost de primejdii, dacă destinderea nu va avea și pentru celălalt factor, Regele, aceeași semnificație. Oare Regele a ajuns la aceeași conștiință clară a momentului și este dispus, cel puțin în ceasul al 11-lea, să-și revizuiască politica urmată până acuma? Salvarea fruntariilor țării nu o vedeam posibilă decât în alăturarea cât mai grabnică a României la Axa Roma-Berlin, fără a pierde o secundă. Cu cât se va întârzia mai mult cu contractarea noilor alianțe, cu atât se va agrava situația internațională a României.

 

În funcție de aceste coordonate, ne-am formulat un răspuns verbal, pe care l-am comunicat delegației legionare ca să-l transmită Regelui. Dacă e ceva care ne putea apropia de Rege, apoi nu era destinderea în sine, ci repercusiunile ei pe plan extern. Dacă actualele intenții ale Regelui se suprapuneau realmente cu inițiativele noastre mai vechi în politica externă, formulate încă de pe timpul Căpitanului, atunci suntem dispuși la o revizuire a atitudinii noastre în sensul dorit de Rege și realizat deja de către camarazii noștri din țară.

Grupul din Berlin refuză însă inițiativa de a se întoarce în țară și nu înțelege de ce ar părăsi această poziție tocmai acum când soarta României atârnă mai mult ca oricând de Berlin. Refuză orice declarație atâta vreme cât acesta nu-și desemnează precis orientarea. Dar dacă guvernul român își va alinia politica externă în mod sincer și precis alături de Puterile Axei, preîntâmpinând prăbușirea hotarelor, în aceeași măsură, în măsura actelor săvârșite de guvern, și noi ne vom apropia de punctul nostru de vedere al camarazilor din țară. Noi condiționam acceptarea destinderii de schimbarea alianțelor României, în sensul declarațiilor făcute de Căpitan în 1937.

 

Fixându-ne la acest răspuns, după o grea facere a lui, grupul din Berlin ieșise din poziția de combatere a actului destinderii și adoptaseră o poziție de expectativă. Nu ne luasem nici un angajament formal. Indicam direcția în care doream să evolueze politica externă a României și lăsam viitorul, adică viitoarelor acte ale Regelui Carol să decidă de atitudinea noastră.

 

Într-o convorbire avută numai cu Stoicănescu, acesta mi-a înfățișat situația reală a raporturilor dintre mișcare și Rege. Stoicănescu nu a avut nici un amestec în tratativele destinderii. Tot timpul cât a stat în lagăr a crezut că trăiește Căpitanul și și-a axat existența pe această credință, insuflând-o cu ardoare și celorlalți camarazi de suferință. A refuzat orice târguială cu autoritățile și orice act de umilință personală. Din cauza atitudinii lui intransigente, a fost mutat din lagărul Vaslui în lagărul Ciuc, rezervat legionarilor considerați a fi cei mai periculoși de către autorități.

În lagărul Ciuc se găsea tot grupul legionarilor care au luptat în prigoană și au căzut la începutul anului 1939. Stoicănescu și Iordache Nicoară au ridicat acest lagăr la un nivel de trăire extraordinar. Gândul morții nu-i mai tulbura. Toată grija lor era să nu se plece în fața autorităților, pentru a nu face de rușine pe Căpitan, care trăiește undeva departe.

 

Stoicănescu a ieșit din lagăr odată cu desființarea lor și fără a fi trecut prin furcile caudine ale declarațiilor. Nu știa nici el cărei împrejurări se datorează că nu a fost împușcat în masacrele din Septembrie. Autoritățile nu aveau nici un motiv să-i cruțe viața.

Bănuia că la mijloc a putut fi o confuzie de nume, când s-a transmis ordinul de execuție de la București: în lagăr se găsea un camarad Constantin Stoienescu, iar el se chema Constantin Stoicănescu. Această posibilă substituire îl frământa adânc și din acel moment se considera și mai puternic legat de Legiune, pentru a plăti această datorie de sânge. Pe o poziție diametral opusă se aflau Noveanu și Bidianu. Aceștia erau partizanii "realismului" în orientarea Legiunii. Căpitanul nu mai trăiește și cine răspândește astfel de zvonuri, împiedică să vedem clar viitorul. Ei cereau să ne predăm evidenței. Regele e mai tare. În consecință, trebuie să găsim o acomodare, pentru a salva de la pieire cadrele rămase în viață.

 

Cele două poziții, Noveanu și Stoicănescu, reprezentau polii de tensiune ai lagărului. La mijloc se găseau prudenții și indecișii. Aceștia nu se exprimau, nu luau atitudine sau se exprimau în termeni vagi pentru a nu se strica nici cu o tabără și nici cu cealaltă.

De fapt Stoicănescu nu refuza din principiu orice discuție cu autoritățile, ci cerea numai ca aceste discuții să se ducă la nivelul demnității umane: el refuza să-și renege trecutul în schimbul libertății și să-și ia angajamente pe care nici un legionar conștient nu le poate ține. Împăcarea susținea el nu se poate realiza dacă cei ce ies din lagăr își pierd prestigiul în fața maselor legionare. "Declarațiile dezonorante ce le semnăm ne desființează creditul în fața legionarilor și nu mai putem fi practic utili nici pentru destindere. Rămânem cu o pată pe conștiințe, pentru că ne-am răscumpărat libertatea în schimbul unei semnături, pe care nici nu suntem capabili să o respectăm. E cu totul altceva dacă, odată ajunși în libertate, fără a subscris propria noastră decapitare politică și spirituală, intrăm în tratative cu regimul și ajungem la un acord".

 

Ieșind din lagăr, Stoicănescu și-a dat seama de situație. Noveanu urmărea ca destinderea să se consume în ea însăși. Mișcarea, din perspectiva Noveanu, era condamnată să-și piardă individualitatea și să devină o masă de manevră la dispoziția Palatului. Despre Stoicănescu, știam din activitatea lui anterioară, de șef al județului Timiș-Torontal, că era un excelent organizator și educator, calități suficiente pentru a înălța faima unui legionar; acum făcusem și o altă descoperire: era și un cap politic de vaste resurse.

Opera pe mari spații și nu se pierdea niciodată în amănunte. După ce a fost eliberat din lagăr, în loc să stea deoparte și să-i agite pe legionari din afară contra tendinței Noveanu, a aplicat o altă tactică: de vreme ce a fost luat volens-nolens de curentul destinderii trebuia ferită să devieze de la linia mișcării și cel mai eficace mijloc ca mișcarea din țară să nu se rătăcească în această fază benignă era să păstreze contactul strâns cu aripa luptătoare a mișcării, ai cărei șefi se aflau la Berlin.

 

Mi-a comunicat că numele meu inspira teamă teribilă la Palat și că dacă Urdăreanu și Ghelmegeanu doreau așa de mult să se ajungă la o înțelegere cu legionarii din Berlin, era în primul rând pentru a neutraliza sectorul ce-l reprezint.

Îi era teamă ca Siguranța să nu organizeze un atentat împotriva mea și mă sfătuia să plec cât mai departe la Berlin, într-o localitate pe care să nu o cunoască decât câțiva inițiați.

 

Prezența lui Stoicănescu în creștetul destinderii era de un noroc neașteptat pentru grupul Berlin. Exista cineva în țară care controla desfășurarea raporturilor dintre Rege și Legiune, exclusiv în funcțiune de obiectivele mișcării.

 

14. Momentul norvegian

 

Destinderea a introdus un element de nesiguranță în desfășurarea planului de acțiune. În vreme ce în țară s-au pus bazele unei înțelegeri între Rege și mișcare, noi proiectam răsturnarea prin violență a regimului. Cum puteau fi urmărite concomitent două inițiative diametral opuse? O clarificare era indispensabilă.

Un sentiment de îndoială începuse să-și facă loc în sufletul meu: mă întrebam dacă pregătirile de întoarcere în țară mai erau actualitate și nu ar trebui întrerupte.

 

Pe plan politic, grupul Berlin rezolvase ciocnirea de poziții între exil și țară în termenii cunoscuți: acceptam destinderea sub rezerva ca Regele să-și însușească în politica externă punctul nostru de vedere – alăturarea imediată de Puterile Axei.

 

Dar rămânea în suspensie problema planului de intervenție în țară. În ce măsură atitudinea adoptată de Papanace și de mine pe plan politic afecta realizarea acțiunii proiectate? După multe solilocvii, am ajuns la o formulă bivalentă, care lăsa să se desfășoare paralel ambele inițiative.

Vom continua pregătirile ca și cum nu s-ar fi întâmplat destinderea din țară. Dacă ea desfășoară în sensul vederilor noastre, adică Regele își îndeplinește angajamentul de a schimba radical politica externă, atunci acțiunea de forță cade pe al doilea plan; dacă destinderea nu dă rezultate așteptate de noi, și aceasta se poate vedea foarte curând, avem în rezervă instrumentul de intervenție, pentru a lichida regimul.

 

Evident, nici Mironovici și nici Stoicănescu, cât timp au stat la Berlin, n-au aflat nimic de pregătirile noastre. Papanace și ceilalți camarazi s-au purtat tot atât de discret, încât ei au plecat cu convingerea că noi nu vom putea întreprinde nimic, cel puțin în viitorul apropiat, lăsându-le lor toată libertatea de acțiune.

Dar îndată ce m-aș fi întors în țară, eram hotărât să rup tăcerea față de Stoicănescu, să-i împărtășesc planurile noastre și să-l solicit să devină omul de legătură între grupul nostru, care ar fi acționat din clandestinitate, și grupul politic care ținea legătura cu Palatul.

 

În mijlocul acestor frământări, cade ca un trăsnet vestea intervenției germane în Norvegia, 9 Aprilie 1940. Fulgerătoarea victorie germană a brăzdat cerul Europei în toate direcțiile și a produs un nou moment de panică la București. Era clar că nici România nu se mai putea balansa multă vreme între o tabără și alta și va fi obligată să iasă din actuala ei poziție. Dacă România va apuca drumul Poloniei, va avea aceeași soartă, adică va fi împărțită între vecinii ei. Rusia nu se va mulțumi cu Basarabia, ci, în tumultul războiului, va ocupa și Moldova. Numai o grabnică întoarcere a României spre Puterile Axei va putea salva Statul Român de la desființare. Semnele de împăcare cu mișcarea, tratativele și destinderea, corespund oare și unei schimbări pe planul politicii externe? Ruperea Regelui de vechea politică este efectivă sau numai o tergiversare, o manevră, destinată să câștige timp, pentru ca, într-o conjunctură favorabilă, să-și realizeze vechile lui intenții, azvârlirea României într-un război contra Germaniei?

 

Răspunsul mi l-a dat un alt eveniment, care s-a petrecut cu puține zile înainte de debarcarea germană în Norvegia.

Odată cu începerea războiului, Englezii au organizat o rețea de sabotaj în zona petroliferă, pentru a crea dificultăți Germaniei în aprovizionarea cu petrol din România. În toamna anului 1939, s-au semnalat acte de sabotaj în această zonă, fapt care a determinat guvernul german să intervină pe lângă guvernul român, cerând măsuri de securitate. În eventualitatea unui conflict armat între România și Germania, această organizație avea misiunea să procedeze din prima zi la distrugerea sistematică a instalațiilor de extracție și depozitare a petrolului, precum și a conductelor și rafinăriilor.

La începutul lui Aprilie 1940, Intelligence Service-ul proiectează să dea o lovitură de grație transportului de petrol românesc spre Germania, prin blocarea navigației pe Dunăre în dreptul Porților de Fier. Serviciul german, care se organizase și el pe teritoriul românesc pentru a preîntâmpina actele de sabotaj ale serviciului englez, descoperă în aceste zile un convoi de șlepuri care înainta cu mare băgare de seamă de la Sulina pe Dunăre în sus. Urmările întreprinse de serviciul german au dat la iveală că șlepurile nu transportau marfă, cum susțineau autoritățile românești, ci aveau o încărcătură de ciment și dinamită. Ajungând convoiul în canalul Porților de Fier, dinamita trebuia să facă explozie. În urma exploziei, bucăți mari de stâncă de pe malul sârbesc s-ar fi prăvălit în apă, iar vasele încărcate cu ciment s-ar fi scufundat, blocând pentru vreme îndelungată navigația.

Abia după repetate intervenții ale Ministrului Germaniei la București, care au mers până la amenințări, guvernul de la București dă ordin de oprire a convoiului suspect la Giurgiu.

 

Dacă complotul englez ar fi reușit, replica Berlinului nu putea fi decât una singură: o fulgerătoare intervenție în România, pentru a lua sub protecție zona petroliferă și pentru a asigura căile de comunicații între Germania și sud-estul Europei. Marele Stat Major german avea deja planurile de invazie pregătite. Pentru a obține trecerea prin Ungaria, Berlinul promisese acestei țări retrocedarea Ardealului.

 

La izbucnirea unui conflict armat s-au gândit și Englezii când au plănuit întreprinderea de la Porțile de Fier. Incidentul ar fi fost prea grav ca să poată fi lichidat pe cale diplomatică. În joc era petrolul românesc, element vital pentru continuarea războiului. Reacția lui Hitler ar fi fost drastică și România a r fi fost antrenată în războiul de încercuire al Germaniei.

 

Distrugerile plănuite la Porțile de Fier se încadrau într-un plan mult mai vast, care privea strategia generală a Aliaților. Acțiunea din România trebuia să se desfășoare în prima jumătate a lunii Aprilie, adică tocmai în perioada în care Englezii se pregăteau să debarce în Norvegia.

Pentru a slăbi presiunea armatei germane pe frontul de vest, Englezii s-au gândit să deschidă alte teatre de operațiuni în Europa și, în acest scop, au pregătit debarcarea în Norvegia concomitent cu lovitura plănuită în România.

în același timp așadar diviziile Reichului ar fi fost nevoite să intervină în două direcții divergente, cu consecințe imprevizibile.

Hitler aflând de pregătirile aliate de debarcare în Norvegia, le-a luat-o înainte.

 

Organizarea rețelei engleze de spionaj și sabotaj din România s-a făcut cu aprobarea guvernului român și tot cu aprobarea acestui guvern s-a realizat expediția de dinamitare a canalului de la Porțile de Fier. Nu știu dacă guvernanții români și-au dat suficient de bine seama de gravitatea acestei complicități.

 

Această întâmplare confirmase încă odată intențiile reale ale Regelui în politica externă a României. El rămăsese ancorat în vechea orientare externă și urmărea să pândească un prilej potrivit pentru a azvârli țara în război contra Germaniei. Acest prilej însemna pentru el un moment în care Germania era angajată într-un război de uzură pe un front stabilizat, pentru ca România să nu rămână singură față în față cu toată puterea Reichului. Numai într-un asemenea moment, Regele spera să smulgă consimțământul oamenilor politici din jurul lui, timorați de forța Reichului. Momentul polonez a trecut fără să-și poată pune planurile în aplicare, din cauza repeziciunii cu care s-a sfârșit campania. Momentul norvegian a rămas nefolosit din aceeași cauză. Mai rămânea Regelui o nădejde, ca ofensiva germană să se înțepenească în Franța, ca în primul război mondial.

 

Incidentul de la Porțile de Fier, despre care am avut ample informații, mi-a risipit și ultimele îndoieli asupra necesității acțiunii din țară.

Întoarcerea în România îmi părea ca o poruncă a destinului. Cu Regele împreună, țara nu mai putea fi salvată, cum ne legănasem o clipă în această iluzie, după venirea delegației legionare. Destinderea era compromisă în germene, deoarece condiția ce o pusese grupul Berlin ca să-și dea adeziunea la realizarea ei, alăturarea cât mai grabnică a României la Axă, nu fusese îndeplinită și nici nu putea fi îndeplinită.

Politica Regelui dospea de duplicitate. Atât destinderea cât și concesiunile economice făcute Reichului erau simple instrumente ale acestei politici perfide, destinate să se termine cu un război contra Germaniei.

 

Fruntașii legionari din țară, fără să vrea și fără să își dea seama, erau târâți pe făgașul aceleași politici de duplicitate. Schimbării de politică internă nu-i corespundea și o schimbare de politică externă, singurul element care îngăduia mișcării să își modifice atitudinea față de Rege.

Înaltele rațiuni patriotice care obligaseră pe cei de la Berlin să se încline spre teza destinderii se adeveriseră a fi numai simple momente tactice, destinate să ne inducă în eroare.

Primejdia era acum și mai mare. Folosindu-se de destindere, Regele urmărea să capteze bunăvoința Berlinului, pentru ca, la momentul oportun, să-și îndeplinească angajamentele față de tabăra bolșevico-democratică, căruia îi dedicase toate sforțările domniei lui.

 

Îmi recâștigasem liniștea sufletească, tulburată pentru o clipă de venirea delegației din țară. Suntem pe drumul cel bun. Numai acțiunea plănuită la Berlin reprezintă linia mișcării, pentru că numai pe această cale se poate salva Statul Român. Deci, cât mai repede în țară. Ce vom face? O revoluție, dacă se poate. Un atentat contra Regelui, dacă timpul nu mai îngăduie o concentrare de forțe. Cu toată energia am dat zor pregătirilor de plecare, pentru a o lua înaintea celor care pregăteau dezastrul României.

 

15. Expediția se pune în marș

 

Plecările spre țară au fost fixate pentru luna Aprilie. În cursul acestei luni trebuia să se scurgă în România întreaga echipă. Cum nu dispuneam în total decât de cinci pașapoarte, cu al meu, o luptă grea s-a iscat între mine și ceilalți camarazi din grupul de acțiune, cu cât se apropia timpul plecării. Nici unul nu voia să lase locul celuilalt. În special, Crăcea, Roșu, Smultea, Șeitan, stăruiau să nu fie lăsați pe dinafară cu nici un preț. Pentru a nu ne împotmoli în discuții, am convenit că numai necesitățile acțiunii decid de alegerea însoțitorilor mei.

 

Mai întâi nu era cazul să îngreunăm expediția cu camarazi hotărâți, curajoși, dar care nu dispuneau de o rază suficientă de mobilizare a forțelor. Pașapoartele trebuiau rezervate acelora care puteau antrena în luptă un grup legionar mai important. Aplicând acest criteriu, au căzut de pe listă Tolcea, Vințan Valeriu, Vasiu, Popa Ion, Găvăgină și Petre Ponta. Din tabloul celor rămași, am mai eliminat o serie, orientându-mă după faptul dacă unii pot fi substituiți cu alții. Așa de pildă, între Șeitan și Eugen Teodorescu, amândoi din Constanța, am ales pe Teodorescu. Pe Octavian Roșu, Smultea Ilie și Popovici Alexandru i-am lăsat în suspensie, pentru că aparțineau tus-trei organizației din Banat, pe care o condusesem eu însumi. Până la urmă am ajuns la următoarea formație: Nicolae Petrașcu, fostul șef de regiune al Ardealului de Sud; Traian Borobaru, care deși bănățean, era indispensabil pentru sistemul de legături din Banatul Sârbesc; Ilie Rotea, element important căci putea mobiliza puternica organizație din județul Hunedoara, și în afară de asta, avea mari speranțe să ne procure puști-mitraliere de la Fabrica de arme Cugir; Eugen Teodorescu, care avea misiunea să conducă în luptă forțele legionare din Dobrogea. Un alt element de care nu mă puteam lipsi, era Ion Boian. El mă însoțise în cursul expediției mele în țară din August 1939 și îmi fusese de neprețuit ajutor. Îl verificasem pe teren a fi un impecabil executant al celor mai grele misiuni. Tocmai fiind omul înzestrat cu cea mai mare îndemânare de a trece granițele, i-am indicat ruta cea mai grea. Cum nu mai aveam pașapoarte disponibile, el trebuia să ajungă în România trecând pe negru trei frontiere: cea germano-maghiară, cea ungaro-iugoslavă și apoi, împreună cu noi, cea iugoslavo-română. Lui Boian i-am dat ca însoțitor pe studentul în medicină, Petre Dumitriu. Acest camarad, deși nu fusese recrutat pentru grupul de acțiune, se legase atât de mult de noi încât nu voia nici în ruptul capului să mai rămână la Berlin. L-am lăsat să plece, gândindu-mă mai mult la folosul ce ni l-ar putea aduce punând în gardă studențimea de la București contra trădării lui Vârfureanu.

 

În total erau gata de plecare, în afară de mine, cinci legionari din grupul de acțiune și un răzleț, recrutat în ultimul moment. Pentru a potoli agitația celorlalți, le-am comunicat că mai sunt unele pașapoarte în perspectivă, că Petre Ponta le va ridica de la persoane ce ni le-au promis și le va schimba fotografia pentru uzul celor rămași. Pregătirile din țară nu puteau întârzia din cauza lor, căci evenimentele se precipitau. În realitate, puține nădejdi mai erau de alte pașapoarte.

Rău mi-a părut să las la Berlin pe Virgil Mihăilescu, care cunoștea bine organizația Răzleți din Capitală și chiar o condusese după căderea Inginerului Micu Augustin. Tot atât de prețios pentru expediție ar fi fost și Nicu Crăcea, fostul șef din prigoană al organizației din județul Teleorman. Și el trebuia să rămână pentru același motiv. Dureroasă, pe plan sufletesc, a fost despărțirea lui Rotea de Smultea. Amândoi au lucrat în aceeași întreprindere la Berlin și au locuit în aceeași casă, "bojdeuca" din Tempelhof. Și-au legat sufletele în văpaia aceluiași dor: să se întoarcă cât mai repede în țară. Acuma, unul rămânea stingher la Viena, iar celălalt se ducea în necunoscutul unei noi lupte, rupându-se de o prietenie binefăcătoare.

 

Borobaru era înainte mergătorul expediției. Înainte de plecare, ne-am fixat modalitățile de întâlnire la Belgrad și lozincile ce le vor întrebuința legionarii pentru a fi recunoscuți de gazdele noastre din Banat. În grija lui și a lui Vârtan, zis Negru, cădea adăpostirea noastră în Iugoslavia și apoi trecerea frontierei. În 9 Aprilie, mi-am luat rămas bun de la Borobaru. Nu avea nimic din fața crispată a omului care se afla în preziua unei mari încercări. La gară făcea glume cu camarazii care l-au însoțit, ca și cum ar fi fost o călătorie de plăcere.

 

Starea noastră sufletească de atunci se integrase total pe linia sacrificiului. Bariera dintre viață și moarte se rupsese parcă în sufletele noastre, contopindu-se cele două sfere în una în aceeași existență. Cei doi morți nu aparțineau vieții de dincolo, ci erau mai aproape de noi și mult mai vii decât lucrurile reale. Șeitan găsise o expresie admirabilă pentru a caracteriza frenetica trăire a legionarului în prigoană, în intimă comuniunea cu moartea: "Heidelbergul morții".

 

Pe la mijlocul lui Aprilie, părăsește Rotea Germania. El și cu Smultea au făcut mai întâi un popas la Viena, pentru a se sustrage de sub privegherea poliției germane. Smultea a rămas la Viena și după plecarea lui Rotea, torcând mereu speranța să-l ajungă din urmă. Spre marea noastră bucurie, atât Borobaru cât și Rotea ne-au trimis ilustratele convenite, prin care ne anunțau că au ajuns la destinație. Rotea nu trebuia să aștepte sosirea noastră, cum era prevăzut pentru ceilalți, ci să dispară în România îndată ce își va fi organizat trecere.

 

În eșalonarea plecărilor, trebuia să ținem seamă de agenții Legației Române din Berlin. Dispariția oamenilor din Berlin trebuia să producă cât mai puține comentarii, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic anormal. Pentru a acoperi plecarea lui Borobaru și apoi a lui Boian și Dumitriu, am lansat versiunea că s-au dus să-și găsească de lucru în alte orașe din Germania. Explicația era plauzibilă, pentru că exista un precedent cunoscut, plecarea lui Rotea și Smultea la Viena.

 

În a treia serie am dat drumul lui Boian și Dumitriu Petre. Mi se frângea inima când mă gândeam că cei doi ar fi putut să cadă în mâinile grănicerilor nemți, la trecerea frontierei în Ungaria. Prinși și interogați, s-ar fi descoperit fuga lor în Germania și probabil că ancheta nu s-ar fi oprit la ei, ci întreaga expediție putea fi torpilată. Dar Dumnezeu a voit altfel. La câteva zile abia, am primit o carte poștală de la Boian, prin care anunța sosirea lui la Budapesta. Ne-am bucurat ca niște copii. Până acuma nu ne puteam plânge de nenoroc. Tot ce am întreprins, s-a realizat, cum spune neamțul, "planmässig".

 

Din aceleași motive, în ordinea de plecare, Petrașcu era trecut penultimul, iar eu ultimul. Câtă vreme eram semnalat la Berlin, guvernul din țară nu avea motive să se alarmeze. Plecarea mea era de așa fel calculată ca între ultima mea prezență la Berlin și saltul în țară să se scurgă cel mai puțin timp posibil.

 

Uitându-mă în urma mea, cu trei luni înainte, la trupa hărțuită care se întorcea din țară și la aerul de înmormântare ce-l găsisem la Berlin, și apoi reflectând la acești tineri care se avântau pentru a nu știu câta oară pe cărările morții, cu convingerea morții, cu convingerea că soarta țării se joacă cu efortul și sacrificiul lor, nu puteam decât să fiu mulțumit și să mulțumesc lui Dumnezeu de ocrotire.

Acest pumn de legionari va pune în mișcare ca o avalanșă țara întreagă și regimul de crime și teroare va fi măturat.

 

16. A doua delegație legionară din țară

 

La începutul lunii Mai, o nouă delegație legionară își face apariția la Berlin. Ea era compusă din Constantin Stoicănescu și Augustin Bidianu de la Sibiu, avocat și fost șef de regiune.

 

Noua încercare a Regelui de a capta grupul legionar Berlin pentru politica de destindere trebuie pusă cu campania din Norvegia. Fulgerătoarea victorie a armatei germane în nordul Europei a azvârlit în panică Palatul. Era al doilea duș rece ce îl primise după campania din Polonia. Regele părea decis la o grabnică revizuire a politicii sale externe, în sensul unei apropieri de Axă. Descoperirea concomitentă a afacerii cu șlepurile de pe Dunăre îi crease temerea că pentru el nu mai există salvare la Berlin.

Numai dacă ar reuși să se înțeleagă cu legionarii și să se prezinte în fața lui Hitler cu întreaga mișcare masată în spatele lui, nădăjduia să îmblânzească mânia Cancelarului Germaniei, care mergea din victorie în victorie.

 

Stoicănescu și Bidianu veniseră cu aceleași exigențe din partea Palatului pe care ni le comunicase și prima delegație, cu deosebirea că de astă dată ni se cerea să ne exprimăm public lealitatea față de Rege și apoi să ne întoarcem în țară. Integritatea teritorială a României este amenințată și interesele supreme ale patriei cer o cât mai mare unitate în interior.

 

Între Stoicănescu și Bidianu exista o profundă deosebire de vederi. Stoicănescu expunea cererile Regelui de pe poziția mișcării, cu toată prudența și rezervele cuvenite. El nu credea în sinceritatea Regelui și nu pleda cauza lui.

Bidianu era partizanul direcției reprezentate de Noveanu. Mișcarea, spunea el, nu se poate salva decât încetând lupta împotriva lui Carol. Nu există o altă ieșire din impasul în care se găsea mișcarea decât ca grupul din Berlin să-și însușească poziția adoptată de mișcare din țară. El prevedea chiar că, în scurtă vreme, Regele ne va chema să participăm la guvern.

În acest caz, pretindea Bidianu, este mai prudent ca mișcarea legionară să fie reprezentată în guvern de elemente mai puțin intransigente, pentru că, dacă colaborarea cu Regele ar eșua, mișcarea să iasă compromisă din această colaborare.

Papanace, Petrașcu, Stoicănescu și cu mine ne-am opus cu îndârjire acestei propuneri. Dacă acești vagi legionari ar intra în guvern cu titlul de reprezentanți al Legiunii, răspunderile mișcării nu pot fi separate de răspunderile lor ca persoane particulare. Dacă ei, fiind în guvern, săvârșesc acte compromițătoare pentru Legiune, implicit angajează și bunul mers al Legiunii. Dacă s-ar pune vreodată această eventualitate, este infinit mai bine ca mișcarea să fie reprezentată în guvern de cele mai sigure elemente de care dispune. Oamenii aceștia lucizi, tenaci și de mare încredere niciodată nu vor cădea în cursa Regelui și nu vor putea fi captați. Dacă vor simți că prezența lor în guvern poate să creeze prejudicii ireparabile mișcării, vor avea curajul să se retragă.

 

Răspunsul ce l-am dat celei de-a doua delegații legionare era identic cu cel înmânat primei delegații, cu singura deosebire că, de astă dată, l-am formulat în scris. Același conținut sau aproape același conținut, redactat în două versiuni, una de mine și alta aparținând lui Papanace. În amândouă răspunsurile condiționam exprimarea sentimentelor noastre de lealitate față de Rege de orientarea politicii externe a României spre puterile Axei.

 

"Mișcarea Legionară, spuneam eu, rămâne pe poziția externă fixată de Corneliu Codreanu, adică crede și astăzi cu tărie că numai o alianță efectivă și cât mai grabnică cu Axa Roma-Berlin poate să salveze viitorul neamului nostru. Evenimentele care au urmat de la prăbușirea Poloniei și până la acelea mai recente ale cuceririi Danemarcei și Norvegiei, confirmă puterea militară a Germaniei, iar întrevederea de la Brennero dintre Hitler și Mussolini dovedește că Axa Roma-Berlin nu poate fi zdruncinată, așa cum nădăjduia până în ultimul moment Londra și Parisul. A mai crede astăzi în victoria aliaților, oricâte ajutoare ar mai primi aceștia din altă parte, după ce Italia și Germania și-au asigurat poziții strategice superioare, e identic cu a te lupta zadarnic cu realitățile. Punctul de vedere exprimat de Corneliu Codreanu în 1937 în politica externă și care atunci părea clasei noastre conducătoare exagerat și primejdios, astăzi apare clar și evident".

 

"Convingerea noastră este întemeiată pe constatări elementare și la îndemâna oricui. Dacă la noi în țară, pentru a respinge acest fel de a vedea, se vorbește mereu și se utilizează ca mijloc de propagand㠖 spre nenorocirea noastră cu sprijinul oficialității – ideea primejdiei germane, noi știm că acest argument constituie o provocare și o ațâțare a opiniei publice venite din partea acelor cercuri care vor să târască România într-un război dezastruos alături de aliați. Primejdia germană nu există decât în ipoteza când și-o creează singură România, prin politica ei de înfeudare intereselor anglo-franceze.

În ipoteza alianței cu Axa Roma-Berlin, această primejdie nu există; mai mult decât atâta: Germania va asigura integritatea teritorială a țării noastre și ne va ajuta în dezvoltarea noastră economică".

 

"Acei oameni politici care vorbesc mereu de primejdia german㠖 care încă odată există numai în cazul când România, împotriva intereselor firești, va lua atitudine ostilă Reichului – uită sau vor să treacă sub tăcere că țara noastră e amenințată de alte primejdii, atât de grave încât pun în discuție însăși existența fizică a poporului nostru".

 

1. Primejdia iudaică. Prin numărul lor covârșitor de mare, prin acapararea bogăției economice a țării noastre și prin opera lor de disoluție a poporului în mijlocul căruia trăiesc, jidanii constituie cea mai gravă problemă pentru viitorul neamului nostru. Fără rezolvarea problemei jidovești, chiar dacă România va rămâne liberă și în actualele ei hotare, poporul român este amenințat să se stingă, înăbușit de cotropirea iudaică.

 

Nimeni nu poate tăgădui însă că nimicirea puterii jidovești în România – chestiune de viață și de moarte pentru neamul nostru – e legată de victoria Axei Roma-Berlin.

 

2. A doua primejdie este panslavismul. Poporul român este prins între slavii de Nord și cei de Sud. Pericolul începe din momentul ce ar exista vreo posibilitate să se unească cele două ramuri ale slavismului.

Se știe că mișcările opiniei publice din Iugoslavia și Bulgaria sunt o apropiere de Rusia și, în ultimul timp, chiar guvernele celor două State se îndreaptă spre această linie. Nimic mai firesc – pentru a scăpa de această amenințare – decât să se asociem acelor puteri care au interese identice cu ale noastre din acest punct de vedere și opuse panslavismului, adică Axei Roma-Berlin.

 

3. Rămâne primejdia revizionismului maghiar și bulgar. Aceste două țări nu vor avea niciodată forța necesară ca prin puterea lor proprie să se smulgă teritoriile revendicate de ele. Numai în ipoteza când Ungaria și Bulgaria se vor asocia unui bloc de State biruitoare într-un război și din care România să nu facă parte sau să fie de partea învinșilor, aceste două State vor reuși să ne zdrobească. Dacă însă România trece de partea Axei, Bulgaria și Ungaria își pierd valoarea lor de pioni esențiali ai ofensivei italo-germane în sud-estul european, iar revizionismul lor rămâne fără sprijin și fără posibilitate de realizare.

 

"Din informațiile noastre și din anumite indicii se pare că România a înțeles necesitatea stringentă și imediată de a se apropia de Axa Roma-Berlin".

 

"Dacă această presupunere a noastră are vreun sâmbure de adevăr, prezența legionarilor la Berlin este de o extremă importanță și socotim că am face un act contrar intereselor țării noastre, dacă am renunța la poziția noastră de aici, în momentul acesta, chiar numai printr-o declarație publică".

 

"Pentru că se face apel la patriotismul nostru, la realizarea unei unități supreme în momentul actual de primejdie externă, răspundem că exprimarea sentimentelor de loialitate nu vor întârzia să se producă cu toată sinceritatea în ziua când vom avea certitudinea că România a înțeles să-și realizeze destinul ei istoric, mergând alături de puterile biruitoare ale Axei".

 

2 Mai 1940.

 

H.S.

 

Constantin Papanace, plecând de la aceleași considerații, ajunge la concluzii analoge:

"Fără îndoială că toate aceste considerente de bază ale unei realiste și naționale politici externe românești, pe care mișcarea Legionară, prin faptul că nu se găsește la guvern, le poate preconiza în formă categorică și în public, trebuiesc presupuse că sunt ținute în seamă de factorii care poartă în mod efectiv răspunderea politicii oficiale românești. De altfel unele indicii din ultimul timp. de pronunțată tendință de apropiere de Italia, vin să întărească această presupunere. Totuși pentru oricine își dă seama de mersul precipitat al evenimentelor, este îngrijorat că o clarificare în sensul celor arătate mai sus, să nu se producă într-un moment când va fi prea târziu. Această îngrijorare sporește și faptul că opinia publică românească continuă să fie lăsată la discreția oficinelor de propagandă iudao-masonică, care, pentru a sustrage atenția poporului român de la primejdiile reale ce îl pândesc, inventează și exagerează o primejdie ca venită din partea statelor naționaliste. Cu această falsificare s-a mers atât de departe, încât chiar acțiunea de astăzi – a fost prezentată, atât în țară, dar mai ales în presa democratică din străinătate, drept o cunoaștere din partea legionarilor a așa zisei primejdii germane, care ar fi avut drept consecință abandonarea politicii externe fixată de Căpitan.

 

"O asemenea interpretare eronată, care privește însăși una din liniile fundamentale ale politicii legionare, susținută până acum cu imense jertfe, pentru a fi o rezervă a neamului românesc, trebuiește evitată printr-o categorică lămurire".

 

Considerăm această lămurire cu atât mai necesară, cu cât domnului Ion Mihalache și deci indirect și domnului Iuliu Maniu li s-a permis să condiționeze în mod public, devotamentul către Rege, cu rezerve ideologice, păreri sau atitudini, care pe plan intern, după reforma Statului român din Februarie 1938, sunt anacronice și perimate; iar pe plan extern pot deveni de-a dreptul catastrofale.

 

"De aceea, dacă un asemenea procedeu de devotament condiționat, mai ales când este adresat Suveranului țării, nu este de dorit să se manifeste sub forma adoptată de Dl. Ion Mihalache, atunci este necesar din punct de vedere românesc ca sentimentele de loialitate ale legionarilor din străinătate să nu se manifeste în mod public, decât atunci când se va adopta oficial politica extern㠖 care formează unul din crezurile legionare fundamentale – și care după multe indicii din ultimul timp pare că nu ar fi exclusă din calculele Suveranului țării".

 

"Până atunci nu se va întreprinde nici un fel de acțiune, spre a nu stingheri pe cei ce poartă răspunderea în actualele împrejurări excepțional de grele și spre a se conforma obligației impusă de statul ospitalier de a nu face nici un fel de activitate politică, atâta timp cât se găsesc ca refugiați politici pe teritoriul său".

 

Berlin, 2 Mai 1940.

P.C.

 

Pentru delegații din țară, întoarcerea lor ca un răspuns scris de la Berlin constituia o mare ușurare. Ei puteau dovedi Regelui cu documentele aduse că își îndepliniseră misiunea și se întorseseră chiar cu un început de succes. Dacă destinderea e determinată de înalte rațiuni de Stat, cum afirmă Regele și toți care îl secundau, noi îi răspundeam cu aceeași monedă. Grupul Berlin așteaptă din partea Regelui să facă pasul decisiv pentru salvarea țării – apropierea de Ax㠖 pentru ca noi, la rândul nostru, să ne executăm angajamentul prin aceste declarații și să ne exprimăm în mod public sentimentele de lealitate.

 

17. Plecarea lui Petrașcu

 

A sosit și rândul "ariergărzii" să părăsească Berlinul. De fapt plecarea lui Petrașcu mai întâi, a mea la scurt interval după el, trebuia să aibă loc pe la sfârșitul lunii Aprilie. Ceea ce ne-a reținut peste acest termen, a fost sosirea celei de-a doua delegații din țară. M-am bucurat de revederea lor, dar aș fi fost și mai bucuros să-i văd cât mai repede urcați în tren... ca să ne putem urca și noi în aceeași direcție, fără a le trezi bănuielile. Am avut noroc că erau și ei grăbiți să se întoarcă, pentru că îi aștepta Urdăreanu cu răspunsul. Regele voia să obțină cât mai repede un angajament ferm din partea noastră.

 

Petrașcu a plecat în 2 Mai 1940, în ziua când delegația legionară abia sosise. De dimineață a putut să vadă pe Stoicănescu și Bidianu în casa lui Titi Cristescu și apoi să se plimbe cu ei prin parcul Charlottenburg. A vorbit cu ei despre întâmplările din țară, dar cu ochii mereu pe ceasornic. Nu putea amâna plecarea nici cu o zi măcar, deoarece îi expira viza de ieșire din Germania.

Și-a luat rămas bun de la Stoicănescu și Bidianu, ca și cum ar avea o treabă urgentă de îndeplinit și chiar i-a dat lui Bidianu o scrisoare și o fotografie pentru soția lui.

 

M-am întâlnit cu Petrașcu pe drum, eu venind spre locul de întâlnire cu camarazii din țară. Ne-am așezat pe o bancă și am revăzut toate amănuntele călătoriei lui, descrierea locurilor de întâlnire și a oamenilor, căci el nu fusese niciodată în Banatul sârbesc.

 

Petrașcu se mutase cu o săptămână înainte de la Petre Ponta, într-o pensiune, și anunțase la poliție noua locuință. Făcuse această operație pentru a i se pierde urma și pentru a nu crea greutăți familiei camaradului nostru. După ce și-a luat bagajul s-a întors la Petre Ponta, pentru a-și lua rămas bun nu numai de la familia care îl găzduise în cursul iernii, dar și de la casa unde trăise cu intensitate toate pregătirile plecării.

 

Petrașcu s-a despărțit greu de Berlin, ca și cum era muncit de negre presimțiri. În odaia lui de sus, din casa lui Ponta, a privit îndelung fotografiile de pe pereți, ca și cum și-ar fi luat rămas bun de la viață. Deoparte era atârnată fotografia soției lui și a copilașului; de altă parte îl măsura figura de cremene a lui Vasile Christescu. Cele două fotografii reprezentau cele două lumi între care se zbate destinul legionar.

Legionarul trebuie să-și calce în picioare dragostea omenească, pentru a se realiza cealaltă dragoste, de Neam și Legiune. Trebuie să-și pustiească așezările vieții proprii, pentru a nu le pustii așezările Neamului. Dar, cum spune Moța, nu este nici o rușine să-și mărturisești suferința ce o simți, când trebuie să te rupi de viață. Cu atât mai mare apare jertfa.

Petrașcu nu era eroul pur, nu aparținea genului Miti Dumitrescu, care trecuse din viață în moarte, înainte de-a muri. Numai îmbrăcat în zalele morții a putut răpune pe Armand Călinescu. Petrașcu mergea la moarte, pentru că aceasta era soarta lui de legionar, de la care nu se putea sustrage, pentru că pe acest drum au mers și au căzut atâția alți camarazi. Te-ai făcut legionar, trebuie să onorezi numele ce-l porți, chiar dacă nu ai fi viteazul din poveste.

 

La despărțire mi-a căzut mie mai greu decât lui să îmi iau rămas bun. Făceam eforturi să-l încurajez, iar el mă aproba cu tristețe. El știa tot așa de bine ca și mine că de la ultima noastră expediție el nu putea lipsi. Din pleiada de legionari cu care luptasem în prigoană mai rămăsesem numai câțiva în viață, iar aceștia câțiva nu puteau da îndărăt. Trebuia să ne măsurăm încă odată puterile cu dușmanul.

Reținut de convorbirile cu Stoicănescu și Bidianu, abia în ultimul moment am putut să ajung la Anhalterbahnhof, de unde îi pleca trenul spre Viena. Era pe înserat. Petrașcu se așezase în vagon, înconjurat de o mulțime de camarazi. Înainte de plecarea trenului cu câteva minute, am apărut și eu. Mare i-a fost bucuria. Ne-am îmbrățișat încă o dată și apoi trenul s-a pus în mișcare.

Ne-a mai salutat o clipă cu mâna întinsă și apoi nu s-a mai văzut.

 

18. În divergență cu Papanace

 

Se apropia și momentul plecării mele. Delegația legionară părăsise Berlinul. Eu cu Eugen Teodorescu eram încheietorii expediției.

În Berlin nu mai aveam altceva de făcut decât să stabilesc, într-o discuție finală cu Papanace, modalitățile de coordonare între acțiunea din țară și situația grupului Berlin.

 

Ne-am întâlnit, în preziua plecării, în casa inginerului Negoescu. Mare mi-a fost mirarea când m-am găsit în fața unui alt Papanace decât acela pe care îl cunoscusem din convorbirile anterioare. Tot ce plănuisem împreună era dat peste cap. El stăruia să nu plec în țară și, pentru a mă convinge, și-a desfășurat toate resursele dialectice și tot pathosul de care dispunea.

 

Grupul Berlin, spunea el, reprezintă un capital politic considerabil în aceste momente, pentru că numai un grup, bucurându-se de libertate, poate lua hotărâri valabile pentru întreaga mișcare. Prezența noastră în Capitala Reichului împiedică sau cel puțin stânjenește pe Regele Carol ca să-și ducă la îndeplinire manevrele lui de apropiere de Berlin, de atâtea ori demonstrate a fi șovăitoare, incerte și chiar suspecte. Grupul Berlin reprezintă o rezervă și o permanență amenințare pentru regimul carlist. Nu este exclus apoi să se producă o nouă sângerare a mișcării, pe care noi cu greu am mai putea-o suporta.

 

Argumentația lui Papanace, în aparență foarte solidă, avea ceva nedefinit. Nu mergea până la epuizarea problemei. Era construită unilateral. Și eu acordam aceeași valoare grupului Berlin. Și eu eram conștient de rolul important, aș zice decisiv, ce-l joacă în raport cu mișcarea din țară și lupta împotriva Regelui. Dar eram de părere că rezerva Berlin acum și nu mai târziu trebuie să intre în acțiune.

Așteptarea noastră ar fi fost justificată numai dacă în țară s-ar fi ivit acel complex de forțe legionare care să ia chestiunea în mână și să facă de prisos prezența noastră acolo. Dar el știa tot așa de bine ca și mine, din spusele delegaților din țară, cât de confuz se contura viitorul în mintea legionarilor de acasă. Chiar Stoicănescu, cel mai inventiv și mai îndrăzneț dintre ei, nu vedea clar ce se poate face cu destinderea. Singurul sfat ce mi l-a dat a fost să mă ascund în fundul pământului, ca să nu îmi facă de petrecanie agenții guvernului. Nu mai vorbesc de grupa Noveanu-Bidianu, care vedea în împăcarea cu Regele fericirea supremă la care poate aspira mișcarea.

 

Din țară nu ne putem aștepta așadar decât ca mișcarea să se împotmolească în meandrele destinderii. Regele Carol va păstra inițiativa și va împinge mișcarea din compromis în compromis.

Odată legionarii angajați pe acest drum dezonorant, cu greu vor mai putea fi readuși la poziția inițială și, până la urmă, în mod fatal ne vom mișca pe linii divergente. Mișcarea va fi prezentă la Berlin și absentă în țară, încă evenimentele se vor desfășura peste capetele noastre.

 

Prezența noastră în țară ar avea rolul să dubleze destinderea, pentru a feri mișcarea de un eșec. În caz că destinderea nu se va realiza conform vederilor noastre, vom putea interveni, anulând pierderea de prestigiu în interior și în afară. Noi, cei de la Berlin, am acceptat destinderea cu condiția ca Regele Carol să schimbe politica externă.

Din informațiile ce le deținem, rezultă că Regele continuă aceeași politică de duplicitate, că creează numai aparențe favorabile unei presupuse apropieri de Axă, fără însă a se decide pentru adoptarea ei definitivă. Incidentul cu vasele engleze de pe Dunăre numai lasă nici un dubiu asupra intențiilor reale ale Regelui. Dacă i se oferă o oportunitate, dacă armata germană s-ar înțepeni în fața liniei Maginot, să fim siguri că Regele va sări în spatele Germaniei și soarta României va fi pecetluită. Problema care se pune pentru noi, iar Papanace n-a fost niciodată de altă părere de la revenirea mea în țară, e ca înainte ca România să fie târâtă într-un război contra Germaniei, mișcarea legionară să schimbe destinul ei și să aibă un cuvânt de spus în guvernarea țării.

 

Nu știu ce se petrecuse în capul lui Papanace de își schimbase complet felul de gândire. Era insensibil de argumentele ce le depănasem împreună de nenumărate ori și pe care acuma numai i le repetam. El însuși afirmase în răspunsul dat delegației legionare din țară: "Totuși, pentru oricine își dă seama de mersul precipitat al evenimentelor, este îngrijorat că o clarificare în sensul celor arătate mai sus să nu se producă într-un moment când va fi prea târziu".

Sublinierea era a lui, prea târziu, ne gândeam amândoi la eventualitatea că întoarcerea spre Axă să nu se producă decât în momentul cel mai favorabil pentru țara noastră, când cărțile războiului erau jucate în Occident și Hitler era stăpânul Europei. Atunci România numai putea veni decât pe masa de operații a reajustărilor teritoriale, condiție sine-qua-non pentru a fi primită în Axă. El însuși îmi povestea o scenă de la Amalienhof, când a surprins pe unul din camarazii ce locuiau acolo, Vasiu, mângâind harta frumoasă a României și zicând, dând din cap cu tristețe: "acuma, te duci, în curând n-o să mai fi cum ai fost".

 

Am fost izbit de următoarea frază în concluzia răspunsului lui Papanace către Palat:

"Până atunci nu se va întreprinde nici un fel de acțiune spre a nu stingeri pe acei care poartă răspunderea în actualele împrejurări excepțional de grele și spre a se conforma obligației impuse de statul ospitalier de a nu se face nici un fel de activitate politică, atâta timp cât se găsesc refugiați politici pe teritoriul său".

 

Totuși nu l-am întrebat la ce se gândește când a scris aceste rânduri, sperând că nu e vorba decât de o declarație de circumstanță, destinată să acopere expediția spre țară, de ale cărei pregătiri era pe deplin informat. De abia în cursul acestei convorbiri mi-am dat seama că el scrisese aceste rânduri cu deplină convingere și își manifesta prin ele noul punct de vedere la care ajunsese.

Acuma consideram gravă chestiunea, căci el, prin această declarație, ne lega și pe noi de mâini, lăsând întreaga inițiativă Regelui. Nici pe plan politic nu trebuia să mai întreprindem nimic, pentru "a ne conforma obligației impusă de statul ospitalier".

 

După schimbul de cuvinte avute cu el încasa lui Negoescu, mi-am dat seama că se produsese în mintea lui o totală schimbare de perspectivă, o anulare a tot ce am plănuit împreună de patru luni.

 

Opoziția lui Papanace cădea într-un moment cum nu se putea mai rău pentru realizarea acțiunii proiectate. Nu eram cu pregătirile nici la început și nici cel puțin în stadiul de mijloc, ci tocmai când erau încheiate. În afară de Eugen Teodorescu, toți ceilalți legionari părăsiseră Germania și mă așteptau de la o zi la alta să ajung și eu în Iugoslavia. Nu puteam să întrerup acțiunea în curs de desfășurare, fără a mă supune la aspre critici din partea acelora care își riscaseră încă o dată viața. Dar nu această dificultate m-ar fi împiedicat să fac "marche arriere", ci convingerea că Papanace se balansa în gol, nefiind consecvent cu sine însuși.

 

Până la urmă, am înclinat să cred că sunt motive de ordin subiectiv care l-au determinat să mă frâneze. Nu cumva i-o fi teamă de ceea ce ar putea să se întâmple la Berlin după plecarea noastră?

Se gândea oare că dispariția noastră ar putea să provoace vreo reacție a guvernului german contra întregului grup? Riscuri existau, dar, în orice caz, mult mai puține decât ale acelora care luaseră drumul spre țară.

 

Ne-am despărțit fără a ajunge la nici o înțelegere, el stăruind pe poziția lui de expectativă, iar eu fiind tot așa de hotărât să-mi urmez drumul meu. În ajunul plecării, rămăsese singur în fața destinului.

 

PARTEA A DOUA

 

DEZASTRUL EXPEDIȚIEI ÎN IUGOSLAVIA

 

1. În drum spre Banatul Sârbesc

 

Destul de zdruncinat sufletește, după convorbirea cu Papanace, mi-am făcut pregătirile de plecare. Călătoria mea cădea cum nu se poate mai rău din punct de vedere al situației interne din mișcare.

De unde înainte de această discuție, socoteam grupul de la Berlin ca aliatul principal al expediției și nu aveam să-mi bat capul decât cu necunoscutul din ară, acum mă trezeam descoperit și în spate. Papanace mă părăsise tocmai când era mai mare nevoie de sprijinul lui. Este adevărat că mai rămâneau în rezervă o serie de elemente din grupul de acțiune și, la nevoie, puteam face apel la serviciile lor, dar acestea nu dețineau decât vag și fragmentar legătura cu autoritățile germane, încât cu greu ar fi putut valoriza politic eventualele rezultate ale acțiunii noastre din țară. Legăturile cele mai importante cu guvernul german le aveau "răzleții", Ciorogaru, Vojen, și Constant, iar aceștia le speculau în interesul lor propriu, încât grupul nu trăgea nici un folos de pe urma lor. Legături bune, la nivel administrativ, avea Papanace și, pe filiera lor, putea să ajungă doleanțele noastre până în sferele partidului și ale guvernului. Cu primii nu mai aveam nici un contact, iar acuma nici Papanace numai părea dispus să fie purtătorul de cuvânt al unei acțiuni pe care o considera inoportună.

 

Pentru a substitui, cel puțin parțial, o eventuală carență a lui Papanace, am lăsat următoarele dispoziții:

1. Octavian Roșu va lua comanda grupul de acțiune și va menține coeziunea lui, neabătându-se cu nici un preț de la linia legământului nostru.

 

2. Dr. Victor Biriș, angajat ca "speaker" la Radio Berlin, secțiunea românească, își va lărgi câmpul de acțiune în lumea oficialității germane, pentru ca la nevoie să dispunem de o dublură dacă Papanace, dar i-am cerut să se comporte ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic între noi. Nu-i puteam face lui Papanace nedreptatea de a-l bănui că ar putea întreprinde o acțiune ostilă grupului de acțiune. Din partea celor rămași nu trebuia să se manifeste nici cel mai mic semn de neîncredere. Roșu trebuia să țină contactul strâns cu el, căci Papanace reprezenta continuitatea politică a grupului Berlin. Noi rămânem consecvenți cu ceea ce am hotărât altă dată, în bună înțelegere cu el, iar dacă Papanace se îndepărtează de la linia fixată împreună, răspunderea să cadă asupra lui și nu asupra noastră.

 

Mare mi-a fost întristarea, când la plecare l-am văzut și pe Roșu clătinat. Eram într-un restaurant cu Victor Biriș. Era masa de adio. Deodată îl văd pe Roșu că ia o atitudine solemnă și gravă și începe o pledoarie dramatică, pentru a mă convinge solemnă să nu plec.

 

– Unde te duci? Pe cine vei mai găsi în țară? Ce elemente? Cum ai să faci revoluția? Am rămas așa de puțini! N-ai trecut prin atâtea primejdii? Vrei să te prăpădești și D-ta? Ce ne facem?

 

Roșu își revărsa focul inimii dintr-o sinceră îngrijorare pentru mine. Din 1933, am luptat cot la cot în organizația din Banat. În toamna anului 1939, plecasem cu el de la Timișoara și am trecut prin nenumărate primejdii. Amintirea lor proaspătă îl zguduia, gândindu-ne la ce ne aștepta, luând acum înapoi drumul spre țară. Acea nesiguranță care te urmărește clipă de clipă, în afară de greutățile fizice ale expediției, acele marșuri obositoare prin ploi, noroaie și arături. Tot acest complex de groază pe care îl trăise recent în carnea lui , îi provocase un moment de depresiune și de spaimă, gândindu-se la ceea ce ar putea să ni se întâmple. Construcția noastră revoluționară i se părea atât de fragilă încât expediția riscă să se termine cu alți morți și alte morminte.

 

După ce l-am ascultat, m-a năpădit șipe mine îngrijorarea. Cunoșteam mai bine decât el insuficiența pregătirilor noastre, lipsa de mijloace și slabele probabilități de a organiza ceva temeinic în țară. Dar în forul meu interior, știam că înapoi nu mai puteam da. În această atmosferă încordată, cade ca un balsam mângâietor sentința lui Biriș: "Lăsați pe oameni să-și împlinească destinul lor". Și a avut dreptate. Destinul unei vieți nu e legat de argumente pro și contra. Nici de stări sufletești momentane; nici de greutăți; nici de absurdul unei întreprinderi. Destinul e o misiune, pe care trebuie să ți-o îndeplinești, dacă nu vrei să mori spiritual, ceea ce e mai teribil decât moartea fizică.

 

Mi-aduc aminte că cu o zi înainte de plecare, mi-am cumpărat un costum de haine, destul de scump pentru vremea aceea. Era un dar de la Petre Ponta. Un costum frumos, de culoare deschisă, ales pentru a inaugura primăvara, dar în același timp făcut dintr-o stofă mai groscioară, pentru a mă ocroti de capriciile vremii. Arătam mult mai tânăr decât el, încât se potrivea cu noua noastră identitate de studenți la Charlottenburg, care se întorceau acasă.

 

Înainte de plecare, imitând pe Petrașcu, i-am cerut lui Ponta să-mi facă niște poze de adio, de pe treptele casei care mă adăpostise iarna și unde înfiripasem planul de acțiune. Mi-am rotit și eu odată ochii prin toate odăile cum făcuse și el, apoi prin grădină și prin împrejurimi. Dar, după ce mi-am luat rămas bun de la viața mea de până acuma și nu m-am gândit decât la problemele viitorului.

 

Ca tovarăș de drum l-am luat pe Eugen Teodorescu. L-am ales pe acest camarad pentru istețimea și curajul lui. Era un om dispus oricând să se înfrunte cu necunoscutul unei acțiuni.

Mărunțel de statură și slăbuț, avea în schimb un organism de o rară rezistență, care trecea prin boli, intemperii și orice privațiuni ca o lamă de oțel. Din punct de vedere legionar, era un caracter format. N-am avut cu el niciodată discuții complicate sau sterile. Deși am trăit în două colțuri diferite de țară, eu în Banat, el la Constanța, ne-am înțeles perfect din prima clipă a cunoașterii. Avea simțul realităților. Distingea instantaneu, în orice situație, adevărul de minciună în viața legionară și întotdeauna, în problemele care se iveau în mișcare, lăsa să cadă cuvântul acolo unde trebuia. În afară de aceasta era totdeauna bine dispus și neîntrecut în vorbe de spirit.

Glumele lui până astăzi circulă în lumea legionară și își fac deliciu celor ce le ascultă.

 

Am plecat din Berlin spre Viena în seara de 5 Mai 1940. La gară au venit să ne însoțească Roșu, Șeitan, Popovici și Ponta, care ne-a tras fotografiile de rigoare. După o oprire de câteva ore la Jena, unde ne-a ieșit înainte Smultea, am pornit spre Belgrad. Ca măsură de precauțiune, pentru a nu mă întâlni cu vreunul din polițiștii de la punctul de frontieră Spielfeld, care ne arestaseră în Decembrie 1939, am luat o rută ocolită, pe linia Villach-Ljubliana.

 

Călătoria, lungă și obositoare, a decurs fără incidente. N-am avut nici o neplăcere la frontieră. Apropiindu-ne de Belgrad, credeam că am trecut de hopul cel mare și de acum numai puteam avea nici o surpriză. Dar mare ne-a fost mirarea când, în apropiere de Belgrad, a apărut un nou control. Agenți în civil cereau pașpoartele călătorilor sau carnetele de identitate și după ce le examinau, le restituiau. Cu noi doi însă au procedat altfel. Într-o germană aproximativă ni s-a comunicat că pașapoartele le vom primi de la poliția gării Belgrad.

 

Perspectiva nu-mi surâdea. M-am sfătuit cu Eugen Teodorescu. Nu mai auzisem până atunci să se rețină pașapoartele călătorilor care au viza de tranzit. Procedeul mi s-a părut neobișnuit și chiar alarmant. Ce poate să fie? Examinând alternativa în care ne găseam și consecințele dintr-o atitudine sau alta, ne-am hotărât să ne predăm destinului. Dacă nu mergem să ne ridicăm documentele, poliția din Belgrad va aviza autoritățile românești și toată expediția poate să fie prinsă în perioada de trecere a frontierei. Dacă cumva ne rețin, vom găsi un prilej să le scăpăm din mâini.

 

La oprirea trenului, cu inima strânsă ne-am îndreptat spre comisariatul de poliție. De abia am intrat și am spus cine suntem, un domn foarte amabil ne-a întins pașapoartele, oarecum scuzându-se că ne-au fost reținute. Când ne întoarcem pe peron și ne îndreptam spre ieșire, vedem pe cei doi agenți care ne-au făcut controlul că se îndreptau cu pași repezi spre comisariat.

Am tresărit imediat. Să fie pentru chestiunea noastră? "Hai să o ștergem repede", îi suflu lui Eugen Teodorescu. Nici nu știu cum am ajuns în fața gării, îmbrâncind lumea și sărind peste bagajele oamenilor. Ne-am urcat în prima mașină, dând direcția străzii unde locuia Ilie Barbu, unchiul lui Octavian Roșu, poreclit de noi "Sfarmă Piatră", din cauza staturii și grosimii lui. Ilie Barbu ținea o ospătărie populară pe strada Visokistevana. Era unul dintre rarii români care locuiau în Belgrad. Sfarmă Piatră era punctul nostru de sprijin aici. În campania anterioară am stat o bucată de vreme la el. La el trăgeau curierii și tot din casa lui pleca lumea, fie spre Germania fie spre țară fie să se ascundă prin satele bănățene.

 

Sfarmă Piatră m-a recunoscut îndată și am avut norocul să întâlnesc acolo și pe Traian Borobaru. Ce se întâmplase? Nicolae Petrașcu pățise ca și noi, adică i se luase pașaportul la control, dar nu i l-au mai restituit, ci i-au spus la comisariatul gării că va fi condus până la granița românească de doi agenți și acolo va fi predat autorităților românești. În gara Dunav, care deservea o linie secundară spre România, Petrașcu a reușit să înșele vigilența agentului care-l păzea și să fugă lăsând pașaportul în mâna sârbilor. După alte peripeții, a ajuns în casa lui Ion Tomici din Ofcea, în seara de 4 Mai 1940. Îndată ce-a putut, a anunțat pe Traian Borobaru de întâmplarea lui, pentru ca, împreună cu Vârlan, să organizeze controlul trenurilor care veneau spre Belgrad. Borobaru și Vârlan luau trenul spre Zagreb, coborau la o stațiune apropiată și se urcau în trenurile internaționale care veneau spre Belgrad, cu scopul să ne avizeze să ne dăm jos la Zemun, pentru a nu fi luați în primire de agenți și escortați. Dar deși au făcut acest drum de câteva ori, nu ne-au putut găsi, deoarece noi luaserăm ruta Laibach. Mare ne-a fost bucuria când am dat și de Ion Boian. Petre Dumitriu se afla la Ofcea cu Petrașcu. Expediția ajunsese în totalitatea ei la destinație. Cei mai primejduiți și cei care avuseseră de străbătut un drum mai lung, Boian și Dumitriu, se aflau și ei în siguranță.

 

Dar nu era timp de pierdut. Casa lui Ilie Barbu trebuia evacuată cât mai repede. Pe Boian și Eugen Teodorescu i-am îndreptat spre Cuvin. Vârlan i-a luat în primire și i-a dus la o gazdă ce-o avea pregătită în această comună. Eu l-am urmat pe Traian Borobaru luând drumul care ducea la Ofcea, pentru a mă întâlni cu Petrașcu. Am plecat spre înnoptat și cum Borobaru cunoștea bine locurile, am ajuns fără "neprevăzute" la cârciuma lui Ion Tomici.

 

Era în noaptea de 8 Mai 1940 când am călcat pragul acestei case primitoare. Lui Petrașcu, care tremura de spaimă să nu fi fost și noi agățați în tren și apoi conduși cu alaiul la frontieră, îi străluceau ochii de bucurie când ne-am văzut. Alături de el se afla Petre Dumitriu, cel mai calm dintre toți, vorbind fără a da semne de nici o agitație interioară, ca și cum ne aflam la Berlin.

 

Dar cel mai fericit dintre toți era Ion Tomici, care nu știa cu ce să ne mai servească, pentru a ne simți în largul nostru. El nu știa exact ce e cu noi.

Bănuia că ne întoarcem în țară pentru niște isprăvi și ne privea cu multă admirație. Căderea lui Călinescu i-a zguduit și pe frații noștri din Banatul sârbesc și i-a convins că Legiunea n-a fost îngropată sub lespedea de la Jilava.

 

Noi stăteam la Tomici pe garanția lui Petrașcu. Înainte de prigoană, Petrașcu fusese profesor la Școala Normală din Sibiu și avusese de elev pe Traian Tomici, băiatul cel mai mare al gazdei noastre.

Mergând să-și vadă băiatul la Sibiu, Ion Tomici l-a cunoscut și pe Petrașcu și au stat mult de vorbă atunci. Toți erau acum în jurul nostru, Tomici, soția lui, o bună gospodină și o femeie inimoasă, apoi copiii lor, Traian și Pera, care ne priveau cu multă dragoste și admirație. De multă vreme n-am mâncat o cină atât de bună și atât de "bine meritată", mai ales că veneam dintr-o țară unde începuseră restricțiile alimentare.

 

Am stat până noaptea târziu de vorbă cu gazda în jurul unui pahar cu vin. Tomici căuta să ne iscodească în fel și chip, dacă trăiește Căpitanul, dacă nu e în Germania cum se zvonise, apoi, fiindcă auzise și de mine, citind gazetele din România, nu s-a putut răbda să nu întrebe pe unde sunt. Mă înțelesesem cu Petrașcu încă din Berlin că pe unde vom poposi să nu îmi dea nici o atenție.

El era șeful suprem, iar noi subordonații lui. Cu mare greutate, temându-se mereu să nu se trădeze, Petrașcu și-a jucat rolul impus de împrejurări, iar noi cu mâinile la gură, când făcea vreo stângăcie, ne forțam să nu izbucnim în râs.

 

Un somn odihnitor ne-a recompensat după încordarea în care trăisem trei zile. Prima etapă a planului se desfășurase în mod satisfăcător, dar ne aștepta alta mult mai grea și apoi a treia mai grea. Cu aceste gânduri am adormit.

 

2. O strălucită performanță

 

A doua zi am ținut o consfătuire cu camarazii prezenți: Petrașcu, Borobaru și Dumitriu. Am examinat rezultatele obținute până atunci și în ce stadiu se găsesc pregătirile pentru a face saltul în țară.

 

Cu excepția incidentului Petrașcu, partea întâia a programului s-a realizat "planmässig", cum spune neamțul. Toți cei plecați din Germania au ajuns în Iugoslavia și erau adăpostiți la gazde sigure. Rotea, cum ne înțelesesem, n-a așteptat concentrarea noastră, ci a trecut frontiera, la câteva zile după sosire.

 

Ceea ce ne-a umplut de mândrie și ne-a întărit încrederea în viitor, a fost strălucita performanță a echipei Boian-Dumitriu. Ei apucaseră drumul cel mai primejdios. N-aveau pașapoarte. Din Germania au trecut pe drumul negru în Ungaria, pe la Șopron, și după ce au străbătut această țară cu trenul, au ajuns în aceleași condițiuni în Iugoslavia.

Prinderea lor de către grănicerii nemți ar fi avut consecințe foarte grave, deoarece le încredințasem întreg arsenalul nostru: cea mai mare parte a valutei străine, acte de identitate în alb și ștampilele de cauciuc ieșite din laboratorul lui Ponta. Pentru frauda cu valuta, legile germane prevedeau pedeapsa cu moartea, iar găsirea celorlalte lucruri ar fi descoperit intențiile noastre și ar fi alarmat guvernul german. Toată expediția ar fi sărit în aer.

 

Pe Boian l-am văzut la Belgrad: el și așa tras la față, dar acum era un spectru. . Numai ochii îi ardeau în orbite, când mi-a comunicat, cu eternul lui zâmbet de om care a ieșit victorios din toate încercările, că misiunea a fost îndeplinită și, oarecum, cu un ușor reproș în vorbă că aș fi putut să mă îndoiesc vreodată de vrednicia lui. În casă la Barbu, nu am avut vreme să-l întreb de peripețiile călătoriei lor, dar la Ofcea l-am chestionat îndelung pe Dumitriu. Când îl ascultam, împreună cu Petrașcu, povestind pe un ton banal și șters odiseea lor, am simțit forța ce emană din acest suflet. Ce putere de transformare are idealul legionar asupra oamenilor! Teribilele sforțări ce le făcuse în această călătorie nu îi alterase echilibrul interior. Le făcuse, pentru că așa e legionarul. Asta e legea lui. Nu i se părea că a făcut cine știe ce mari isprăvi. O strângere de mână din partea unui camarad mai vechi era de ajuns ca să reia de la capăt același drum de suferință.

 

Călătoria lui Boian și Petre Dumitriu prin Ungaria cu trenul a decurs normal până în gara Seghedin, unde au fost legitimați și, fiind găsiți fără acte, au fost escortați la închisoare. După o ședere de două săptămâni îndărătul zăbrelelor, în care timp au fost identificați ca legionari, Ungurii le-au propus să-i conducă până la frontiera germană și acolo să le dea drumul pe socoteala lor, cum au procedat cu alți români refugiați. Dar ei au refuzat acest serviciu și i-au rugat să-i lase să treacă în Iugoslavia.

Poliția maghiară le-a satisfăcut dorința, dar nu cum voiau ei. În loc să-i conducă noaptea până la frontieră și apoi să-i lase în plata Domnului, i-au urcat în tren și i-au expediat fără acte, direct în mâna grănicerilor sârbi. Se găseau în mare primejdie, căci dacă ar fi fost identificați, cu siguranță că ar fi fost predați poliției românești. Ca să scape de anchetă, s-au declarat unguri și s-au prefăcut că sunt beți. Cum Boian știa ungurește, a izbutit să convingă pe sârbi că sunt niște cheflii adormiți în tren și să-i lase să se întoarcă în Ungaria. Cu proxima garnitură, au revenit la Seghedin. Autoritățile maghiare, ca să scape de el, au consimțit de astă dată să le dea drumul să treacă ilegal în Iugoslavia. L-au condus noaptea la frontieră și i-au lăsat să se descurce.

 

Regiunea pe unde trecuse, între Tisa și Dunăre, era plină de bălți și canale și cum se nimerise în acel an a fi o primăvară ploioasă, nu putea să facă un pas fără să dea de apă. Au făcut sforțări supra-omenești ca să ajungă în orășelul Kanija, primul centru de unde puteau să călătorească fără a fi legitimați.

În timp ce ne povestea Dumitriu drumul lor în noapte prin acea regiune dospită de ape, ne-am înfiorat. Au intrat de multe ori în apă până la brâu, pentru a trece canalele, s-au aflat în primejdie să se scufunde în mlaștini și după ce au scăpat de ele, au mers toată noaptea prin noroaie și arături cleioase. Nu cunoșteau locurile și nu aveau altă orientare decât să meargă spre miazăzi, mereu spre miazăzi.

 

Când au ajuns la Kanija, au căutat mai întâi cimitirul locului, unde și-au curățat cum au putu hainele pline de noroi; apoi s-au urcat în tren și au ajuns la Belgrad; de aici, din nou pe jos până la Ofcea, unde l-am întâlnit pe Petrașcu și s-au putut curăți și odihni în casa nimicitoare a lui Tomici.

 

Am făcut o pauză, căci mă vedeam pe mine însumi în situații asemănătoare, m-am întins pe pat și am reflectat la oamenii pe care îi întâlnisem în ultima vreme: Ponta, Boian, Dumitriu. Fără de ei, nu am fi putut înjgheba această expediție. În Boian am avut încredere de când l-am văzut la Berlin, în vara anului 1939, o încredere deosebită. L-am luat cu mine la întoarcerea în țară, în 15 August 1939, și de atunci l-am avut mereu tovarăș de drum până la înapoierea la Berlin, la Crăciunul din același an. De unde răsărise acest om extraordinar? Cutezător și precaut în același timp, așa cum cer condițiile acestui gen de luptă. Nu l-am auzit plângându-se niciodată de oboseală, niciodată nu l-am văzut încruntat, rău dispus sau nervos.

Era de o liniște suverană când treceam prin situații grele, prin rețele întinse de dușmani de-a lungul și de-a latul țării.

 

Am examinat apoi cazul Petrașcu. El scăpase, dar lăsase în mâna sârbilor pașaportul, iar aceștia cu siguranță că îl vor înainta "colegilor" români. Va fi examinat de Siguranța Statului de la București. Ce concluzii vor trage aceștia? Spre norocul lui și al nostru, pașaportul lui Petrașcu era unicul care nu fusese falsificat, deoarece Petrașcu semăna ca două picături de apă cu titularul pașaportului, studentul Avram, cu singura deosebire că Avram era blond, în timp ce Petrașcu era brunet. Personajul de pe pașaport exista, era cunoscut de Legația Română de la Berlin, și se putea presupune că într-adevăr voise să se întoarcă în țară. Era greu ca Siguranța să facă legătura între pașaport și Petrașcu. Am discutat îndelung dacă nu ar fi bine să renunțăm la Petrașcu și să-l lăsăm să se înapoieze în Germania. În cele din urmă am optat pentru rămânerea lui în echipă, deoarece am fi pierdut un element important în realizarea planului de acțiune. Fusese Șeful Regiunii Sibiu și putea mobiliza forțele legionare din întreg Ardealul de miazăzi.

 

Lămurită și această chestiune, am dezbătut punctul final: pe unde trecem? Borobaru ne-a comunicat că trecerea e în așa fel organizată de Vârlan-Negru încât să se evite punctele de frontieră pe unde trecuserăm înainte, în speță Kikinda și Lățunaș. Mai ales să ne ferim de Lățunaș, căci jandarmii au aflat de Negru că a servit de călăuză legionarilor și îl urmăresc fără încetare.

 

Ne-am interesat apoi de banii ce-i mai aveam și repartiția lor. Coroanele daneze n-au putut fi schimbate nicăieri la Belgrad. Lirele englezești sunt căutate și se plătesc foarte bine. Tot așa și dolarii. Mare ne-a fost surpriza când am aflat că zarafii din centrul Belgradului primesc bancnote germane la schimb. O parte din lire se cheltuise, dar fondul de 100 de dolari, în hârtii de un dolar, era intact.

Cea mai mare partea a dolarilor, 80 de bucăți, le-am predat lui Boian, ca să le păstreze până în momentul trecerii frontierei, când trebuia să ne vedem din nou, iar eu, cu Petrașcu și Dumitriu, ne-am rezervat 20 de dolari, pentru nevoile imediate.

 

3. Ofensiva germană din Vest

 

Total absorbiți de grijile drumului spre România, nu mai știam ce se întâmplă în lumea mare. Toate gândurile și energiile noastre erau concentrate în această direcție. Nu făceam un pas din casa lui Tomici, în care găsisem un loc ideal pentru pregătirea trecerii spre țară. Cu atât mai mare ne-a fost surpriza când, în dimineața de 10 Mai 1940, am auzit la radio că trupele germane au trecut la ofensivă pe frontul de vest. Olanda și Belgia fuseseră invadate și primele comunicate anunțau pătrunderi adânci ale blindatelor germane pe toată întinderea frontului, cu excepția liniei Rinului.

 

Era într-o zi de Vineri. Interesul nostru pentru amănuntele plecării a scăzut brusc și ne-am azvârlit în speculații asupra efectelor ce le avea la București știrea ofensivei germane. În ajun se anunțase că 10 Mai va fi sărbătorit anul acesta cu fast deosebit, deoarece se împlinesc 10 ani de la urcarea pe tron a Regelui Carol al II-lea.

Marile serbări au fost suprimate când s-a auzit că tunul bubuie pe Rin. Am tras concluzia că trebuie să fie panică la Palat.

 

Și avea de ce să fie camarila alarmată. Era a treia lovitură ce-o primise politica externă a regimului de la dezlănțuirea războiului: mai întâi, înfrângerea Poloniei în 18 zile, apoi fulgerătoarea campanie din Norvegia și Danemarca și acuma atacul contra Franței.

Fără îndoială că toate aceste evenimente au zdruncinat încrederea Regelui și a complicilor lui în solidaritatea regimului, după cum, în aceeași măsură, întărea poziția legiunii, care susținuse încă din 1935 necesitatea unei alianțe cu Statele Revoluțiilor Naționale.

Din perspectiva acelorași evenimente externe trebuie judecată și graba Regelui de a goli lagărele de legionari.

 

Guvernanții actuali ai României – eram siguri de aceasta – mai păstrau o ultimă speranță a salvării lor: ei așteptau ca ofensiva germană să se împotmolească undeva în fața liniei Maginot sau să se repete miracolul Marna din primul război mondial. Până când nu se va spulbera și această ultimă iluzie, regimul va continua politica de duplicitate față de Puterile Axei.

 

Noi care știam gradul de pregătire al armatei germane, nu ne îndoiam de rezultatele acestei ofensive. Franța va capitula în scurtă vreme, exact ca Polonia. Iubeam poporul francez pentru tot ce ne lega de el, pentru ajutorul ce ni l-a dat la realizarea Unirii Principatelor și apoi la închegarea unității naționale, dar nu mai puteam fi alături de Franța după ce se aliase cu Moscova și după ce se angajase într-un război contrar intereselor ei proprii și care pentru noi însemna primejduirea directă și iminentă a existenței naționale. Ne îndurera înfrângerea la care e sortită Franța, dar, de altă parte, o înțepenire a frontului de vest ne-ar fi lăsat total la discreția Moscovei.

Cu cât s-ar fi prelungit mai mult ostilitățile din Apus cu atâta situația României ar fi devenit mai grea.

 

Numai o Germanie biruitoare, și biruitoare în scurtă vreme, ne-ar fi putut salva. Orice amânare a deciziei pe frontul de vest pentru an sau doi ne-ar fi fost fatală.

Simpatiile noastre de popor latin mergeau spre Franța, dar alternativa salvatoare pentru viitorul neamului nostru era alături de Germania.

 

Din punct de vedere al situației interne, deschiderea ostilităților din Apus deplasa mișcarea în centrul de interes al vieții politice românești. Declarațiile de politică externă ale Căpitanului se îndeplineau ad-litteram. Toate combinațiile titulesciene, continuate și de Regele Carol, se prăbușeau "ca niște castele de carton". Dacă va cădea și Franța, hegemonia germană va fi solid instalată pe continent. În acest moment, regimul nu va mai putea continua jocul perfid de până acuma față de Puterile Axei, ci va trebui să ia o atitudine clară.

 

Expediția noastră spre țară se realiza sub cele mai favorabile auspicii externe. Dispuneam de un solid suport în politica europeană pentru a ne justifica atitudinea. Legăturile noastre cu Roma și Berlinul erau precare, dar cum inamicul nu va avea de unde să știe, aflându-se și în ceas de primejdie, va da posibilităților noastre externe o amploare gigantică. Înțelegerea cu mișcarea i se va părea o condiție sine qua non pentru a capta bunăvoința Puterilor Axei.

 

Pe legionarii din țară, știrea atacului din Apus îi va întări în convingerea că se apropie momentul culminant în clarificarea raporturilor dintre România și Puterile Axei, iar mișcarea va fi chemată să joace un rol hotărâtor în rezolvarea acestei crize. Ei vor înțelege sensul real al destinderii, nu era o favoare a Regelui, ci ca o necesitate ce i-a fost impusă de evenimente. Marea masă a poporului va privi la noi ca la o rezervă în aceste momente cruciale pentru țară. Dincolo de bucuria ce-o aveam, ne gândeam cu groază la prețul ce-l vor cere Regelui Roma și Berlinul, pentru a ne primi alături de ele, după ce din 1933 același Rege nu a făcut altceva decât să saboteze permanent toate ofertele generoase ce ni s-au făcut din aceste capitale.

Ce va rămâne din țară? Ce angajamente și-a luat Berlinul față de Rusia și față de ceilalți vecini ai noștri? Nu vom suferi soarta Poloniei?

 

Am petrecut ziua în discuții aprinse. Tomici nu știa ce să mai creadă de agitația noastră. Oare trăiește Căpitanul? Din nou ne iscodea, când pe unul când pe altul. la urmă a coborât în pivniță și ne-a adus un vin vechi, pe care îl ținea el pentru zile mari.

 

În orice caz, expediția noastră spre țară luase o nouă dimensiune prin comunicatele de război de pe frontul de vest pe care le urmăream acuma cu nesaț. Nu ne îndoiam că buletinele victoriilor germane se vor întipări ca tot atâtea "mane, tekel, fares" în conștiința tulbure a guvernanților de la București.

 

Înainte de a adormi, m-am gândit la Papanace și la ultima noastră discuție. Va înțelege el, cel puțin acuma, că era momentul suprem să părăsim Berlinul? Că orice întârziere în răsturnarea regimului va avea ca urmare ciopârțirea țării și, cine știe, ștergerea ei de pe hartă? Că numai un guvern legionar va dispune de prestigiul și acoperirea populară necesare, ca să înfrunte la nevoie cu Roma și Berlinul, dacă ne vor pune condiții inacceptabile?

 

4. Surprinși de Sârbi la Ofcea

 

Ziua de Sâmbătă, 11 Mai, am folosit-o pentru a face ultimele revizuiri ale proximei etape. Nimic nu părea să stea în calea unei bune execuții a părții a doua a planului nostru.

Venise și Vârlan, care avea misiunea să ne conducă peste frontieră. Cunoscut sub numele de Negru între românii din satele bănățene, a folosit iarna petrecută aici ca să găsească un nou loc de trecere spre România, pentru a evita vechile vaduri. După multe drumuri și cercetări se oprise asupra satului Marghita. Cunoștea locurile ca-n palmă și ne putea trece ziua sau noaptea cu egală siguranță. Nu ne încredințase călăuzelor, ci făcuse el însuși drumul spre graniță de mai multe ori.

Odată ieșiți din zona frontierei, trebuia să luăm trenul de la cea mai apropiată stațiune pentru a ajunge la Timișoara. De aici fiecare trebuia să se răspândească la locurile de comandă. Dar mai înainte trebuia să ne reunim cu camarazii noștri din Cuvin, Eugen Teodorescu și Ion Boian. Întreaga echipă urma același itinerar. Odată cu noi, părăsea Banatul sârbesc și Vârlan, pentru a nu lăsa nici o urmă susceptibilă să ne trădeze mai târziu. De Vârlan aveam nevoie și în acțiunea proiectată, fiind unul din cei mai talentați curieri.

 

Mai aveam de aranjat actele de identitate pentru România. În Banatul sârbesc umblam cu hârtii eliberate de Primăria Uzdin și de aceea am lăsat până în ultima zi confecționarea actelor românești. Dispuneam de livrete militare în alb, căci, pe acea vreme de continue mobilizări, erau cele mai sigure hârtii. Traian Borobaru, în timpul când fusese chemat la concentrare, în vara anului 1939, îndată după eliberarea din lagăr, reușise să sustragă de la regimentul din Timișoara, unde își făcea serviciul, câteva librete în alb. Lucra ca furier la companie și majorul îi lăsase pe mână toată arhiva companiei. Petre Ponta fabricase apoi în cauciuc ștampilele militare ale regimentului. Tot Borobaru procurase o tunică militară și rând pe rând ne-am îmbrăcat cu ea și ne-a tras fiecăruia o poză ostășească. Mai rămânea ca filmul să fie developat la Belgrad și odată în posesiunea fotografiilor, să le lipim pe livret și să le aplicăm ștampila corespunzătoare.

 

Asta se întâmpla Duminica dimineața, 12 Mai. Plecarea o fixasem pentru Luni după masă sau Marți dimineața, cel mai târziu.

Totul depindea de graba cu care Borobaru putea să procure fotografiile.

 

După ce am mâncat de amiazi, ne atragem în camera noastră. În văd pe Petrașcu agitat.

 

– Ce-i Petre?

– Nu știu ce am. Nu-mi găsesc locul. Am o presimțire ca și cum s-ar întâmpla ceva. Am stat cam mult aici.

– Ei, lasă Petre. Mai avem o zi, două, și apoi pot să ne caute. Nu putem de aici, cu trenurile pe jumătate făcute.

Unde mai găsim așa o casă?

 

Eu eram liniștit, deși îmi dădeam seama că am abuzat de acest loc. La Ofcea venise de mai multe ori Vârlan în cursul iernii, apoi Borobaru, trăgea aici ca la el acasă, fiind aproape de Belgrad, apoi venise Petrașcu, apoi Boian cu Dumitriu, apoi eu...

Noi nu ne-am mișcat din casă. Dar Vârlan și Borobaru erau mereu pe drumuri. O circulație neobișnuită de domni necunoscuți la crâșma lui Tomici.

Nu se poate să nu fi observat lumea. N-ar fi exclus ca jandarmii sârbi, care au iscoade prin fiecare sat, să fi prins ceva de veste.

Lăsând la o parte presimțirile, teama lui Petrașcu avea temeiuri reale.

 

Abia trecuse un sfert de oră de la agitația lui Petrașcu și intră în odaie Pera, băiatul cel mai mic al lui Tomici, căci cel mai mare, Traian, plecase la Sibiu la școală.

 

– Au venit jandarmii sârbi, ne spune Pera cu respirația tăiată și se întoarce înapoi.

 

În camera unde dormeam noi, ne aflam concentrați în acel mai moment toți cinci: eu, Dumitriu, Borobaru și Vârlan. Știrea adusă de Pera ne-a năucit.

Presimțirile lui Petrașcu... Nu știam ce să facem. Să ieșim în stradă și să fugim ni se părea primejdios, căi era Duminică, cu lumea pe ulițe și apoi cine știe dacă nu păzeau alți jandarmi la poartă. Dintr-un moment într-altul ne așteptam ca jandarmii să-și facă apariția în pragul ușii noastre.

 

În acest timp, în cârciumă, Tomici pertracta cu ei. Era un om respectat în sat și stătea în bune raporturi cu autoritățile sârbești.

Dar, în zadar și-a desfășurat Tomici toată puterea lui de convingere ca să-i înduplece să plece, spunându-le că sunt doi tineri de treabă, care vin din când în când pe aici și au acte în regulă. Jandarmii, nici una nici alta, au insistat să-i vadă. Neavând încotro, Tomici l-a trimis pe Pera să cheme pe Borobaru, știindu-l mai descurcăreț. Borobaru a plecat fără o clipă de șovăire. După câteva minute, Pera vine din nou si-l cheamă pe Vârlan-Negru. Și acesta îl urmează fără a clipi din ochi. Se sacrificau pentru restul echipei.

 

Nu le-a fost greu jandarmilor să descopere că actele de identitate ale lui Borobaru și Vârlan nu aparțineau purtătorilor lor, deoarece nu știau limba sârbă, fapt neobișnuit prin regiune. Au fost declarați arestați și jandarmii au început să percheziționeze camera lor de dormit. Au scotocit geamantanele și au răsturnat pe dos toată camera. N-au găsit nimic compromițător, căi toate lucrurile care trebuia să ne servească la expediție, între care și niște pistoale, se găseau în camera noastră. Noi așteptam aici cu sufletul la gură rezultatul primelor confruntări.

 

La un moment dat intră femeia lui Tomici la noi și, cu un calm pe care noi nu-l aveam, ne face semn să o urmăm. Casa lui Tomici avea două aripi care se împreunau într-un dreptunghi. Camera noastră se găsea la extrema unei aripi. Urmând pe femeie, noi trebuia să trecem curtea în diagonală, pentru a ne ascunde într-un șopron care se găsea și camera unde dormeau Borobaru și Vârlan și unde acuma se găseau jandarmii. Tomici s-a gândit totuși să riscăm această mișcare, pentru a nu fi găsiți de jandarmi, dacă le-ar trece prin cap să percheziționeze toată casa. Ne-am strecurat cum am putut prin curte, tiptil, ca să nu facem zgomot. Cu coada ochiului l-am zărit pe Vârlan în pragul camerei lor, acoperind cu toată mărimea trupului intrarea ca să nu ne poată vedea jandarmii. Ajunși în colțul casei, femeia a deschis șopronul și ne-am îngrămădit claie peste grămadă printre saci, fiare de plug, resturi de mobilă, roți rupte, și alte vechituri, pe care Tomici, ca orice gospodar prevăzător, le păstra pentru cine știe ce nevoie. Dar nici aici nu ne-a lăsat femeia. Pe o scară strâmtă, ne urcăm în podul șopronului, unde dormeau găinile. Speriate de brusca noastră irupție în locuința dorm păsările au zburat în curte cotcodăcind ca de groaza cuțitului.

Dar mai disperați eram noi care nu știam dacă alarma găinilor nu va atrage atenția jandarmilor. Aici am stat înghesuiți, cu respirația tăiată, fără a face nici cel mai mic zgomot. Găinile se liniștiseră și ele și acum le vedeam de sus ciugulind prin curte.

 

Între timp, dincolo se terminaseră primele cercetări. Cu toate insistențele lui Tomici, jandarmii i-au luat pe cei doi pentru a-i transporta la Primărie, unde aveau de gând să-i supună la un interogatoriu mai strâns. Cum însă până în acel moment nu găsiseră la ei nimic compromițător, i-au tratat cu relativă blândețe. I-au condus la Primărie fără a-i lega.

 

Îndată după plecarea jandarmilor, Tomici s-a gândit la salvarea noastră. Trebuia să dispărem cât mai repede din casa lui, căi nu se știa cum va decurge ancheta și dacă jandarmii nu vor reveni. A pus sluga să înhame caii la căruță, iar pe nevasta lui a trimis-o la noi ca să ne scoată de unde eram și să ne îndrepte spre marginea satului. Într-o clipă ne-am dat jos din pod și am ieșit în stradă, dar nu pe poartă, ci pe o ușă a șopronului, de multă vreme nefolosită, pe care femeia o deschisese atunci, dând la o parte lucrurile ce stăteau în cale. Ne-a arătat direcția încotro să apucăm și apoi ne-a lăsat singuri.

 

Eram plini de pene și alte murdării. Cum era Duminică după masă, lumea ședea, după obiceiul de la sate, în fața caselor, pe lăicere sau scaune.

Ne-au văzut zeci de oameni cum am zbughit-o din casa lui Tomici și cum, mai mult fugind, ne-am îndreptat spre marginea satului. Aici, lângă o mică baltă, aștepta sluga cu căruța. Cum ne-am urcat, a dat niște bice zdravene cailor și căruța a pornit în goană pe drumul care duce la Panciova.

La vreo trei kilometri, sluga ne-a lăsat într-o holdă, iar el, ca să ascundă oamenilor din sat pentru ce a înhămat caii, a tăiat în grabă niște nutreț pentru vite, l-a pus în căruță și apoi s-a întors.

 

Timpul era rece. Ploua o ploaie măruntă și deasă, iar noi nu aveam decât hainele pe noi. Pardesiile ne rămăsese în camera unde dormisem. Cum lumea trecea pe drum și dacă am fi rămas în picioare ne-ar fi zărit, ne-am întins pe răzoare.

După o bună așteptare, l-am văzut pe Pera venind cu bicicleta pe drum. I-am ieșit în întâmpinare. Ne-a spus că deocamdată nu ne putem întoarce în sat până nu se înnoptează.

Tatăl lui nu voia să ne lase să plecăm în necunoscut. Admirabil om acest Tomici. Deși el însuși în mare primejdie, își punea în joc liniștea lui și a familiei pentru a ne scăpa pe noi. Dacă o să afle sârbii cine suntem, n-o să-i meargă ușor. Ne-am resemnat să așteptăm noaptea pe pământul umed. Mai târziu am descoperit pe câmp niște grămezi de coceni. Le-am strâns laolaltă și ne-am întocmit din ele un adăpost. Acolo, înghesuiți unul într-altul și uzi până la piele, am stat până noaptea târziu, când ne-a găsit Pera. Venise însoțit de un alt om, un fin al lui Tomici. Ne-a spus Borobaru și Vârlan, după ancheta de la Primărie, au fost escortați la Belgrad, legați unul de altul cu mâinile la spate. Din faptul cum i-a tratat acuma, se părea că jandarmii descoperiseră a fi legionari. La ei acasă nu ne puteam întoarce, dar vom dormi peste noapte încasa omului care a venit cu el, iar dimineața vom vedea ce este de făcut.

 

Ne-am întors în sat tăind holdele, iar când am ajuns la marginea lui, ne-am strecurat pe lângă garduri, căci tocmai încetase ploaia și ieșise o lună frumoasă. Ca niște umbre am intrat în curtea omului și apoi în casă. Aici ne-a condus într-o odaie, unde pe întuneric, ne-a adus ceva de mâncare și un pahar cu vin. Apoi ne-am întins toți trei pe două paturi și am dormit îmbrăcați.

 

De dimineață tare, vine omul la noi și ne zguduie zdravăn, căci eram cufundați într-un somn de plumb și ne spune că peste ziuă nu putem rămâne în casă, căci am fi văzuți de vecini. Trebuie să ne urcăm în pod. Ne-am bucurat, gândindu-ne că în pod vom găsi fân și vom putea continua somnul întremător. Când colo pe podeaua podului nu se găsea decât pământ și nici pe el nu te puteai așeza. O mulțime de porumbei se roteau prin pod, intrau și ieșeau, speriați de apariția acestor oaspeți nedoriți. Nici nu ne puteam mișca, ca să ne dezmorțim oasele, căi gazda ne-a vizat să nu facem zgomot, căi s-ar putea să ne audă vecinii și să întrebe ce se petrece în podul lui.

 

Am curățit un petec de podea și am stat acolo înghesuiți cum am putut. Am profitat de acest timp pentru a reflecta asupra situației noastre. Petre Dumitriu era de părere să nu întrerupem expediția nici după căderea celor doi camarazi.

Să trecem în țară, așa cu efectivele scăzute, să ne ascundem și, la momentul oportun, să reîncepem organizarea. Eram bucuros să descopăr în Petre Dumitriu un camarad atât de viteaz și hotărât, dar pentru mine nu mai exista nici o îndoială că planul căzuse. Arestarea lui Borobaru și Vârlan dăduse lovitura de grație pregătirilor noastre. Acum nu mai e nimic altceva de făcut decât să salvăm ce se mai poate salva, adică viața noastră și a camarazilor noștri de la Cuvin. Odată ieșiți din zona primejdiilor, trebuie să studiem modalitățile de a ne întoarce în Germania. Nu pentru a renunța la luptă, ci pentru a relua pregătirile de la capăt. Poate n-ar fi rău, mă gândeam, dacă am putea să creăm un punct de sprijin clandestin în Ungaria, prin regiunile locuite de Români. După experiența făcută cu ospitalitatea camarazilor național-socialiști, aș fi preferat să nu mai pun piciorul în Germania.

 

Le-am explicat, lui Petrașcu și Dumitriu, că desprinderea de plan nu era ușoară. Întoarcerea la locul de plecare era împreunată cu nenumărate greutăți și obstacole. Mai întâi, în nici un caz nu ne vom întoarce în Germania pe drumul pe care am venit, adică pe la Villach sau Graz.

Borobaru și Vârlan se găsesc în moment în ancheta Siguranței de la Belgrad și se va descoperi identitatea lor legionară. Se va da alarma în tot Banatul Sârbesc și pe toate liniile care duc spre Germania. Apoi vor fi extrădați în România, conform convenției existente între cele două guverne ca, reciproc, să-și predea inamicii, călcând în picioare sacrosantul drept la azil politic.

În țară cercetările vor fi și mai aspre. Vor fi supuși la mari chinuri și vor spune tot. Trebuie să ținem seamă și de repercusiunile cele va avea prinderea lor în țară.

 

Ce avem de făcut? În situația dată, ținând seamă de toate aceste împrejurări și prevederi, primul pas de făcut este să ne reunim cu camarazii noștri din Cuvin. Tot ei au majoritatea banilor. Cu cei 20 de dolari ce-i avem nu ne putem întoarce și nici nu avem de la cine să cerem. Odată împreună cu Boian și Teodorescu, ne vom fixa undeva, probabil la Vârșeț, la vechea noastră gazdă, cârciumarul Țăranu. Boian se duce apoi la Timișoara ca să anunțe organizația de cele întâmplate. Nu-i putem lăsa în neștiință. Cei din țară nu aveau nici o răspundere, acțiunea fiind proiectată și executată de grupul Berlin, dar trebuia să-i avizăm pentru a nu fi luați prin surprindere. În primul rând trebuie anunțat Stoicănescu, pentru ca, împreună cu legionarii din Capitală, să pareze... o eventuală acțiune a guvernului. La Timișoara nu va sta decât strictul necesar pentru a-și îndeplini această misiune și apoi se întoarce. Cu banii ce-i avem și cu alții ce eventual îi va putea strânge în grabă de la camarazii din Timișoara, ne pregătim întoarcerea în Germania. Avem două posibilități: fie profitând de experiența lui Boian și Dumitriu, luăm direcția Seghedin, trecând și noi din Iugoslavia în Ungaria, prin terenul mlăștinos pe care l-au străbătut ei, fie că facem un ocol prin România și de aici trecem în Ungaria, pe la Beba-Veche, drum pe care îl făcusem în 1939.

 

5. Fuga în necunoscut

 

De unde ne găseam, nu ne puteam mișca până spre seară. Așteptam dintr-un moment în altul să vină gazda cu ceva de-ale mâncării, căci frigul și emoțiile ne supseră până la oase. Când se va înnopta, și poate cu ajutorul lui Tomici, ne vom urni spre răsărit în căutarea lui Cuvin. Dar destinul avea alte socoteli cu noi și ne pregătea o nouă lovitură.

 

Odată îl vedem pe țăran că se urcă la noi, dar nu cu o bucătură întremătoare, ci cu ochii holbați de groază și ne spune să plecăm îndată de la el. Venise nevasta lui Tomici și îi spusese să fugim, căci lucrurile luaseră o întorsătură gravă. Fusese arestat și Tomici. După cercetările la care fuseseră supuși la Belgrad, se deplasase la Ofcea o comisie de anchetă, formată din primele autorități din Capitală: procuror, judecător de instrucție, comisari de la Siguranță și mai mulți jandarmi. Au răscolit de astă dată toată casa și în camera unde dormeam noi au găsit și două pistoale, pe care le uitasem în graba primei fugi. Se descoperise la Ofcea un grup de teroriști legionari care se pregăteau să treacă în România. Fuseseră arestați doi, dar, după spusele vecinilor, alții trei reușiseră să scape și trebuie să fie ascunși prin împrejurimi. Tomici, fiind considerat tăinuitor al grupului legionar, a fost deținut și dus la Belgrad. Totuși, în mijlocul furtunii care se dezlănțuise în casa lor pașnică, oamenii aceștia au mai avut atâta putere sufletească să se gândească la noi. în loc să caute să scape ei, au făcut totul să încurce ancheta, pentru a câștiga noi timp ca să ne putem salva. Și acuma, când Tomici fusese ridicat, nevasta lui a venit în goană la țăranul nostru ca să ne anunțe să fugim.

 

Sigur că pentru noi nu era altă soluție decât să plecăm. Dar unde? Jandarmii umblau prin sat. Era ziuă și lumea ieșise la câmp. L-am rugat pe țăran să ne ducă la un adăpost până ce se va întuneca. Omul era atât de înfricoșat încât nici n-a voit să audă de așa ceva. Să plecăm, să plecăm, unde ne-o mâna soarta, numai să nu ne găsească jandarmii la el. Nici atâta n-a voit ca să ne arate drumul cel mai potrivit ca să ajungem la Panciova, pe unde să nu întâlnim lume.

 

Neavând încotro, am ieșit pe poarta omului, am trecut cele câteva case până la marginea uliței lui și apoi am luat ca punct de orientare malul Dunării, care se vedea foarte bine deoarece era apărat de un dig. N-am mers pe drumul de care spre Pancoiva, pe care-l cunoșteam din ziua precedentă, ci am tăiat direct prin holde și arături. A fost un mers greu și obositor, prin pământul cleios și încă plin de ape prin multe locuri. Fiecare pas ce-l făceam cerea o sforțare cumplită. Trebuia să ridicăm odată cu piciorul și noroiul care se încleștase pe el. Eram și sleiți după pățaniile din noaptea trecută și nici nu aveam la noi ceva de mâncare sau de băut. La teama de jandarmi, care puteau să apară în spatele nostru, se adăuga și teama de oamenii de pe câmp. Dar dacă ne oprea cineva și ne cerea socoteală? Poate că țăranii români ne-ar fi lăsat în pace, dar Ofcea era locuită și de sârbi. Ne uitam cu grijă în dreapta și stânga și ocoleam cât puteam locurile unde lucrau oamenii. Spre norocul nostru, țăranii ne priveau cu curiozitate când treceam prin fața lor, dar nu s-au legat de noi.

 

Cei trei kilometri care ne despărțeau de lunca Dunării parcă nu se mai găteau. Cu cât ne apropiam, digul, ridicat cu scopul să ocrotească terenurile cultivabile de inundații, se făcea tot mai înalt. Ne bucuram gândindu-ne că dincolo de el vom scăpa de privirile oamenilor și vom găsi un locșor adăpostit, unde să stăm ascunși până se va înnopta. Dar ajungând la dig și urcându-ne pe el, ne aștepta o cruntă decepție.

Toată valea Dunării era inundată, cât vedeai cu ochii, până la malul celălalt. Nu puteai pune piciorul, nici o palmă dincolo de întăritură. Numai apă și apă.

 

N-aveam ce face. Trebuia să ne continuăm drumul. Am mers de-a lungul digului pe partea apei, ca să scăpăm din vederea oamenilor de pe câmp. După o distanță am ajuns la locul unde șoseaua care vine de la Belgrad spre Panciova taie digul. Panciova se găsește la confluența râului Timiș cu Dunărea. Înainte de a intra în oraș, șoseaua trece peste apele Timișului pe un pod impunător, care, în alte împrejurări, ne-ar fi plăcut să-l privim, dar acuma ne uitam la el cu neîncredere, ca la un dușman ascuns. Să fie oare podul păzit?

Îl trimitem pe Dumitriu înainte ca iscoadă, iar noi după el, la o oarecare depărtare. Am trecut podul cu bine, dar când Dumitriu se apropia de primele case, îl vedem că face stânga împrejur, coboară de pe șosea și se întoarce spre noi cu infinite precauțiuni. Văzusem și noi de departe doi indivizi care stăteau în mijlocul șoselei și vorbeau.

El se apropiase mai mult de ei și ne confirmă că sunt agenți care supraveghează pe călătorii care trec podul. Am luat-o înapoi pe dig până ce am lăsat podul șoselei în urma noastră și am intrat în oraș pe podul căii ferate. Ne-am apropiat de gară, dar n-am intrat în ea, ci ne-am căutat un loc mai ferit prin împrejurimi. Am găsit în apropierea gării o plantație tânără de salcâmi și acolo ne-am curățit cum am putut, cu smocuri de iarbă și hârtii aruncate. Apoi l-am trimis pe Dumitriu să identifice linia ferată care merge spre Vârșeț. Pe această linie se găsea localitatea Vladimirovăț și de aici se desparte brațul spre Cuvin.

În nici un caz nu puteam risca să luăm trenul. Aveam certitudinea că atât gara cât și liniile care pleacă din Panciova sunt controlate.

 

Dumitriu s-a întors fără nici un rezultat. Cum de la Panciova pleacă mai multe linii, n-a putut să se orienteze care din ele străbate Banatul spre răsărit și n-a îndrăznit nici să întrebe. În schimb a intrat în restaurantul gării, de unde a cumpărat ceva de-ale mâncării. Era o victorie mare, căci de aseară n-am pus nimic în gură, iar cu proviziile aduse ne puteam împrospăta forțele pentru lungul drum de noapte ce ne aștepta.

 

În timp ce ne sfătuiam înfrigurați ce să facem și încotro să apucăm, cum eram aproape de stațiune, printre lumea care se îndrepta spre gară am zărit pe Pera. Îndată i-am ieșit în cale și, în cele câteva minute ce mai lipseau până la plecarea trenului, ne-a povestit ce s-a întâmplat după fuga noastră din Ofcea. În timp ce tatăl lui fusese arestat, mama lui a izbutit să se strecoare din casă și să ne anunțe să plecăm de la finul lor.

Până la urmă, probabil prin pâra vreunui vecin, s-a aflat unde am rămas peste noapte și au venit jandarmii ca turbați să ne prindă. Negăsindu-ne, l-au arestat și pe finul lor, iar acuma umblau prin împrejurimi ca să ne dea de urmă. În sinea noastră, am mulțumit acuma lui Dumnezeu că țăranul s-a purtat așa de aspru cu noi și ne-a alungat din casa lui fără milă. Dacă mai rămâneam câteva ore, azi eram și noi la Siguranța din Belgrad. Bietul băiat era speriat și abia își reținea lacrimile. Pera venise cu un avocat sârb, prieten al familiei, ca să intervină pentru eliberarea lui. Acesta i-a făgăduit că îndată va porni la Belgrad să se intereseze de Tomici și acuma Pera se întorcea acasă cu trenul. Așa se face că l-am descoperit în drumul spre gară.

Când s-a despărțit de noi, și-a pus capul în pământ și ne-a spus de câteva ori, ca o tristă presimțire, "acuma e rău, e tare rău, acum e rău, e tare rău". Pera se gândea la tatăl lui, dar cuvintele lui ne-au sunat în urechi tot timpul drumului și când am ajuns și noi în mâna dușmanului, ne-am adus aminte de ele. Înainte de-a pleca, ne-a mai făcut un serviciu: I-a arătat lui Dumitriu linia care duce la Vladimirovăț.

 

Nu mai era timp de pierdut. După toate probabilitățile, întreaga regiune era pusă sub supraveghere. Trebuia să ne îndepărtăm cât mai repede de Panciova și de împrejurimile ei. Fără îndoială, autoritățile se vor gândi la toate trecătorile spre răsărit: la gări, la trenuri, la autobuze, la șosele, la căruțe, dar nu vor avea timp să intercepteze și căile ferate.

Într-un timp atât de scurt – nu trecuse decât o jumătate de zi de la fuga noastră din Ofcea – nu ar fi putut să-și desfășoare întreg dispozitivul de alarmă pentru a pune mâna pe fugari.

 

Era în după masa zilei de 13 Mai, o zi frumoasă cu soare. Întremați de merindea adusă de Dumitriu și mângâiați de căldura ce se revărsa din cer, am apucat pe linia ferată, printre traverse și bolovani. Oricât de ușor ni se părea drumul acesta în comparație cu ceea ce ne-a fost dat să pătimim azi dimineață? Parcă zburam!

Zburam de teama focului din spate, dar bucuroși că ne putem ridica picioarele în aer. Paralel cu drumul de fier, curgea și șoseaua națională, încât, din când în când, mai schimbam ruta, după cum ni se părea a fi mai siguri. Când dibuiam în depărtare un canton, treceam pe șosea, și când nu se părea ceva suspect pe șosea, reveneam pe calea ferată.

 

Pe înserat am ajuns la primul sat și la gara care îl servea. Le-am ocolit cu grijă pe amândouă și ne-am ascuns în dosul unei grădini. Conform obiceiului, l-am trimis pe Dumitriu iscoadă, întâi să vadă ce sat este, și apoi dacă nu pleacă vreun tren spre Vladimirovăț.

 

Începuse oboseala să ne apese și ne gândeam dacă n-am putea cruța picioarele de restul drumului. S-a întors repede, căci în spatele gării găsise niște țărani români și aceștia i-au spus că așezarea se cheamă Satul Nou, pe sârbește Novoselo, și peste câteva minute pleacă un tren spre Vladimirovăț. Ce să facem?

Petrașcu propunea să dormim acolo unde ne găsim, în spatele grădinii, pe o grămadă de coceni. Dumitriu înclina să luăm trenul. Mi-am făcut repede socoteala. Dacă dormim aici noaptea, va trebui să umblăm, mâine ziua, pe linia ferată, ceea ce nu-i recomandabil.

Dacă mergem cu trenul, s-ar putea să avem noroc să ajungem cu bine la Vladimirovăț. Dar dacă trenul e controlat și suntem legitimați? La ce-a servit atunci tot efortul cela-m făcut până acuma ca să scăpăm din mâinile Sârbilor? Mai bine adăugăm oboseală peste oboseală decât să dormim peste câteva ore în beciurile Siguranței din Belgrad. Poate că exageram, poate că autoritățile nu vor fi luat măsuri atât de strașnice cum bănuiam eu, dar, în cazuri d-astea, e totdeauna mai bine să iei ca bază ipoteza cea mai rea. După câteva minute de refacere, am ales calea cea mai grea, dar cea mai sigură, per pedes apostolorum.

 

Când am plecat din Satul Nou, se înnoptase. Cu multă greutate ne-am urnit din loc. În timpul cât ne-am oprit în dosul gării, am simțit cum oboseala ne înțepenise tot corpul. Dacă ne lăsam acuma cotropiți de oboseală, adormeam aici și cine știe ce se putea întâmpla cu noi. Statul sârbesc, care ne urmărea tot așa de aprig ca și aparatul polițienesc din România, ni-l imaginam a fi muma pădurii din povestirile care ne-au mângâiat copilăria. Să fugim să, nu ne prindă muma pădurii, ale cărei văpăi le simțeam din spate. La acest gând înfiorător, ne-am ridicat în picioare și prin forța voinței ne-am pus în mișcare, târând picioarele după noi ca doi bușteni.

 

Am umblat toată noaptea, ținându-ne numai de calea ferată. De la o vreme, cum se întâmplă în asemenea cazuri de oboseală extremă, nu mai simțeam oboseala. Umblam ca niște automate, lipsiți de orice sensibilitate. Un singur gând tiranic ne călăuzea: cât mai departe de locul unde fuseserăm surprinși și cât mai aproape de camarazii noștri.

 

Mersul pe drumul de fier nu e ușor. Trebuie să urci și să cobori, cu un picior pe traversă și cu altul pe piatră. Tot timpul suferi un zdruncin continuu. Ca să scăpăm de aceste izbituri, mai săream de pe o traversă pe alta, dar sforțarea era prea mare. Trebuie să adaug că mergeam în marș forțat, pentru ca să ajungem la Vladimirovăț cât mai de dimineață, înainte de a se fi deșteptat satul.

Nu trebuia să ne prindă ziua pe calea ferată, căci ne-ar fi putut vedea vreun cantonier și poate ar fi dat alarma. Când se îngemăna noaptea cu ziua, ne-am hotărât totuși să facem un mic popas.

Făcusem socoteala că nu mai suntem departe de Vladimirovăț și ne putem permite luxul unei mici întreprinderi. Ne-am strâns toți trei pe o grămăjoară de coceni ce-i găsisem pe o arătură, nu departe de calea ferată, și am ațipit. N-am stat mai mult de o jumătate de oră și am sărit ca arși. Se luminase binișor. Odihna ne-a prins bine. Parcă ne mai înviorasem. Am trecut iar pe linia ferată și în același ritm sălbatic ne-am reluat mersul printre traverse și pietre.

 

Se făcuse ziuă de-a binelea când am ajuns în dreptul satului Vladimirovăț sau Petrovaselo, cum îi spun românii. Satul are o populație mixtă, formată din români și sârbi. În ceața dimineții, am zărit gara. Satul se întindea într-o depresiune la stânga liniei ferate, cum mergi spre răsărit. Am ocolit linia ferată pe dreapta, și am descoperit în fața gării un dâmb, acoperit cu tufișuri, care ni s-a părut un bun post de observație. Locul era uscat și ne-am putut așeza pe mantale. După ce ne-am fixat punctul de sprijin, l-am trimis, ca de obicei, pe Dumitriu să se intereseze de trenul spre Cuvin și dacă poate să cumpere ceva de la cantina gării.

S-a întors repede și ne-a comunicat că trenul spre Cuvin pleacă peste o jumătate de oră. În mână ținea o pâine albă frumoasă, și o sticlă cu apă minerală. Am mâncat toți trei, înghițind bucățile de pâine fără să le mai mestecăm și am băut cu nesaț prețiosul lichid din sticlă.

 

În câteva cuvinte, i-am spus cum să procedeze. Nu știm unde să găsesc camarazii noștri, dar îi va găsi ușor, întrebând de învățătorul român din sat. Îi informează de cele întâmplate și apoi se întoarce cu primul tren înapoi. Boian și Teodorescu vin pe jos, ca nu cumva să se afle de prezența lor la Cuvin și să se facă control în tren. Dumitriu mai putea risca o înfruntare cu autoritățile, dar ei nu, căci de ei depindea salvarea noastră ulterioară. Boian avea banii și, în afară de asta, cunoștea o familie la Alibunar, unde ne puteam adăposti câteva zile și ne puteam pregăti pentru a dispărea definitiv din Banatul sârbesc.

 

După plecarea lui Dumitriu, ne-am întins pe mantale să dormim. Soarele se ridicase binișor pe cer și începuse să ne încălzească oasele rebegite. Dar n-am avut noroc de liniște nici aici. Odată cu soarele ieșise și lumea la câmp. În jurul dâmbului nostru s-au ivit niște copii cu vite la păscut. Ne-am schimbat locul, dar copiii blestemați se țineau după noi, învârtindu-se cu vitele în jurul moviliței. Îi auzeam vorbind sârbește. Văzând că nu-i chip să scăpăm de ei, ne-am luat hainele și ne-am îndepărtat de gară în direcția liniei ferate care cobora spre Cuvin. Ne-am oprit în șanțul liniei, unde am descoperit o iarbă înaltă și mătăsoasă. Pământul se uscase binișor. Ne-am pus mantalele și am încercat să dormim. Eu am căzut într-un somn greu, dar Petrașcu, temător de surprize, a stat de veghe și m-a păzit.

 

După masă, târziu, când soarele se înclinase binișor spre apus, auzim pufăind trenul care venea de la Cuvin. Repede ne-am luat mantalele și ne-am făcut nevăzuți, pentru a nu fi zăriți din tren. Ne-am reluat locul la postul de observație din fața gării. Copiii, plecaseră și ei spre casă cu vitele. Eram liniștiți.

 

După câteva minute de la intrarea trenului în gară, Dumitriu era lângă noi. A găsit ușor casa învățătorului și pe camarazii noștri. Ei nu știau nimic de cele întâmplate la Ofcea și văzându-l pe Dumitriu în loc de Vârlan sau Borobaru, au bănuit ceva rău. Nici în sat nu se aflase nimic. Învățătorul l-a primit cu toată dragostea, și cum picase chiar în ceasul prânzului, l-a poftit la masă.

Dar abia începuseră să guste toți trei din bucate și intră învățătorul ca o furtună și le spune să plece îndată din casa lui. Se aflase în sat de focul ce-a izbucnit la Ofcea și el nu voia să fie amestecat în această afacere și să aibă soarta lui Tomici. Învățătorul era un om foarte cumsecade, ne înțelegea lupta și ne-a ajutat mult în timpul pribegiei noastre prin Banatul sârbesc, dar nu era pregătit sufletește să înfrunte o percheziție în casa lui sau chiar o arestare. Abia au avut vreme camarazii noștri să se înțeleagă asupra locului de întâlnire de la Vladimirovăț, movilița din fața gării. Dumitriu s-a întors cu primul tren și într-o traistă ne-a adus lucruri de-ale mâncării, ce i le-a pus în grabă. Boian și Teodorescu urmau să vină pe jos. Am calculat că vor fi la noi pe la miezul nopții.

 

6. Din nou atacați la Vladimirovăț

 

Pe micul platou din fața gării, unde ne aflam, nu puteam sta până la noapte. Era prea expus. Și apoi copiii care ne-au dat târcoale ar putea să răspândească vorba prin sat că au găsit niște străini prin acele locuri. Vom reveni mai târziu, când se va înnopta, pentru a aștepta pe camarazii noștri. Dar până atunci unde ne vom adăposti? Petrașcu era de părere să ne întoarcem în șanțul căii ferate care cobora spre Cuvin. Mie nu mi s-a părut locul prea potrivit. Șanțul e bun până nu dă cineva peste tine, dar apoi nu mai ai scăpare Nu știu ce mi-a venit să insist să intrăm în pădurea vecină cu dâmbul, care se ridica ușor în pantă, în fața noastră, fiind mărginită într-o parte de locurile de cultură, iar în cealaltă de calea ferată și de sat. Poate frumusețea ei m-a atras, bătută de razele soarelui. Îmi închipuiam că într-o pădure e mai ușor de găsit un loc mai retras decât în împrejurimile golașe.

 

În sfârșit Petrașcu și Dumitriu au cedat insistențelor mele și ne-am îndreptat spre pădurice. Când am intrat în ea, am văzut că ne-am strămutat degeaba. Era o plantație tânără. Copacii crescuseră înalți, dar pe dedesubtul lor se vedea totul. Cum erau sădiți în ordine, de oriunde ai fi privit, ochiul străbătea până în fundul ei, descoperind orice vietate și orice mișcare. Aici nu era de stat. Ca să nu mai facem drumul înapoi, trezind atenția oamenilor care lucrau pe câmpul învecinat, ne-am așezat într-o vie părăginită de la marginea pădurii. Ne-am ascuns cum am putut printre mlădițe uscate și alte buruieni, care crescuseră mari cât omul.

După ce me-am găsit culcușul, Dumitriu a scos din traistă mâncarea ce-o adusese de la Cuvin: o pâine mare, albă și frumoasă, și o bucată de salam de Sibiu. Am început să mâncăm, dar bucăturile ne stăteau în gât. Nu aveam apă. Sticla cu apă minerală, cumpărată dimineața, se golise demult.

Dumitriu își potolise setea la Cuvin, dar noi de azi dimineață nu mai luasem o picătură de apă.

Salamul de Sibiu mai ales ne sugea ca un burete. A luat sticla și a pornit spre gară să cumpere alta. Era o imprudență. Pentru a treia oară făcea acest drum. Dar n-am avut puterea să-l oprim, atât eram de deshidratați.

 

După plecarea lui Dumitriu, ne-am așezat pe spate, privind la cerul albastru, într-o dulce așteptare. Poate că vom avea noroc de astă dată. Încă câteva ore de așteptare și ne vom reuni cu camarazii noștri din Cuvin. În cinci, altfel vom rezolva problemele. Chiar dacă vom fi descoperiți, mai greu se vor lega sârbii de cinci oameni. Apoi Boian avea bune legături la Alibunar și va putea substitui lipsa lui Vârlan.

Vom merge în acest sat și ne vom adăposti câteva zile, până ce ne vom pregăti etapa ulterioară, fie spre țară fie înapoi spre Seghedin. Simțeam cum odihna binefăcătoare ne învăluia trupul.

Trăiam într-o permanentă încordare și nesiguranță, dar nu ne gândeam că primejdia să fie atât de aproape de noi și că peste câteva clipe vom începe o nouă goană spre răsărit, lăsând pe câmpul de luptă un alt camarad.

 

Petrașcu, care avea ureche bună, aude un șuierat prin apropiere. La început nu s-a sinchisit, gândindu-se că e un copil. Dar șuieratul se repeta și se întețea. Își ridică cu grijă capul din tufiș și privește în toate părțile.

La marginea pădurii, cam la o sută de metri de locul unde ne aflam, vede un om pitit sub o tufă, cu o pușcă în mână. Uitându-se mai bine vede că poartă și uniformă. Era un jandarm sârb. Să mai fie și alții? El șuiera nu ca să-i treacă de urât, ci ca să stârnească vânatul din pădure, adică pe noi. Ce e de făcut?

Nici vorbă să rămânem în locul unde ne aflam. În câteva minute, jandarmul ne-ar fi descoperit. Ne strângeam lucrurile și o zbughim din vie ca niște năluci. Apucăm la capătul viei pe drumul de câmp care mergea paralel cu pădurea. Gândul nostru era să ne ascundem în pădure. Dar și jandarmul ne-a văzut. Din câteva sărituri voinicești e în via părăsită de noi și de la marginea ei se pregătește să tragă în noi pe drumul pe care apucasem. Dar când să apese pe trăgaci, din partea opusă se ivește un car tras de vite, cu un om deasupra. Neputând să tragă, căci ar fi lovit fie omul fie vitele, își schimbă poziția și din nou își îndreaptă țeava spre noi. Noi, atunci, schimbăm direcția și apucăm pe o alee a pădurii. Jandarmul după noi, căutând o altă poziție de tragere.

De câteva ori s-a repetat acest joc, dar până la urmă ne-ar fi prins, căci era mai voinic ca noi, mai tânăr și mai odihnit, plus că avea și pușca în mână. Din pădure nici nu puteam ieși, căi pe câmp îi ofeream țintă sigură. În acest moment disperat, când nu mai aveam altceva de făcut decât să ne predăm sau să riscăm să fim împușcați, vedem un om care se îndrepta în goană spre jandarm cu o sticlă de apă în mână, strigând cât putea de tare: "Ich bin der Spion". Era bravul Dumitriu care se azvârlea în gura leului ca să ne salveze pe noi. Venind de la gară, el văzuse scena și observând că suntem urmăriți de un singur jandarm, și-a făcut socotelile că dacă el se predă, ne va lăsa pe noi în pace. Ceea ce s-a și întâmplat. Jandarmul, mulțumit cu captura lui Dumitriu, l-a luat în primire să-l ducă la post. Se gândea că după ce îl va pune la beci, se va întoarce cu ajutoare și ne va prinde și pe noi.

 

Grație sacrificiului lui Petre Dumitriu, eram salvați pentru moment. Se crească un timp mort pentru jandarmi, de care trebuia să ne folosim din plin pentru a scăpa de sub urmărirea lor. Nu aveam altă ieșire decât să părăsim păduricea și să ne căutăm scăparea pe câmpul deschis, unde vedeam oameni lucrând. În acel moment de buimăceală, ne-am despărțit. Petrașcu a luat direcția bună, spre nord-est, unde se vedea un deal străjuit de o pădure, în timp ce eu m-am încovoiat spre sud-est, apucând pe calea ferată și sat. Eram pierdut.

Văzând Petrașcu că nu-l urmez, s-a luat după mine, a făcut un efort disperat să mă ajungă din urmă și m-a târât după el.

 

Fugeam printre arături și holde, în văzul tuturor oamenilor care lucrau pe câmp. Nu aveam spor la fugă, căci trebuia să ne luptăm și cu lutul ce se lipea de ghete. Se repeta calvarul de la Ofcea, dar cu condiții mult mai grele. Atunci eram odihniți; acuma eram epuizați de marșul din noaptea trecută spre Vladimirovăț. În afară de asta, atitudinea oamenilor era alta. Țăranii români și sârbi strigau de-a valma după noi, cum ne vedeau, înjurându-ne și somându-ne să ne oprim. La un moment dat, ne-am trezit față în față cu niște țărani care încărcau un car de lemne și care au încercat să pună mâna pe noi.

 

A fost o fugă ucigătoare cum n-am trăit în viața mea. Petrașcu, mai voinic, mergea înainte, iar eu îl urmam cu greu. Inima-mi bătea să iasă din coșul pieptului. Câteodată simțeam că nu mai pot, că mă sfârșesc, și îmi venea să mă trântesc la pământ. Când vedea Petrașcu că am încetinit fuga și mă distanțam de el, se întorcea spre mine și îmi striga să mă grăbesc că "ne prind jandarmii". La auzul acestei amenințări, făceam un nou efort penibil, alergam în ritmul lui o bucată, dar apoi iar nu mai puteam și iar încetineam pasul. Îmi dădeam seama că fiecare secundă era prețioasă în cursa în care eram angajați cu jandarmii, dar trupul nu mai răspundea la impulsurile voinței.

 

În sfârșit ajungem la marginea câmpului lucrat și dăm de pământ tare. Terenul începuse să se ridice lin. Ținta noastră era culmea împădurită care se vedea în vârful dealului. Acuma mergeam mai ușor și chiar am încetinit pasul pentru a lăsa inima să se potolească. Dar îndată ne-am dat seama că cu acest mers putem fi ajunși din urmă. jandarmii nu vor veni pe jos, ci, după toate probabilitățile, călare.

Salvarea noastră depindea de timpul ce-l vom folosi pentru a ajunge sus pe culme. În pădurea din fața noastră ne vom putea pierde. Din nou am început să fugim, deși locul intrase în urcuș de-a binelea.

Un ultim efort ne gândeam și suntem salvați. Acest gând ne dădea noi puteri.

 

Soarele se înroșise și se pregătea să apună. Dar cum noi luasem direcția nord-est, ne lumina din spate și în ultimele lui raze puteam fi ușor reperați, mai ales că urcam pe un deal golaș. În sinea mea, mă rugam lui Dumnezeu să-l ia cât mai repede de pe cer și să ne învăluie în mantia binefăcătoare a întunericului. Înainte de a ajunge pe culmea dealului, am coborât într-o depresiune, care nu se vedea de la poale, acoperită de o mică pădure. La o margine, o turmă de oi, care se pregătea să coboare. Ciobanii ne-au lăsat în pace. Încă o sută de metri, încă o opintire și am intrat în pădurea cea mare. Eram pe vârful dealului.

 

În acel moment, parcă Dumnezeu îmi ascultase ruga. Soarele a dispărut brusc la orizont și umbrele serii s-au întins peste tot pământul.

Cu o repeziciune fantastică înainta noaptea, suprimând acele îngânări între noapte și zi, caracteristice crepusculului.

 

Nu mai puteam fi văzuți de la distanță. În schimb noi, întorcându-ne capul pentru o clipă, am văzut pe o colină vecină, mai joasă ca a noastră, două siluete. Ce să facem? Pădurea în care ne aflam nu era nici ea pădure în lege. Era o pădure bătrână, dar rărită de secure. dar dacă jandarmii vin călare încoace? Fără a ne mai sfătui, într-o clipă ne-am prăvălit la vale pe partea cealaltă. Colina pe care am coborât era acoperită cu vii, suprapuse în terase. Uitasem de oboseală. Nu mai umblasem, nu mai fugeam, ci zburam de pe o terasă pe alta și dintr-o vie într-alta. Nu se vedea țipenie de om. Parcă eram două capre negre. Într-un sfert de oră, ne îndepărtasem binișor de culme. Oprindu-ne un moment și uitându-ne pe culme, la locul unde fusesem cu un sfert de oră înainte, distingem cele două siluete călare... Erau jandarmii.

 

7. Un marș forțat în noapte

 

Înainte de a părăsi colinele pe care am coborât, ne-am odihnit câteva clipe în marginea ultimelor vii. În fața noastră se întindea șesul. viile erau bine îngrijite. Fiecare vie avea câte o căsuță, unde se păstrau uneltele și butoaiele, și câte un bazin cu apă, turnat în beton. Din unul din aceste bazine ne-am astâmpărat setea, bând o apă de ploaie stătută. Cum erau fripți de sete, nouă ni s-a părut de o calitate excelentă.

 

Privind șesul în depărtare, știam că ne așteaptă o nouă noapte de marș forțat. Au căzut trei din echipă până acuma. Oare ce se va alege de noi? Parcă a trecut un secol de când am părăsit casa primitoare a lui Tomici. Acolo aveam de toate. Acuma ne lipsesc toate. Nu avem nici cel puțin siguranța clipei următoare. Din spate suntem izgoniți și în față ne așteaptă necunoscutul. Am făcut socoteala că astăzi trebuie să fie Marți, 14 Mai. De Duminică suntem alungați ca niște tâlhari pe care i-a încolțit potera. Dar ce rău am făcut noi acestei omeniri? Ne-am afirmat crezul naționalist, lucru considerat periculos atât în România lui Carol cât și în Regatul Sârbesc. Zilele și nopțile acestea nu se vor șterge niciodată din mintea noastră. Le-am trăit cu o intensitate dureroasă, plătind fiecare clipă cu un efort uriaș ca să ne susținem la suprafață.

 

Drept înaintea noastră se vedeau niște lumini strălucind în noapte ca niște licurici.

 

– Oare ce să fie? mă întreba Petrașcu. Nu cumva e vreun oraș de frontieră din România?

 

– Acolo e Vârșețul, i-am răspuns, și ținta drumului nostru din noaptea aceasta. Acolo cunosc eu pe cineva, un hangiu, Țăranu, unde am stat cu Boian anul trecut. Locul e sigur. Numai să plătești. Dacă am ajuns la el, suntem salvați. Cine știe dacă nu vom da și de Boian acolo. Dar trebuie să facem drumul în noaptea aceasta, exact ca la Vladimirovăț. Nu trebuie să ne prindă ziua pe drum. Mâine dimineață trebuie să fim pe vârful dealului pe care îl vezi cu licurici. E cula de la Vârșeț, un fel de Tâmpa Brașovului. Orășelul e așezat la poalele ei. Trebuie să urcăm mai întâi sus de tot pe culme, unde să curățim de noroi și apoi putem coborî în oraș. Iată în câteva minute programul din noaptea aceasta. Nu e nici o clipă de pierdut. Cu Dumnezeu înainte!

 

Cu atacul de la Vladimirovăț, nu am pierdut numai pe Dumitriu, ci și întâlnirea cu ceilalți doi camarazi ai noștri. Ei vor veni la noapte și nu ne vor găsi pe dâmbul din gării. Ce vor crede de noi și încotro se vor îndrepta? Am pierdut pe Boian care ne-ar fi călăuzit la loc sigur, la o cunoștință a lui din Alibunar. Am pierdut și "comoara", cei 80 de dolari dați în păstrare lui Boian. La noi aveam ceva dinari și vreo 15 dolari. Cu acești bani trebuia să ne descurcăm, dacă lui Boian nu îi dă prin cap să se aciueze și el la Vârșeț. Ar fi salvarea. Lipsa de bani ne încurca teribil în împrejurările în care ne găseam. În frânturi de secundă, îmi treceau prin cap toate aceste gânduri. Dar până atunci să vedem dacă vom fi vrednici să străbatem în noaptea aceasta drumul până la Vârșeț.

 

Învăluiți în umbrele binefăcătoare ale nopții, pornim din nou la drum. Am tăiat-o direct prin holde și arături, având ca țintă luminile de pe dealul Vârșețului. Nici dușmana lună nu se arăta pe cer, ca să ne trădeze siluetele. Mergeam la Dumitriu. Acuma trebuie să fie la Belgrad, la Siguranță, unde va fi confruntat cu ceilalți doi. În sinea lui trebuie să fie mulțumit că prin predarea lui ne-a salvat pe noi. Ce exemplare de elită dă școala legionară! Inima mi se strângea de durere, gândindu-mă la soarta celor prinși. Pentru ei nu mai e scăpare! Extrădați în România, vor fi sugrumați în beciurile Poliției sau în drum spre crematoriul de la București sau uciși în bătăi la Legiunea de Jandarmi de la Băneasa. Pentru ei nu mai e scăpare!

 

Petrașcu care avea auzul ascuțit, aude în spatele nostru un zgomot nedeslușit. Ne oprim și deslușește un tropot de cal. Îmi spune că e cineva pe urmele noastre. Cum tropotul se apropia, ne-am trântit în marginea unei holde, făcându-ne una cu pământul. Nici nu mai respiram de teamă. Călărețul a trecut la câțiva pași de noi și apoi s-a pierdut în noapte. Ne-am sculat cu grijă și ne-am uitat după el. Nu am zărit decât o spinare albă de cal care sălta în noapte. Ce să fie? Un hoț? În orice caz am tras o nouă spaimă până ce călărețul-fantomă s-a îndepărtat de noi.

 

Am iuțit pasul, temându-ne ca jandarmii să nu fie pe urmele noastre și am schimbat puțin direcția pentru a ne abate de la drumul apucat de călăreț.

 

– Cât să fie până la Vârșeț? mă întreabă Petrașcu.

 

– Nu știu, i-am răspuns, dar luminile înșeală în noapte. Nouă ni se par apropiate, dar, cu voia lui Dumnezeu, numai mergând toată noaptea în marș forțat vom ajunge la Vârșeț, înainte de a se trezi oamenii.

 

Noua încercare era mult prea grea decât cele precedente prin condițiile fizice în care intra în ea. Era a treia noapte de efort, de nesomn și de emoții. Trei zile și trei nopți n-am știut ce-i odihna. Aveam în spate și ultima fugă ucigătoare. Toate aceste probe maratonice l-ar fi doborât și pe cel mai zdravăn om. Și încă nu am ajuns la capătul suferințelor. Numai spiritul mai licărea, undeva în fundul conștiinței, îndemnându-ne să nu cedăm. Oboseala e uneori atât de mare încât preferi să mori decât să mai faci un pas. Expediția era acum lichidată. Numai gândul să nu le procurăm celor din țară satisfacția de a ne prinde și pe noi, ne ținea în picioare și ne dădea puteri să rezistăm.

 

Am mers multă vreme fără să ne oprim o secundă, lăsând sate după sate în urma noastră. Trecuse de mult miezul nopții. Nu știu câți kilometri să fi făcut. De la o vreme luminile din fața noastră nu mai sclipeau ca niște licurici, ci au început să se mărească.

Era semn că ne apropiem. Ceea ce ne chinuia acuma îngrozitor, era setea. Mai aveam la noi o bucățică de pâine și una de salam, salvate de Petrașcu în fuga din ajun, dar nu cutezam să ne apropiem de ele, de teamă să nu ațâțe și mai mult focul lăuntric.

Eram arși de sete. Și nicăieri o fântână, un pârâu. De așezări omenești nu îndrăzneam să ne apropiem, ca să nu stârnim câinii. Eram la capătul puterilor când intrarăm într-o regiune mai joasă, pe unde gospodarii făcuseră șanțuri ca să usuce pământul. În fundul unui șanț, am descoperit un ochi de apă. Ne-am aplecat pe oglinda apei, abia ținându-ne în mâinile slăbănogite și am sorbit cu nesaț. Ce fericire! În viața mea n-am băut o apă mai bună. Era o apă mâloasă ieșită din scursorile zăpezilor și ploilor de primăvară, dar noi nu simțeam gustul de pământ și de buruieni. Am îmbucat apoi ceva din resturile de pâine și salam și am încheiat ospățul bând încă odată din fundul șanțului. Petrașcu s-a plâns apoi de o greutate ce-i stă în stomac. Eu n-am avut nimic.

 

Parcă înviaserăm. Luminile din fața noastră apăreau acuma mari și frumoase. Nu mai puteam fi departe de orașul făgăduințelor, dar nici ziua nu mai era departe. Noaptea începuse să ia reflexele dimineții. Nu ne-am odihnit decât câteva clipe și iar am pornit la drum. N-o să ne înecăm tocmai acuma, ca țiganul la mal. Încă un efort și orașul va zăcea la picioarele noastre.

 

Înainte de a ajunge la Vârșeț, am mai trecut printr-o primejdie care putea să ne coste viața. În fața noastră ne-a apărut o așezare. Cum luminile de sus străluceau acum puternic, ne-am închipuit că am intrat într-o mahala a Vârșețului.

Apropiindu-se, ne-am dat seama că e un sat și trebuie să ocolim. Am făcut o curbă spre miazăzi, ajungând pe linia ferată. Mergând câtva timp pe linie, deslușim o clădire, care nu putea fi decât gara satului. Ca să ocolim și gara, am lărgit curba și mai mult spre gara liniei ferate și ne-am trezit într-un teren mlăștinos. Dar tot pe acolo se găsea o târlă de oi. Haita de câini ne-a simțit și a început să alerge spre noi lătrând.

Ca să nu fim sfâșiați de câini, ne-am înfundat și mai mult în mlaștină. Am intrat până la genunchi în pământ mișcător.

Simțeam cum ne suge mlaștina. Înapoi, pe linia ferată! Cu mare greutate ne-am smuls corpul din pământul cleios și am ajuns pe traverse.

Câinii ne-au lătrat tot timpul când orbecăiam prin mlaștină și apoi ne-au însoțit cu alaiul o bună bucată și de-a lungul liniei. De la o vreme s-au săturat și ne-au lăsat în pace. Dar dacă stârneau pe ciobani sau personalul gării, căci răpăitul lor îndârjit arăta că umblă cineva prin împrejurimi? Ne-am hotărât acuma să nu mai coborâm de pe linia ferată și să mergem înainte orice s-ar întâmpla.

 

Cu pași gigantici ne-am reluat drumul mânați de ziua care se apropia și ea cu pași gigantici. Orice clipă era prețioasă. Săream de pe o traversă pe alta cu o energie necunoscută. În dimineața de miercuri, 15 Mai, ne strecuram ca două spectre pe străzile periferice ale Vârșețului. Eram palizi ca moartea și plini de noroi până la genunchi. Gospodarii începuseră și ei să miște prin curți, pregătindu-se pentru lucrul câmpului sau pentru vii. Dar ulițele erau încă pustii.

 

De acum înainte eu serveam de călăuză lui Petrașcu. Cunoșteam bine orașul din campania precedentă. Plecând cu Boian de la Berlin, în 15 August 1939, am stat câteva zile la Belgrad și apoi ne-am mutat la Vârșeț. Aici am locuit la cârciuma lui Țăranu, o cunoștință a lui Boian, descoperită de el cu câteva luni înainte, când a trecut din România în Iugoslavia pe la Lățunaș. Am stat atunci la Vârșeț până la începutul lui Septembrie 1939, am intrat în țară tot pe la Lățunaș.

 

Vârșețul se întinde la poalele unui deal. Jos de tot sunt alei cu bănci, pe care se plimbă în zilele de sărbătoare notabilitățile orașului. La mijloc e un brâu de vii, iar spre vârf nu mai cresc decât tufișuri și copaci de felurite soiuri. Nu puteam rămâne nici pe alei și nici la mijloc, unde erau viile, căci tocmai în această perioadă proprietarii lor veneau să facă săpături de primăvară și să desțelenească butucii. Trebuia să ne urcăm până aproape de vârf, unde aș de dimineață nu vine țipenie de om. Numai acolo puteam fi în siguranță, numai acolo ne puteam odihni și pune hainele în ordine.

 

Am urcat pe cărări strâmte în zig-zag. De o parte și de alta se ridicau ziduri de piatră care mărgineau proprietatea fiecărui om. Înăuntrul viilor vedeam căsuțe frumoase, care serveau nu numai la păstrarea uneltelor de lucru, ci și ca loc de recreație pentru familii, în timpul verii. Toate aceste căsuțe aveau lumină electrică afară. Erau acele lumini pe care noi le vedeam din depărtare.

 

Pe la mijlocul drumului, încă fiind în regiunea viilor, ne-am așezat pe iarbă să ne odihnim puțin. Am ațipit într-o clipă. Dar în clipa următoare mi-am dat seama de primejdie.

Dacă nu plecăm îndată, adormim aici și vreun trecător ar putea da alarma. Îl zgudui pe Petrașcu care căzuse într-un somn de moarte. Cu mare greutate s-a sculat în picioare și s-a târât după mine. Cu mine nu știu ce se întâmplase că mă înviorasem.

Călcam voinicește pe cărare în sus, în timp ce Petrașcu rămăsese în urmă și parcă se împleticea. Pentru întâia oară l-am văzut pe acest om voinic la capătul puterilor. Mi-era teamă să nu se rostogolească leșinat la pământ. Se afla și el într-un moment de epuizare, asemănător cu acela prin care trecusem eu în fuga de la Vladimirovăț. Printr-un mare efort interior și-a revenit și mă urma acum cu hotărâre.

 

Ajungând pe culme căutăm un loc însorit, unde să ne așezăm pe iarba crescută sălbatic. Cum era de dimineață, aerul era încă rece, iar noi tremuram de frig cu hainele umede pe noi.

Vedem la dreapta niște stânci, bătute de primele raze ale soarelui. Era un loc uscat și foarte bun pentru scopurile noastre.

 

– Ai grijă, Petre, îi spun eu. Am auzit că cula de la Vârșeț e vestită în cuiburi de vipere. Ne-am fixat cartierul pe stâncile bătute de soare. Vom dormi și soarele ne va usca hainele. Apoi le vom curăța și vom coborî la vale ca doi domni care și-au făcut plimbarea pe aleile împrejmuitoare. Petrașcu se așezase. Înainte de a mă întinde și eu, mai fac o revizie a stâncii. Văd că în spate, în mușchiul stâncii, parcă se mișcă ceva. Odată îl trag pe Petrașcu și sărim amândoi ca arși. Ne uităm bine și vedem în fața noastră un șarpe încolăcit cu puii lui. Numai capul și-l ținea drept.

Abia se distingea de mușchii stâncii. Ieșise și el să se sorească. De groază, am coborât la vale o sută de metri, mai mult prăvălindu-ne și fără să ne uităm în urmă. Aveam senzația că șarpele fuge după noi. În sfârșit ne-am liniștit și ne-am căutat un nou culcuș. Am găsit un tăpșan de iarbă pe o coastă și am examinat-o minuțios. Am adormit de îndată în bătaia soarelui, care începuse să-și arate puterea. Petrașcu n-a închis ochii. Șarpele îl electrizase, scuturându-i toată oboseala. Se temea și de oameni și de lighioane.

 

8. Popasul de la Vârșeț

 

Pe această costișe de iarbă ne-am odihnit până către amiază. Ne chinuia iar setea și eram flămânzi. Dar gândul la hanul lui Țăranu, unde vom găsi de toate, ne dădea puteri noi. Ne-am apucat apoi să ne curățim. Hainele erau pline de noroiul roșu-galben până la genunchi. Pardesiele erau și ele într-o stare jalnică, cu pete pe spate și la poale.

Ghetele se decoloraseră de câtă apă înghițiseră. Neavând alte unelte, am frecat pantalonii cu mâinile până ce ne-a dat sângele, iar pentru ghete am folosit șomoioage de iarbă uscată, izbutind să le dăm un oarecare lustru. După o jumătate de oră de lucru, ne-am inspectat reciproc ținuta și am rămas mulțumiți de înfățișare. Puteam să coborâm.

 

Am străbătut repede brâul viilor, ca să nu întâlnim cu oameni. Păream doi domni care își fac plimbarea de dimineață. Eram nebărbieriți de trei zile. O umbră neagră se așternuse pe obraz. Dar l-am liniștit pe Petrașcu. Aici nu suntem în Germania, unde nu poți să ieși pe stradă fără să te bărbierești. În Serbia ca și în România, lumea nu se rade decât de două, trei ori pe săptămână. Intrând în oraș, eu al luat-o înainte și Petrașcu mă urma cam la o sută de metri. Am mers pe străduțe mai pustii, totdeauna, având grijă ca la cotituri, să nu-l pierd. După zece minute ne aflam în fața hanului lui Țăranu. Am intrat cu siguranța mușteriilor care vin să mănânce de amiază și ne-am așezat la o masă. Ospătarul, un om mărunțel, brunet și cu ochii vioi, m-a recunoscut da îndată. Nu s-a așezat la masă, ci, după ce a dat mâna cu noi, ne-a întrebat ce dorim. Nu voia să atragă atenția celorlalți clienți. Am comandat ce-a avut el mai bun, plus o sticlă de vin și apă minerală. Ne-a lăsat să mâncăm. Supă bună și un papricaș excelent, cum numai în Banat găsești, și apoi, după ce ne-am săturat, a luat loc la masa noastră. ne-a întrebat de unde venim. I-am spus că din România. Auzise și el de eliberarea legionarilor din lagăre. I-am povestit și noi ceva, fără să lungim prea mult vorba.

Curioasă figură acest Țăranu. Pe el nu-l interesa decât negustoria. Să aibă clientelă și banul să curgă în chimir. Dar avea și anumite calități foarte apreciate de niște fugari ca noi. Nu ne-a întrebat niciodată de acte, deși am dormit la hanul lui, nu ne iscodea și nu voia să ne știe nici numele. Se mulțumea să ne servească și să-și primească tainul.

Nu ieșea o vorbă de la el, dar, bine înțeles, nici nu voia să fie amestecat în treburile noastre. Niciodată nu ia-m cerut mai mult decât putea să ne ofere. Petrașcu îl judecă prea aspru în cartea lui, fără să se gândească la marile servicii ce le-a adus Legiunii: aici a stat mai întâi Boian, care l-a descoperit, apoi Dr. Victor Biriș, apoi eu cu Boian, iar acuma eu cu Petrașcu. Ce ne-am făcut fără acest om? Și de astă dată noi trebuia să forțăm nota, cerându-i lucruri care să-l pună în conflict cu autoritățile.

 

La urmă îl întreb, dar fără a manifesta un interes deosebit:

– N-a trecut pe aici D-l Profesor? D-l Profesor era Boian.

– Nu n-a trecut.

 

Am înghițit în sec, dar mă gândeam că nici nu ar fi avut timp să se abată pe aici, căci de abia la miezul nopții ajungeau camarazii noștri la Vladimirovăț. În orice caz, cel mai târziu poimâine se va lămuri și această chestiune.

 

Deocamdată nu avem chef să ne gândim la ziua de mâine. Eram absorbiți de mâncare, de băutură, și așteptam clipa când vom putea dormi într-un așternut omenesc.

O fericire fiziologică pusese stăpânire pe oasele noastre trudite. Ne uitam mulțumiți unul la altul de efortul făcut. Poate vom avea norocul să scăpăm definitiv din această țară inospitalieră, a cărei conducere călca în picioare dreptul de azil politic și era complice cu Regele Carol la prigonirea legionarilor.

 

După ce am sfârșit masa, Țăranu ne-a condus într-o cameră din spatele restaurantului, unde am putut să ne spălăm și apoi ne-am lungit pe două paturi cu cearceafuri curate, acoperite cu faimoasele dune bănățene. Am căzut într-un somn letargic și n-am știut nimic de noi până seara. Ne-am sculat și ne-am dus în crâșmă pentru a mânca o nouă porție bună și iar ne-am întors în paturi pentru a continua același somn de plumb, când nici visurile nu se mai prind de om.

 

Mă trezisem mai de dimineaț㠖 Petrașcu dormea înc㠖 și stând în pat, am început să reflectez asupra drumului de până acuma. Dacă am ajuns unde suntem, e din cauza greșelilor noastre.

Răspunderea era a mea. Am rămas prea mult la Ofcea. În loc de a folosi casa lui Tomici numai ca punct de trecere, am transformat-o în bază operativă!

Trebuia să ne cadă cărămida în cap! A doua greșeală de neiertat a fost că am întârziat o noapte la Ofcea, în loc să rupem de la început orice contact cu acest loc periculos. Odată scăpați din casa lui Tomici, trebuia să ne continuăm drumul până la Panciova și de aici să luăm trenul spre Cuvin, înainte ca ancheta să ia curs dramatic și să se dea alarma în toată regiunea. Ce ne-a făcut să ne întoarcem la Ofcea? ne-am legănat cu iluzia că Tomici, cu legăturile ce le are, va putea să aranjeze chestiunea Vârlan-Borobaru la nivel local, obținând eliberarea lor. După ce au fost transportați la Belgrad, am acceptat să dormim la filmul acesta, în speranța că Tomici însuși ne va ajuta să ne găsim un loc de adăpost, în alt sat. Ori, a doua zi dimineața, era și el arestat, iar noi, fugari din Ofcea, cu jandarmii pe urmele noastre. Evident, de astă dată ar fi fost imprudent să fi luat trenul spre Vladimirovăț. Iată cum greșeala de la Ofcea avea urmări, obligându-ne să facem drumul noaptea pe jos până la Vladimirovăț. Aici, a treia greșeală. Parcă ne luase Dumnezeu mințile. Cum ne-am închipuit că vom putea aștepta o zi întreagă în împrejurimile gării, fără să atragem atenția oamenilor? Nu ar fi trebuit oare să plecăm toți trei la Cuvin? În orice caz am păcătuit prin exces de prudență când le-am interzis lui Boian și Teodorescu să vină cu trenul, odată cu Dumitriu. Șederea noastră în aceste locuri se prelungise excesiv, atrăgând pericolele care ne-au și lovit apoi. Dacă Dumitriu ar fi venit însoțit de Boian și Teodorescu, am fi plecat în altă parte, câștigând o oră, și jandarmul nu ar mai fi găsit pe nimeni. Am plătit această a treia mare greșeală cu căderea lui Dumitriu și pierderea contractului cu Boian, călăuza noastră sigură pentru întoarcerea în Germania și omul care deținea comoara. Mai aveam o vagă speranță că îi va trece prin cap să se abată pe la Vârșeț.

 

Acuma ne găseam într-un loc sigur. Nu ne puteam teme de nici o divulgare, căci nici unul dintre camarazii arestați nu cunoșteau acest loc, afară de Boian, și acesta, speram să nu fie arestat. Aici putem sta o săptămână, două, cu condiția să plătim. Țăranu închidea ochii la acest du-te-vino al nostru peste frontieră, dar nu la plată. Nu puteam sta pe datorie și banii erau pe sfârșite.

Aveam 15 dolari, în hârtii de câte un dolar. Orice zi de întârziere aici scădea aceste rezerve și ne punea în pericol plecarea. Nu aveam de unde să împrumutăm nici o lețcaie. Cunoștințele noastre erau departe și ca să ajungem la ele, ar fi trebuit să reluăm în sens invers același drum primejdios.

 

Odată cu ruperea de Boian, căzuse și soluția să ne întoarcem pe la Seghedin, străbătând frontiera sârbo-ungară. Eram prinși între două focuri. Din spate ne alungau sârbii, iar din față ne așteptau jandarmii români. Fără nici o îndoială, la ora actuală, toate autoritățile de frontieră din România erau în stare de alarmă și ne așteptau. Rupți de toate legăturile și lipsiți de toate mijloacele, nu aveam altă posibilitate să ne retragem la Berlin decât făcând un ocol prin Timișoara. Cu toate primejdiile care ne pândeau în România, numai pe această rută mai aveam o șansă să ne salvăm. Toate celelalte căi erau închise. Cei 15 dolari reprezentau strictul necesar să plătim casa și masa la Țăranu, pe omul care ne va conduce peste frontieră și apoi drumul până la Timișoara. Acolo vom ajunge lefteri și dacă câteva ore nu dăm de un camarad, suntem pierduți. Cu ajutorul legionarilor din Timișoara, ne vom retrage apoi în Ungaria, trecând frontiera pe la Beba Veche, vechiul drum pe care l-am folosit în Februarie 1939, când am ieșit din țară cu Smultea și Popovici. Din Ungaria va trebui să gonim repede spre Berlin, înainte ca poliția germană să constate dispariția noastră.

Numai așa ne putem salva de anchete și interogatorii.

 

Joi 16 Mai, fiind zi de târg la Vârșeț, am ieșit singur prin oraș, în speranța să găsesc pe Neagu de la Lățunaș, care ne-ar fi condus nu numai peste frontieră, ci și până la proxima stațiune de cale ferată. Neagu venea în fiecare zi la Vârșeț. El, ca toată populația din comunele de frontieră, poseda permis de trecere în Iugoslavia, de unde făcea cumpărături de articole care erau mai ieftine aici. M-am dus prin toate locurile și străzile pe unde se îmbulzeau țăranii români, în speranța să-i descopăr chipul. N-a fost chip să dau de el. Atunci mi-am luat inima în dinți și am întrebat pe niște țărani, pe care îi dibuiam a fi din Lățunaș, dacă Neagu nu era prin târg și unde poate fi găsit. Mai mulți mi-au confirmat că Neagu nu venise la Vârșeț în ziua aceea. O altă lovitură. Mi-am adus aminte de un nume pe care mi-l dăduse Neagu la despărțire, în anul trecut, pentru eventualitatea că nu-l găsim pe el, om de toată încrederea, prieten cu el, Coșcofag din Jamul Mare. Era o comună apropiată de Vârșeț și așezată pe frontieră. Din nou am umblat târgul pentru a da de urmele lui Coșcofag. Nici acesta nu venise în ziua aceea la Vârșeț. Un țăran bătrân mi-a spus că îl cunoaște pe Coșcofag, că fusese concentrat până acuma și numai de câteva zile se întorsese acasă. "Fii bun atunci, i-am spus, și avizează pe Coșcofag să vină până la cârciuma lui Țăranu, unde îl așteaptă niște domni din România, trimiși să Neagu din Lățunaș, prietenul lui. Spune-i să lase toate și să vină chiar azi după masă la Vârșeț și-l vom răsplăti cum trebuie pentru osteneală". Țăranul mi-a făgăduit că îi va comunica cele spuse îndată ce va da ochii cu el, căci i se pare că ieșise la câmp.

 

Bucuros de legătura făcută, m-am întors încrezător în camera noastră, unde mă aștepta Petrașcu, puțin neliniștit de întârziere. I-am povestit ce mi s-a întâmplat și l-am asigurat că am pus mâna pe un om bun care ne trece frontiera fără să simtă grănicerii.

 

Ne-am așezat apoi la masă și după aceea ne-am retras în camera noastră, așteptând din oră în oră să apară hangiul cu Coșcofag.

Dar orele treceau fără să se ivească mult așteptatul sol din Jamul Mic.

 

Ce era de făcut? În disperare de cauză, când nu știam cum să înnod firul rupt, l-am rugat pe Țăranu să-l lase pe feciorul lui să se repeadă cu bicicleta până la Jamul Mic, chiar în seara aceea, și să-l aducă pe Coșcofag. S-a lăsat greu. Nu voia să fie amestecat în treburile noastre. După multe insistențe, s-a înduplecat și ne-a promis că-și va trimite feciorul chiar în seara aceea. Din nou înseninați și cu speranța unei dezlegări fericite a situației, ne-am întins pe paturi. Iar intram într-o perioadă grea, din care cine știe dacă vom putea scăpa cu viață.

La cină a venit hangiul și ne-a spus că feciorul a avut alte treburi și n-a putut să se ducă la Jamul Mic, dar va pleca mâine dis de dimineață și va veni cu omul.

 

În a treia zi de odihnă la Țăranu, Vineri, 17 Mai, eram bine înzdrăveniți și eram gata de un nou marș, dar neliniștiți de ce va urma. Dimineața vine proprietarul cu dejunul.

Credeam că ne aduce vestea cea bună și așteptam cu respirația tăiată să înceapă vorba. Feciorul lui, ne spune, că a trebuit să plece chiar în dimineața aceea la concentrare, la regimentul său din Zemun, unde fusese chemat telegrafic. Nu aveam nici un motiv să nu-l credem. Vremurile erau tulburi. Sârbii ca și Românii țineau lumea permanent concentrată, iar pe fecior într-adevăr nu l-am văzut pe acasă. Parcă ne urmărea piaza rea. Când prindem in fir în mână și începem să-l desfășurăm, pentru a ne salva, parcă o mână nevăzută ni-l smulgea, lăsându-ne în gol.

Ce să facem? Situația noastră se agravase brusc. Nici Neagu, dar nici Coșcofag, omul lui de încredere din Jamul Mic. Banii se terminau văzând cu ochii. Făcând socoteala cam cât ar trebui să plătim pentru viptul lui Țăranu, ne-am speriat. Nu mai vedeam nimic înaintea noastră decât să plecăm la întâmplare peste graniță, fără călăuză și fără nici un punct de sprijin.

 

În timp ce ne frământam, neștiind cum să legăm firul pierdut, între stăpânul cu ramura salvatoare. Are el un fin. E cojocar de meserie și cum nu-i prea merge, ca să-și rotunjească veniturile, mai face și contrabandă. Dar să fim liniștiți, el îl cunoaște bine, e om de nădejde. Bine înțeles că n-am mai stat pe gânduri și l-am rugat pe Țăranu să se ducă repede și să-l aducă. Pe la amiază a intrat cu el și ni l-a prezentat. Nouă nu ni s-a părut chiar așa de bun și de sigur cum ni l-a recomandat gazda. Avea un defect de limbă și vorbea într-una fără să se gândească. Cum nu aveam ce alege, i-am spus să ne ducă până la Jamul Mic și să-l caute pe Coșcofag. L-am asigurat că va merge cu noi peste frontieră și îl vom plăti la egalitate cu omul nostru.

 

După masă s-a întors, dar fără rezultatul așteptat. Nu l-a găsit pe Coșcofag. Probabil că nici nu-l căutase. Dar a vorbit cu un alt om, tovarăș al lui de afaceri, care ne va trece frontiera și ne va conduce până la Neagu în Lățunaș. Să n-aveam nici o grijă. Ei amândoi cunosc locurile ca-n palmă și totul va ieși bine. Bine înțeles că acuma trebuia să plătim doi oameni în loc de unul. Nu știam cât vor cere și dacă ne vor ajunge banii. Dar ne făceam socoteala că, în caz lipsă, vom putea împrumuta ceva de la Neagu. Până când am vorbit toate acestea, trecuse de ora șase.

Ne-a spus că trebuie să plecăm pe loc, deoarece pe înserat trebuia să fim în casa prietenului său și, până la Jamul Mic, mai e o bună distanță. Ne-am pregătit de plecare, încredințându-ne viața unor contrabandiști. Am plătit socoteala, ne-am luat rămas bun de la Țăranu, ne-am îmbrăcat mantalele și am plecat după omul nostru.

 

9. Trecerea în România

 

Urmând pe finul lui Țăranu, care nu mai contenea să ne dea asigurări despre arta lui de a trece frontiera, ne-am abătut mai întâi pe la casa acestuia, unde am găsit o familie de oameni nevoiași. Locuia într-un cartier mărginaș al Vârșețului, populat de o amestecătură sârbo-româno-țigănească, lume care n-avea pământ, trăind din ceea ce putea câștiga cu palmele.

 

Am pornit la drum cu imaginea mizeriei întâlnite în casa cojocarului, care nu prea părea a fi om vrednic în meseria lui. Eram cu sufletul apăsat și din cauza ploii care începuse să curgă de dimineață. Tocmai în ziua aceea reîncepuseră ploile de primăvară, după o întrerupere de trei zile, timp în care am străbătut distanța de la Ofcea la Vârșeț. Ne ocrotise cerul, dar acum iar sloboziseră stăvilarele de sus. Când am apucat direcția spre Jam, ploaia se oprise, dar drumurile erau desfundate. Din nou călcam prin bălți și noroaie, uitându-ne cu milă la hainele noastre curățite. Am mers mai întâi spre nord, pe șoseaua națională, care era pietruită, iar când ne-am apropiat de Jamul Mic, am luat-o la dreapta pe un drum vicinal, care trecea prin arături, holde și vii. Pe aici am înotat iarăși vârtos prin pământul cleios.

 

Cojocarul se înțelesese cu ortacul lui din Jam – așa ne spusese – ca să se întâlnească cu el la marginea satului, la un loc unde se ridică o cruce.

Omul lui din sat se cheamă Petre Boroancă și ne spunea de el că e un om de toată încrederea. Am așteptat la răscruce mai bine de un sfert de oră fără să se ivească Boroancă. Atunci călăuza noastră a început să-și piardă răbdarea și să rostească chiar vorbe urâte la adresa prietenului său. Noi eram mai cătrăniți decât el. În chestiuni de trecere a frontierei, nu e de joacă. Ne poate vedea lumea și se poate duce vorba până la grănicerii sârbi. Atunci cojocarul s-a hotărât să se apropie el de sat ca să vadă dacă nu cumva Boroancă e pe drum. S-a întors cu același rezultat negativ. Nu se vedea nimenea venind încoace. Am început să ne neliniștim de-a binelea.

Cum de nu vine omul dacă s-a înțeles cu el să se întâlnească la răscruce? Fel de fel de bănuieli au început să ne umble prin cap și mai că ne venea să ne întoarcem înapoi.

 

În sfârșit, cojocarul s-a hotărât să-l caute acasă. Pe noi ne-a lăsat în același loc, dar temându-ne de oamenii care se întorceau de la lucru, ne-am ascuns într-o holdă, nu departe de cruce. Cât timp am stat acolo începuse să se înnopteze. Într-un târziu a venit și cojocarul și ne-a anunțat că l-a găsit pe prietenul lui și acesta ne aștepta acasă. Ne-am sculat bucuroși că cel puțin nu mai umblăm la întâmplare. Dar intrând în sat, mare ne-a fost mirarea să constatăm că cojocarul nu se putea orienta. Nu cunoștea casa lui Boroancă. Bâjbâia de la o stradă la alta, întrebând lumea ce ieșise pe la porți. Alt motiv de neliniște.

Ce-o fi cu omul ăsta? Când și cum a vorbit cu Boroancă, dacă nu-i cunoaște nici casa? Vai și-amar de noi! Așa e când te dai pe mâini de oameni necunoscuți!

Cine știe dacă nu ne poartă numai cu vorba până ce vom nimeri la primărie sau la postul de grăniceri. Lumea care se adunase pe la porți trebuie să știe cam ce meserie învârte Boroancă, de care întreabă călăuza noastră. Sau e un perfect imbecil care nu-și dă seama de măsurile elementare de securitate, când treci frontiera?

Din nou ne bătea gândul să ne întoarcem înapoi. Dar mai există întoarcere pentru noi? Ce să mai căutăm la Țăranu, când nu mai aveam nici bani și pierdusem toate legăturile? Și apoi e periculos să nu ai încredere într-un contrabandist, căci tocmai atunci îți poate face rău. Au și acești oameni codul lor de onoare. Orice s-ar întâmpla, nu putem da înapoi. Trebuie să jucăm cartea lor până la capăt.

 

În sfârșit, din om în om, ajungem la gospodăria lui Petru Boroancă. Aici ne aștepta o altă surpriză neplăcută. Omul nostru nici nu se întorsese de la câmp! Cojocarul nici nu vorbise cu el și nici nu-i cunoștea măcar casa! Intrând în tindă, ne-a ieșit înainte nevasta lui Boroancă, o femeie cumsecade și dezghețată. Ne-a primit cu toată dragostea, ne-a poftit în casă, unde a aprins o lampă de petrol. Pe un pat se odihnea feciorul lor, un băiat de vreo 18 ani, care venise obosit de la câmp. Tatăl lui, ne-a spus, mai întârzie pentru a încheia niște lucrări, dar va apărea dintr-un moment într-altul. Am început să vorbim, dar cu teamă să nu fim azvârliți în alte situații neplăcute. Nu puteai avea nici o încredere în acești oameni și în "asigurările" lor. Nici Boroancă, când a intrat pe ușă, nu ne-a făcut o impresie bună. Era un țăran înalt, deșirat, osos, mai în vârstă, cu niște ochi care umblau hai-hui. În loc să arate puțină grijă pentru plecarea peste graniță, n-a adus vorba decât tangențial de ea. "N-aveți nici o grijă, ne-a spus, vă duc eu până la Neagu în Lățunaș". Dacă și asigurările lor vor fi de aceeași trăinicie ca ale Cojocarului, atunci ne putem lua adio de la libertate și viață.

 

Nevasta lui a început să întindă masa, dar noi, care stăteam ca pe jăratic, bucuroși am fi renunțat la masă numai ca să ne știm plecați cât mai repede din casă și din sat. Boroancă, ca să prindă curaj pentru expediția de noapte și pentru a-și cinsti "goștii", s-a sculat și s-a dus la cârciumă ca să aducă băutură. S-a întors cu o sticlă de rachiu și alta de vin. Noi îmbucam în silă, uitându-ne mereu la ușă ca nu pice cineva nedorit tocmai în acest moment. Cojocarul și Boroancă și-au văzut liniștiți de mâncare și nu s-au sculat de la masă până ce nu au zvântat amândouă sticlele.

 

Am plecat pe la orele zece. Prin spărtura norilor, ieșea luna din când în când. Nu ne făcea nici o plăcere să-i vedem chipul, căci, în bătaia ei, pe șesul din fața noastră, se putea deosebi orice tufă și orice umbră. După ce am ieșit din sat, am pornit spre răsărit, tăind direct câmpul. În fața noastră străluceau niște lumini. Călăuzele ne-au spus că acolo a Jamul Mare. Noi trebuia să mergem mai întâi în direcția aceste localități, până ce ieșim din primejdioasa zonă, apoi schimbăm drumul spre sud și mergem paralel cu granița, pentru a ajunge la Lățunaș, căci acest sat e așezat mai la sud de Jamul Mic, cam în dreptul Vârșețului.

 

Boroancă și Cojocarul mergeau înainte, iar noi după el imitându-i în tot ce făceau. Până la graniță, spuneau ei, nu mai e mult de un kilometru și jumătate. Însoțitorii noștri când s-au apropiat de frontieră, se opreau din când în când, se puneau în genunchi, privind și ascultând cu atenția. După ce se convingeau că nu e nici o mișcare, iar înaintau câțiva zeci de metri și iar se trânteau la pământ. Din salt în salt am ajuns la o perdea de stufăriș și răchite. După spusele lor, aici se ascundeau grănicerii români și pândeau pe contrabandiști. Dincolo de perdeaua de verdeață, era un canal. După ce l-am trecut și pe acesta, pe malul lui am dat de o altă linie de tufăriș. Acesta era momentul cel mai critic al trecerii. Ne aflam pe pământ românesc. Neobservând nimic suspect, ne-am reluat drumul în pas normal spre Jamul Mare. Am respirat ușurați. Cel puțin nu se pot mândri sârbii că pe noi, căpeteniile expediției, ne-au prins în țara lor. De acum începea alt capitol. Jamul Mare era cap de linie ferată. Soluția cea mai simplă ar fi fost să ne oprim aici și să luăm primul tren spre Timișoara, fie ultimul din noaptea asta dacă mai era, fie cel ce pleca dis de dimineață. Nu ne-am încumetat, pentru că ne gândeam că toate liniile care se îndreaptă de la granița sârbească spre Timișoara puteau să fie supravegheate de jandarmi și agenți. În urma arestărilor din Iugoslavia, toată regiunea trebuie să fie în stare de alarmă. De aceea am ales Lățunașul ca punct de oprire și ajustare. Vom merge la Neagu. Acolo ne vom îmbrăca în haine țărănești și apoi, travestiți, vom străbate mult mai ușor prin controalele din gări și trenuri. Făcusem experiența aceasta în 1939. Ocolul pe la Neagu reprezenta o întârziere și o complicație, dar o etapă indispensabilă, dacă voiam să ajungem cu bine la Timișoara.

 

Neagu din Lățunaș era șeful garnizoanei legionare din această comună. Nu era un loc ideal pentru a face prima haltă pe pământ românesc. Aflasem de la Berlin că fusese deținut împreună cu feciorul lui, în Decembrie din anul trecut, în legătură cu valul de arestări care s-a abătut asupra Timișoarei.

Fără îndoială că și familia lui era supravegheată. Dar cum n-am fi stat la el mai mult de o zi, speram să ne putem strecura neobservați.

Am mers tot timpul paralel cu frontiera, făcând iarăși un marș greu și obositor. Nu mergeam pe drum, ci pe niște cărări de picior, care, când urcau, când coborau pe dealuri, văi și livezi. Cum plouase toată ziua, pământul mustea de apă și, culmea nenorocirii, tocmai atunci a început să plouă. Eram atât de uzi, încât nici nu mai ne feream de bălți sau pâraie. Făcusem și socoteala greșită că Lățunașul nu poate fi departe.

Dar din cauza nopții, a ploii și a grijii de a evita locurile pe unde grănicerii patrulează, drumul se lungise mult. Trebuie să fi fost după patru dimineața, când am ajuns în dreptul lui.

 

Lățunaș este așezat într-o depresiune. De jur împrejur sunt niște coaste care coboară spre sat. La plecare mă înțelesesem cu Boroancă ca să nu mai trecem prin sat, unde s-ar putea să patruleze jandarmii, ci să facem un ocol pe deasupra lui, mergând tot pe dealuri și, când vom ajunge în dreptul lui Neagu, să coborâm în gospodăria lui. Dar acum, când ne aflam deasupra satului și trebuia să execute cele vorbite, Boroancă în ruptul capului na voit să meargă pe culmi. atunci l-am rugat să se ducă singur în sat, la Neagu și să-l înștiințeze că a venit "Ciocârlie", că suntem la marginea satului și să vină să ne conducă acasă. "Ciocârlie" era parola noastră din prigoană, folosită și la București. Boroancă s-a dus cam mârâind, căci trebuia să facă drumul de două ori până la Neagu. Noi am așteptat pe vârful unui deal, în ploaie și zgribuliți de frig, întoarcerea lui.

 

Grea e așteptarea în astfel de condiții. Nu numai frigul și ploaia ne secătuiau până la oase, dar ne chinuia și teama că va întârzia și se va lumina de ziuă. Într-un târziu am deosebit două siluete în întuneric. Boroancă venise însoțit de feciorul lui Neagu.

Pe Petrașcu nu-l cunoștea, iar pe mine m-a recunoscut cu oarecare greutate. Dar parola făcuse minuni. Cine spunea "Ciocârlie", știa că e om bun, trimis de organizație.

 

Am plecat toți cinci, spre casa lui Neagu. Eram obosiți de moarte și de abia ne țineam după tânăr, care alerga ca o căprioară peste dealuri și văi. Când unul, când altul rămâneam în urmă și trebuia să strigăm după flăcău să ne aștepte. Am umblat tot pe coaste, prin semănături, arături, pâraie. Ghetele gemeau de apă. Când eram aproape de țel și mai aveam un deal de urcat, vedem că lipsește unul din noi. Era Boroancă. Oare ce să fie? Ne uităm în spate, strigăm, nimeni. Nu-l putea lăsa pe drum, căci cine știe ce s-a întâmplat cu el și ar putea fi descoperit. Băiatul s-a întors o bucată de drum înapoi și l-a găsit încleștat într-o mocirlă. Trecuserăm cu toți un pârâu, care la mijloc era mlăștinos. Noi l-am trecut, dar Boroancă n-a întins pasul cum trebuie și a căzut chiar în mijlocul pârâului, unde era noroiul mai mare și nu mai putea ieși. Cu ajutorul tânărului s-a ridicat și s-a lipit iar grupului.

 

Am întârziat mult cu acest ocol pe dealuri. Dar am avut noroc că din cauza timpului ploios ziua întârziase și nici oamenii nu se îndurau să iasă din așternuturi.

 

Am coborât spre casa lui Neagu. Încep să recunosc locurile pe carele știam din vara trecută. Mai întâi o livadă frumoasă, apoi un șanț adânc, cu apă și noroi, iar malurile alunecoase.

Cu mare greutate ne-am dat drumul în fundul lui și am ieșit apoi de partea cealaltă. Apoi am intrat în ograda creștinului. Am așteptat o clipă până ce s-a dus flăcăul în casă și a anunțat părinții. Am fost duși în grajd, unde tânărul a aprins un lămpaș cu petrol. Eram toți plini de noroi. Boroancă era ca un bivol de negru, căci căzuse cu cap cu tot în mocirlă.

Îndată am concediat călăuzele, mulțumindu-le. La plecare le dădusem jumătate din bani. După câte îmi aduc aminte, convenisem să primească amândoi 1.500 lei. Le-am dar restul și apoi ne-am despărțit. Bucuros le-am fi dat mai mult, căci trudiseră și ei toată noaptea, dar noi înșine nu mai aveam decât o mie de lei, în două hârtii de 500. Cu acești bani trebuia să ajungem la Timișoara.

 

10. Pe pământ românesc la Lățunaș

 

După plecarea călăuzelor, a venit în grajd Neagu cu femeia lui. Pe mine m-a recunoscut cu ușurință din anul trecut și mi-a strâns mâna cu deosebită căldură. Cu Petrașcu s-a împrietenit

repede, deoarece el fiind din prima generație de țărani, știa să-i vorbească "pre limba lui", cum spun bănățenii.

 

Mai întâi Neagu s-a rugat să-l iertăm că ne-a adus în grajd. Nu pentru că eram murdari, ci că aici puteam scăpa de privirile vecinilor. În grajd nu intra nimeni, în timp ce în casă putea să pice, ba unul ba altul, fără să-l mai întrebe. Apoi a vorbit tânărul, propunându-ne ca, până la plecarea

din Lățunaș, spre seară, să ne ducă într-o pădure vecină, unde puteam să stăm toată ziua, fără a fi observați. Era o pădure a comunei, de câteva hectare și bine crescută. Propunerea tânărului era înțeleaptă și dacă am fi urmat-o, n-am fi căzut în mâna jandarmilor. Dar nouă numai de asta nu ne ardea acuma! Afară ploua din nou, iar noi, de abia ieșisem dintr-o noapte de marș prin ploaie. Zgribuliți și învinețiți de frig, nu ne surâdea să ieșim iar în natura umedă. Întrezăream că ar fi bine să urmăm sfatul tânărului, dar capacitatea de reacție ne slăbise. Nu mai aveam decât un singur gând: să ne primenim și să dormim într-un așternut cald. Ne-am mai adus aminte și de pățania din păduricea de la Vladimirovăț, care ne-a amăgit, și aveam groază să nu ni se întâmple la fel.

 

Eu aveam și un alt motiv să mă opun propunerii tânărului. Încă din ultima noapte de marș spre Vârșeț, am simțit la unul din călcâie o ușoară durere, ori de câte ori călcam. În cele trei zile cât am stat la Vârșeț, durerea aproape dispăruse, dar în drumul spre Jamul Mic și apoi la trecerea graniței, durerea a revenit și s-a extins la amândouă picioarele. Când ne-am apropiat de Lățunaș, mă înțepau rău amândouă călcâiele.

Când m-am dezbrăcat în grajd și m-am uitat la picioare, am descoperit de jur împrejurul gleznelor o ușoară umflătură. Era un grav avertisment pentru cineva care e avizat la picioare ca să scape de dușmani. Nu m-am plâns nici lui Petrașcu și nici gazdelor, dar în sinea mea știam că acesta era motivul principal pentru care refuzam să ne ascundem în pădure. Era un început de invaliditate, care mă putea scoate din circulație tocmai în momentul cel mai critic al luptei noastre pentru existență. Bine înțeles mai puteam face sforțări, mai puteam fugi la nevoie, dar cu rezultatul că boala s-ar fi agravat și mai târziu m-ar fi mobilizat.

 

Mai întâi femeile ne-au dus albituri să ne primenim, apoi ne-au întins paie în grajd, iar deasupra cearceafuri albe și niște țoale calde de acoperit. Nici nu am mai voit să luăm ceva în gură. Ne-am trântit în așternut și am dormit tun, păziți de vitele din grajd, care își vedeau de rumegatul lor molcom. Ne-am trezit pe la amiază. Femeile ne-au adus de mâncare tot ce-au putut să gătească mai bun, ia r bărbații, după obiceiul locului, ne-au cinstit cu răchie. Afară tot ploua, dar noi, în așternutul cald și încălziți de alcoolul care curgea prin vine, ne simțeam bine și plini de încredere în viitor.

 

Apoi ne-am apucat de povestit. Bătrânul Neagu, un om de vreo patruzeci de ani, nu știa bine cine sunt. Din cauza unei vagi asemănări cu Căpitanul își închipuia că aș fi chiar el, scăpat, cum se zvonea pe atunci, din mijlocul călăilor. Îl iscodea mereu pe Petrașcu. Ca să-i scoată din cap această idee, primejdioasă în împrejurările în care ne aflam, Petrașcu a izbucnit într-un hohot de râs și i-a spus: "Bine, omule, nici atâta nu știi că Corneliu Codreanu era un om voinic, înalt, ne întrecea cu un cap pe noi toți de aici, și uită-te la domnul cât e de pirpiriu". Ne-a întrebat apoi dacă nu l-am văzut pe Căpitan în Germania. Cu părere de rău a trebuit să-i spulberăm și această nădejde. Atunci am văzut cum și-a pironit ochii în pământ și s-a întunecat. El ca tot poporul trăia în credința că n-a murit Căpitanul și că se afla e undeva prin Germania, ocrotit de Hitler.

 

Apoi ne-au povestit și suferințele lor. După arestările operate la Timișoara în Decembrie 1939, când a fost descoperită întreaga organizație, cercetările s-au extins până la ei. Cum tânărul era implicat în treceri de legionari peste frontieră, când au venit jandarmii să-l aresteze, a fugit de acasă, temându-se de bătăi și schingiuiri. S-a ascuns pe la rudenii, prin satele învecinate, și chiar avea de gând să treacă în Serbia. Dar de la o vreme s-a săturat de această viață nesigură, mereu gonit din sat în sat, și s-a predat jandarmilor. A fost groaznic ca să spună cu cine a lucrat și ce legionari a trecut peste frontieră. De la început, băiatul s-a fixat pe poziția că el n-a făcut nimic și nu cunoștea pe nimeni și a ținut-o așa zile și zile de anchete și bătăi.

Chiar când a fost confruntat cu legionarii cu care lucraseră și care făcuseră declarații referitor la activitățile lui ilegale, n-a recunoscut nimic. Până la urmă autoritățile nu au avut ce face și l-au eliberat.

 

Am vorbit apoi de întărirea Germaniei, de războiul din Apus, și de schimbarea ce o simțiseră și ei în relațiile cu autoritățile, care începuseră să se poarte mai omenos.

Aveau încredere că trecerea noastră pe la ei va însemna o nouă lovitură pentru regim. Cât am putut i-am încurajat, arătându-le că se petrec mari schimbări în Europa și că în curând va suna și ceasul Legiunii.

 

Ploua într-una, dar noi ne simțeam mulțumiți și în largul nostru, înconjurați de dragostea acestor camarazi. Această familie de țărani de stare mijlocie din Lățunaș a făcut mult pentru Legiune. Și-au sacrificat liniștea casei și au suferit nenumărate percheziții și arestări pentru a ajuta pe luptătorii legionari. În ansamblul acțiunilor noastre din anii 1939-1940, care au avut ca final răsturnarea Regelui Carol, rolul acestei familii a fost extraordinar de important. Femeile nu se simțeau îngrozite de jandarmi și nici nu-și împiedicau bărbații ca să participe la lupta legionară. Întreaga familie forma un bloc de voință și aspirații. Parcă eram la Tomici în Ofcea, căci și aici toată familia conspira ca să ne salveze. Legiunea era ceva sfânt pentru ei și a nu-și face datoria față de un camarad aflat în primejdie, echivala cu un sacrilegiu. Cine a spus că suntem un neam de iobagi, de stârpituri, de pârliți? Să fi privit la acest Neagu, care se comporta ca unul din acei temuți Romani din vremurile apuse. Ne simțeam umiliți de câtă grijă ne poartă acești țărani, care nu pot aștepta nici onoruri și nici situații.

 

Ne-am făcut apoi planul de plecare spre Timișoara. Trecuserăm frontiera în noaptea de 17-18 Mai. Azi e Sâmbătă 18 Mai. Neagu ne-a propus ca în seara asta să plecăm la niște rude ale lor, din satul vecin, Forotic. Vom dormi acolo noaptea aceasta și vom sta și ziua de Duminică, 19 Mai. Luni dimineața, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom lua trenul spre Timișoara. Acest tren are avantajul că e înțesat de lume, muncitori care se duc la fabrici și țărani care merg la târg sau după treburi pe la autorități și avocați. Pentru a ne pierde în această lume rustică, ne vom îmbrăca țărănește, iar hainele domnești le vom lua într-o traistă.

 

Femeile au scos din lăzi fel de fel de haine mai vechi ca să le încercăm. Eu m-am îmbrăcat ca un fecior din partea locului, iar Petrașcu, ca un țăran mai în vârstă. Privindu-ne unul pe altul apoi într-un ciob de oglindă, am rămas mulțumiți de camuflaj. Era peste putință să ne descopere, afară de cazul că s-ar face o legitimare sistematică a tuturor vagoanelor. Râdeam unul de altul și râdeau și gazdele de noi, cum ne-am schimbat din domni în "paori". Hainele le-am pus într-o traistă, pe care trebuia să o poarte Petrașcu pe umăr. Ne-am împărțit și banii frățește. Mai aveam o mie de lei. Eu am luat o hârtie de 500, iar Petrașcu cealaltă. Pe vremea aceea acești bani reprezentau încă o valoare.

 

Sfârșite pregătirile de plecare, așteptam în liniște seara, pentru a lua drumul spre Forotic, călăuziți de feciorul lui Neagu. Nu vedeam de unde să ne pândească o nouă primejdie. Neagu și familia lui erau urmăriți de jandarmi, dar nu în chip sistematic. Probabil că jandarmii aveau informatori în sat. În câteva ore nu vom mai fi aici și nimeni nu va afla de trecerea noastră pe la Lățunaș. Așa cum ne înțeleseserăm cu contrabandiștii din Jamul Mic, ei chiar în noaptea aceea trebuia să se întoarcă acasă. Deci, nici din partea sârbească nu putea să ne denunțe nimenea. Dar căile destinului erau altele și lovitura ne-a venit de unde ne așteptam mai puțin.

 

11. Înconjurați de jandarmi

 

Nenorocirea care a urmat a venit de la cei doi contrabandiști. În loc ca Boroancă și cojocarul să se întoarcă în aceeași noapte acasă, așa cum făgăduise, s-au oprit la Jamul Mare și cum aveau bani, s-au pus pe mâncare și băutură. Cum se amețiseră oleacă și erau murdari și nedormiți, au atras atenția autorităților. Au fost duși la post și, în cursul anchetei, s-a descoperit că au trecut peste frontieră doi domni care veniseră de la Vârșeț.

Îndată au sunat telefoanele în toată zona și o patrulă întărită de jandarmi a plecat spre Lățunaș să prindă pe suspecți. Satul nu avea post propriu de jandarmi. Evident, până ce s-au întâmplat toate aceste lucruri, ziua s-a scurs și numai după masă, mai pe înserat, au pornit jandarmii spre Lățunaș.

 

Nouă nici prin cap nu ne trecea că am putea fi descoperiți din partea aceasta. Eram siguri că însoțitorii noștri se găseau de multă vreme dincolo de graniță. Pe înserate, Neagu și cu feciorul lui s-au dus la un loc ce-l aveau la marginea satului pentru a tăia ceva nutreț pentru vite. Noi așteptam ca să se întoarcă, pentru ca să plecăm spre Forotic, călăuziți de cel tânăr, cum va da noaptea. Femeile își vedeau de treburile gospodăriei. Nu trecuse un sfert de oră de la plecarea gazdelor, când vine un om – noi nu l-am văzut la faț㠖 și spune femeilor că au intrat jandarmii în sat. Femeile lui Neagu intră în grajd și ne anunță pe noi. Ce să fie? Ne-am gândit că nu poate fi vorba decât de o patrulare obișnuită. Ne-am făcut socoteala că e mai nimerit să nu ieșim din grajd, căci fiind încă lumină, vom putea fi denunțați de cineva jandarmilor și atunci va fi mai rău. Și încotro să apucăm, acuma când nici unul din bărbați nu este acasă? Ce se alege de plecarea noastră la Timișoara? Noi nu ne-am gândit că dacă omul acela venise, se petrecea ceva grav în sat. Voia să-l prevină pe Neagu, care mai fusese arestat.

 

Pe când ne frământam neștiind ce să facem, deodată auzim că poarta de la uliță e izbită în lături și o voce amenințătoare de bărbat – șeful de post cum ne-am dat seama mai târziu – strigă femeilor:

– Unde-s oamenii care au venit astă noapte la voi? Pe cine aveți în grajd?

 

Femeia lui Neagu a început să se bâlbâie, fără a putea scoate o vorbă deslușită. Grajdul avea două uși: una dădea spre curte și de aici putea veni jandarmul, alta se deschidea spre grădină.

În fundul grădinii era șanțul ce-l trecuse, azi dimineață, iar dincolo se întindea livada, care se prelungea apoi în câmp deschis. Petrașcu, ca să întârzie intrarea jandarmului, proptește ușa dinspre curte cu o furcă și apoi o zbughim amândoi pe ușa cealaltă, în grădină. Era timpul suprem, căci jandarmul ajunsese la ușa grajdului și o zgâlțâia din toate puterile, furios că nu o poate deschide. În sfârșit ușa a cedat, dar până ce s-a luptat să deschidă ușa și până a cercetat grajdul, înaintând cu băgare de seamă de teamă să nu fie atacat, noi am străbătut porțiunea de grădină, vreo 50 de metri, și acum ne aflam la marginea șanțului.

Grădina era proaspăt arată și din cauza ploilor, brazdele se transformaseră în noroi. Am înotat mai mult decât am fugit. Dar aceeași greutate, pământul lipicios, îl împiedica acuma pe șeful de post, un om mai scund și îndesat, să ne ajungă din urmă.

 

Șanțul era un obstacol greu de trecut. Era adânc de vreo doi metri, cu fundul noroios, căci mereu se scurgea prin el o șuviță de apă, care se umfla când ploile veneau mai mari.

Avea o lățime de vreun metru și jumătate. Din spatele auzim zbieretele șefului de post care ne soma să ne predăm: "stați că trag, stați că trag". Eu am făcut atunci o săritură spectaculară, care a uimit pe urmăritori și s-a dus vorba de ea până la București: într-o clipă am coborât în fundul șanțului și din a doua mișcare am fost deasupra lui, de partea cealaltă.

Am întins-o apoi drept înainte în livadă. Petrașcu a fost puțin mai norocos. Voind să treacă șanțul pe deasupra, dintr-un salt, din cauza cămășii lungi, a traistei din spate și a terenului alunecos care nu îngăduia să-ți iei avânt, a căzut în fundul șanțului izbindu-se de peretele din față. De atunci drumurile noastre s-au despărțit și nu ne-am mai întâlnit decât la Inspectoratul de Jandarmi din București. Cum am putut reconstitui ulterior, din povestirea lui Petrașcu și cum scrie și el în cartea lui, cu mari sforțări a izbutit și el să se ridice pe mal, lăsând în fundul șanțului pălăria care-i sărise de pe cap și traista cu hainele noastre. Dar când a ajuns deasupra, o poteră de jandarmi alerga spre el să-l prindă. Pentru a fi sigur de captură, șeful de post își postase oamenii după regulile învățate. Numai el cu un jandarm au intrat pe poarta principală. Când s-a îndreptat spre grajd, pe celălalt jandarm l-a trimis să ocolească grajdul și să se fixeze de partea cealaltă, în grădină. Repeziciunea cu care am evacuat grajdul nu i-au mai dar vreme jandarmului să ne blocheze ieșirea sau să ne prindă în grădină. A asistat și el neputincios la fuga noastră și apoi la săritul șanțului.

Grosul forțelor le concentrase șeful de post, dincolo de șanț, în livadă. Erau trei jandarmi, între care un reangajat, erau obligați să asiste pe jandarmi. Dacă scăpăm din grajd, își făcea socoteala șeful de post nu vom putea trece șanțul adânc și cleios, iar dacă totuși vom sări peste el, dincolo ne aștepta potera cu puștile întinse. când a văzut stolul de oameni îndreptându-se spre el și somându-l să se predea, Petrașcu ar mai fi putut să fugă, căci mai era o mică distanță între ei, dar s-a gândit la mine. Oprindu-se și înfruntându-i, îmi procura mie răgazul necesar ca să dispar din raza lor. Petrașcu i-a lăsat să se apropie și a ridicat mâinile în semn că vrea să se predea, dar când șeful grupului a voit să pună mâna pe el, i-a dat un brânci de-a căzut în iarbă de-a berbeleacul, cu pușcă cu tot.

Ceilalți nu știau ce să facă. De dincolo de șanț, șeful de post striga cât îl ținea plămânii: "trageți, mă, împușcați-i mă!" El, cu jandarmul de lângă el, nu puteau să tragă, deoarece puteau să nimerească în proprii lor oameni. Și nici grupul de dincolo nu putea face uz de arme câtă vreme Petrașcu se afla în mijlocul lor. Profitând de acest moment de năuceală, Petrașcu a fugit și el, mergând paralel cu canalul, dar în sens invers direcției de unde veniseră jandarmii.

 

Eu fugeam prin livadă perpendicular cu șanțul spre niște pâlcuri de tufișuri și răchite, în speranța să scap momentan din vederea lor. Deodată aud o salvă.

Îmi dublez puterile ca să ajung îndărătul arbuștilor. Aud a doua salvă. În acel moment alunec și cad într-o baltă de mă umplu tot de apă. Am crezut că sunt rănit. Mă scol repede, mă pipăi, nimic. Îmi scot pardesiul încărcat de apă, care mă împiedica la fugă, și-l las în baltă. Acuma, numai în cămașă și veston, eram mult mai ușor. Trec dincolo de pâlcurile de sălcii și cu mare viteză mă îndrept în câmpul deschis. Pe mine nu mă nimeriseră. Dar pe Petrașcu? Poate l-au ucis. Când am ieșit din grajd, ploaia încetase și soarele străpunsese norii, luminând toată zarea. Dacă nu-l ia Dumnezeu repede de pe cer, sunt pierdut, căci jandarmii pot veni cu caii și dând de câteva ori roată, mă descoperă. În gând încep să mă rog iar lui Dumnezeu ca să repete minunea și pentru a doua oară trăiesc fenomenul de la Vladimirovăț. De la o secundă la alta, trec de la lumină la întuneric. Soarele dispare brusc și umbrele nopții se întind ca o binecuvântare. Nu se mai putea distinge nimic de la 50 de metri.

 

Pentru moment sunt în afară de primejdie. Îmi încetinesc pasul ca să-mi reiau respirația. Dar acuma ce fac? Cât voi rezista? Încotro s-o apuc? Văd în depărtare niște lumini electrice. Să fie Vârșețul? Să fie Jamul Mare? Unde o fi calea ferată care duce la Timișoara? Cel mai bun lucru ar fi să dau de calea ferată și apoi să mă urc pe ea cât voi putea. Undeva, în vreun sat, poate voi da de vreun om bun, care să mă ajute să ajung la Timișoara. O, biata noastră echipă plecată de la Berlin, ce-a mai rămas nimic din ea! Un om gonit în noapte ca fiarele. Și fără nimic la el. Nici o bucată de pâine sau o bucățică de zahăr. Apă mai găseam prin pâraie. Nimic nu mai rămăsese din mine decât hotărârea de a încerca imposibilul pentru a nu cădea în mâinile dușmanului. Triumful regimului ar fi fost prea mare. Tot aparatul Statului mă căuta de mai bine de doi ani. Au pus și premiu pe capul meu, încă de pe timpul lui Călinescu, trei milioane de lei.

 

Cât timp fugisem, încheieturile de jos ale picioarelor s-au încins și nu mai simțeam durerea. Dar încetinind pasul, durerea revenea săgetându-mă în călcâie. Gleznele erau prinse bine și aproape se înțepeniseră. De câte ori puneam piciorul jos și mai ales când accidentele terenului îl deplasau, mă treceau toate sudorile. Cum voi putea scăpa cu aceste picioare betege? Trebuie să încerc totuși ceva. Trebuie să ocolesc satul și să mă îndrept spre nord, spre Jamul Mare, pe drumul pe care venisem în noaptea trecută. Am mers câtva timp apropiindu-mă iar de sat, dar deodată îmi apar în față niște lumini care umblau pe câmp și aud și lătrături de câini. Eram urmărit. Fără îndoială că toate posturile de grăniceri și jandarmii din zonă erau alarmate și patrulau de-a lungul frontierei. De ce umblau cu lumini?

Poate credeau că sunt rănit sau am adormit pe undeva? Din nou am tras o fugă disperată, dar în direcție contrară acelei încotro croiam să apuc. Îmi era frică mai ales de câini. Niște câini dresați puteau să mă încolțească, dacă li s-ar fi dat să miroasă hainele ce rămăsese în traistă. Nu știu cât am fugit.

 

Planul cu Jamul Mare căzuse. Prin împrejurimile satului umblau poterele. Ar fi trebuit să fac un ocol prea mare și n-aveam idee de locuri. M-am hotărât atunci să trec iar granița în Serbia și să mă întorc la Vârșeț. Voi intra noaptea la Țăranu, ud și murdar, rugându-l să mă adăpostească pentru câteva zile. Apoi voi căuta să plec la Alibunar și să fac rost de ceva bani de la cunoștințele noastre de pe acolo. Dar cum nu cunoșteam locurile și era și noapte nu mă puteam orienta care e partea românească și care e partea sârbească. M-am îndreptat și eu încotro am crezut că ar putea fi granița. Deodată îmi apar, când m-am ridicat pe un dâmb, alte lumini. Erau niște lămpașe. N-am mai simțit nici durere și nici picioarele umflate. Am tras o altă fugă ca să mă îndepărtez de locul primejdios. Poterele umblau așadar nu numai în jurul Lățunașului, cu și de-a lungul frontierei. De câteva ori am trecut linia de demarcație, însemnată prin niște pietre. Din cauza atâtor fugi și schimbări de direcție, nu mai știam precis dacă mă aflam la Sârbi sau la Români. Cred că am umblat mult în sus și în jos prin aceleași locuri încălcând frontiera. Din cauza extenuării – organismul începuse să consume din rezervele celulare – nici nu mă mai puteam concentra o clipă ca să-mi fixez un punct de reper.

 

Nu știu cât am umblat, dar știu că u m-am oprit o clipă toată noaptea. De multe ori am fugit lungi distanțe și niciodată nu am mers în pas obișnuit. Hainele se uscaseră pe mine din cauza căldurii corpului, deși noaptea era rece; în schimb ghetele musteau de apă. De picioare nu mă mai ocupam. Trăiam în durere "ca-n elementul meu", cum spune poetul Grigore Alexandrescu. Cât să fi umblat? Trebuie socotit cât am putut face de la opt seara până la cinci dimineața. Asta face pe puțin 40 de km. Deci îmi făceam socoteala că trebuie să fiu departe, foarte departe de Lățunaș.

 

Când se crapă de ziuă, văd niște case în fața mea. Mă uit bine și văd într-o depresiune un sat. Unde sunt oare? În România, în Iugoslavia? Satul ce se desfășura în față pare că seamănă cu Jamul Mic. Cu orice risc trebuie să întreb pe cineva și trebuie să găsesc ceva de mâncare. Cum ploaia încetase de aseară și ziua se anunța frumoasă, oamenii se vor scula de dimineață pentru munca câmpului. Cobor pe costișe și intru în cea dintâi curte. Văd un țăran în pervazul ferestrei deschise. Îi fac semn să vină în curte că vreau să vorbesc cu el. Omul coboară bănuitor. La fereastră apar niște femei speriate.

Înfățișarea mea trebuie să fi fost jalnică. Nu aveam pălărie, căci mi-o pierdusem și eu la trecerea șanțului. Eram plin de noroi, părul răvășit, fața trasă ca de mort și mâinile zgâriate. Oricine își putea da seama că sunt un fugar certat cu stăpânirea.

 

– Omule, fii bun și spune-mi ce sat e ăsta?

– Lățunaș.

– Cum ai spus? crezând că n-am auzit bine.

– Lățunaș, domnule.

– Nu se poate.

– Ba e Lățunaș.

 

Am rămas trăsnit. Să umbli toată noaptea ca să scapi de satul unde am fost atacat de jandarmi, pentru ca a doua zi dimineața să ajungi tot în el. Am pus ochii în pământ, repetând ca un om pierdut: Lățunaș, Lățunaș...

 

12. Ultima bătălie

 

Îmi vedeam sfârșitul cu ochii. Am umblat toată noaptea ca să mă îndepărtez de locul primejdiei, iar dimineața mă trezesc exact în același loc, gata să fiu înșfăcat de jandarmi.

 

Ce să fac, Doamne? Poate că omul care stă în fața mea a auzit ceva de Legiune și mă va ajuta să scap.

În buzunarul de la veston aveam bancnota de 500 de lei. O scot și cu mâna nesigură o întind țăranului.

 

– Ascultă, bade, îi spun. Vezi în ce stare sunt. Ia acești bani și pentru ei lasă-mă să mă odihnesc până la noapte și dă-mi ceva de mâncare. Nu sunt om rău.

 

Țăranul se uita la mine cu milă. Pe fereastra deschisă, femeile priveau cu ochii holbați scena. Un moment a șovăit. Dar apoi a biruit frica în el și mi-a spus să mă duc în plata Domnului, că nu vrea să aibă necazuri cu jandarmii.

 

Bine, dacă-i așa, i-am răspuns, dar cel puțin dă-mi ceva de mâncare și de băut. Mi-a adus o cană cu apă proaspătă din fântână și cam un sfert de pâine mare țărănească, albă și frumoasă.

Am rupt câteva bucături și le-am dus la gură, dându-le drumul fără să le mai amestec, ca un câine flămând. Apoi am supt cana cu apă.

 

La despărțire, l-am rugat să-mi arate încotro e linia ferată, căci mă gândeam să urc pe ea până ce voi da de primul sat și acolo să-mi încerc iar norocul, la vreun gospodar. I-am mulțumit și m-am depărtat în grabă.

 

Cum Lățunașul este așezat într-o depresiune, puteam fi văzut din curțile oamenilor. Pentru a mă ascunde, m-am cățărat prin locurile cele mai abrupte, căutând ca întotdeauna între mine și sat să fie vreun obstacol, o coastă, un copac, o clădire izolată.

 

În timpul acestui marș accidentat, am suferit cumplit de picioare. De câte ori călcam strâmb, mă săgeta până în creier. Picioarele mi se umflase acuma de-a binelea. Ca să ușurez, am dat drumul la șirete. Mergeam ca o umbră, clătinându-mă la fiecare pas. Pâinea îmi era singurul tovarăș. O țineam subțiori și din când în când rupeam câte o bucată. Organismul sfârșit, cerea mereu hrană și pâinea se găta văzând cu ochii. Măcar de ar fi fost una întreagă!

 

Despărțindu-mă de liziera satului și coborând în câmp deschis, văd ieșind dintre case o grămadă de oi păzite de un tânăr. Pe câmp nu erau oameni în acea zi, pentru că era Duminică. Dar oile trebuiau duse la pășune. Dacă m-aș alipi de el ,mă gândeam, aș putea merge o bună distanță, fără să fiu observat. Cum sunt îmbrăcat țărănește, m-ar crede, din depărtare, doi oameni de-ai lor. I-am ieșit în întâmpinare și am intrat în vorbă cu el. Era un păzitor tânăr, aproape un copilandru. Am mers alături de el, punându-i fel de fel de întrebări, la care răspundea bucuros. Pe cap ciobanul avea o pălăriuță soioasă. Mă uitam cu interes la ea, gândindu-mă că dacă aș avea-o, poate s-ar schimba roata destinului. Țăranii nu umblă cu capul gol.

Oricine m-ar fi descoperit, vedea că nu sunt de-al lor. Având pălărie, aș îndrăzni să ies la drum, să mă amestec cu oamenii. Cu pălăria mai puteam apoi să-mi acopăr fața de mort și părul zbârlit, trăgându-o bine pe urechi. Scot hârtia de 500 și i-o ofer spunându-i:

 

– Flăcăule, am nevoie de pălăria D-tale. Mă arde soarele și mă plouă. Ia acești bani și D-ta îți cumperi alta nouă.

 

M-am izbit de același refuz. Cum era din Lățunaș, probabil auzise de întâmplările din ajun și nu voia nici el să aibă încurcături cu stăpânirea. Întristat, am mai mers alături de el câtva timp, căci era o pavăză pentru mine, cu turma lui de oi. La un moment dat ciobănașul a lăsat câmpul și a apucat un drum de hotar care apuca spre nord. Nu mai îmi convenea. Mi-am luat rămas bun de la el și eu am continuat peste câmp, spre soare-răsare.

 

În depărtare, am zărit așa ca un pâlc de pădure. Am luat-o încetișor spre acea pădure. Nu era departe, dar mie mi-a trebuit o zi întreagă să ajung acolo, cu picioarele betege. Când soarele coborâse spre asfințit, am ajuns și eu la marginea pădurii. Uitându-mă înapoi, văd în depărtare niște oameni călare.

Desigur jandarmii au aflat fie de la țăran fie de la ciobănaș încotro am apucat și acuma mă caută. Repede m-am ascuns în desișul ei.

 

Mare decepție. Nu era o pădure în regulă, ci o tăietură. Rar de tot mai întâlneai câte un copac. În schimb din trunchiurile tăiate crescuse o vegetație sălbatică. Păduricea cobora într-o vale adâncă și în fundul ei luceau pâraie. Cum aveau multă umezeală, plantele crescuseră vâlvoi. Parcă era o pădure tropicală. Ca să faci un pas, trebuia să te lupți cu fel de fel de liane. Și mâinile și picioarele trebuia să le ții într-o permanență acțiune. Crengile mă izbeau peste față. Și din spate simțeam iar pe muma pădurii.

 

Cu cât înaintam spre fundul depresiunii, cu atâta creștea și întunericul. Picioarele îmi produceau dureri cumplite. De la un timp, parcă nu mai vedeam limpede. Pare că o ceață se pusese peste toate lucrurile. Ce să fie? Mă opresc, îmi frec ochii, mă scutur. Nu e nimic.

Coborând mai jos, încep să am vedenii. Aud vocea lui Petrașcu. Sigur l-au împușcat și sufletul lui proaspăt ieșit din trup mă însoțește și mă avertizează.

Nu mai e mult, Petre, și voi avea și eu aceeași soartă. Dacă am fi fost împreună, ne-am fi ajutat unul pe altul și cine știe dacă n-am fi scăpat ca la Vladimirovăț.

 

Și natura se aliase împotriva mea. Mă împleticeam, cădeam. Mâinile erau zgâriate, pișcate de urzici, lovite de crengi. Și fața îmi ardea. Primisem câteva lovituri în plin. Ajung în fundul văii. Multe vine de apă, alimentate de ploile de primăvară. Ca să-mi liniștesc focul de la picioare, apuc pe o vâlcea. Apa rece îmi făcea bine. Era o binecuvântare. Merg în neștire. Nu am nici o țintă. Voi merge până ce voi cădea undeva. Dar voi merge. Câtă vreme mai dispun de o ultimă rezervă de energie, nu mă voi opri. Mă uit în sus. Soarele își trimitea ultimele raze deasupra frunzișului. Umezeala începea să-mi intre în oase. Nu pot înnopta în această pădure blestemată. Dacă mă prinde întunericul, nu mai ies de aici. Știu c ă la marginea ei mă așteaptă jandarmi, dar tot atât de sigur e că mâine dimineață o vor scotoci tufă cu tufă și tot mă vor prinde.

Ascult puțin dacă nu se aud crengi trosnind. Ies din vâlcea și încep să urc pe partea opusă acelei de unde venisem. Era o coastă abruptă, mult mai ridicată decât aceea pe unde venisem, dar în schimb mai limpede, mai puțin încâlcită de plante agățătoare. Cu eforturi penibile, m-am urcat până sus pe platou. Acuma se înnoptase de-a binelea. Nu vedeam la zece pași. Abia mă mai puteam ține pe picioare.

 

De la marginea pădurii, mai merg o postață * și dau de un loc cultivat cu răsad de ceapă. Smulg în grabă câteva cepe și încep să le mestec. Prima, a doua, le-am înghițit cu lăcomie, dar pe a treia am azvârlit-o. O fi ea bună ceapa ca însoțitoare la mâncare, dar nu ca să dea energie. Dacă aș găsi niște boabe de grâu sau de cucuruz, dar la epoca asta de unde să le iau? Știam că sunt anumite rădăcini bune demâncat, dar eu nici nu le cunoșteam și mai era și noapte. O, dacă aș avea câteva bucățele de zahăr! Nici eu nici Petrașcu nu ne-am gândit la această măsură de prevedere elementară. Înainte de-a pleca la drum, să ne umplem buzunarele cu zahăr, ca rația de fier a soldatului. Câteva bucățele de zahăr ar putea schimba cursul istoriei. Picioarele le-aș mai târî ei, dar cu leșinul cum să lupți? Nu le aveam și simțeam că mă sfârșesc.

 

Îmi făceam socoteala că dacă ceapa răsădită pe aici, trebuie să fie în apropiere și vreo așezare omenească. Simt că terenul urcă din nou. Ajung în vârful unui dâmb și de acolo descopăr niște lumini printre frunzele copacilor. Satul se întindea în vale. Ce sat să fie? De oboseală îmi tremura tot trupul. Picioarele îmi erau umflate jos ca doi butuci. Am stat pe dâmb în picioare privind în vale. Inima o luase în galop. Nici nu ai puteam număra bătăile. Fiecare sforțare îmi provoca acuma și dificultăți de respirație. Ce să fac? A continua drumul e moarte sigură. Voi muri de epuizare. Dacă nu găsesc imediat ceva de mâncare sunt pierdut. Nu mai am altă alegere decât să cobor în sat și să intru la prima casă de gospodar. Cei 500 de lei erau intacți și poate voi găsi pe cineva ca să se îndure de mine. Cobor pe o costișă și dau de întâia casă. E o căscioară făcută dintr-o singură odaie și fără curte. Poate nici n-aș fi intrat în ea, dacă ușa nu era deschisă și lumina unei lămpi nu se revărsa afară. Pe prag, niște oameni. Cu pași șovăitori, ies din întuneric și le dau binețe. La lumină trebuie să fi arătat ca o stafie, cu părul vâlvoi și mâinile zgâriate. Numai vorbesc de ghete și îmbrăcăminte. Oricine își putea da seama că sunt fugar.

 

Deodată mă văd înconjurat de o droaie de lume, care ieșise nu știu de unde, ca dintr-un stup. Mă uit mai bine la ei și îi văd cam oacheși la față. În spatele lor în casă erau vreo patru copii, care priveau și ei mirați la noul venit. De abia atunci mi-am dat seama că am nimerit la un sălaș de țigani.

 

– Dar de unde vii D-ta? mă întreabă un țigan mai bătrân, care părea să fie șeful familiei.

– Iacă de la Jamul Mare.

– Și unde te duci?

– La Reșița la lucru.

– Da ce-i cu D-ta?

– Iacă, am voit să cruț banii și am luat-o pe jos. M-am rătăcit în blestemata asta de pădure ce-o aveți în vale, de credeam că nu mai ies. Mi-am pierdut și pălăria și m-am zgâriat rău. Sunt flămând ca un câine și tare obosit. Dacă puteți să-mi dați ceva de mâncare și să mă lăsați să mă odihnesc în noaptea asta. Am bani. Scot cei 500 de lei și îi arăt.

– Da, cum să nu, strigă țiganul bătrân. Vom face și noi ce vom putea. Suntem cam mulți, dar ne vom strânge să încapi și D-ta în așternut. Intră în casă și te așează pe marginea patului.

 

Am intrat în casă. De-o parte și de alta, două paturi late. În mijlocul odăii o cărărușe de-abia te puteai mișca. La intrare, la stânga, era un prici, pe care se juca o droaie de copii.

Toți erau deștepți și mă priveau cu mirare.

 

– Vai de mine, da ce-i cu D-ta de ești așa de zgâriat pe față și pe mâini?

– Dar nu v-am spus că m-am rătăcit în blestemata asta de pădure și era să nu mai ies viu din ea? Dar dați-mi ceva de mâncare.

 

O femeie îmi aduce o cană cu apă și dintr-o firidă o bucată de pâine. Apă mai băusem eu, dar pâinea am zvântat-o într-o clipă. Simțeam cum o devora stomacul, ca pe o pradă. O pace binefăcătoare se așternuse în organism. Inima și toate organele îmi mulțumeau potolite.

 

În timp ce mâncam pâinea șezând pe marginea patului, văd pe țiganul bătrân că iese afară și șoptește ceva unui tânăr, îmbrăcat în haine de oraș, cu cravată și pălărie. Era Duminică și venise de la vreo petrecere. Cum ușa rămăsese deschisă, l-am zărit din profil. Nu intrase în casă. Avea o față palidă și părea mai albeneț * decât ceilalți. Dar de ce nu intră tânărul în casă, căci era târziu, și de ce pleacă iară? Unde l-o fi trimis țiganul bătrân? Am început să intru la bănuială. Ceva mă îndeamnă parcă să dispar în noapte.

 

– Ce sat e ăsta?

– Clopodia.

 

Clopodia? Nu auzisem în viața mea de el. Eram prea sleit ca să mai reacționez. Cine știe? Poate că țiganii, învățați să sufere multe de la stăpânire, sunt mai înțelegători cu omul urmărit.

 

După ce am gătat pâinea, femeile mă invită să mă așez în pat. Dar unde să mă așez? În patul din fața mea, luase loc perechea de țigani bătrâni și la spatele lor se mai vedea un cap.

În patul unde ședeam eu, se instalase o pereche de țigani tineri. Simțeam ceva mișcare și pe sus, deasupra capului. Câți or fi în casa asta? Copiii erau gata de culcare, înveliți unul lângă altul și făcând ghidușii. M-am uitat nedumerit la toți:

– Dar unde să dorm?

– Ia aici lângă noi, mă invită perechea de țigani. Ei se strânseră în fund. Pe nevastă o unghiurise la perete. Mă întind și eu cu grijă ca să nu ocup prea mult loc. Toată lumea se pregătea de culcare.

– Dar îmi dați voie să scot ghetele?

– Cum de nu!

 

Azvârl ghetele din picioare. Încărcate de apă și noroi, au pocnit ca niște pietre. Încep să gust din odihna binefăcătoare. Ce fericire! Era un sălaș de țigani, dar o așezare omenească. Mi se părea un rai. Dacă scap de aici, trebuie să-i răsplătesc împărătește.

 

Ceva nu-mi dădea pace. Gândul se întorcea fără încetare la țiganul tânăr. Unde s-o fi dus? Ațipesc, dar printre gene observ că ceilalți nu dormeau. Erau parcă în așteptare.

Ce așteptau? Și de ce nu sting lampa? Poate că așteaptă întoarcerea tânărului. Atmosfera mi se părea încărcată, ca prevestitoare a unei furtuni.

Totuși mă mângâiam cu speranța unei odihne binemeritate.

 

Nu știu cât să fi trecut de când m-am așezat în pat. Poate un sfert de oră, când apare pe ușă o capelă militară. Văd apoi o față severă de plutonier-major și în sfârșit tot corpul unui om în uniformă, flancat de alți doi jandarmi. Era șeful de post din Clopodia.

Țiganul tânăr, care șoptise afară cu bătrânul, fusese la post pentru a mă denunța.

 

Mă ridic pe marginea patului. Ochii șefului de post sclipeau de ură.

 

– Cine ești? mă întreabă cu o voce nemiloasă.

– Constantin Popescu. Îmi veni acest nume la întâmplare. Auzisem la Berlin că un legionar cu acest nume ar fi fost împușcat în masacrele din 1939.

– De unde ești?

– Din Slatina.

– Și ce cauți pe aici?

– Am spus și oamenilor ăstora. Voiam să mă duc la Reșița la lucru și ca să nu mai chetuiesc bani, am luat-o pe jos și m-am rătăcit.

– Așa, la Reșița? Dar pe ăsta îl cunoști?

 

Atunci scoase din buzunar o fotografie și îmi întoarce capul pentru a mă examina din profil. Apoi îmi dă fotografia să mă uit la ea. În casă o liniște mormântală. Țiganii toți, mici și mari, amuțiseră. Era o fotografie de-a mea luată dintr-un tablou de la Liceul din Lugoj, făcut la sfârșit de an cu elevii clasei a VIII-a. Mi-am recunoscut mutra, deși era multiplicată pe hârtie ordinară, pentru uzul polițiilor din țară și al jandarmeriei. Am dat din umeri.

 

– Nu, nu știu cine e. Eu sunt Constantin Popescu. Îl restitui fotografia.

– Nu știi? De doi ani te urmăresc și aveam presimțirea că-mi vei cădea în mână. Dar acum nu mai scapi!

 

În acel moment, când se pregăteau să mă ia în primire, descopăr la ușă un loc gol, între trupurile celor doi soldați. Am făcut un salt și m-am repezit spre acel locșor, în speranța că se va produce un moment de tulburare și voi putea ieși afară. Fiind întuneric, mă puteam pierde repede. Dar șeful de post mi-a tăiat trecerea, prinzându-mă în brațele lui vânjoase. Ceilalți doi jandarmi au tăbărât și ei pe mine și am căzut toți patru peste priciul cu copii. Copiii erau dedesubt, eu peste ei și jandarmii deasupra mea. Atunci din tată casa s-a ridicat un urlet fioros. Copiii urlau sub noi, țiganii tineri și bătrâni urlau:

– Da opriți-vă, strigau femeile, că omorâți copiii.

 

În sfârșit copiii au ieșit cum au putut, urcându-se în paturi. În acel moment, slăbind presiunea jandarmilor, fac o nouă mișcare să mă smucesc din mâna lor.

Se naște o busculadă. Șeful de post se retrage din învălmășeală, se așează la ușă și ordonă jandarmilor să mă atingă. O ploaie de pumni cad asupra mea, mai ales în cap și pe față. Simt o puternică lovitură în ochiul drept, de credeam că mi-l scoate. O alta în nas și în gură. Sângele mă podidește de mă înecam. Nu mai puteam nici respira. Atunci am cedat. M-am lăsat pe spate și nu am mai opus rezistență. Am stat liniștit cu ochii închiși și m-am lăsat să mă lege.

 

S-a petrecut în acea clipă, în interiorul meu, o curioasă transformare. De unde până atunci m-am zbătut ca o fiară să nu cad în mâna dușmanului, știind ce soartă mă așteaptă, din acel moment o pace miraculoasă s-a așezat în suflet. Nici groază, nici tulburare, nici rezistență, nici lacrimi. Se părea că o boare nevăzută mă mângâia și-mi dădea liniște. M-am încredințat destinului.

 

Jandarmii, sub supravegherea șefului de post, care închidea drumul spre ușă, au început să mă lege. Cu niște frânghii mi-au legat mai întâi mâinile la spate, întorcându-mă pe podele; apoi pentru mai multă siguranță, mi-au legat tot la spate și brațele. Mi-au ridicat apoi capul și mi-au pus pe el un sac. Puteam respira, dar nu mai puteam vedea. Nu distingeam decât lumina de întuneric. Sacul mi l-a legat la gât cu o sforicică. Când unul din jandarmi îmi făcea nodul la gât, aud pe șeful de post că-i șoptește:

– Nu strânge prea tare, ca să nu se sugrume.

 

Tot e bine, zic eu, înseamnă că nu vor să mă omoare pe aici.

Șeful de post se gândește desigur la premiul de trei milioane și vrea să mă predea viu la București.

 

Cu lovituri sunt sculat în picioare. La glezna piciorului stâng, simt că mi se pune ceva rece. Era un lanț, pe care l-a prins apoi cu un lacăt.

 

Toaleta arestatului se terminase. Puteam porni spre post. La plecare, șeful de post m-a avizat să nu fac vreo mișcare că el stă în spate și trage. Ferecat în felul acesta, am pornit la drum. Bine înțeles că jandarmii n-au binevoit să-mi tragă ghetele. Le-a ridicat unul și pe mine m-a lăsat să merg în picioarele goale.

 

Drumul până la post n-a durat mult, dar pentru mine a fost un calvar. Nu-mi făceau legăturile atât de rău, cât picioarele. Cu capul în sac nu vedeam nimic. De brațul drept și stâng, eram prins zdravăn de doi dintre ei, iar al treilea mergea în spate, ținând lanțul care îmi atârna de picior. Cum funcțiunea umorului nu dispare nici în momentele cele mai tragice ale vieții (Galgenhumor), mă gândeam că sunt escortat la post, cum țăranii duc porcii la târg. Îi leagă cu un lanț de unul din picioarele din spate și îi mână din urmă.

 

Cum erau drumurile în satele noastre primăvara știe fiecare. Cel din Clopodia era o amestecătură de noroiși de pietre ascuțite. Călcam cu picioarele goale prin noroiul rece și mă înțepau pietrele de îmi venea să urlu de durere. Și trebuia să pășesc în pas soldățesc. Nu am vorbit nimic cu ei.

În jurul meu întuneric beznă. Din când în când mai străbătea prin sac câte un fir de lumină, strecurată de la vreo fereastră. În dosul lor alte vieți, alte destine, care nici nu bănuiau că în noroiul drumului lor se torcea un alt destin. Cum lăpăiam în noroi în ritm de marș, mi se părea că aud acordurile unui marș funebru...

 

PARTEA A TREIA

DE LA MOARTE LA VIAȚĂ

 

1. O noapte la Clopodia

 

Era în seara de Duminică, 19 Mai 1940, când mergeam cu picioarele zdrobite prin noroiul satului Clopodia, escortat de jandarmi, spre destinație necunoscută. La un moment dat sunt scos din mijlocul drumului și îmbrâncit pe o scară îngustă.

Aud că se deschide o ușă și apoi simt o podea de scândură sub picioare. Prin finele găurele ale sacului disting lumină. Mă gândeam că trebuie să fie sau postul de jandarmi sau primăria.

Simt apoi cum niște mâini noduroase mă pipăie pe la gât. Îmi închipuiam că vor să mă strângă de gât sau să-mi tragă un glonte în ceafă.

Instinctiv fac o mișcare bruscă și îmi schimb poziția. Mâinile alunecă de pe gât. În clipa următoare un pumn groaznic se prăvălește în direcția ficatului. Probabil era o lovitură învățată în școlile de jandarmi, servind ca să reducă la neputință pe arestați. Curios că nu am simțit durere și nici nu am amețit. Dar m-am liniștit. Din nou niște mâini mă pipăie la gât. Căutau nodul de la sforicică și eu le încurcasem treaba. Îmi ridică sacul și văd că mă aflu într-o odaie mai spațioasă, care părea a fi o cancelarie. Mă uit cu neliniște împrejur. Acum ce va urma? Văd fața severă a șefului de post și mutrele inexpresive ale celor doi jandarmi în termen. Mai în fund, îndărătul unei mese, mai descopăr alte două persoane: un bărbat îmbrăcat în haine domnești și altul, în haine țărănești. Trebuie să fie autoritățile locului. Mi se scoate lanțul de la picioare, dar rămân cu mâinile legate la spate.

 

Șeful de post se răstește la mine:

– Ei, acuma să spui cine ești!

 

– Păi nu v-am spus? Sunt Constantin Popescu din Slatina. Nu vedeți că sunt îmbrăcat țărănește?

 

Numele ce-l rostisem la întâmplare când fusesem prins, devenise acum o piesă de salvare. Mă agățam de el cu disperare. Îmi ziceam că trebuie să câștig timp. Cum? Prelungind cât mai mult această stare de incertitudine. Evenimentele se precipitau și nu se știe ce poate interveni mâine. Sigur că până la urmă mă vor descoperi, după ce vor întreprinde cercetări la Slatina. Dar asta înseamnă două-trei zile în plus de viață. Dacă află cine sunt, risc să fiu împușcat aici și justificarea nu lipsește: am fost împușcat la trecerea frontierei. Nimic mai natural, mai ales după focurile de armă de la Lățunaș. Dacă mai există vreo salvare, apoi tocmai în prelungirea agoniei.

 

– Uite, eu nu sunt chiar așa de rău, cum îți închipui. Știu că ești Horia Sima, dar trebuie să declari. Nu-ți doresc să ajungi pe mâinile d-lui notar Gritta. El nu știe de glumă. Te ia și te izbește de toți pereții.

 

Îmi arăta pe omul în civil de pe scaun. Într-adevăr era o matahală de om, gros și sângeros ca un măcelar. După acest nume Gritta putea să fie frate cu chestorul Gritta de la Timișoara, faimos prigonitor de legionari, amestecat în schingiuiri și crime.

 

Eu îi dau înainte cu ce știam, fără să țin seamă de amenințare:

– Nu v-am spus că mă cheamă Constantin Popescu? Dacă nu credeți, cercetați!

 

N-am mai scos o vorbă.

 

Îl văd atunci pe Gritta că se ridică de pe scaun, se apropie de mine și mă prinde cu amândouă mâinile de păr.

Apoi mă târăște la perete și mă izbește cu capul de câteva ori, cu toată puterea. Doamne câte mai poate suporta omul! Loviturile au fost teribile. O ușoară amețeală și apoi mi-am revenit. Când Gritta și-a scos mâinile din păr, îi atârnau șuvițe printre degete.

 

Ancheta lua o întorsătură gravă. Iar mă găseam în alternativa să pier sau să-mi declar identitatea, ca atunci când am coborât în sălașul de țigani. Nu simțisem durerea și tocmai asta mă neliniștea. Încasam lovituri ca o nălucă. Ca și cum nu eram eu. Ce se întâmplă cu mine? Nu mai reacționează organismul? În schimb inima iar se pusese în marș, izbind în piept ca o locomotivă. Avea întreruperi frecvente și iar pornea în galop ca o nebună. Dacă mă mai lovesc, pot să am un colaps.

 

Între timp mi-au venit într-ajutor.

 

– Haide, nu mai tăgădui că Petrașcu a fost prins. Și apoi hainele lăsate la Lățunaș v-au trădat.

 

O mare bucurie pe mine că Petrașcu nu e mort, așa cum mă chinuiau vedeniile în pădure.

 

– Bine, dacă e așa, eu sunt.

– Ești Horia Sima?

– Sunt Horia Sima.

– Pentru că ai declarat, continuă șeful de post, trebuie să îți spun că și eu sunt din Făgăraș, ca D-ta. Mă cheamă Șerban și sunt din comuna Viștea. Ce te-a apucat, om cu carte, să semeni teroarea în țară? Dar acuma nu mai scapi!

 

Și și-a înfipt încă odată ochii plini de ură în jalnica făptură din fața lui.

 

S-a dus apoi la telefon să-și anunțe superiorii de captură. Între timp Gritta s-a dezlănțuit împotriva mea:

– Ticăloșilor, trădătorilor, ce vreți să aduceți pe Nemți să ne cotropească țara și să ne ia Ardealul? Ai venit ca să pregătești calea lui Hitler? Dar acuma ți s-a înfundat și nici Hitler nu te mai scapă.

– Domnule notar, i-am spus eu liniștit, nu am venit ca să pregătesc calea lui Hitler sau intrarea Ungurilor în Ardeal. Dimpotrivă, am venit ca să împiedic sfâșierea fruntariilor. Nu sunt trimis de Hitler, dar ar fi bine să nu luați chestiunea cu Hitler ușor, în interesul țării. O să vedeți că frontul francez se va prăbuși. Vrând-nevrând Regele va trebui să trateze cu Hitler, căci va deveni stăpânul Europei.

– Nu v-am spus eu că e trimisul lui Hitler. Nu vedeți cum vorbește? Auzi să-i bată pe Franțuji!

 

Se scoală de pe scaun congestionat și făcu un gest ca să se repeadă din nou la mine, dar în acel moment reveni șeful de post după convorbirea telefonică ce-o avusese. Mi-a spus că noaptea aceasta voi dormi la post, pe podelele pe care mă aflu, iar mâine dimineață voi fi transportat la Timișoara.

 

Mi-a aruncat o pătură jos. Dar înainte de a mă trânti pe podele, mi-a desfăcut mâinile și m-a întrebat dacă vreau să mănânc ceva. Am cerut o cană cu lapte. S-a dus în odaia vecină, unde era locuința lui. Peste câteva minute apare în ușă o româncă înaltă, frumoasă și curată. După ea doi copilași. În mână ținea o cană cu lapte, pe care mi-o întinde cu milă. Am sorbit-o cu nesaț și i-am dat-o înapoi. Ce contrast între această ființă și bruta de jandarm, soțul ei!

 

Nu m-au dezlegat peste noapte, cum îmi închipuiam. După ce m-am așezat pe pătură, fără nimic sub cap, mi-au pus lanțuri la mâini și picioare.

Doi jandarmi, cu puștile încărcate, m-au păzit toată noaptea.

 

Am dormit îndată, frânt de oboseală. Spre ziuă am avut un vis frumos. Se făcea că eram la Berlin cu camarazii mei, la o masă și beam bere. Eram bine dispuși și încrezători în steaua noastră. Deodată simt o mână grea pe umăr care mă zgâlțâie. Deschid ochii și nu-mi venea să cred că mă găsesc în acea încăpere tristă, înconjurat de ființe necunoscute. Eram sigur că sunt victima unui coșmar. Mă scutur cu putere, așa cum faci când ești pe jumătate trezit și vrei să alungi fioroasele imagini. Un zuruit sinistru de lanțuri și durerile ce le-am simțit când am vrut să mă eliberez de ele m-au convins că nu visez.

 

2. La Legiunea de Jandarmi din Timișoara

 

Era zi de Luni și trebuie să fi fost pe la 7 dimineața, când m-am sculat de pe podele ajutat de soldați, cu cătușele la mâini și la picioare. Somnul profund mă întremase într-o oarecare măsură. Nu mi s-a dat nimic de dimineață, o bucată de pâine sau puțină apă să-mi trec peste ochi. N-a mai apărut nici cana cu lapte, îmbiată de o mână albă de femeie, cu privirea miloasă.

 

Înfățișarea mea trebuie să fi fost ca a unui om sălbatic. De sus și până jos eram murdar de noroi, cu părul vâlvoi și pe alocuri însângerat, cu un ochi tumefiat și cu nenumărate zgârieturi pe mâini.

Mă țin în halul ăsta – mă gândeam – pentru a dovedi superiorilor și, prin aspectul meu fioros, cât de periculos sunt și ce captură importantă au făcut.

 

Notarul Gritta și primarul nu mai apăruseră. În schimb odaia s-a umplut de alte figuri. Sosise de dimineață șeful de post din Lățunaș, acela care ne atacase în grajd și ne scăpaseră printre degete, apoi șeful de secție, de care depindea amândouă posturile.

 

– ’sta nu știe să tragă! E un prost, îmi zice șeful de secție, arătând spre șeful de post din Lățunaș. Dacă aș fi fost eu acolo, cum v-aș mai fi luat!

 

– Stai să vezi, don major. Noi am crezut că sunt legionarii urmăriți, când colo au ieșit din grajd niște țărani. Am tras noi, dar nu așa chiar cu nădejde, de teamă să nu omorâm oameni nevinovați.

Puteau fi niște contrabandiști. Asta ne-a încurcat, îmbrăcămintea lor.

 

Apoi întorcându-se spre mine, îmi spune:

 

– Să nu crezi că nu ți-am găsit urma. Te-am văzut din depărtare când ai dispărut în pădure.

– Și de ce nu ai intrat?

– Se înnoptase și m-a fost teamă. Mă gândeam că porți pistol. Dar am alarmat toate posturile și nu mai puteai scăpa.

 

Din acest schimb de cuvinte am dedus două lucruri: că salvele de la Lățunaș fusese trase în plin; apoi că întoarcerea mea la Lățunaș și drumul meu peste câmp fuseseră semnalate jandarmilor. Fără îndoială, a pornit vorba de la țăranul din marginea satului și ciobănașul n-a tăcut nici el. Numai de la ei s-a putut afla că m-am îndreptat spre pâlcul de pădure, încotro a venit apoi călare șeful de post.

 

– Cum ai putut trece șanțul ăla? Doamne ferește! Eu eram sigur că îți frângi gâtul, adaugă șeful din Lățunaș cu uimire.

– Nici eu nu știu.

 

Șerban triumfa. Parcă-i pleznea tunica pe el de mândrie. Se citea pe fața lui conștiința marii isprăvi săvârșite. Ceea nu izbutise să facă întreg aparatul Statului, realizase el, un obscur șef de post dintr-un sat obscur. Viața lui va lua un alt curs.

 

Din frânturi de vorbă, am înțeles că așteptau sosirea unui ofițer de jandarmi, dintr-un moment într-altul.

 

Aud un uruit de mașină afară, înotând cu greu prin noroiul drumului. Ușa deschide și rămân încremenit. Cine intrase? O bună cunoștință de-a mea din Lugoj, căpitanul de jandarmi Popescu, ajutorul Șefului Legiunii de Jandarmi din județul Severin, maiorul Cartianu. Cu ei ajunsesem în 1937, înainte de alegeri, la o înțelegere. Ei nu mai reacționau la propaganda și activitățile noastre.

Puteam să străbat tot județul, fără să fiu supărat de jandarmi. Ne-am privit o clipă, dar nici unul nici altul nu am scos un cuvânt. El era în exercițiul funcțiunii, iar eu nu mai aveam nici un interes să-l descopăr. Am dedus din prezența lui la Clopodia că fusese mutat din județul Severin în județul Caraș.

 

Primise ordin să mă transporte la Timișoara. Am coborât imediat în stradă și am urcat în mașină. Eu în spate, flancat de șeful de secție și nelipsitul meu cerber, Șerban. În față șoferul și Căpitanul Popescu.

Șeful de post din Lățunaș a fost concediat, ca nedemn să figureze în escortă.

 

Nu s-a vorbit nimic pe tot parcursul. Din când în când doar câte o indicație dată de căpitan șoferului. Călătoria trebuie să fi durat vreo trei ore. Nu-mi aduc aminte de nimic, nici de rută nici de peisaj nici de localități și nici de oameni. Eram prea absorbit în mine însumi. Ce mă așteaptă la Timișoara? Voi apuca oare pe mâinile lui Gritta, chestorul poliției, sau voi fi transportat fără oprire la București? Unde încep bătăile, schingiuirile, la capătul cărora mă așteaptă moartea.

 

Trebuie să fi produs o impresie penibilă Căpitanului Popescu. Nici nu-și arunca ochii spre mine. Privea numai îngândurat înainte.

M-am trezit din meditațiile mele când am intrat în mahalalele Timișoarei. Nu știu pe ce străzi am apucat și cum am intrat într-o clădire ce părea a fi o cazarmă. Sunt scos din mașină și sunt dus într-o sală mare, plină cu paturi. Era dormitorul jandarmilor în termen. Era pe la orele 11 și fiecare jandarm deretica în jurul patului său. Unul își cosea nasturii, altul se bărbierea, altul își potrivea uniforma.

 

După ce se face predarea arestatului, vine la mine un maior de jandarmi, un om mai în vârstă, de înfățișare blândă, care, văzându-mă în halul în care eram, mă întreabă dacă nu vreau să mă spăl și să-mi schimb hainele. Am făcut ochii mari:

– Ce haine, domnule maior?

– Ei, hainele D-tale, pe care le-ai lăsat la Lățunaș.

 

La un semn al maiorului, Șerban scoate dintr-o traistă hainele ce le-am cumpărat la Berlin în ajunul plecării și care îmi aminteau melancolic pe omul liber de acum două săptămâni. Scăpate de Petrașcu în fundul șanțului de la Lățunaș, acuma reveneau la mine pentru a îmbrăca trupul unui deținut pe care îl aștepta cea mai cumplită soartă.

 

Mi s-a adus un ciubăraș cu apă caldă și am început să mă spăl. M-am spălat mai întâi pe față și piept și apoi, în aceeași apă, mi-am vârât și picioarele hodorogite. Soldații se uitau cu milă la mine. Cine știe câți dintre ei nu erau legionari! N-am observat la nici unul dintre jandarmii în termen vreo sclipire de ură. Mi-am îmbrăcat apoi cămașa, cravata și hainele. Singure ghete, înroșite de apă, erau într-o stare jalnică și nu se potriveau cu eleganța costumului.

 

Apoi m-au hrănit din mâncarea soldaților de la cazan, într-o gamelă. Era gustoasă și abundentă. În special pâinea neagră a soldatului mi-a căzut ca o binecuvântare.

 

După aceste acte banale, căci omul le repetă în fiecare zi, dar care pentru mine aveau o valoare enormă în împrejurările acelea de slăbiciune, oboseală și murdărie, părea că eram un alt om, părea că renăscusem. Reluasem aspectul unei persoane decente. În special hainele îmi ridica categoria, chiar dacă eram în lanțuri.

 

Surprizele nu se terminaseră. Mă așezasem pe marginea unui pat, când îl văd pe maior că vine la mine și mă întreabă pe un ton blând dacă m-am săturat și nu mai doresc ceva să mănânc. M-am uitat la el cu un aer neghiob. De când un deținut și un deținut de talia mea, care a ținut în șah întreg aparatul de Stat, își poate exprima astfel de dorințe? Ce e arestul, hotel? Credeam că își bate joc de mine și atunci i-am răspuns și eu cu aceeași monedă:

– Domnule maior, dacă îmi puneți o astfel de întrebare, îmi îngăduiți să răspund și eu. Aș vrea să mănânc niște prăjituri. Știți, în Germania, toate sunt pe cartelă.

 

Spre mirarea mea, văd că mă cheamă un soldat, scoate niște bani din buzunar și îi dă să cumpere niște prăjituri.

 

Când se întoarce soldatul și mi le întinde, văd că nu e una, două, ci ... un carton de prăjituri.

 

– Toate sunt pentru mine, domnule maior?

– Toate.

 

M-am așezat pe marginea patului cu o oarecare îndoială dacă mă pot atinge de ele. Organismul era atât de sleit, atât de lipsit, în primul rând de energie, încât le-aș fi mâncat pe toate dacă nu mi-ar fi fost rușine de soldații din sală, care se uitau cu jind la ele. Ei, săracii, cine știe când aveau bani să-și cumpere o prăjitură! Am păstrat o parte și le-am înapoiat.

 

– Ei nu, păstrează-le, îmi zise maiorul.

 

Le-am învelit în hârtie și le-am băgat în buzunar.

 

Am fost lăsat apoi să mă odihnesc. Cum era și firesc, m-am dedat la fel de fel de speculații în legătură cu cartonul de prăjituri, care luase pentru mine proporții gigantice. Oare ce se ascunde îndărătul lui? E un simplu gest umanitar sau are o semnificație politică? E o schimbare de tratament? E vreun ordin venit de la București? Poate direct de la Ghelmegeanu, Ministrul de Interne? Cel mai derutat era însă zbirul meu Șerban, care nu știa ce să mai creadă. Se simțea personal ofensat de atenția ce mi se acordă.

 

3. Transportat la București

 

Pe la orele 1, vine din nou maiorul de jandarmi și mă anunță că a primit ordin să fiu transportat la București cu proximul tren, care este cel care pleacă de la Timișoara imediat după masă. Cunoșteam acest tren, căci îl foloseam ori de câte ori mergeam în Capitală. Avea avantajul că sosea la București la orele șase dimineața, încât cetățeanul avea la dispoziție o zi întreagă ca să-și rezolve chestiunile.

 

Dar cu asta nu se terminase ce voia să-mi spună maiorul. M-a întrebat în continuare, și pe un ton politicos, cu cine aș vrea să stau de vorbă, dintre autorități, la București.

 

Întrebarea m-a dat peste cap mai rău decât cartonul cu prăjituri. Să stau de vorbă? Ce înseamnă aceasta? Eu sunt un deținut și nu pot sta de vorbă decât cu acei care mă vor ancheta. Dar cum maiorul stătea lângă mine așteptând un răspuns, nu puteam refuza invitația. Câteva secunde m-am gândit ce persoane să indic.

Nu mă puteam coborî nici la un comisar de poliție, după cum nu puteam să rostesc numele vreunui ministru. Am evitat Prefectura de Poliție, care nu avea atribuții decât pentru raza Capitalei, și m-am oprit la cei doi șefi ai aparatului de teroare: Generalul Bengliu, șeful Jandarmeriei, și Nicki Ștefănescu, șeful Siguranței.

 

– Fiindcă îmi puneți această întrebare, în primul rând aș vrea să văd pe superiorul D-voastră, Generalul Bengliu; în al doilea rând, pe Nicki Ștefănescu, Directorul Siguranței.

 

Apropiindu-se timpul de plecare, mi s-a făcut toaleta de rigoare. Mi s-a pus cătușele la mâini și la picioare, iar, ca măsură suplimentară de siguranță, Șerban mi-a fixat un lănțușor de cătușe, pe care-l ținea în mână. Am părăsit cu regret dormitorul jandarmilor, unde am întâlnit o atmosferă omenească, și cu inima strânsă m-am urcat în mașină. Ne-am așezat exact în formația precedentă: eu la mijloc, încadrat de șeful de post și șeful de secție. În față șoferul și Căpitanul Popescu. Am străbătut străzile Timișoarei până ce am ajuns la gară. Dar aici ne-am oprit în fața clădirii principale, ci a tras mașina în afara ei, pe un loc viran. Am fost scos din mașină și trecut peste liniile de garaj până la un vagon de clasa a III-a, ce aștepta singuratic. Se vede că fusese în mod special pregătit pentru transportul meu.

 

Cum lanțurile de la picioare mă împiedicau să mă urc în vagon, am fost luat de subțiori și târât înăuntru.

Am fost așezat cam în mijlocul vagonului pe o bancă pentru șase persoane. Eu ședeam la mijloc, flancat de nelipsitul meu cerber, Șerban, și de șeful lui de secție. În fața mea, pe cealaltă bancă luase loc căpitanul Popescu, însoțit de doi plutonieri necunoscuți. Credeam că aceasta e toată garda și voi rămâne singur cu ei. Nu înțelegeam de ce n-au ales un compartiment de șase persoane și nu un vagon întreg de clasa a III-a, unde puteau călători 70-80 de persoane. Nedumerirea mi s-a risipit când am văzut că vagonul începe să se populeze de grade superioare de jandarmi. Toți înarmați. Până la urmă am numărat cel puțin 30 de plutonieri și plutonieri-majori, majoritatea oameni în vârstă. Se făcuse o concentrare din întreg județul Timiș. Eram transportat la București cu o pază excepțională. Se temeau, probabil, că trecând trenul prin județul Severin, legionarii să nu organizeze vreun atac, la oprirea într-o gară.

 

Jandarmii s-au risipit ocupând toată băncile, câte doi, câte trei. Nu vorbeau nimic, nu întrebau nimic. Se vede că așa era consemnul. Mă priveau cu curiozitate, dar păstrau o muțenie desăvârșită.

În spate, în față, în stânga, în dreapta, numai uniforme și arme lucioase.

 

Firava speranță ce mi-o trezise cartonul cu prăjituri și întrebarea maiorului, se spulberase. Numai era nimic de făcut decât să-mi împlinesc destinul. Tulburat pentru o clipă de manifestările de la Timișoara, am revenit la liniștea omului care știe că soarta îi este pecetluită. De moarte eram sigur și ceea ce mă preocupa și speria era numai natura ei. Cum mă vor omorî? Mă vor ucide în bătăi? Ca Vucu, Nadoleanu, Iovu și alții, la Centrul jandarmilor de la Băneasa, unde comandau fioroșii maiori Dinulescu și Macoveanu, care au ucis și pe Căpitan? Voi fi spânzurat în celulă ca locotenentul Dumitrescu, simulându-se o sinucidere? Voi fi sugrumat cu mâinile îndrum spre crematoriu, ca Gheorghe Clement sau Victor Dragomirescu? Când va sosi acest moment, le voi cere o singură favoare: să fiu împușcat. E moartea cea mai ușoară. Aceasta tocmai în numele faimei ce mi-am câștigat-o în decursul acestor ani. Am fost un adversar temut și pot să-mi împlinească această dorință.

 

După ce vagonul s-a umplut cu toți jandarmii destinați să mă escorteze până la București, a fost remorcat până la trenul Timișoara-București, care aștepta în stație, și agățat la sfârșitul lui. Lumea se urca în tren, pentru a porni spre diverse destinații. La capetele vagonului, vegheau jandarmi care împiedicau oamenii să intre în el. Aceștia se uitau la geamuri cu mirare, unde nu se vedeau decât șepci militare și apoi se îndepărtau repede.

 

În sfârșit trenul se pune în mișcare. Mă pregătesc, cu emoție și strângere de inimă, să revăd locurile pe care le cunoșteam așa de bine de când am descins în Banat. Fusesem șeful Regiunii a X-a și nevoile luptei și organizării mă purtaseră în lungul și latul celor trei județe. Marșuri, întruniri, consfătuiri. În special județul Severin, a cărui organizație am creat-o de la alfa la omega, îmi era cunoscut ca în palmă. Pot să spun că n-a fost sat, pe toată întinderea lui, de la Dunăre până la Mureș, pe care să nu-l fi călcat.

 

Cu cât mă apropii de Lugoj, inima îmi bătea mai tare. În acest oraș am fost profesor de liceu între anii 1936-1938, transferat de la Caransebeș. Locuiam într-o casă pe o stradă paralelă cu linia ferată. Toate trenurile care coborau spre Dunăre treceau la câțiva metri de ferestrele casei noastre. Era o casă frumoasă, de curând construită, de un șvab, Mollitor. Avea și o grădină mare. Ne simțeam bine în ea. Toată ziua, soare și lumină. Când plecam spre Caransebeș sau București, soția mea era la fereastră și îmi făcea semn cu mâna. Ea mă crede în Germania. Ce va fi de ea când va afla că sunt arestat?

 

Trenul intră în Lugoj. Oare știe cineva că eu trec pe acolo? Nu cred, pentru că e prea timpuriu ca să fi aflat ceva. Văd pe jandarmi că privesc cu atenție pe peron. Nu observă nici o aglomerare, nici o mișcare suspectă și se liniștesc. Trenul se pune din nou în mișcare. Îndată după barieră, începe strada pe care locuiam eu. Casele se înșiră ca niște mărgele, toate cu ferestrele spre calea ferată. Se apropie și casa mea. Soția renunțase la ea și își mutase mobila la Brad, la familia ei.

Pare locuită de cineva. Nu mai apare la fereastră să-mi facă cu mâna. Dacă m-ar vedea cum sunt și cu ce alai sunt dus la București, ca unul din cei mai mari tâlhari, s-ar prăbuși la pământ. Bine că nu știe nimic. La ora actuală mai nutrește iluzia că sunt la Berlin, înstrăinat, dar în siguranță.

 

Îmi fulgeră prin minte fuga mea din această casă, cu puțin timp înainte de a fi ridicat și transportat cu același tren în care mă aflam acum. Eram arestat de trei zile, cu agentul în casă.

Un jandarm păzea la poartă, interzicând să pătrundă cineva. Era înainte de Paști, când cu marile arestări din Aprilie 1938. Pe la orele două, vine comisarul Firică, șeful Siguranței locale, și mă anunță că voi pleca cu trenul de după masă la București și să-mi fac bagajul, luându-mi toate cele trebuincioase. A accentuat "toate cele trebuincioase", voind să-mi indice că e vorba de o detențiune mai lungă. Cu el a plecat și agentul, pentru a-și lua și el anumite lucruri, fiind destinat să mă însoțească. Nu mă gândisem până atunci la nici o evadare, căci avusesem prilejul în nopțile precedente. O nouă Jilavă, mă gândeam, sau poate mai rău. Și pentru nimic. Nu înfrânsesem nici o lege. În 1933-1934 fuseseră legionari care nu se predaseră poliției, rămânând ascunși până la terminarea procesului cel mare și nu li întâmplase nimic. Atunci era mult mai grav, căi fusese împușcat Duca și puteau să cadă bănuielile asupra celor ce fugeau. Dar acuma, nu e aceeași situație. Nu se întâmplase nici cel mai mic incident. De ce aceste arestări în masă de căpetenii legionare și unde se va ajunge?

M-am hotărât să dispar. Cum în casă nu era decât soția mea, i-am șoptit să plece în oraș, spunând jandarmului că vrea să-mi cumpere ceva de mâncare. Când se va întoarce, nu mă va mai găsi. Șovăind și plângând, a plecat. Cum s-a îndepărtat, am ieșit pe geam și am vorbit cu jandarmul prietenos câteva minute, ca să-i dau certitudinea că sunt în casă. În momentul următor, mi-am luat mantaua pe mine și o bască pe cap, și am ieșit prin bucătărie în grădina din spate.

Într-un minut am străbătut grădina și am sărit gardul în grădina vecinului. Am fugit și prin această grădină și am trecut gardul în a doua.

Nu m-am oprit nici aici, ci am trecut în a treia. Din această ultimă grădină, am luat-o pe alee până la poartă, care din norocire era deschisă.

M-am strecurat încetișor în stradă și am luat-o în direcția opusă jandarmului de la poarta mea, ca un cetățean care iese după masa din casa lui. Eram cam la o sută de metri de jandarm.

Am pornit cu pas liniștit. Așteptam dintr-un moment într-altul un strigăt, o somație. Nimic. Ajungând la capătul străzii, am cârnit-o la stânga spre oraș. Pe această uliță am iuțit pasul aproape fugind. Nu știam unde mă duc.

Am luat-o spre centrul orașului. La o cotitură văd pe căpitanul de jandarmi Popescu. Nu-l mai pot evita. Am grăbit pasul și l-am încrucișat în dreptul unui copac mare, după ce mi-am înfundat bine basca pe urechi. Nu mă văzuse. Ajung în dreptul Episcopiei greco-catolice. Aici era secretar preotul Voștinaru, care nu era legionar, dar bun prieten cu părintele Pușcaș, șeful plasei Buziaș, din județul Timiș, care locuia în comuna Ohaba.

 

Am intrat la Episcopie, am vorbit cu părintele Voștinaru, i-am spus că sunt urmărit și m-a găzduit două nopți până ce am putut pleca din Lugoj spre Timișoara și de aici spre București. O altă viață începea. De atunci am fost permanent urmărit și Dumnezeu m-a ferit din nenumărate primejdii. Până acum, când toate sforțările mele de a scăpa, începând de la Ofcea, au fost zadarnice. Voia Domnului! Acum sunt în lanțuri, trecând cu trenul prin mândrul județ Severin, păzit de o puternică escortă.

 

Rând pe rând defilează toate gările dintre Lugoj și Caransebeș. De toate mă leagă amintirile luptei și atâția camarazi care mă însoțeau în marșurile mele, Duminică de Duminică. Dincolo de gări, apar sate cunoscute și dincolo de ele, alte care nu se văd, dar le localizez undeva în depărtări. Am fost primit și ospătat în atâtea case țărănești și pe atâți oameni i-am trezit din neștiința lor, aliniindu-se în oastea Căpitanului.

 

Trenul se oprește la Caransebeș. Alte amintiri îmi năvălesc în suflet. La Caransebeș am descins ca tânăr profesor în toamna anului 1932 și aici am început organizarea Gărzii de Fier. Nici țipenie de legionar. Cine știe dacă existau pe undeva elemente răzlețe. Se confunda Legiunea cu cuzismul, vagi reminiscențe din alegerile din 1926, când Liga Apărării luase în județul Caraș un număr impresionant de voturi. Am început să desțelenesc terenul cu câteva calfe de cizmari și câțiva bacalaureați, care din lipsă de mijloace, nu mai puteau continua studiile la Universitate. În patru ani, județul Severin unul din cele mai puternice din țară, iar Regiunea a X-a, Banat, a fost clasificată întâia pe țară, în alegerile din 1937.

 

Din nou jandarmii privesc îngrijorați spre peron, dacă nu se zărește vreo concentrare de oameni. Nu e nimic. Călători obișnuiți. Trenul intră în munți, coborând spre Dunăre. Alte gări, alte amintiri. Plasa Teregova și plasa Mehadia erau fiefurile noastre legionare. În toate comunele aveam garnizoane puternice.

O țărănime mândră și înstărită. Oamenii liberi care nu se temeau de stăpânire. În alte părți, țăranii erau săraci și asupriți. Făceam marșuri prin aceste părți, în anul 1937, de câte 200-300 de oameni. Jandarmii priveau neputincioși la această desfășurare de forțe.

Ajungem la Băile Herculane. Aici am înființat o tabără de muncă, pornind de la nimic și închizându-o, în toamna anului 1936, cu un plus de 6.000 de lei. Veneau darurile din toate părțile. Fusese în inspecție și Generalul Cantacuzino. Căpeteniile legionare veneau bucuros în Banat, pentru că găseau o înaltă conștiință legionară și o populație extraordinar de primitoare. Profesorul Codreanu, Bănică Dobre, Moța, Nae Ionescu, Radu Gyr, Vasile Marin, Ion Banea, erau oaspeții predilecți ai Regiunii.

 

Trenul intră în Orșova. Jandarmii respiră liniștiți. Nu se întâmplase nici cel mai mic incident pe lungul parcurs de la Timișoara până aici. De acum nu mai au grijă. Șerban scoate o desagă își începe să împartă mâncare celor de pe bancă, începând cu Căpitanul Popescu. E ora mesei. Ceilalți jandarmi fac la fel. Căpitanul Popescu îi face semn lui Șerban să-mi scoată cătușele de la Mâini. Mi se dă și mie de mâncare. Pâine bună, ceva salam și brânză. Mestec încetișor hrana, dar cu gândul departe, la ceea ce mă aștepta la București. După ce am terminat, nici o secundă nu-mi lasă Șerban mâinile libere. Din nou îmi fixează cătușele, cu lănțișorul de siguranță.

 

Se înnoptase. Profitând de plecarea cerberului meu din vagon, pentru nevoi particulare, îl întreb pe Căpitanul Popescu cum merge frontul francez.

 

– Prost, îmi răspunde.

– Prost pentru cine?

– Prost pentru Francezi.

 

Aceasta a fost unica discuție ce-am avut-o cu el, în această lungă și obositoare călătorie.

Am început să rumeg informația. Prost pentru Francezi. Asta înseamnă că la Palat trebuie să fie panică. România rămânea prinsă între Rusia și Germania. Ce va face Regele? O nouă lucire de speranță. Nu cumva pentru asta am fost întrebat cu cine vreau să vorbesc când ajung la București?

 

Privind la fețele jandarmilor, în frunte cu Căpitanul Popescu, nu citeam în ochii lor satisfacție pentru prinderea mea. Afară de Șerban, care mă privea cu aceeași ură înflăcărată și era mândru de captura lui. În gândul lui de pe acuma gusta răsplata ce o va primi de la Generalul Bengliu.

 

Într-un târziu am adormit, căzând cu capul când pe un jandarm când pe celălalt. Au început să se audă sforăituri în vagon.

Oboseala biruia rând pe rând oamenii, mai ales că trăseseră și niște duști cu vin. Așa am dus-o toată noaptea, între un somn greu, coșmaruri, alunecând într-o parte și în alta și ghionturi din partea vecinilor, când îi incomodam prea mult.

 

De pe la Pitești, somnul m i-a dispărut. Am început să mă gândesc ce voi declara la interogatoriu. Trebuia să spun ceva. Trebuie să stărui în lucrurile cunoscute de ei, pentru a le abate atenția de la chestiuni ce nu voiam să se știe. Cum majoritatea chestiunilor petrecute în anii 1938-1939 fuseseră descoperite, nu avea nici un sens să le ascund.

 

Dar dacă mă întreabă pentru ce am venit în țară? Mi-am adus aminte ce făcuse Căpitanul în 1932, când cu complotul studențesc. Trebuie să aplic aceeași strategie. A spune fără nici o rezervă scopul pentru care am voit să intrăm clandestin în țară. Trebuie spus tot: pregătirea noastră de la Berlin, întâmplările din Iugoslavia, cum am căzut, cine a participat la expediție. Trebuie să accentuez motivele politice ale venirii noastre.

Mai ales că ele primesc o nouă și puternică ilustrare cu evenimentele de pe front. Trebuie spus clar că tot zbuciumul nostru în fața înrăutățirii situației externe a României, care va duce la dezmembrarea ei dacă se va continua aceeași politică. Nu trebuie încercată nici o mișcare a presupusei noastre culpabilități.

Orice manifestare de slăbiciune din partea mea ar nimici și cele mai îndepărtate și imposibile speranță a unei salvări in extremis.

 

Îmi făcusem planul de bătălie cu viitori mei anchetatori. Oboseala m-a biruit din nou. când m-am trezit, eram pe la Titu. N-am mai închis ochii. De acum mă apropii de ultima postfață a vieții mele. Din mâinile lor nu mai scap. Trebuie să fie emoție la București, începând de la Rege. Ofițerii de jandarmi și comisarii de poliție trebuie să fie exasperați de când mă tot caută. Le-am scăpat de atâtea ori din mâini, încât mi se crease legenda că mă strecor cu cea mai mare ușurință din cele mai grele capcane. Îi văd pe toți cu fețele crispate, gata să se arunce pe mine și să mă sfâșie.

 

4. În fața Generalului Bengliu

 

În dimineața de marți, 21 Mai, trenul accelerat de Timișoara intră în Gara de Nord. Vagonul în care mă aflam eu rămăsese tot la capătul trenului.

 

Se luminase de ziuă. După ce trenul s-a golit de călători, am fost scos din vagon, trecut peste mai multe linii și îndreptat spre un brek, care aștepta să mă ia în primire, undeva în afară de gară. în fața mașinii era un maior de jandarmi și un șofer militar. Am fost așezat pe o bancă, în mijlocul vehiculului, având, ca de obicei, la dreapta mea și la stânga mea, pe Șerban și șeful de secție. Căpitanul Popescu, cu maiorul de jandarmi, luaseră loc înainte, lângă șofer. Celelalte locuri fuseseră ocupate de o parte din jandarmii care mă însoțiseră. Ceilalți au fost concediați.

 

Cum cunoșteam Capitala, mi-am dat seama imediat că ne îndreptăm spre Inspectoratul General de Jandarmi, de pe șoseaua Bonaparte.

Cunoșteam bine și clădirea Inspectoratului, căci o examinasem de mai multe ori în cursul prigoanei din 1938-1939, fiind unul din obiectivele prevăzute să fie incendiate cu aruncătoarele de flăcări, în cadrul planului general de acțiune contra regimului carlist, din Februarie 1939.

 

Poarta de la Inspectorat se deschide și oprim în fața intrării principale. Coborâm din mașină și după ce urcăm câteva trepte, suntem introduși într-un hol. Apare un ofițer superior de jandarmi. Este Colonelul Cireș. Dă ordin să mi se ridice cătușele. Șerban execută ordinul, dar le ține înmână, în speranța că mi le va pune din nou. Nu va mai avea prilejul, căci de acum înainte voi trece pe alte mâini.

 

– Ei, șefule, îmi zice Colonelul Cireș pe un ton sarcastic. Ai multe păcate! Acum trebuie să le spovedești.

 

N-am răspuns nimic.

 

Așa cum mă înfățișam atunci în fața ofițerilor de la Inspectoratul de Jandarmi, nu eram o figură prea recomandabilă. Un ochi era învinețit de pumnul jandarmului, încât de abia se mai distingea. Pe obraz aveam fel de fel de desene de zgârieturi, iar mâinile erau o feerie de împunsături, lovituri și răni. Călcâiele îmi erau umflate, încât fiecare pas ce-l făceam mă străpungea până la creier. Nu puteam umbla decât foarte încet, călcând ca pe ouă. Singurul lucru bun ce-l aveam și care îmi dregea puțin aspectul mizerabil erau hainele de la Berlin, noi-nouțe. m-a izbit faptul că nu fusesem luat în primire de Colonelul Gherovici, care fusese mâna dreaptă a lui Bengliu în perioada asasinării Căpitanului și apoi a masacrelor din Septembrie. Probabil fusese schimbat pentru a-l elimina din contactul cu legionarii.

 

N-am stat decât câteva minute în hol și am fost introdus fără întârziere în biroul Generalului Bengliu, cu toată suita jandarmilor, în frunte cu Colonelul Cireș.

În mijlocul camerei aștepta în picioare un bărbat brunet, de trăsături regulate și cu tâmplele argintii. În uniformă, generalul Bengliu avea o ținută impunătoare. Tot grupul aștepta în poziție de drepți lângă ușă. Generalul Bengliu veni spre noi, dă mâna cu toți cei sosiți de la Timișoara și felicită pe Șerban, pentru brilianta lui operație. Apoi a făcut semn tuturor să se retragă. Am rămas cu Generalul Bengliu față în față. Amândoi în picioare. Eu cu spatele spre ușă, iar el cu spatele spre vastul birou, încărcat de mobilă masivă și cu două ferestre mari spre stradă.

 

M-a examinat puțin și n-a putut să-și oprească un semn de mirare.

 

– D-ta ești teroristul pe care îl căutam de doi ani? D-ta cu acești ochi albaștri? D-ta ești făcut să fii filosof și nu revoluționar. Cum ai ajuns să săvârșești asemenea fapte?

 

– D-le General, păi și ăsta sunt. Am fost profesor de filosofie la liceul din Lugoj. Deși nu am nici o înclinare spre violență, este că regimul m-a adus în această stare. D-voastră sunteți de vină.

 

Îl văd pe General că ia o înfățișare blândă.

 

– D-le Sima, D-ta să nu crezi că mie nu îmi pare rău de cele întâmplate. Dar am avut ordin. Eu sunt ostaș. Dar cât am putut, am ajutat pe legionari. Uite, eu l-am scăpat pe Radu Budișteanu și pe alții din provincie.

 

Aici, la mine, la Inspectorat, au venit delegații legionari din lagăre, în Martie din acest an.

Aici i-am găzduit și le-am oferit toate posibilitățile să ia contact cu legionarii liberi și cu autoritățile. Am contribuit cu tot ce am putut pentru eliberarea lor din lagăre.

 

Simțind din declarația lui – probabil pentru asta voia să stea de vorbă cu mine – o nuanță de șovăire și o încercare de a se justifica, gândindu-mă în altă parte și la faptul că a primit, probabil, cu satisfacție vestea de la Timișoara că aș dori să-i vorbesc, am introdus în discuție un element susceptibil să-i exploreze atât adevăratele sentimente cât și posibilitățile lui de intervenție în cadrul mașinăriei dictatoriale carliste:

– Domnule General, dacă așa stau lucrurile, dacă D-voastră ați fost unul dintre factorii destinderii și ați contribuit în mod puternic la realizarea ei, atunci pot să contez și eu pe bunăvoința D-voastră.

 

Îl văd pe General că se face mic de tot, se retrage câțiva pași și pe un ton temător îmi spune:

– D-le Sima, eu nu pot să fac nimic. Eu sunt ostaș. Eu stau la ordine și primesc ordine. Dar, uite, în câteva minute, vine la Inspectorat D-l Ministru de Interne, Ghelmegeanu. Vei sta de vorbă cu el. Numai el poate să decidă de soarta D-tale.

 

Am înțeles că Generalul Bengliu nu este o piesă esențială în funcționarea sistemului carlist, că, exact așa cum spunea el, e o brută executantă și nimic mai mult. Singurul lucru ce-l interesa era să-și păstreze postul.

 

Bengliu nu m-a întrebat nimic pentru ce am venit în țară. Asta e tot ce-am vorbit cu el. Prima anchetă o voi suferi așadar direct din partea Ministrului de Interne. În următoarele 48 de ore, se va hotărî soarta mea. Mi se va face proces sau mi se va aplica soluția polițienească?

 

5. Întrevederea cu Ghelmegeanu

 

Într-adevăr, așa cum mi-a spus Generalul Bengliu, Mihail Ghelmegeanu, Ministrul de Interne, a venit într-o goană la Inspectoratul de Jandarmi pentru a-și vedea prizonierul.

Trebuie să fi fost între opt și nouă, destul de dimineață pentru a-și tulbura odihna un ministru. Asta înseamnă că toate ierarhiile Statului, începând de la umilul șef de post din Clopodia până la Rege erau în stare de alarmă.

 

Nici nu sfârșisem bine vorba cu Generalul Bengliu și se anunță sosirea ministrului. Eu rămân în cabinet, în timp ce Bengliu iese în hol și-l primește. După ce-l introduce, Generalul se retrage, făcând o adâncă plecăciune. Ghelmegeanu trece prin birou și-mi face semn să ies în fața lui. Fără să mă întrebe nimic, văd că ia o atitudine marțială și începe o perorație pe un ton grav, ca și cum ar fi fost finalul unui discurs:

– Pe mine nu mă poate intimida nimeni. De când am luat în primire acest post, am îmbrăcat cămașa morții, cum spunea Tudor Vladimirescu. Sunt din Oltenia, sunt neam de panduri, din satul Ghelmegoaia, de unde își trage originea Domnul Tudor.

 

Se plimba agitat, de-a lungul mesei, gesticulând și apăsând cuvintele:

– Să nu crezi că-mi este frică de D-ta și echipele D-tale.

– Dar, Domnule Ministru, încerc să-l potolesc, nu vă amenință nimeni. Nici o echipă nu e pe urmele D-voastră.

– Lasă că vă știu eu. Atunci pentru ce ai venit clandestin în țară?

– Pentru a împiedica să se continue politica externă funestă de până acum. Consecințele vor fi tragice atât pentru țară cât și pentru Rege.

– Cum înțelegi D-ta să împiedici continuarea politicii externe de până acum?

– Prin orice mijloace.

– Chiar omorând pe Rege?

– Am spus prin orice mijloace, revoluție, atentat, dacă acestea erau ultimele argumente.

 

Domnule Ministru, vreau să vă precizez că scopul expediției noastre de acum nu a fost răzbunarea, cum probabil credeți, ci un scop strict politic, de politică externă, impus de interesele supreme ale țării. Vedeam de la Berlin, cu îngrijorare și durere, cum totul se prăbușește în jurul României, toate alianțele ei. Vedeam că va veni și rândul României să fie sacrificată și sfâșiată între vecinii ei. Asta ne-a determinat de astă dată să luăm calea spre țară și să ne asumăm aceste riscuri care m-au condus pe mine în fața D-voastră. Am crezut că nu mai e nici un moment de pierdut, că schimbarea alianțelor tradiționale se impune vertiginos. Vedeți ce se întâmplă pe frontul francez. De altminteri, cunoașteți punctul nostru de vedere din răspunsul în scris ce l-am dat delegaților legionari veniți din țară, pentru a fi înmânat Regelui. Am venit în țară, cum am putut, ca să precipităm încadrarea României în Axă.

 

Ghelmegeanu s-a mai potolit. S-a așezat pe scaun și mă asculta cu atenție. Argumentul era puternic. Atacam în punctul care-i neliniștea mai mult, nu numai pe el, ci toate partidele și toată țara. Criza externă se apropia cu pași gigantici.

 

Dar din nou are un acces de furie:

– Bine, dar atunci ce-a fost cu manifestul ce l-ați semnat în 24 Martie și l-ați predat și guvernului german? Ați atacat regimul și pe Rege în termeni incalificabili.

– Acest manifest a fost citit și semnat de cei prezenți în ședința de comemorare a morții profesorului Nae Ionescu, despre care am auzit din țară că ar fi fost otrăvit. Și apoi la acea dată nu am avut nici o legătură cu legionarii angajați în procesul de destindere. Delegația legionară a sosit din țară, la Berlin, abia în 24 Martie, după semnarea manifestului.

 

Ceea ce m-a izbit atunci și rețin până astăzi perfect în minte este lipsa lui de reacțiune la grava acuzație ce-o azvârleam regimului. Mă întreb până astăzi dacă știa el ceva de moartea lui Nae Ionescu?

Mă așteptam la o ieșire violentă din partea lui, când un arestat ce stă în fața execuției își îngăduia să facă o atare afirmație.

 

În loc să apere guvernul de această acuzație, mi-a administrat o lovitură joasă:

 

– Ai mâinile pătate de sânge!

 

Cum aceasta nu avea nici o legătură cu discuția precedentă, m-am uitat la mâini, care într-adevăr, aveau un aspect neplăcut, brăzdate de zgârieturi încă proaspete.

 

– Nu asta. Ai săvârșit atâtea crime, îmi spune, azvârlindu-mi privire piezișă.

 

N-am răspuns nimic, căci ar fi însemnat să irit pe un om care făcuse parte din guvernul ce patronase atât asasinarea Căpitanului cât și masacrele din Septembrie 1939.

 

– Să-mi spui acuma, continuă Ghelmegeanu răstindu-se la mine, ce legături aveți în Germania?

 

– Eu, personal, n-aveam nici o legătură. În cadrul Comandamentului de la Berlin aveam rolurile împărțite. Eu mă ocupam de legăturile cu țara.

Despre ceilalți camarazi știu că reușiseră să pătrundă în cele mai înalte sfere ale guvernului și partidului. Ciorogaru are legături cu Goering și foarte importante cercuri economice.

Vojen, prin Generalul Gauthier, a intrat în contact cu Marele Stat Major. Papanace a avut întrevederi cu Schikedanz, șeful oficuilui de politică externă al partidului, care dublează și controlează politica externă oficială. D-l Sturdza cunoaște pe aghiotantul personal al lui Hitler. Constant e bine introdus la Goebbels, iar părintele Dumitrescu-Borșa are relații la Arbeitsfront, Gestapo și alte instituții ale partidului. Eu am cunoscut funcționari mai mărunți, mai ales în legătură cu actele mele.

 

– Dar cu Hitler?

– Nu știu nimic. Poate D-l Sturdza.

 

A rămas pe gânduri.

 

– Ce nume purtai în Germania? mă întreabă pe un ton mai puțin inchizițional.

– Aveam un Fremdenpass, pe numele de Aurel Ionescu.

– Și unde locuiai?

 

În Maikowskistr 2. Era locuința mea oficială, care figura pe pașaport. Era inutil să neg aceste date, căci poliția germană, în schimbul unor contra-servicii, informase poliția română de refugiații legionari de la Berlin și numele sub care se ascundeau.

În Germania am făcut descoperirea că există o internațională a polițiilor, peste deosebirile ideologice.

 

– Bine, D-le Sima, îmi spus Ghelmegeanu pe un ton potolit, dar cu o nuanță de mare reproș, ce fel de patrioți sunteți D-voastră? În timp ce Ungurii țin mobilizate diviziile de-a lungul frontierei de vest, D-voastră conspirați contra țării de la Berlin. Căci nu e secret pentru nimeni că Berlinul susține revendicările maghiare.

 

– Domnule Ministru, tocmai pentru asta am venit. Trebuie schimbată cât mai repede politica externă și să ne apropiem de Puterile Axei. Odată acest acord realizat, primejdia ce se cerne asupra Ardealului va scădea din intensitate. Numai să nu fie prea târziu.

 

– Vom vedea. Deocamdată, D-ta vei trece la Siguranță pentru anchetă.

 

M-a trecut un fior. Până acum nu am suferit nici o anchetă propriu-zisă. Am avut mai mult discuții cu persoanele ce le-am întâlnit pe traseul Timișoara-București. Întâlnirea cu Ghelmegeanu avea o importanță deosebită, căci ieșisem de pe linia polițienească, pentru a mă întâlni cu un membru al guvernului. Cazul meu se convertise în două zile într-un caz politic. Cu toate că Ghelmegeanu s-a purtat brutal cu mine, însuși faptul că venise să mă vadă arăta încurcătura în care se afla guvernul. Dacă mă trimitea la Siguranță, pierdeam această poziție privilegiată. De pe piedestalul politic, coboram în mașinăria de rutină a regimului. Am încercat să evit acest destin și în momentul când Ghelmegeanu a ridicat telefonul pentru a anunța Siguranța, am pus mâna pe mâna lui și l-am împiedicat să vorbească, zicându-i:

– D-le Ministru, cu toate că m-ați tratat cu toată asprimea, am văzut că v-a interesat enorm partea politică a declarațiilor mele. Pe baza acestei constatări, îmi permit să vă fac o sugestie: nu mă trimiteți la Siguranță, pentru ca aceste discuții să poată continua. În momentul ce voi fi transferat la Siguranță, acest lucru se va auzi, se va scrie poate și în gazete, și cum toți cei din afară cunosc metodele ce se aplică aici, se va crea în țară o tensiune care va sfărâma orice posibilitate de înțelegere sau dacă se va face, va avea umbrele și neplăcerile ei.

 

– Dar ce ai vrea să trimit la Hotel? mi-a răspuns Ghelmegeanu sarcastic. Chiar dacă te-ai fi întors în țară de bunăvoie și ar fi trebuit să treci pe la anchetă.

– Nu mă gândesc la hotel. Rămân aici la Inspectorat, unde au fost găzduiți și camarazii mei din lagăre și D-voastră sau altcineva puteți veni pentru a continua ancheta pe temele tratate astăzi.

– Nu, nu se poate.

 

A pus mâna din nou pe telefon și a spus ceva, un consemn probabil, și apoi a sunat.

 

A sosit Bengliu și l-a însoțit până la ușă. Când s-a întors Generalul, numai avea aerul binevoitor de dinainte. M-a primit sever. Strigătele lui Ghelemgeanu se auziseră până afară și el, ca om de execuție, s-a simțit obligat să ia aceeași atitudine.

 

6. La Siguranță

 

Nici nu trecuse zece minute de la plecarea lui Ghelmegeanu și apar doi domni care mă iau de subțioară și mă coboară în curtea interioară a Inspectoratului. Aici mă urcă într-o mașină, iar ei se așează de-o parte și de alta a mea, ținându-mă strâns de braț. Nu vorbesc nimic. Șoferul dă drumul mașinii. Ieșim pe poartă și din Piața Victoriei o luăm pe Bulevardul Brătianu. În spate observ o altă mașină încărcată cu agenți. Mă uit la însoțitorii mei. Unul poartă ochelari negri, un bărbat în jurul a 40 de ani, cu o față tăioasă. Celălalt e un tip blând, angelic de frumos, cu ochi albaștri.

 

De la Universitate, urcăm pe Bulevardul Carol spre Siguranță, care se găsește pe Bulevardul Protopopescu. De acum trebuie să mă aștept la tot ce poate fi mai rău. Parcă sunt împins într-un coridor întunecos, unde mă pândesc din toate ascunzișurile numai primejdii și de unde nu mai e scăpare decât spre moarte.

 

Mașina intră pe poarta Siguranței, în partea unde se găsește arestul ei. O curte înghesuită, închisă din toate părțile de ziduri. De jur împrejur, niște odăi la parter și etaj. Cele de jos sunt zăbrelite. Sunt dat în primirea unui om uscățiv, cu cute adânci pe față și cu o privire rea. Lângă el, un alt individ înalt, osos, cu ochii injectați. Un al doilea agent, mai mărunțel și îndesat, avea o figură mai binevoitoare. Primii doi mă iau de brațe cu putere și mă smucesc pe niște scări la etaj. Aici mă îmbrâncesc într-o cameră strâmtă și lunguiață, de acelea de hotel sărăcăcios, mă trântesc pe un pat și îmi pun cătușele la mâini și la picioare. Apoi se așează tustrei pe scaune și mă privesc cu un amestec de ură și curiozitate. Când o să intru la moară? Când o să înceapă bătăile și schingiuirile?

 

Cu ochii în tavan, încep să depăn ultimele întâmplările. Acum zece zile eram încă liber, la Ofcea. Mă bucuram cu Tomici și Petrașcu, în jurul unui pahar de vin, ascultând veștile de pe front. Nici prin gând nu-mi trecea că peste zece zile să fiu în starea de acum, înlănțuit și redus la neputință. Nu cumva sunt pradă unui coșmar? Închid ochii și apoi îi deschid, în nădejdea că agenții de lângă mine vor dispărea, trezindu-mă înaltă parte. Dar nu se întâmplă nimic. Cele șase perechi de ochi nu mă slăbesc. "Acum ești în puterea noastră! Nu ne scapi!" păreau că zic.

 

Mă aflu pe un pat de fier, deasupra unei pături cazone, cu o perină la cap. Pe câți legionari nu vor fi schingiuit și ucis cei de lângă mine? Parcă adulmecă prada și nările lor freamătă de plăcerea anticipată de a mă transforma într-o masă de carne. Numai să vină ordinul! Duminică seara eram încă liber. Azi e Marți 21 Mai. Mai aveam în noaptea aceea încă o licărire de speranță, dar puterile m-au lăsat. În 48 de ore, am trăit o avalanșă de întâmplări. Prins la Clopodia, dus la Timișoara, transportat la București, confruntat cu Bengliu și Ghelmegeanu, iar acum predat anchetei de rutină. Dumnezeu să aibă milă de mine!

 

Observ că la ușă, care e întredeschisă, mai e cineva. În sfârșit îl zăresc. E un jandarm cu baioneta la armă. Sunt strașnic păzit: trei agenți cu mine în cameră, un jandarm la ușă, în afară de posturile fixe.

 

Stau singur cu gândurile mele. Nimeni nu vorbește nimic. Ca și cum ne-am supraveghea. La amiază, se rupe tăcerea. Agentul cel uscățiv, care părea a fi șeful celorlalți doi, mă întreabă dacă vreau să mănânc ceva. Cum nu luasem nimic în gură de aseară și emoțiile consumă, am răspuns că da. După o jumătate de oră mi se aduce o mâncare gustoasă de carne cu cartofi, o bucată de pâine și o cană cu apă. Probabil fusese luată de la un restaurant din apropiere. Am mâncat cu poftă. Citisem că nici condamnaților la moarte nule piere pofta de mâncare.

În definitiv ce sunt și eu? Ce șanse de scăpare mai am? Mi-au dat voie să mă scol de pe pat și să mă așez pe marginea lui, în timp ce-am mâncat. Le-am mulțumit și, la un semn al lor, mă trântii iarăși în pat și îndată cătușele reveniră la locul or cu o dexteritate uimitoare.

 

Ce Dumnezeu, vor să mă țină tot timpul așa? Nu e o poziție comodă să stai zi și noapte trântit în pat și mereu pe spate. Încep să mă doară coastele. Așteaptă, flăcăule, îmi zic în gând, asta e floare la ureche. Voi fi așezat în alte poziții, și mai incomode...

 

Mai târziu aflai, când limbile se dezlegară, din cine era formată prima mea echipă de pază. Era comisarul Curelea din Brigada Mobilă, cu doi agenți sub comanda lui. Curelea cel mai rău, cel mai fioros, dintre comisarii de la Brigada Mobilă. Nu descopereai un pic de milă în ochii lui... O privire rece, în care pâlpâia doar pofta de a se azvârli pe o nouă victimă. Agentul de lângă el, înalt, osos, cu ochii injectați, era o brută. Dacă apuc pe mâinile lor, vai de bietele oase. Celălalt cu figura de om bun, îmi surâdea din când în când. Cine știe ce crime are și el pe conștiință?

 

7. Cabinetul lui Nicki Ștefănescu

 

După masă, pe la orele două, mi se desfac cătușele și sunt condus în cabinetul lui Nicki Ștefănescu. Cobor niște scări înguste, urc altele, până ce ajung în partea dinspre Bulevard a edificiului, unde să găsesc birourile. Mă ia în primire tipul blond din mașină, care, după felul cum trata pe însoțitorii mei, părea a exercita o funcțiune importantă în cadrul instituției. Acesta mă introduce în cabinetul Directorului. Când intru, descopăr la birou pe celălalt personaj din mașină, purtând tot ochelari negri, dar de culoare mai deschisă. Acesta e faimosul Moruzov, îmi zic în sinea mea, omul care deține toate secretele Statului și care, pentru a părea român, și-a luat numele de Nicki Ștefănescu.

 

Un ușor tremur se ridică din toată ființa mea. Dar mă stăpânesc și fața îmi rămâne nemișcată. Doar inima galopează. Stau în picioare, iar Moruzov pe scaun, de partea cealaltă a biroului. Mă fixează îndelung. Eu nu pot să-i urmăresc expresia ochilor din cauza ochelarilor întunecați. Își examinează dușmanul învins, înainte de a-l preda morții. Ca Armand Călinescu, care, înainte de a-i trimite la moarte pe legionarii prinși în Februarie 1939, Vucu, Nadoleanu, Iovu, i-a vizitat pe acei care voiau să-l răpună și pentru a le azvârli o ultimă sfidare.

 

După câteva minute apăsătoare, îmi face semn să mă așez pe scaunul din fața lui. Îmi oferă o țigară. O iau. Așa încep toate anchetele, cu țigări și amabilități, pentru a sfârși cu întinsul.

 

– Dar ce-ai pățit la ochi?

– M-au lovit jandarmii când m-au prins la Clopodia. Și îi povestesc scena.

– Dar de ce mergi așa de greu?

– Asta e o chestiune. Mi s-au umflat picioarele din cauza marșului forțat ce l-am făcut de la Belgrad la frontieră.

– Uite ce e, Domnule Sima, te rog să răspunzi la întrebările mele fără ocolișuri și să spui tot ce știi, căci altminteri punem ciomagul și știi că ciomagul e mai tare decât pielea.

– Nici n-am ce ascunde, Domnule Director. Lucrurile petrecute le cunoașteți și D-voastră tot așa de bine, poate chiar mai bine. Cât privește motivul pentru care m-am întors în țară și planurile cu care am venit, le-am mărturisit clar și categoric D-lui Ministru Ghelmegeanu. Camarazii care m-au însoțit cred că sunt toți arestați până la ora actuală, iar în țară n-am ajuns să întreprind nimic, fiind prins la câțiva kilometri de frontieră.

 

Văd că se apleacă și aprinde un bec colorat, care se afla chiar pe masa lui. Probabil că era un semnal ca să asculte cineva conversația. Poate de la Palat. Aceasta se întâmpla regulat când vorbeam cu el.

 

În continuare, am făcut inventarul episoadelor legionare din perioada 1938-1939. Câteva zile în șir, dimineața și după masa, în biroul lui Nicki Ștefănescu, n-am făcut altceva decât să disecăm trecutul. Am parcurs, cu fel de fel de întreruperi și comentarii, momentele principale ale luptei dintre mișcare și regim.

 

În cursul acestor reconstituiri, s-a petrecut însă ceva ciudat, care a schimbat atmosfera dintre anchetator și anchetat. Nicki Ștefănescu se încălzise, se pasionase, dar nu pentru anchetă, al cărei obiect trebuia să fie de a smulge de la mine cât mai multe amănunte privitor la organizația legionară, ci pentru latura mai ascunsă a acestei încleștări de moarte între Legiune și regim. Pierduse firul anchetei, se înfunda din ce în ce mai mult în excitația mintală ce i-o provoca un șir de întâmplări senzaționale. Îl interesa mai mult să afle cum s-au strecurat prin mâna lui, el care avea conducerea supremă a operațiilor de urmărire a legionarilor, fie eu fie alți camarazi. El cunoștea aproape tot din declarațiile făcute ulterior de legionarii prinși și amestecați în aceste peripeții, dar îi lipseau anumite elemente și voia să știe exact cum s-au petrecut miraculoasele salvări. De la anchetă am ajuns la un fel de dialog, în cursul căruia unul sau altul completam ceea ce nu știa celălalt, amănunte care dădeau un mai mare relief unei întâmplări oarecare. Eram ca doi rivali, care întâlnindu-se pe un teren neutru, își oferea unul altuia plăcerea de a-și povesti cursele ce și le-au întins reciproc.

 

Am fost bucuros că ancheta aluat acest curs neașteptat, căci dacă Nicki Ștefănescu și-ar fi pus în aplicare avertismentul dat ca să știu, sub amenințarea întrebuințării ciomagului, nu știu câtă vreme aș fi putut rezista.

Fără îndoială că erau încă multe lucruri neștiute de el. În special mă îngrijorau gazdele ce și-au pus viața în joc pentru noi în timpul prigoanei și mai mult decât aceasta, ofițerii cu care am avut legătură pentru lovitura plănuită în Februarie 1939. Erau peste 40 de ofițeri din Capitală, de la colonei la sublocotenenți, angajați în acțiune.

 

În cele patru zile de anchetă, am abordat numeroase subiecte, fără a exista o continuitate, nici chiar o ordine cronologică. Am intrat în probleme politice, problema mișcării, asasinarea Căpitanului, motivația atentatelor din Noiembrie 1938, cazul Ștefănescu-Goangă, evadările lui Vasile Christescu și Alecu Cantacuzino, reorganizarea mișcării după asasinarea Căpitanului, arestările din Ianuarie 1939, laboratorul din Strada Oarcă, aruncătoarele de flăcări, fuga în Germania, revenirea lui Miti Dumitrescu, atentatul contra lui Armand Călinescu.

Cum și el îmi oferea informații pe care nu le știam, am avut mari surprize. O serie de întâmplări numai cu completările lui apăreau în toată lumina.

 

8. Erai în mâinile noastre...

 

În cursul acestor evocări a tragicelor întâmplări legionare din perioada 1938-1939, Moruzov, alias Nicki Ștefănescu, într-un moment de sinceritate mi-a destăinuit cea mai uluitoare aventură din viața mea de luptător în clandestinitate.

 

– Domnule Sima, erai în mâinile noastre. Omenește, nu mai puteai scăpa, căci toată brigada mobilă, sub directa mea conducere, venise să te prindă. Erai în mijlocul nostru și doar trebuia să ne năpustim pe D-ta și să-ți punem cătușele. Și totuși ai scăpat grație intervenției idioate a unui agent. Ne-am încurcat în propriile noastre ițe. Așa ceva nu mi s-a întâmplat în viața mea de polițist.

 

Îl priveam nedumerit. Nu știam la ce operație se referea, căci atâtea pățisem încât nu mă puteam fixa asupra nici uneia.

 

– Îți mai aduci aminte de Gheorghe Proca?

– Da, un tânăr din Moldova. Bun camarad, a fost împușcat la Miercurea-Ciuc.

– Dacă ai știi că te-a trădat!

– Trădat Proca? Nu se poate! N-am nici un motiv să-l bănuiesc. Eram deosebit de legat de acest băiat.

– Vei înțelege când vei afla ce s-a întâmplat pe Strada Pieptănari, în acea seară de Ianuarie.

 

Pentru ca cititorul să poată urmări pe Nicki Ștefănescu, sunt nevoit să povestesc antecedentele acestui episod. Când mi-a pomenit de Strada Pieptănari, mi s-a luminat toată scena din seara aceea.

 

Întâmplarea e în legătură cu fuga în Polonia al celui de-al doilea grup legionar, format din Nicolae Petrașcu, Viorel Trifa, Titi Cristescu și locotenentul Anghel Dragomir.

Primul grup, constituit din Preotul Borșa, Nicolae Horodiceanu și Stelian Stănicel, părăsise țara prin nordul Bucovinei, în 15 Decembrie 1938. Poliția din Bucovina aflase de trecerea acestui grup și, ca urmare, întărise măsurile de pază la frontiera cu Polonia. Aflând de acest lucru, am întărit și eu protecția celui de-al doilea grup. Ei vor fi însoțiți de Proca până la frontieră și de doi ofițeri. Ofițerii la care am făcut apel pentru a-i conduce au fost locotenentul Maricari și locotenentul Florin Gârcineanu, fratele lui Puiu Gârcineanu.

 

Gheorghe Proca era un tânăr recomandat de locotenentul Anghel Dragomir. Dar cine era locotenentul Anghel Dragomir? Era fosta gazdă de la Brașov a lui Alexandru Cantacuzino. Când acesta a sărit din tren, în apropiere de Brașov, și-a găsit refugiu la locotenentul Dragomir. Mai târziu și locotenentul Dragomir a fost silit să părăsească viața militară și să se refugieze în clandestinitate la București. Prin Anghel Dragomir a intrat Proca în grupul de acțiune. Era un tânăr înalt frumos și foarte isteț. În cursul lunii Decembrie fusese aproape nelipsit de lângă mine. L-am folosit în fel de fel de misiuni, pe care le-a adus la îndeplinire cu o artă desăvârșită.

În cursa de șoareci ce ni se întinse în Strada Bucovina 2, numai grație prezenței lui de spirit am scăpat să nu fiu arestat de comisarul Borcea. Toate referințele despre Proca erau excelente, atât din propria mea experiență cât și din spusele altora.

 

Trecerea grupului Petrașcu fusese prevăzută pentru ziua de 8 Ianuarie 1939. Cel mai târziu a treia zi, Proca trebuia să se întoarcă și să raporteze ce-a făcut. Dar termenul trecuse fără ca Proca să apară. După arestările de la începutul lui Ianuarie, după explozia din Strada Oarca, mă gândeam cu groază acuma să nu se întâmple și a treia nenorocire. În sfârșit, în 13 Ianuarie 1939, omul nostru de legătură, Dr. Borcănescu, în casa căruia ne întâlneam de obicei, îmi dă de veste că s-a întors Proca cu misiunea îndeplinită, dar că echipa însoțitoare a avut de suferit. El este urmărit și temându-se să mai vină prin centru și-a găsit o gazdă pe la marginea Capitalei, în Strada Gh. Popescu Nr.6, unde mă roagă să-l caut, chiar astă seară. Extraordinar de fericit că cel puțin grupul Petrașcu a scăpat din ghearele poliției, am acceptat imediat întâlnirea propusă de Proca, fără să mă gândesc la altceva decât la groaza ce-i intrase în oase. Cum nu știam unde e această stradă și nici măcar cartierul în care se află, l-am rugat pe Dr. Borcănescu să mă conducă până la noua gazdă a lui Proca.

 

Întâlnirea fusese fixată pentru orele opt seara. Exact la această oră ne aflam în fața casei de la numărul 6, din Strada Gh. Popescu.

Era o uliță întunecoasă din apropierea Cimitirului Bellu. Un capăt al ei cobora spre Sanatoriul de Tuberculoși Filaret, iar celălalt urca spre Strada Pieptănari. Aceasta din urmă era o stradă mai largă și bine luminată. Începea din fața Cimitirului Bellu, unde se aflau și stațiunile terminale ale tramvaielor 12 și 20, și se prelungea până la marginea Capitalei.

 

Eu rămân la poartă și Dr. Borcănescu intră în casă pentru a-l aduce pe Proca. După un minut se întoarce cu el. Ne strângem mâinile în tăcere. În acel moment, Dr. Borcănescu se desparte de noi și o ia în direcția Sanatoriului de Tuberculoși. Noi doi urcăm spre Strada Pieptănari și când să ajungem la încrucișare, pornim la stânga, în direcția Cimitirului Bellu, cu gândul să luăm tramvaiul. Mergem la pas cum îmi era obiceiul, pentru a nu atrage atenția.

 

Ceea ce m-a izbit pe Strada Pieptănari, la ora aceea și cu frigul acela, era neobișnuita mișcare de oameni. De-o parte și de alta a străzii, pe trotuare, văzui pâlcuri de oameni. Câte doi, câte trei, fie că stăteau pe la colțuri fie că se plimbau. Ceva mai departe, dăm de o mașină oprită. Doi indivizi erau așezați sub roată, reparând ceva, în timp ce alți doi ședeau în mașină. Ce să fie?

Din fața noastră se apropie o pereche de domni. Din spate parcă ne urmărea o altă pereche. Trecem de mașină fără să ni se întâmple nimic. Nu suntem opriți nici de perechea ce venea spre noi.

 

Deși nu ni se întâmplase nimic, neliniștit de animația ce-o arăta această stradă îndepărtată de Centru, într-o seară geroasă de iarnă, cum trecem de mașină, îl iau pe Proca de braț și traversăm strada pe trotuarul celălalt. Dar în loc să ne continuăm drumul spre stațiunea de tramvai din fața Cimitirului Bellu, o luăm înapoi pe Pieptănari, în direcția de unde am venit. Nu observ nici o mișcare suspectă. Lumea de pe stradă fumează, gesticulează și se plimbă fără să ne dea atenție. "Poate nu e nimic, zic lui Proca, o simplă închipuire, dar ca măsură de precauțiune hai să dispărem din acest loc populat". Mergem pe Pieptănari cu același pas agale, fără să fim deranjați de nimeni, până ce dăm de o stradă la stânga. O luăm pe ea cu gândul să ieșim de pe artera principală. Dar strada nu se lungește mult. La stânga se deschide o altă stradă, paralelă cu Pieptănari.

Apucăm pe ea în speranța că ne vom putea pierde urma. Dar ajungând la capătul ei, constatăm că se înfundă din nou în Strada Pieptănari, printr-un apendice paralel cu primul. La capătul străduței care dă în Pieptănari, vedem două persoane sub lumina unui felinar. Ne întoarcem până la capătul celălalt și prim spre Pieptănari. Și aici descoperim două umbre. Eram prizonierii unui sistem de străzi în patrulater și nu ne puteam mișca decât în marginile lui. O luăm iar înapoi și neștiind ce să facem, intrăm într-o curte, cu gândul să ne prefacem că întrebăm de cineva. Poarta e deschisă, dar geamurile de la casă nu sunt luminate. Probabil stăpânii nu sunt acasă. Nici lătrat de câine nu se aude. Batem la ușă. Nici o mișcare. Batem la geam. Nu răspunde nimeni. Ce să facem? Parcă nu m-aș întoarce nici în stradă. Riscăm să atragem atenția vecinilor, căci cine se plimbă la ora asta în frig și în noapte? Nu ne rămâne decât un singur drum: trebuie să mergem înainte. În fața noastră, lipit de curte, se ridica un zid înalt. Nu știm ce e dincolo. Poate o stradă sau o altă curte. Ne cățărăm pe niște cotețe și ne urcăm pe zid. Facem zgomot din cauza tinichelei de pe acoperișul lor. Câinii mahalalei ne-au simțit și încep să latre. E un cor infernal pe toate glasurile. Numai să nu iasă vecinii din casele alăturate, unde se vede lumină. Într-un efort disperat ajungem pe muchia zidului și, în lătratul de câini, coborâm de partea cealaltă. Stăm pitiți o clipă și scrutăm locul. Respirația ni se taie.

Am ajuns în tovărășia morților. Suntem într-un cimitir. Sărim și ne ascundem îndărătul unei pietre funerare. Ce aventură fără sens! Ne-am speriat ca niște proști de niște oameni care se plimbau pe stradă fără nici un gând rău. Uitându-ne la inscripțiile de pe morminte, mai descoperim că ne aflăm într-un cimitir evreiesc. Nu putem înnopta aici. După ce s-au potolit câinii, ne ridicăm încetișor și o luăm pe aleea principală. La capătul ei, descoperim o poartă. Poarta e întredeschisă. Un om stătea proptit de ea și fluiera a urât. Nu mai putem da înapoi. Ne-a auzit și a întors capul spre noi.

Probabil e paznicul cimitirului. Ieșim pe lângă el și îi dăm bună seara. Ne zice "noapte bună", fără să ne întrebe ce căutăm în cimitir la ora aceea. O fi crezut poate că am fost pe la cineva. Poate e o căsulie în cimitir, unde locuiește el sau altcineva.

 

Convins că n-a fost nimica, că am căzut victima unei bănuieli neîntemeiate, îndată ce ieșim din cimitir, îl iau pe Proca de braț și mă îndrept spre stațiunea de tramvai din fața Cimitirului Bellu. Dar el atunci cu o energie feroce mă oprește să mai fac un pas, strigându-mi din toate puterile:

– Nu, Domnule Comandant, nu e bine. Trebuie să dispărem din acest loc. E înțesat de agenți.

 

Eu, nu și nu. Mă lupt cu el ca să-l târăsc spre tramvai.

 

– Ne-am făcut năluci, îi spun. E lume pașnică ce se plimbă pe stradă. Hai spre tramvai. Sunt obosit. Vreau să ajung acasă să mă culc. Bine că ai scăpat.

 

Din nou proteste disperate. Să nu mergem la Cimitirul Bellu, să nu mergem la tramvai. Ne prind. Cu părere de rău cedez insistențelor lui și o luăm în direcția opusă Cimitirului Bellu, pe șoseaua București-Oltenița. Contaminat de panica lui, mai mult alergam decât mergeam. După vreo trei sferturi de oră de marș forțat, ne oprim. Nu puteam merge până la capătul șoselei, căci pe acest drum nu ne întoarcem în oraș. Ne hotărâm să tăiem locul viran din stânga, în așa fel încât ocolind Cimitirul Bellu, să ajungem dincolo de el, undeva pe Calea Șerban Vodă, și de aici să luăm tramvaiul. Dar după câteva sute de metri, numai putem înainta. Simțim terenul moale și lunecos sub picioare.

Pe acest câmp se depozitau gunoaie și eram în primejdie să ne frângem gâtul sau să ne înfundăm în grămada de gunoaie. Ne întoarcem și, în lipsă de altceva mai bun, ne continuăm drumul pe șosea, spre ieșirea din Capitală.

 

De când tot umblăm trebuie să fi trecut vreo două ore. Ne uităm la ceas. E trecut de zece. Trebuie să ne întoarcem, căci altminteri nu mai apucăm tramvaiul. De astă dată Proca nu se mai opune. S-a convins și el, probabil, că ne-am speriat degeaba. Până când ajungem la stațiunea de tramvai din fața Cimitirului Bellu, se face ora 11. Locul e pustiu. Nu se observă nici o mișcare. Dispăruse și lumea de pe Strada Pieptănari, pe care o puteam contempla departe, căci cădea perpendicular pe șosea. Tramvaiul se pune în mișcare. Respirăm ușurați. Nici la stațiile următoare de pe Calea Șerban Vodă nu se urcă nici o mutră suspectă. Intrăm în oraș. De abia atunci se luminează la față Proca, își reia aerul lui degajat și vesel și începe să-mi povestească ce s-a întâmplat în Bucovina. Au fost surprinși de jandarmi tocmai în momentul când grupul era pe punctul să treacă. Petrașcu și însoțitorii lor au rupt-o la fugă în direcția graniței poloneze, au trecut un râu prin apă până la brâu, și numai cu mare greutate au ajuns de partea cealaltă. Atunci furia următorilor s-a descărcat contra însoțitorilor. După câte știe el, cei doi ofițeri nu au avut nimic de suferit. Din respect față de uniformă, jandarmii nu au cutezat să-i aresteze sau să-i chestioneze.

Și așa a rămas el singur victimă. De la frontieră a fost transportat de urgență la Siguranța din București, unde a început ancheta. A fost groaznic chinuit ca să spună unde e "Comandamentul". Nemaiputând răbda, a spus să fie condus în fața lui Nicki Ștefănescu, căci vrea să declare. Dar pe drum s-a întâmplat minunea. Poarta Siguranței era deschisă și profitând de un moment de neatenție al agentului care îl însoțea, a fugit în stradă. S-a dat alarma. un stol de agenți s-a luat după el, dar fiind iute la picior, și-a pierdut urma. Eu îl priveam cu admirație și nu mai puteam de bucurie.

 

Când am trecut cu tramvaiul dincolo de Dâmbovița, ne-am coborât și apoi mi-am luat rămas bun de la Proca, cu gândul să mă duc la gazda mea, unde niciodată nu aduceam pe nimeni. Dar Proca nu voia în ruptul capului să se despartă de mine. El nu are unde să doarmă, îmi spune. A fost silit să declare locuința lui și nu știe alta unde să se ducă. Casa din Strada Gh. Popescu nu-i mai pare sigură, după ce le întâmplate astă seară. Atât de mult s-a rugat să-l iau cu mine încât pentru prima oară am făcut imprudența să-mi descopăr ultimul meu refugiu.

 

Aceasta a fost întâmplarea cu Proca din noaptea de 13 Ianuarie 1939. Eu eram ferm convins până ce nu m-am aflat față în față cu Nicki Ștefănescu că pe Strada Pieptănari nu s-a petrecut nimic deosebit. După atâtea pățanii, nu e de mirare că imaginația noastră, excitată de primejdiile trecute, să descopere în fiecare colț de stradă un agent.

 

Spre marea mea uimire, am aflat din gura lui Nicki Ștefănescu lucruri pe care nu le-aș fi putut nici măcar bănui. Partea ocultă a întâmplării de pe Strada Pieptănari schimba toată perspectiva. Strada era înțesată de agenți, iar eu scăpasem din mâinile lor printr-o intervenție providențială. Și aceasta fără ca să fiu măcar conștient de gravitatea primejdiei.

 

Proca într-adevăr fusese prins pe frontieră și adus la București. A fost supus la torturi. A vorbit de locotenentul Maricari și de Florin Gârcineanu. Dar Nicki Ștefănescu cerea Comandamentul. Cine a organizat expediția? A vorbit de mine. Atunci a fost pus să aleagă: sau mă denunță sau va fi omorât în bătăi. Groaznic de chinuit, n-a mai putut rezista.

De aici înainte Proca mi-a dat o versiune falsă a celor întâmplate. N-a fugit, cum spunea el, de la Siguranță, ci a consimțit să mă predea. Cum nu-mi cunoștea domiciliul, au făcut împreună planul cum să mă captureze. De altă parte, Proca nu voia să se afle că el este denunțătorul. Trebuia imaginat ceva ca din toată afacerea asta el să iasă fără pată. Atunci a simulat chemarea mea prin Dr. Borcănescu, într-o stradă de la marginea Bucureștilor, pentru ca să facă plauzibilă versiunea evadării lui de la Siguranță și teama lui de urmărire. Dacă eu cădeam, nu el era responsabil, ci rețeaua de agenți care i-au descoperit refugiul. Odată cu chemarea mea în Strada Gh. Popescu, a fost concentrată toată brigada mobilă pe Strada Pieptănari. Așa se explică mulțimea de oameni ce-am întâlnit-o pe această stradă la ora aceea. Capturarea mea trebuia să se întâmple pe Strada Pieptănari, în dreptul mașinii. Și acum să ascultăm "depoziția" lui Nicki Ștefănescu:

– Domnule Sima, te înșeli asupra lui Proca. Te-a predat și erai în mâinile noastre. Trebuia doar să sărim pe D-ta și să te dezarmăm. Știam că porți revolver și vei trage. Voiam să te prindem viu, ca să scoatem de la D-ta toată rețeaua teroristă. Oamenii ce i-ai văzut plimbându-se sau stând prin colțuri era tot efectivul brigăzii mobile, 40-50 de oameni. Eu conduceam operațiile. De la intersecția străzii Gh. Popescu cu Pietănari până la Cimitirul Bellu se desfășurase în ordine de bătaie toate forțele noastre. Dacă ai fi scăpat de unii și ai fi încercat să fugi, ai fi dat de alții. Nu mai era posibilă scăparea.

 

Îmi reamintesc scena și un tremur se ridică din toată ființa. Parcă trăiesc acum acel moment de primejdie, de care atunci nu mi-am dat seama.

 

– Cum de nu m-ați prins?

 

– Să vezi. D-ta cu Proca ați venit pe Pieptănari și vă apropiați de mașină. Ca să nu trezim bănuielile, doi agenți se prefăceau că repară ceva sub roți... Comisarul Mănăilă era gata să se repeadă la picioarele D-tale, ca să te trântească la pământ și să îți pună cătușele. În acel moment noi toți eram pregătiți să sărim D-ta. Dar ce s-a întâmplat? Un tâmpit de agent din perechea din spate i-a făcut semn lui Mănăilă cu mâna că nu ești D-ta! Mănăilă, avertizat de acest agent, v-a lăsat să treceți.

 

– Bine, întreb eu nedumerit, dar comisarul Mănăilă îl cunoștea pe Proca. Cum de ne-a lăsat să trecem? Proca s-a ținut de cuvânt și m-a dat pe mâinile D-voastră. Putea să-și dea seama că persoana ce se afla cu Proca sunt eu.

 

– Proca ne spusese că D-ta vei veni la locul de întâlnire cu Dr. Borcănescu și ni l-a descris pe acesta ca pe un tip mărunțel, slăbuț, cu ochelari. Agenții erau pregătiți să sară pe perechea în care figura Dr. Borcănescu. Agentul din spate, care a făcut semn lui Mănăilă să nu vă atace, cunoștea pe Proca, dar și-a închipuit că acesta e în tovărășia unuia dintre ai noștri, în așteptarea perechii celeilalte. Te-a confundat pe D-ta cu un agent. Plecarea lui Borcănescu a înlesnit frauda. Noi nu te cunoșteam pe D-ta și de aceea trebuia să ne orientăm după unul mic, slab, cu ochelari, în tovărășia căruia trebuia să vii la locul de întâlnire. Proca a fost corect cu noi și numai gestul acelui tâmpit de agent te-a scăpat.

 

Așa ai scăpat, D-le Sima. Dar acum îmi dau seama că a fost un semn al destinului. Dacă te-am fi prins atunci, terminam cu Garda de Fier.

 

– Păi acum, tot am căzut, zic eu cu tristețe.

– Da, dar acum împrejurările sunt altele. Nu mai avem libertatea de atunci...

– Bine, dar atunci de ce l-ați împușcat pe Proca, dacă el și-a ținut cuvântul și m-a dus la locul fixat de D-voastră?

– Pentru că n-a fost loial mai departe. Văzând miraculoasa D-tale salvare, s-a trezit în el din nou legionarul. Trebuia ca a doua zi chiar să vină la Siguranță, să explice ce s-a întâmplat ca să-ți întindem o cursă.

– Până la urmă l-ați prins din nou și atunci v-a servit iarăși, căci ultimul meu domiciliul numai el îl știa.

– L-am prins. Când a fost din nou în mâinile noastre, a strigat: "Stați, nu mă bateți, că spun unde e Sima". Iar erai în mâna noastră și iar a intervenit destinul. În seara când trebuia să te călcăm în casa din Strada Câmpului, D-ta ai luat trenul spre Arad. La ora opt seara ai plecat D-ta și îndată după miezul nopții, când credeam că te-ai așezat în pat și dormi, am blocat toată strada.

Dar pasărea fugise din cuib. Câteva ore de diferență te-au salvat.

 

9. Atentatul din Noiembrie

 

După încheierea acestui episod, îmi spune Nicki Ștefănescu:

– Bine, D-le Sima, să trecem acum la o altă chestiune.

 

Se duce la un dulap și scoate un dosar voluminos. Ia din dosar o foaie și începe să citească toată seria atentatelor săvârșite de legionari în Noiembrie 1939. Probabil că întreg dosarul conținea actele referitoare la aceste atentate.

 

La data cutare, o bombă la sinagoga din Alba-Iulia; la data cutare, arde o fabrică de cherestea în Bucovina; și așa mai departe, culminând cu atentatul de la Teatrul Evreiesc din Timișoara.

 

– Cine le-a ordonat?

– Comandamentul legionar din prigoană, care, la vremea aceea, se compunea din Vasile Christescu-șef, Preotul Dumitrescu-Borșa, eu, Papanace, Petrașcu și Alexandru Cantacuzino.

– Și, D-ta, ce misiune îndeplineai în cadrul acestui Comandament?

– Eu eram omul de legătură pe teren. Eu transmiteam echipelor ordinele Comandamentului. Venind din provincie și nefiind cunoscut de poliția Capitalei, puteam circula liber. Ceilalți trăind la București, trebuia să stea ascunși.

– Și Codreanu știa de acestea?

– Asta nu pot să vă spun. Vasile Christescu menținea contactul cu Corneliu Codreanu prin Doamna Codreanu.

– Bine, dar atunci ai putea să îmi spui care a fost rațiunea acestor atentate? Pentru că s-au săvârșit aceste atentate și de ce contra evreilor?

– Comandamentul legionar a ajuns la concluzia că conducerea evreilor din România este responsabilă de prigoană, prin influența ce-o exercită asupra Regelui, Doamna Lupescu.

Lovind în evrei, voiam să azvârlim oprobiul opiniei publice asupra lor, indicându-i ca autorii din umbră ai suferințelor ce le îndură legionarii. Descoperite planurile conducerii evreiești și dându-și seama conducătorii ce riscuri ar atrage asupra populației evreiești în eventualitatea unei schimbări interne, sub presiunea evenimentelor internaționale, speram ca tocmai din sânul lor să se producă o reacție, care să determine, pe aceleași canale, o revizuire a procesului Codreanu. Era o amenințare actualizată prin aceste atentate. "Știm cine stă în spatele acestei prigoane. Nu vă ascundeți și dacă mai întindeți coarda sau încercați să suprimați pe Corneliu Codreanu, trebuie să vă așteptați la răzbunare".

– Nu înțeleg atunci de ce ați tras în Ștefănescu-Goangă?

– E unicul caz care nu ne aparține și nu a fost ordonat de Comandament. A fost o inițiativă locală. Am aflat întâmplător cu două zile înainte, de ceea ce se pregătește. Cu mare greutate am găsit un curier, un student, și l-am trimis la Cluj, cu ordinul să oprească execuția atentatului contra lui Ștefănescu-Goangă. Curierul a ajuns la vreme, în dimineața zilei, dar, după spusele ulterioare ale lui Laurențiu Vereș, responsabilul de pe atunci al organizației clandestine din Cluj, nu ar mai fi avut timp să avizeze echipa.

– De ce ați recurs la violențe? Nu aveați alte căi, politice, la dispoziție, pentru a cere revizuirea procesului?

– Le-am folosit și pe acestea, dar fără rezultat. Atât în vară, dar mai ales în cursul lunilor Septembrie-Octombrie 1938, am desfășurat o intensă activitate politică.

– Pe cine ați văzut? Cu cine ați luat contact?

– Mai întâi, pe D-l Vaida Voevod. El a fost solicitat de Valeriu Cârdu să ia apărarea lui Corneliu Codreanu. D-l Vaida a plâns pe umerii lui Cârdu, dar nu a făcut nimic. Apoi, prin Generalul Moruzzi, Vasile Christescu a trimis un memoriu Regelui, în care azvârlea răspunderea celor întâmplate asupra lui Armand Călinescu. Era o indicație clară că mișcarea legionară nu înțelege să rupă cu înaltul for constituțional, lăsându-i deschisă posibilitatea să intervină. Alte contacte au fost cu Generalul Antonescu, după ieșirea lui din guvern. Am avut apoi frecvente legături cu două personalități care știam că se bucură de simpatia Palatului: Valer Pop și Generalul Coroamă. Victor Biriș a dus tratative cu Valer Pop, din încredințarea Comandamentului.

– Ceea ce mă surprinde, este că ați avut legături cu Generalul Coroamă, care era Comandantul Diviziei de Gardă.

– Da, Domnule Director, eu însumi l-am văzut de două ori și l-am rugat să intervină pe lângă Rege.

– E pentru întâia oară când aud. Generalul Coroamă făcea parte din cercul intim al Palatului și eu însumi sunt în bune raporturi cu el.

– Impresia mea, îi răspund, este că toate aceste încercări de a restabili contactul cu Palatul au fost torpilate de Armand Călinescu, care nu se putea menține la putere decât în calitatea ce și-o asumase. O destindere i-ar fi lichidat cariera politică.

 

Nicki Ștefănescu n-a răspuns nimic la observația mea, dar tocmai perioada când Regele a făcut călătoria la Londra?

 

– Își are și aceasta tâlcul ei. Încă de la începutul lunii Noiembrie am aflat, pe diverse canale, că se va profita de absența Regelui din țară pentru a se proceda la lichidarea lui Corneliu Codreanu. Alarmat de aceste zvonuri, Comandamentul legionar a dat și un comunicat, denunțând planul și avertizând de consecințe.

 

Atentatele au fost programate pentru această epocă pentru apune guvernul în imposibilitatea de a executa pe Corneliu Codreanu, în lipsa Regelui din țară, creând în țară un climat de tensiune pre-revoluționară.

 

– Dacă nu s-ar fi întâmplat aceste atentate, l-ați avut pe Codreanu și astăzi în viață.

– D-le Director, eu nu cred că ar mai fi putut fi salvat, cu sau fără aceste atentate.

 

Nicki Ștefănescu s-a uitat la mine și apoi a coborât capul, punând ochii în pământ.

 

10. "Codreanu e de vină"

 

– Domnule Sima, D-ta nu cunoști ce s-a întâmplat înainte de arestarea lui Codreanu. Regele a fost extrem de binevoitor cu el și cu generația D-voastră. Regele a încercat până în ultimul moment să evite o probă de forță între el și legionari. Avea reală simpatie pentru tineretul legionar.

 

Prin Ministrul Palatului, Flondor, folosindu-se ca intermediar rudenia lui , Neagoe Flondor, i s-a transmis lui Corneliu Codreanu dorința Regelui să-i ceară o audiență și aceasta i se va acorda.

Era vorba de o audiență privată și dacă s-ar fi ajuns la o înțelegere, ar fi fost dată publicității. Ei bine, Codreanu a respins sugestia Suveranului, trimițându-i o scrisoare arogantă.

 

Eu știam de existența acestei scrisori de la Constantin Stoicănescu, care fusese cu o delegație legionară în audiență la Urdăreanu și, cu acest prilej, li se citise de Ministrul Palatului scrisoarea împricinată.

 

– Cunosc chestiunea, i-am răspuns lui Nicki Ștefănescu. Așa cum a răspuns și Constantin Stoicănescu când a aflat conținutul ei, nu era vorba de un refuz formal, ci Corneliu Codreanu care a vrut să i se lase lui latitudinea să aleagă momentul cel mai potrivit pentru solicitarea acestei audiențe. Pentru el, care se împotrivise noii Constituții, se crea o situație penibilă ca să ceară la scurt interval o audiență Regelui...

– Aceasta a fost greșeala capitală a lui Corneliu Codreanu, continuă Nicki Ștefănescu. Evenimentele nu mai îngăduiau nici o temporizare. Regele instaurase regimul său personal. Codreanu n-a înțeles că acest regim nu poate să funcționeze cu el în opoziție și în libertate. Regele voia să îl introducă în guvern. Nu exista pentru Codreanu o altă alternativă în acel moment decât sau în guvern sau în (aici a făcut o pauză penibilă) închisoare.

 

Mi-am dat seama că avea pe limbă un alt cuvânt, "mormânt" și că s-a reținut cu mare greutate să nu se trădeze.

 

– Cum și-a închipuit Codreanu că o să fie lăsat liber pentru a forma front comun cu Iuliu Maniu? Aceasta ar fi însemnat 90 la sută din opoziția țării. El s-a aliat Domnului Maniu, în loc să fie aliatul Regelui. I s-a oferit oportunitatea să accepte Constituția, să intre în guvern și să introducă tineretul legionar în formațiunile patriotice prezidate de Rege. Era unica soluție. A refuzat. Codreanu e de vină.

 

Declarațiile lui Nicki Ștefănescu aveau o mare importanță istorică. Exista un plan al Palatului de a face un ultim efort pentru a capta mișcarea legionară. În acest scop i-au sugerat Căpitanului audiența. Presupunând că această audiență ar fi avut loc, cum ar fi putut accepta Corneliu Codreanu propunerea Regelui?

O intrare a lui în guvern ar fi echivalat cu lichidarea lui morală. Ar fi fost un om politic sfârșit. Toată lupta lui naționalistă de 20 de ani s-ar fi dărâmat, iar el ar fi apărut în fața țării ca un oportunist și arivist, care renunță la idealurile din tinerețe pentru un fotoliu ministerial.

 

Cu sau fără această audiență, rezultatul ar fi fost același. În nici un caz Căpitanul nu putea să rămână liber și cu prestigiul intact.

Dacă voia să fie consecvent cu linia vieții lui, nu mai era loc pentru el decât în închisoare.

Regele și camarila erau speriați de formidabilul bloc opoziționist ce s-ar fi constituit din grupările lui Maniu și Codreanu. Acest bloc trebuia împiedicat să se formeze. Cel mai periculos dintre ei era Căpitanul. El trebuia să dispară de pe scenă. Atunci s-a dat mână liberă lui Armand Călinescu să dezlănțuiască prigoana.

 

11. Organizația teroristă a Gărzii de Fier

 

– Și acum, D-le Sima, să îți mai arăt ceva ca să vezi că îți cunosc organizația de pistolari.

 

Nicki Ștefănescu se duce la același dulap și scoate un alt dosar cu o mulțime de file. În fruntea dosarului se afla harta României. Scoate harta și o întinde pe birou. Anumite regiuni ale țării erau ștrafate. Altele, albe.

 

– Vezi, D-ta, părțile ștrafate reprezintă județele unde dispui D-ta de organizații teroriste. Te rog să nu negi, pentru că această hartă e întocmită în conformitate cu cercetările făcute de toate polițiile și jandarmeriile din țară.

 

Examinând harta, văd că Banatul figura ca împânzit în întregime de echipe teroriste. Continua cu Aradul, Hunedoara, Sibiu și Brașov. În nordul Ardealului, terorismul legionar avea două fiefuri: Cluj și Oradea. În Oltenia nimic. Capitala figura la loc de onoare. Având în nord două anexe, Prahova și Dâmbovița, iar, spre Dunăre, Teleormanul. Dobrogea era înnegrită, afară de județul Tulcea. Terorismul legionar se sprijinea în Moldova pe un trepied: Iași, Bacău și Covurlui. În Basarabia numai Tighina și Chișinău. În schimb Bucovina căzuse total pradă terorismului legionar.

 

Privind harta, m-am speriat eu însumi de imensitatea pericolului legionar. Într-adevăr, cu o astfel de organizație, care după toate pierderile suferite, mai dispune de sute de elemente decise să își dea viața nu se poate lupta. Legiunea avea rădăcini adânci în popor, din care își reînnoia mereu efectivele.

 

M-am ridicat fără să rostesc un cuvânt. Nicki Ștefănescu credea că sunt copleșit de revelațiile hărții și, prin tăcerea mea, confirm rezultatul investigațiilor lui. În realitate datele mele nu coincideau cu ale lui. Fără îndoială că existau organizații clandestine legionare în toate regiunile indicate pe hartă, dar nu atât de numeroase încât să formeze rețele compacte.

 

Mă va pune acum să descopăr constituirea acestor organizații? Chiar dacă mi-ar frânge oasele bucățică cu bucățică, nu aș avea de unde să torn atâta amar de oameni. Oare ce criteriu va fi întrebuințat Nicki Ștefănescu la întocmirea acestei hărți? Atunci mi-a trecut ca un fulger amintirea marilor arestări de legionari săvârșite în Decembrie 1939, în Banat, Arad și Hunedoara. După fioroasa lecție dată mișcării cu masacrele din Septembrie 1939, poliția descoperă la două luni o nouă organizație în aceste județe, de peste 500 de elemente. Acest fapt i-a îngrozit. Masacrul din Septembrie nu numai că nu a distrus mișcarea, cum credeau ei, ci, dimpotrivă, a adâncit mitul ei în masa poporului, creându-i o puternică bază de susținere. Fenomenul ar fi putut să se întâmple și în alte regiuni – lucru pe care eu însumi nu îl cunoșteam – și atunci harta lui Nicki Ștefănescu nu era tocmai departe de realitate. Nu este exclus ca și în alte părți, ca urmare a revoltei provocate în popor de ororile din Septembrie, să se fi născut organizații spontane, necontrolate de Centru.

 

După ce a închis harta cu repartiția terorismului legionar, Nicki Ștefănescu m-a privit cu un aer de triumf:

– Ei, D-le Sima, îți recunoști opera?

– Da, Domnule Director. Citeam în ochii lui satisfacția polițaiului de profesie care a descoperit extensiunea unei organizații de infractori ai Statului.

 

Ce va urma acum? Am ajuns la momentul culminant al anchetei, când trebuie să mi se decidă soarta. Ce poate urma? Voi fi silit să declar rețelele legionare clandestine și apoi împușcat.

 

12. Ce cred de frontul din Franța?

 

A doua zi, în loc de a continua ancheta asupra organizației legionare, Nicki Ștefănescu schimbă subiectul.

 

– Ce crezi de frontul din Franța? Va rezista? Cum e armata germană?

 

Îl vedeam neliniștit și știam pentru ce. În camera unde eram păzit, un agent mi-a întins, într-un moment când era singur, o pagină de ziar cu știrile externe. Am citit în grabă titlurile.

Tancurile germane străpunseseră frontul și înaintau spre Canalul Mânecii. Știrea era de o importanță capitală pentru soarta României. Dacă Franța capitula, România trebuia să predea bunăvoinței Reichului german, ieșind din politica de duplicitate în care se complăcuse regimul carlist până acum. Mi-am dat seama de efectul ce-l poate produce asupra anchetatorului meu părerea mea și am răspuns cu fermitate și precizie:

 

– Armata germană este cea mai puternică armată din Europa. Este înzestrată cu cele mai moderne arme și perfect instruită. Am văzut defilând unități germane la Berlin și m-am îngrozit de soarta țării noastre dacă ar trebui să se înfrunte cu această mașină de război. Noi n-am rezista o săptămână. Franța va fi învinsă și în foarte scurt timp. Nu cunosc desfășurarea operațiilor, dar judecând după capacitatea de luptă a armatei germane, nu cred că va putea rezista mai mult de două luni.

 

– Te înșeli, D-le Sima. Dumneavoastră, legionarii, vă faceți prea ușor iluzii, crezând în invincibilitatea armatei germane. Polonia a fost puterea de categoria a doua. Dar cei cu panglicuța albastră (făcea aluzie la Legiunea de onoare) dispun de o organizație militară în profunzime. Frontul a fost străpuns și a fost bătută o armată franceză. Admit. Dar mai sunt alte armate franceze în rezervă. Se va repeta miracolul de la Marna și frontul se va stabiliza.

 

Mi-am dat seama din cuvintele lui Nicki Ștefănescu că cercurile de la Palat așteptau cu înfrigurare, ca o ultimă speranță, o stabilizare a frontului. Odată ce ofensiva germană s-ar fi împotmolit în Apus, Hitler și-ar fi pierdut libertatea de acțiune în sud-estul european și politica externă a Regelui, ancorată în alianțele anglo-franceze, ar fi obținut un nou impuls.

 

Deși, în acel moment, nu-mi puteam imagina ca Franța să fie scoasă atât de repede din luptă și împărtășea, într-o oarecare măsură vederile lui Nicki Ștefănescu, am avut inspirația să susțin cu aceeași tărie argumentul precedent.

 

– D-le Director, D-voastră judecați situația orientându-vă după primul război mondial. Miracolul de pe Marna nu se va mai repeta. Nu există armată pe continent care să reziste forței militare germane.

Franța va fi ocupată, exact ca și Polonia, Danemarca și Norvegia. Germanii vor intra în Paris și România va trebui să tragă consecințele alăturându-se Puterilor Axei.

 

Cuvintele mele izbeau ca un ciocan în capul lui Nicki Ștefănescu. De astă dată convingerile lui în "cei cu panglica albastră" începuse să se clatine.

 

– Deocamdată nu știm cine are dreptate. Să așteptăm evoluția frontului.

 

13. "Domnule Sima, trebuie să ne înțelegem"

 

Ultima convorbire cu Nicki Ștefănescu a luat o întorsătură neașteptată. Dosarele cu atentatele și organizarea mișcării au fost lăsate de-o parte și fără nici o altă introducere, mi-a pus chestiunea colaborării cu regimul.

 

– D-le Sima, trebuie să ne înțelegem. Situația grea a țării nu mai permite să ne sfâșiem între noi. D-ta reprezinți la ora actuală factorul esențial în acțiunea de destindere dintre Rege și mișcare.

 

Am rămas nu numai surprins de noua orientare ce-a luat-o ancheta, transformându-se dintr-o investigație polițienească într-un dialog politic, dar simțeam parcă cum o forță nevăzută mă luase sub ocrotirea ei într-un moment când deznodământul nu putea fi decât execuția mea. Eram inamicul Nr.1 al regimului și acuma, când mă aflam în mâinile Siguranței, nu puteam spera decât să-mi aplice cunoscutele procedee polițienești.

 

– Domnule Director, i-am răspuns cu oarecare șovăială, necrezând în ceea ce îmi auziseră urechile, dacă situația țării reclamă colaborarea mea, puteți conta pe lealitatea mea.

 

– D-le Sima, să nu crezi că îți fac propunerea aceasta "a la legere", ci după o matură chibzuință. Mi-am luat o grea răspundere.

Și ca să vezi că sunt sincer, îți reper argumentele pe care le-am prezentat superiorilor mei, inclusiv Majestății Sale Regelui, cerând o examinare atentă a cazului D-tale.

 

– Eu care te urmăresc de doi ani și îți cunosc organizația de pistolari, știu că dispui încă de numeroase elemente hotărâte să-și dea viața într-un atentat. Acum ești în mâna noastră și te punem ucide, dar sigur că se va mai putea găsi un grup de legionari care să te răzbune, trăgând în Rege. Și atunci ce ne facem? Tot sistemul se prăbușește. Eu nu pot să-mi asum această răspundere.

 

Atentatul lui Miti Dumitrescu putea să fie mai grav. Planul lui inițial era să săvârșească la Curtea de Argeș, cu pelerinajului anual ce se face la cripta Regilor României. Îți închipui ce s-ar fi întâmplat. Un adevărat masacru. Ar fi căzut victimă Regele, întreg guvernul și consilierii regali. Ar fi fost un dezastru. De unde a apărut acest om? Nici nu știam de existența lui. Cum a putut să-și strângă această echipă și să opereze în toată libertatea, fără ca poliția să afle ceva?

Dar astfel de echipe necunoscute mai pot apărea din organizațiile clandestine legionare pe care nu le controlăm.

 

Când vorbea de Miti Dumitrescu, era cuprins de panică. Groaza i se reflecta pe față și mâinile îi tremurau ușor.

 

– D-le Sima, să trecem acum la acțiunea de destindere și să analizăm șansele ei. Promotorul acestei acțiuni a fost Vasile Noveanu. Cei de la Prefectura de Poliție își fac iluzii cu el, dar eu știu că n-are nimic în spate. Organizația legionară este dominată de oamenii D-tale.

I-am spus Regelui că dacă nu găsim o modalitate de înțelegere cu Horia Sima, toată acțiunea de captare a legionarilor își pierde orice semnificație politică.

 

– Dacă trecem la politica externă, deși eu nu cred ca D-ta într-o iminentă prăbușire a frontului francez, totuși apropierea de Axă a devenit imperioasă și inevitabilă. Ori, această apropiere nu se poate realiza continuând în același timp ostilitățile interne cu legionarii.

 

– În sfârșit, văd că D-ta ești om de înțeles. Cu Codreanu nu ne puteam înțelege. Deși tânăr, ai o mare experiență politică îmi dau seama din întreaga D-tale că nu ești pistolar de meserie și că numai anumite împrejurări te-au silit să recurgi la atentate. Firește că nu se poate uita trecutul și nici nu că cerem acest lucru, dar trebuie să trecem peste acest trecut în interesul țării.

 

În continuare, mi-a vorbit cu emoție și părere de rău de o serie de legionari pe care i-a avut la Siguranță și i-a anchetat. Mi-a vorbit cu admirație de ținuta lor, de tăria lor de caracter. În special îi venea mereu pe buze numele lui Afilon Dorca, student din Caransebeș.

 

– Ce om, D-le Sima Ce păcat de băieții ăștia! (Se referea la cei uciși la Miercurea Ciuc.)

– Da, Domnule Director, erau băieți buni. Păcat de ei că nu îi mai avem astăzi. Ar fi fost folositori țării.

 

A urmat un moment de tristețe și tăcere apăsătoare.

 

– În sfârșit, D-le Sima, mai este ceva care te privește pe D-ta, ca persoană. De atâtea ori ai fost în mâinile noastre și atâtea ori ai scăpat. De atâtea ori ți-ai pus în joc, deși puteai să îți găsești un adăpost. Uite, acum ai fost în Germania, liber, și iar te-ai întors în țară expunându-te, deși știai ce te așteaptă dacă vei fi prins.

Și cu atâția oameni ca D-ta. Cu D-ta se întâmplă ceva deosebit. Nu te putem trata ca un simplu infractor al Statului și lichida. Am impresia că destinele noastre sunt legate și că D-ta ești omul indicat să ajuți la rezolvarea situației grele a țării, fără să le producă tulburări interne.

– D-le Director, poate vă va surprinde răspunsul meu, dar, cu răspunderile ce le am, a, și eu anumite condiții de pus.

– În primul rând, eu nu accept ca atâta vreme cât să mă găsesc prizonier la Siguranță să dau vreo declarație, așa cum s-a întâmplat cu ceilalți camarazi din lagăre. Prefer să mă împușcați. Mi-aș pierde orice credit politic și toată lumea ar zice că declarația mi-a fost smulsă sun teroarea morții.

– În al doilea rând, trebuie ca înainte de a fi pus în libertate, să stabilim condițiile colaborării sau cadrul politic al acestei colaborări, pentru a nu fi acuzat mai târziu de lealitate.

– Hotărârea D-tale, îmi răspunde Nicki Ștefănescu, nu numai că nu mă șochează, ci, dimpotrivă, demonstrează că ești un om serios, care nu urmărești numai să îți scapi viața. Îmi dau și eu seama că ieșind de aici pe baza unei declarații de adeziune la regim, îți pierzi orice credit și eficacitatea D-tale politică va fi nulă, chiar dacă ne-ai servi cu cel mai mare zel. Voi susține în fața superiorilor mei punctul D-tale de vedere. De altminteri, mâine vei vedea pe Moruzov și vei continua discuțiile cu el.

– Cum, D-le Director, nu sunteți D-voastră Moruzov, zis Nicki Ștefănescu?

– Cum poți să spui așa ceva, D-le Sima? Moruzov e Moruzov și eu sunt Nicki Ștefănescu.

Eu sunt Directorul General al Siguranței, iar Moruzov este șeful Serviciului Secret al Armatei.

 

Nicki Ștefănescu râdea cu poftă de situația caraghioasă în care mă găseam. Mă simțeam și ofensat. Am cunoscut atâția camarazi din București și nimeni nu mi-a spus că Nicki Ștefănescu și Moruzov sunt două persoane diferite. În Noiembrie 1938, am scos o foaie clandestină, "Curierul Legionar", în care scriam negru pe alb că Moruzov, zis Nicki Ștefănescu, era mâna dreaptă a lui Armand Călinescu. Eu venisem din provincie, dar o organizație întreagă să nu cunoască cine conduce Siguranța?

 

În cursul expunerii lui Nicki Ștefănescu, mi-am păstrat calmul exterior, dar numai inima mea știa prin ce galopuri trecea, ori de câte ori Directorul Siguranței îmi administra o nouă speranță.

Situația mea nu era așa de disperată și chiar se întrezărea o soluție politică a cazului meu. Am reținut din expunerea lui două fapte esențiale care i-au zguduit încrederea în viabilitatea regimului:

– Groaza ce le-a provocat-o atentatul lui Miti Dumitrescu și teama că ar putea să se repete dacă nu fac pace cu legionarii.

– Obsesia unei rupturi iminente în politica externă, care le-ar fi impus renunțarea la garanțiile engleze și trecerea în tabăra Puterilor Axei.

 

Atât pe plan intern cât și pe plan extern, colaborarea legionarilor le părea indispensabilă și mai ales a acelui grup care a dus până acum la lupta contra regimului.

 

14. Intră pe scenă Moruzov

 

Discuțiile anterioare s-au desfășurat foarte repede, în 4-5 zile după aducerea mea la Siguranță, între 21-25 Mai aproximativ. În fiecare zi, dimineața și după masă, eram interogat.

 

Așa cum îmi spusese Nicki Ștefănescu, în dimineața următoare și-a făcut apariția Moruzov. Mai întâi am fost condus în cabinetul Directorului, unde acesta, pe un ton ceremonios, mi-a comunicat că dintr-un moment într-altul trebuia să sosească Șeful Serviciului Secret al Armatei. Auzisem atâtea despre Moruzov, dar nimic precis. Realitatea se amesteca cu legenda. În orice caz, pentru legionari întrupa sistemul organizat de Armand Călinescu pentru distrugerea mișcării. Cu Nicki Ștefănescu începusem să mă familiarizez, dar cum voi ieși la examen în fața acestui om fără scrupule și de un rafinament diabolic?

 

Când a intrat Moruzov, Nicki Ștefănescu s-a sculat în picioare și eu am urmat aceeași mișcare. Am înțeles din comportamentul lui că era subalternul lui Moruzov și nu făcea decât să execute ordinele acestuia. Moruzov mi-a întins mâna cu un surâs binevoitor. Avea ochi albaștri, cu câteva șuvițe de păr blond pe cap.

Ceea ce m-a izbit din primul moment a fost fața lui lătăreață, aproape turtită, dezvăluind o ascendență slavo-mongolică.

Figura lui deprimantă contrasta cu înfățișarea elegantă a lui Nicki Ștefănescu, care avea trăsături regulate și un aer senioral.

 

– D-le Sima, am auzit atâtea de D-ta.

– Mai multe rele decât bune, l-am întrerupt eu.

 

– Este adevărat. Ai fost un adversar de talie. Ai fost unicul care ai ținut în șah întreg sistemul nostru de siguranță, cu toată polițiile și jandarmeriile din țară. Acum ne găsim față în față. Nu mai reluăm discuțiile precedente, căci m-a pus în curent cu ele Nicki Ștefănescu (am avut impresia că Moruzov ascultase toate conversațiile mele cu Nicki Ștefănescu dintr-o cameră alăturată).

 

– Aș vrea să abordez acum alt subiect. Cum este privit Regele Carol în Germania? Dar să îmi spui cu toată franchețea.

 

–Domnule Moruzov, Regele Carol este rău văzut la Berlin. Atât asasinarea lui Corneliu Codreanu cât și masacrele din Septembrie au provocat puternice reacțiuni care erau pe punctul să se termine cu o intervenție militară în România. Prigonirea Gărzii de Fier a fost considerată la Berlin ca o acțiune îndreptată contra politicii externe a Germaniei, făcând parte din sistemul de încercuire al ei, preconizat de democrațiile occidentale. Această convingere a fost întărită prin acceptarea garanțiilor engleze de către România.

 

– D-le Sima, informațiile noastre sunt altele și le deținem de la surse germane de prima mână. Fabricius, ministrul Germaniei la București, a declarat în repetate rânduri Regelui că Germania nu se amestecă în afacerile interne ale României. Guvernul Reichului tratează cu guvernul român, cu regimul din România, cu deținătorii puterii, și nu cu opoziția și cu atât mai puțin cu Garda de Fier. Am avut prilejul să vorbesc apoi eu însumi și în repetate rânduri cu Amiralul Canaris, care mi-a dat aceleași asigurări. Conflictul dintre Rege și Garda de Fier nu afectează relațiile dintre cele două țări.

 

D-le Moruzov, cred că D-voastră nu cunoașteți suficient de bine structura internă a regimului național-socialist. Există două linii de acțiune în politica externă a Reichului și Hitler operează cu una sau cu alta după împrejurări. Există o linie oficială, reprezentată de Ministerul de Externe german, de diplomația Reichului, dar mai există și o linie a partidului, reprezentată de Rosenberg, Goebbels, Himmler și alții, care au un punct de vedere diferit, mult mai apropiat de poziția mișcărilor naționaliste europene. Dacă Hitler n-a întrebuințat până acum metoda dură față de România, cu toate că provocările ce le-a suportat, este pentru că a considerat că nu a sosit momentul pentru a-i administra lecția cuvenită.

Considerații de politică internațională l-au determinat să lase pe mai târziu răfuiala cu România. Dacă se va termina victorios campania din Apus, se va întoarce cu toată puterea spre sud-estul european, pentru a implanta "noua ordine" în acest spațiu. Și cum politica Regelui Carol a creat grave probleme Reichului, prin acel amestec de ostilitate și duplicitate, tare mi-e teamă că România să nu iasă prost din această confruntare, cu hotarele ciuntite. Numai o energică și imediată redresare a politicii noastre externe, în sensul unei apropieri de Berlin, ne mai poate salva de la catastrofă.

 

Moruzov asculta aparent calm. Dar se vedea că era un calm forțat. O ușoară transpirație se observa pe fețele amândurora. Amuțiseră amândoi. Parcă umbra amenințătoare a lui Hitler pătrunsese până în cabinetul lui Nicki Ștefănescu. Moruzov medita.

În țară Regele era detestat, iar în străinătate era avizat la bunăvoința lui Hitler. Va putea rezista regimul acestei duble presiuni, interne și externe? De unde poate veni salvarea? Poate de la acest om care se află în fața lor și la discreția lor.

 

– D-le Sima, pentru ce ai venit D-ta clandestin în România, expunându-te de a fi împușcat, când puteam să ajungem la o platformă de înțelegere? Situația D-tale ar fi fost mult mai ușoară, dacă ai fi luat contact cu organele noastre de la Berlin.

 

– N-am căutat să-mi ușurez situația mea personală, ci să ușurez situația țării. Am văzut că Regele nici după campania din Polonia nu renunță la ostilitatea față de Germania, ci așteaptă un moment prielnic pentru a se alinia democrațiilor vestice. Nici în primăvara anului 1940, n-am observat o schimbare în politica externă a regimului, deși între timp se produsese fulgerătoarea ocupație a Danemarcei și Norvegiei. Acum, incontestabil, se speculează și se speră că ofensiva germană să fie oprită în vest. Un calcul greșit. Concesiunile de ordin economic nu pot compensa o politică clară și categorică alături de puterile Axei. Ce poate urma, după toate aceste tensiuni, decât o ciocnire frontală între Reich și România, care va duce la dispariția României ca Stat independent? Datoria noastră, mi-am spus, a legionarilor liberi din afara țării, este să împiedicăm cu orice preț acest deznodământ tragic, făcând orice pentru a răsturna regimul care patronează această politică de sinucidere. Am venit cu gândul de a săvârși orice, chiar și un atentat contra Regelui, dacă ar putea servi la evitarea catastrofei naționale. Nu m-am sfiit să declar aceasta nici D-lui Ministru Ghelmegeanu.

 

– Dar, D-le Sima, D-ta ți-ai bazat acțiunea din ultima vreme pe informații greșite. De multe vreme, Majestatea Sa Regele vrea să schimbe politica externă, apropiindu-se de puterile Axei. Dar nu o poate face dintr-odată.

Sunt alianțele noastre tradiționale în joc și puternice rezistențe la partide. Vezi, așadar, că astăzi, și chiar mai de mult, punctele noastre de vedere coincid. La ce crezi că a servit și destinderea din țară? Tot pentru a crea un climat favorabil în relațiile cu Berlinul. Noi vrem ca legionarii să ne ajute sau cel puțin să nu mai constituie un obstacol în acțiunea de apropiere de Axă. Recunosc că situația externă este mai gravă și că granițele sunt amenințate. Noi facem apel la patriotismul D-voastră ca, trecând peste ce a fost, să găsim împreună o modalitate de colaborare pentru a ușura situația externă a României.

 

– D-le Moruzov, declarația D-tale că regimul se orientează ferm și categoric spre Puterile Axei crează o situație nouă care modifică și relațiile dintre legionari și regim. Ce păcat că nu s-a realizat această politică mai devreme, de când am preconizat-o noi. Alta ar fi fost situația României.

 

– A existat un moment Codreanu în 1938, care s-a pierdut, Regele preferând teroarea lui Armand Călinescu.

 

– A existat un moment Clime. Dacă nu ar fi urmat masacrul din Septembrie, s-ar fi putut ajunge la un acord, deoarece principalul vinovat fusese alăturat.

 

– Acum ne aflăm într-un alt moment de răscruce, care coincide cu arestarea mea. Nu știu ce veți face cu mine, dar dacă nu se va realiza un front intern puternic pentru a rezista presiunii externe, țara va fi ciopârțită și nici regimul nu se va mai putea menține.

 

Discuția s-a oprit aici. Moruzov și Nicki Ștefănescu s-au ridicat și mi-au făcut semn că pot să mă retrag.

 

15. Viața la Siguranță

 

Fac o întrerupere pentru a arăta cum am fost tratat la Siguranță, în timpul detențiunii mele.

 

Cum am spus la început, mi s-a repartizat o cameră la etaj. La ieșire era un coridor care lega două corpuri de case. Camerele de la etaj erau mai bune decât cele de la parter, care erau zăbrelite și unde pătrundea puțină lumină. Camera mea avea geamuri obișnuite și era luminoasă.

 

În primele zile am fost ținut ziua și noaptea în pat și nu mi se dădea voie să mă ridic decât în timpul mesei.

Noroc că eram eliberat din această poziție incomodă prin desele chemări în cabinetul Directorului. Pe coridor se găseau toaleta și cișmeaua, unde mă puteam spăla, sub supravegherea agenților, care nu mă scăpau o clipă din ochi. Evident când agenții au simțit că sunt tratat cu oarecare considerație de superiori, și-au schimbat și ei purtarea, ziua mi se ridicau cătușele și puteam să mă mișc liber prin cameră. Noaptea însă cătușele îmi erau prinse cu regularitate.

 

Masa mi se servea de la un restaurant din apropiere. Venea un chelner cu tava și cu farfuriile. Dormeam tun, Ajunsesem epuizat la Siguranță, dar, cum am bănuit mai târziu, mi se punea un somnolent în mâncare, probabil bromură, ca să mai trezesc noaptea.

 

Erau trei schimburi de agenți. Întreaga brigadă mobilă era concentrată acum ca să mă păzească. Nici nu mai aveau altceva de făcut, deoarece legionarii nu se mai mișcau, așteptând să vadă ce să întâmplă cu mine la București. Guvernul dăduse un comunicat prin care se anunța că "Horia Sima și Nicolae Petrașcu au fost prinși pe frontieră, se află în mâinile noastre și au fost depuși". Fiecare echipă era formată dintr-un comisar și doi agenți, care stăteau permanent cu mine în cameră. Pe coridor făcea de planton un jandarm. Reveneau cu regularitate aceleași figuri mobilă. Această brigadă era trimisă în orice punct al țării când se descoperea un fir legionari important. Siguranța nu avea încredere în polițiile locale și trimitea pe acești "duri", care aveau mâna liberă să recurgă la cele mai brutale metode pentru a smulge confesiuni.

 

De numele agenților care s-au perindat în camera mea nu îmi aduc aminte. Știu doar atâta că fiecare venea la serviciu cu echipa lui de agenți. Numele comisarilor mi s-au întipărit însă în minte și le rețin până astăzi. În afară de Curelea, care mă luase primul în primire când am ajuns la Siguranță, am cunoscut pe comisarii Cristescu, Oprea, Mănăilă, Macavei și Treza. Comisarul Cristescu, un bărbat înalt și spătos, era fratele Colonelului Cristescu de la Cernăuți, asupra căruia au tras legionarii, a doua zi după asasinarea Căpitanului. Streza era din Făgăraș, învățase la același liceu cu mine și mă cunoștea. Macavei era tot din Ardeal. O figură ștearsă și bolnăvicioasă. Elementele principale ale brigăzii mobile erau Curelea, Cristescu, Oprea și Mănăilă. Aceștia erau cei mai periculoși, pentru că priveau pe legionari ca pe propriii lor dușmani. Nu erau numai simpli funcționari ai Statului, care își îndeplineau misiunea lor în mod corect, ci se identificase în așa măsură cu regimul încât săvârșeau toate crimele ce li se ordonau fără nici o tresărire de conștiință. A ucide un legionar, era pentru ei o bagatelă. Omorau așa zicând din rutină, ca și cum ar fi fost vorba de expedierea unui act administrativ. Legionarii deveniseră "Cranii de Lemn", cum scris Ion Moța, după uciderea studentului Teodorescu la Constanța. Legionarii fuseseră decretați "vânat liber" de înaltele foruri ale Statului și ei își îndeplineau meseria de "vânător".

 

La început comisarii se purtau foarte rezervați cu mine. Rareori scoteau o vorbă. Doar mă fixau cu curiozitate, ca un animal rar în cușcă.

Așa cum mă aflam, legat de mâini și de picioare, și le inspiram teamă. Mi se dusese vestea că am o artă fabuloasă de a mă strecura prin cele mai grele situații și le era teamă să nu folosesc și acum această "iarbă a fiarelor" și să scap în mod miraculos. În fond nu era nimic, ci doar că am fost mai atent la capcanele poliției, orientându-mă după amănunte care altora le scăpau.

 

Mai târziu, când s-a schimbat atmosfera în cabinetul lui Nicki Ștefănescu, și-au dezlegat și ei limbile. Am avut lungi conversații cu comisarii în jurul subiectelor la ordinea zilei: cum e privită România la Berlin și apoi comentarii asupra diverselor episoade din prigoană. Bine înțeles că ceea ce le spuneam lor, nu diferea de textul declarațiilor mele făcute lui Nicki Ștefănescu: Aceeași încredere în victoria armatei germane pe frontul de vest și aceeași temere că Hitler, după terminarea campaniei din Franța, va cere socoteală României pentru atitudinea ei. De aici urgenta necesitate de a se schimba politica externă, apropiindu-ne de Puterile Axei, și tot atât de urgenta necesitate de a forma un bloc intern compact pentru a rezista furtunii ce se apropie. Comisarii citeau ziarele și aveau prilejul să se convingă câtă dreptate am. În fiecare dimineață îi vedeam mai posomorâți și îngrijorați. Armatele germane ajunseseră la Canal și înaintau spre Paris.

 

Când vorbeau de operațiile întreprinse de ei contra legionarilor, să fereau să pomenească ceva de crimele lor. De la Comisarul Mănăilă am aflat cum a fost arestat Fănică Comjig. Auzind că Armand Călinescu se duce la Iași pentru nu știu ce inaugurare, a luat și Comjig trenul de la București spre Iași, însoțit de nelipsita lui lădiță de grenade, de care nu se despărțea nici noaptea.

Brigada mobilă i-a dat de urmă. Mănăilă mi-a povestit că l-a surprins noaptea în pat, pe când dormea. Mănăilă era o namilă de om. "Am sărit pe el și l-am răstignit, în timp ce ceilalți îi puneau cătușele. Când s-a trezit, era ferecat.

N-a putut să facă nici o mișcare. Dormea cu pistoale sub cap. Ne-ar fi omorât pe toți". Dar n-a continuat povestea. Comjig nici n-a ajuns la București, ci a fost omorât undeva pe drum, fără judecată, după metoda "craniilor de lemn".

 

Am cunoscut acolo și pe agentul care l-a arestat pe Marius Cioflec, fiul profesorului Cioflec de la Timișoara. Marius trebuia să plece cu mine în Germania, la începutul lui Februarie 1939. Ne-am dat întâlnire seara la Gara de Nord. Dar n-a mai venit. Ce se întâmplase? Înainte de plecare, a trecut pe la Marin Bărbulescu, care locuia pe Strada Cobălcescu. Tocmai atunci au venit agenții să-l ridice pe Bărbulescu și, odată cu el, a căzut și Cioflec.

A fost internat la Miercurea Ciuc și apoi împușcat în Septembrie 1939.

 

Cât privește agenții, erau niște amărâți, recrutați din pleava societății. N-am întâlnit nici unul de oarecare nădejde. Prost plătiți, ca toți funcționarii români, prigoana contra legionarilor le-a oferit prilejul să-și rotunjească veniturile. Fie că despuiau mamele, soțiile și rudeniile celor arestați de bani, în schimbul anumitor servicii, fie că primeau "prime" de la Directorul Siguranței când capturau vreun legionar. Fără îndoială că "primele se urcau simțitor când li se încredința misiunea să execute anumiți legionari.

 

Un agent a avut sinceritatea să-mi spună înfață, când nu era comisarul în cameră; "D-le Sima, ai avut noroc. Dacă te prindeam cu două luni înainte, te omoram".

 

Ajutorul imediat al lui Nicki Ștefănescu era comisarul-șef Georgescu, care, tocmai când mă aflam la Siguranță, primise numirea de Chestor. El era șeful echipei volante și totdeauna pleca în provincie cu tot stolul de agenți pentru a conduce cercetările. Chestorul Georgescu părea destinat unei alte cariere, mai puțin odioase. Nu avea nimic din tipul brutei polițienești. Era un bărbat frumos, cu ochii albaștri și cu părul bătând în blond.

Era elegant și manierat. Dar același om angelic, se transforma într-o fiară în cursul anchetelor. Fața îi lua un rictus sălbatic și cu ochii injectați de sânge se năpustea asupra bietelor victime, urlând, înjurându-le și călcându-le în picioare. La biroul central mai era și comisarul Abramovici, un bărbat jovial, despre care nu am mai auzit nimic deosebit. Am întâlnit pe acolo și pe Toni Mânzatu, fratele lui Nelu Mânzatu, care părea străin de ce se întâmplă, nefiind întrebuințat contra legionarilor.

 

Lunga imobilizare la Siguranță a avut și un efect bun: mi s-au dezumflat picioarele. Acum puteam călca, fără să mă mai doară.

 

16. Dezarmarea pistolarilor

 

După vizita lui Moruzov, Nicki Ștefănescu mă chemă din nou în cabinetul său, punându-mi următoarea chestiune.

 

– D-le Sima, ai spus că nu vrei să dai nici o declarație de adeziune la regim câtă vreme te găsești în stare de arest și eu am înțeles rațiunea acestei hotărâri. Trebuie totuși să faci ceva, un gest de bunăvoință, ca să arăți că ai renunțat la clandestinitate și terorism și că ești dispui să te încadrezi în viața politică normală. Înțelege și D-ta că sunt anumite îndoieli, anumite rezistențe, care stau în calea unei înțelegeri. Ce garanții avem noi că punându-te în libertate, nu te vei da iar la fund, creând noi probleme regimului?

 

Iată ce îți propun eu și ce te poate ajuta enorm la clarificarea situației D-tale. D-ta trebuie să dezarmezi organizațiile de pistolari. Se găsesc multe arme în mâna legionarilor. Ori, un pistol în mâna cuiva e o tentație. Un revolver ascuns dă senzația unei forțe, sugerând ideea că se poate folosi de el, pentru a face o ispravă mare. Eu îți propun să chemi aici la Siguranță pe oamenii D-tale de încredere din toată țara și să-i sfătuiești să scoată armele ce le au și să le depună aici. Să nu-ți închipui că vreau să le întind o cursă, pentru a-ți descoperi organizația de pistolari. Nu urmăresc acest lucru. Nu li se va întâmpla nimic decât șocul ce-l vor suferi când vor fi aduși la București, unde se vor trezi față în față cu D-ta. Garantez de libertatea acestor persoane și, dimpotrivă, m-aș bucura să-i cunosc pe acești temuți dușmani ai regimului într-o altă ipostază decât urmăriți și anchetați, ca să vadă că suntem și noi oameni și români.

 

Oamenii D-tale nu au de ce să se teamă, pentru că ne aflăm în perioada destinderii. Chiar de curând Majestatea Sa Regele a semnat un nou decret de grațiere, eliberând o serie de legionari din închisori.

 

Cu contactele ce le vei avea, va slăbi și tensiunea din țară provocată de prinderea D-tale și a lui Petrașcu. Vor vedea prietenii D-tale că ești viu și sănătos și vor înceta să ne trimită scrisori anonime de amenințare.

 

– D-le Director, propunerea D-voastră nu-mi crează temeri sau îndoieli că aș face ceva rău, după ce m-ați lămurit asupra esențialului. În acest moment primează politica externă și orice român patriot trebuie să fie conștient de primejdiile ce se pot abate asupra țării noastre. Pentru aceasta mi-am pus din nou viața în joc. După ce mi-ați confirmat, atât D-voastră cât și Moruzov, că Regele vrea să schimbe politica externă, îndreptându-se spre Puterile Axei, a căzut obstacolul principal din calea unei înțelegeri cu regimul. Legionarii nu pot fi insensibili la apelurile pentru salvarea țării. Așa am fost educați. Orice ne-ar despărți, patria are întârziere. Dacă gestul ce mi l-ați recomandat poate servi la netezirea unui acord cu regimul, sunt gata să săvârșesc această acțiune.

 

Un singur lucru vă cer. Dacă legionarii vor fi aduși la Siguranță și întâlnirile mele cu ei vor avea loc aici, atunci se vor întoarce acasă cu impresia că ceea ce le-am spus eu a fost smuls sub constrângere și nu reprezintă libera mea convingere. Eu v-aș ruga ca întrevederile cu camarazii mei să aibă loc în altă parte, unde să nu trăiască cu senzația că eu sunt un prizonier fără putere, iar ei pe punctul de a fi din nou arestați. Trebuie să le vorbesc într-o altă casă, pentru ca operația să reușească.

 

– Am înțeles, D-le Sima, și sunt acord cu D-ta. Îți pun casa mea la dispoziție pentru aceste întâlniri. Bine înțeles, vei fi dus acolo și adus înapoi cu agenți. Eu voi fi în casă, dar nu voi asista la întrevederi. Te avertizez însă să nu-ți treacă prin cap că ai putea fugi. Casa va fi păzită și ai putea să fi împușcat.

 

Mă bucur că ai înțeles cât e de important să dezarmezi pe legionari. Vom comunica hotărârea D-tale Ministrului și Palatului.

 

Acum D-ta trebuie să te gândești bine și să pregătești o listă de persoane pe care vrei să le chemi la București. Noi vom telefona polițiilor locale și acestea se vor îngriji să le aducă încoace.

 

Întors în cameră, m-am trântit pe pat și am reflectat. Dacă Nicki Ștefănescu voia să-mi stoarcă numele legionarilor necunoscuți la Siguranță, nu era nevoie să recurgă la această subtilitate.

Putea folosi ciomagul. Deci, nu e vorba de asta. Ei vroiau să scot mișcarea din clandestinitate. Mai mult decât pistoalele legionarilor, ei urmăreau să influențez mentalitatea legionarilor, să-i conving de necesitatea înțelegerii cu regimul și, ca o probă a noii lor atitudini, să depună armele. Să trec mișcarea, cu alte cuvinte, de la starea de război la starea de pace.

 

Am examinat cadrele legionare dințară pentru a întocmi lista ce mi s-a cerut. Nu mă puteam limita la tineretul decis la acțiune, ci trebuia să pun pe listă și persoane mai învârstă, cu influență asupra organizațiilor locale, pentru că numai acestea puteau pacifica spiritele. Am întocmit lista din două categorii de persoane: studenți legionari, cunoscuți de mine din prigoană, și personalități legionare. Primii reprezentau elementul activ, dinamic, iar ceilalți se bucurau de ascendent în organizație și puteau împrăștia cuvântul meu cu toate garanțiile de execuție.

 

17. Contactele cu legionarii

 

Incontestabil că prin acceptarea operației de "dezarmare a pistolarilor" intram într-o nouă fază. Până acum nu avusesem nici o legătură cu exteriorul, neavând alți interlocutori decât pe Nicki Ștefănescu, pe Moruzov și pe comisarii care mă păzeau. Prin natura intervenției ce mi se cerea acum, mi se deschidea poarta spre lumea legionară. Făceam un salt din izolarea în care fusesem ținut până atunci în mediul din afară, având prilejul să transmit legionarilor mesajul existenței mele. Avantajul era mai mare pentru mine decât pentru Siguranță, deoarece regimul era paralizat din cauza situației externe și nu mai putea relua prigoana contra legionarilor, chiar dacă ar fi cunoscut o parte din organizația de "pistolari", în timp ce eu câștigam un sprijin puternic și nesperat prin legăturile ce mi se ofereau cu mișcarea.

Legionarii care se vor perinda prin fața mea ca să mă vadă și să mă asculte, se vor întoarce acasă cu o nouă speranță și vor crea o stare de agitație favorabile eliberării mele, care, venind din mai multe părți și mai multe localități, va avea un puternic ecou la București.

Regimul va fi supus unei presiuni interne din ce în ce mai accentuate tocmai prin contractele ce mi le-a înlesnit, ceea ce mă îndepărta nu numai posibilitatea suprimării mele, dar îi obliga pe conducători să se gândească efectiv la eliberarea mea.

 

În vederea contactelor mele cu legionarii, mi-am pregătit un mic discurs pe care l-am repetat aidoma în toate întâlnirile. Era foarte important să-mi aleg bine temele ce le voi atinge în aceste convorbiri, pentru a da satisfacție guvernului fără să rănesc sensibilitatea legionarilor și tot atât de necesar era ca aceste teme să nu varieze. Fiecare legionar, întorcându-se acasă, trebuia să difuzeze aceleași argumente , deoarece eram sigur că organele polițienești locale vor retransmite la București starea de spirit a celor văzuți de mine și declarațiile lor.

Nu am folosit decât un singur limbaj, fără a face confidențe nimănui și fără a introduce în discuție subînțelesuri sau ambiguități.

 

Discursul meu se compunea din următoarele teme care, în ansamblul lor, trebuia să convingă pe legionari că drumul indicat de mine este bun și în același timp să ofere și autorităților o garanție de bună credință:

 

1. Iminenta prăbușire a frontului francez va crea o nouă situație în sud-estul european care va afecta și țara noastră.

 

2. În fața amenințării externe, trebuie să renunțăm la luptele fratricide pentru a salva hotarele țării.

 

3. Regimul este dispus la o apropiere de Puterile Axei, orientare preconizată de noi încă de pe timpul Căpitanului, ceea ce ușurează considerabil posibilitatea unei înțelegeri cu mișcarea.

 

4. Procesul de destindere început de vreo câteva luni va continua, cu condiția ca și noi să facem un efort de pacificare al spiritelor.

 

5. Nouă ni se cere de guvern să depunem armele, ca o dovadă a bunei noastre voințe de a renunța la clandestinitate și de a ne integra în Stat.

 

6. Eu care v-am condus în prigoană fără șovăire timp de doi ani, vă cer acum să acceptați această cerere cu seninătate și cu calm. Vă rog să transmiteți tuturor legionarilor care știți că au arme ca să vi le predea vouă, pentru ca la rândul vostru, să le aduceți la București și să le depuneți la Siguranța Statului.

 

7. Am toate garanțiile că nimănui nu i se va întâmpla nimic, din cauza acestei acțiuni. Nimeni nu va avea de suferit nici o urmărire polițienească sau penală.

 

8. Colectarea armelor posedate de legionari are ca scop să creeze un climat de încredere între autorități și mișcare, pentru ca procesul de destindere să poată fi dus până la capăt.

 

N-am pomenit nimic de situația mea, de eventuala mea eliberare, dar toți și-au dat seama că predând armele Siguranței, implicit mă ajută și pe mine.

 

 

18. Cum s-a desfășurat operația

 

În fiecare zi eram dus cu mașina la casa lui Nicki Ștefănescu, unde mă întâlneam cu legionarii veniți din provincie. Era o casă cu etaj, la capătul unei străzi, de al cărui nume nu îmi aduc aminte.

Cum intrai pe trepte și intrai în vestibul, la dreapta, era un salonaș, cu ferestrele spre stradă. În această cameră aveau loc convorbirile. Nicki Ștefănescu mă însoțea regulat, dar nu asista la discuții, ci aștepta sfârșitul lor la etajul de sus. Odată terminate aceste întrevederi, eram readus la Siguranță cu același ceremonial, adică în mașină și flancat de agenți. De obicei întâlnirile se desfășurau dimineața, dar nu exista un orar precis. Depindea și de ora la care soseau oamenii din provincie. Adeseori i-am văzut după masa și chiar seara.

 

Prima reacție a legionarilor când dădeau ochii cu mine era de spaimă, căci nu se așteptau să mă vadă. Când polițiile locale îi anunțau că trebuie să plece imediat la București însoțiți de agenți, erau cuprinși de neliniște, căci nu li spunea pentru ce sunt chemați. Cum toate experiențele de până acum cu poliția îi determinau să fie bănuitori, majoritatea credeau că s-a întâmplat iar ceva rău, că sunt chemați să dea vreo declarație în legătură cu arestarea mea sau poate chiar să fie reținuți, ca urmare a unui nou val de arestări. Dar după ce mă vedeau calm și surâzător, într-o casă particulară mobilată cu eleganță, și nu în localul hidos al Siguranței, pe care mulți îl cunoșteau, le scădea tensiunea și mă salutau cu bucurie. Mă credeau mort între cei vii și dintr-un moment într-altul așteptau să audă că am fost lichidat. Nu eram nici mort și nici schingiuit, ci stăteam în fața lor cu aerul meu din totdeauna. Nicki Ștefănescu dăduse ordin agenților, înainte de a începe ciclul conferințelor, să-mi cumpere o cămașă nouă, în locul celei vechi și murdare, cu care dormisem nopți de-a rândul, și să-mi dea hainele la călcat. Costumul de haine pe care îl cumpărasem la Berlin acum era în stare bună și contribuia la buna mea prezentare în fața lor.

 

Întrevederile au început pe la 28 Mai și s-au încheiat la 7 Iunie 1940. Nu pot să înșir aici toate întrevederile avute. Las de-o parte pe cei tineri, pe studenți, cu care înțelegerea era ușoară, și mă opresc asupra câtorva cazuri dificile. Pusesem pe listă și pe avocatul Mitică Predescu din Constanța, care fiind mai în vârstă, se bucura de o largă audiență în lumea legionară din Dobrogea. Cu Predescu m-am întâlnit de mai multe ori în prigoană. Era bun prieten cu Puiu Dumitrescu, fost secretar particular al Regelui, și, prin el, aflam o mulțime de știri din anturajul Palatului. Chestorul din Constanța, cunoscut prin brutalitatea lui, i-a ridicat cu tot alaiul polițienesc, ca și cum ar fi fost vorba de o arestare. Pe drum Mitică Predescu a protestat, s-a zbătut, a încercat chiar să scape din mâinile agenților, strigându-le că el n-a făcut nimic și unde îl duc și de ce îl duc.

Agenții se distrau pe socoteala lui, în loc să-l liniștească. Credea că va fi împușcat undeva pe drum, ca atâtea victime nevinovate ale regimului. Nu s-a liniștit decât după ce a intrat în casa lui Nicki Ștefănescu și m-a descoperit în salonaș. Mi-a strâns mâna cu căldură și a înțeles imediat importanța acțiunii de dezarmare a legionarilor pentru soarta mea și pentru întreaga Legiune.

 

O altă persoană care a introdus o notă discordantă în relațiile cu Siguranța a fost profesorul Ion Protopopescu de la Timișoara. Știam că profesorul fusese deținut cu prilejul marilor arestări din Decembrie 1939 de la Timișoara și stătuse chiar în închisoare multe vreme. Deci, nu mai aveam nici un dubiu că Siguranța îi cunoștea toată activitatea lui "subversivă". Între altele, profesorul mă găzduise în locuința lui din Timișoara, care se afla la etajul ultim al Școlii Politehnice, în trecerea mea de la București spre Iugoslavia, în Octombrie 1939. Dar nu era așa.

Deși se descoperise legăturile lui cu Bucureștii și cu echipele care m-au ajutat să trec în Banatul sârbesc, profesorul convinsese întreaga brigadă mobilă, în frunte cu Nicki Ștefănescu, că se află pe un drum greșit, că el nu e amestecat în acțiunile ce i se impută.

I-a dominat prin inteligența lui ascuțită și le-a răsturnat toate probele. Profesorul Protopopescu ieșise cu fața curată din această anchetă și Nicki Ștefănescu ar fi rămas cu această impresie, dacă eu nul-aș fi pus pe listă.

Siguranța știa că eu mă ascund la Timișoara, după evenimentele sângeroase din Septembrie 1939, și m-a căutat în multe locuri, în afară de casa profesorului Protopopescu. Nu s-a operat nici o descindere la domiciliul lui. Nu se poate telefona la București chestorul Gritta, ca un om de talia lui să se amestece cu lumea "pistolarilor". Categoria lui socială îl împiedica să se coboare atât de jos încât să participe la comploturi cu infractorii Statului. Profesorul a profitat de această prezumție favorabilă, pentru a scăpa teafăr și ultima anchetă, condusă direct de Nicki Ștefănescu.

 

După ce a plecat profesorul, m-a chemat Nicki Ștefănescu la el pentru a-și exprima amărăciunea lui. Era indignat și furios pe profesor.

 

– L-am crezut, D-le Sima, în decursul ultimei mele anchete și l-am absolvit de orice culpă. Cu o rară abilitate, s-a strecurat prin rețeaua noastră. Ceea ce m-a făcut să-l scot din cauză, a fost tocmai onorabilitatea persoanei lui, faptul că avea un nume la Timișoara, care-l făcea apt să participe la acțiuni teroriste... Și acum, după declarațiile D-tale, mă simt lezat în orgoliul meu de polițist. Cum am putut să fiu atât de tâmpit? Nu se va întâmpla nimic cu el, a trecut această fază, dar, crede-mă, mă simt umilit și ofensat.

 

Un al treilea caz care merită să fie semnalat este al profesorului Constantin Stoicănescu. Pentru întâia oară l-am văzut și pe Moruzov la domiciliul lui Nicki Ștefănescu, cu prilejul acestei întâlniri.

Ce-o fi căutând aici, mă gândeam? Moruzov și Nicki Ștefănescu așteptau la etaj, în timp ce pe mine m-a lăsat singur cu Stoicănescu. Aducându-mi aminte de becul acela din cabinetul lui Nicki Ștefănescu, care se aprindea ori de câte ori vorbeam cu el, am bănuit că e instalat pe undeva un microfon. Când Stoicănescu, nedându-și seama de primejdie, începuse să discute liber, i-am făcut semn să tacă și am luat firul conversației. I-am repetat "lecția" și chiar într-o formă mai accentuată, făcând declarații de lealitate față de Rege. Stoicănescu a continuat pe același ton, reluând aceleași argumente, adăugând că în misiunile lui la Berlin a urmărit exact același lucru, adică crearea unei baze politice de înțelegere între mișcare și regim. Moruzov și Nicki Ștefănescu, dacă într-adevăr au ascultat conversația, nu puteau decât să fie mulțumiți cu ceea ce auziseră. Conversația mea cu Stoicănescu au considerat-o, probabil, un fel de probă crucială a sincerității mele.

 

Când am terminat discuția și Stoicănescu se pregătea să plece, apar Moruzov și Nicki Ștefănescu în salonaș. Atunci Stoicănescu a avut o ieșire de o sinceritate temerară, care pe mine m-a speriat atunci, dar care s-a adeverit mai târziu a fi fost foarte oportună. Stoicănescu le-a spus următoarele:

– Domnilor, eu am fost trimis la Berlin de către Palat, respectiv de D-l Urdăreanu, pentru a convinge grupul legionar de acolo să renunțe la opoziție și să se integreze în procesul de destindere.

N-am reușit decât parțial. Între timp, abia plecat de-acolo, Horia Sima și un grup de legionari s-au întors clandestin în țară și au fost arestați. Nu cunosc motivele lor. Am fost tot atât de surprins ca și D-voastră de acțiunea lor. Dar ce se întâmplă în țară? Legionarii mă acuză acum pe mine că eu aș fi atras în cursă pentru a fi arestați, deoarece venirea lor încoace s-a întâmplat la câteva zile după întoarcerea mea. Situația pentru mine este extrem de penibilă. Dacă i se întâmplă ceva, m-au amenințat că mă omoară.

Nu-mi rămână altceva decât să mă sinucid. De aceea, vă rog să reflectați bine ce faceți cu Horia Sima. Să nu încercați să rezolvați cazul său printr-o soluție polițienească sau judiciară, ci să-i dați o soluție politică. Aceasta așteaptă toți legionarii de la D-voastră.

 

Nicki Ștefănescu și Moruzov ascultau într-o tăcere mormântală. Se uitau la mine, se uitau la Stoicănescu, și nu scoteau nici un cuvânt, nici de aprobare și nici de dezaprobare. Întrevederea luase o întorsătură dramatică și eu ca să cobor tensiunea, mi-am luat rămas bun de la el, spunându-i câteva cuvinte de încurajare: "Ei lasă, că o să fie bine".

 

Din Bucovina l-am chemat pe avocatul Țurcanu și de la Galați pe Nicolae Ion, legionari cu care lucrasem în tot cursul prigoanei. Astfel, rând pe rând, cu ajutorul acestor pelerini la București a putut ajunge cuvântul meu până la cele mai îndepărtate organizații.

 

Întâlnirile cu legionarii au dat roade. Rând pe rând au fost depuse la Siguranță arme și grenade culese de la legionari, iar Nicki Ștefănescu înregistra cu satisfacție succesul operației de "dezarmare a pistolarilor". Unii camarazi chemați de mine nu aveau arme, dar totuși ca să poată răspunde chemării mele, își procurau revolvere și le depuneau cu solemnitate la Siguranță. În schimb alți legionari, cum au fost cei din Prahova, au predat numai o parte din ele, reținând pe celelalte pentru cine știe ce nevoi viitoare.

 

În ultimele zile, operație de depunere a armelor se transformase în rutină. Eu continuam cu același zel să predic acțiunea de dezarmare. Dar vedeam că Nicki Ștefănescu numai era interesat în același grad în succesul ei. Relațiile mele cu Siguranța intrase într-o fază nouă: faza politică.

 

19. Faza politică

 

Știrile ce le primeau Regele și anturajul lui de pe frontul de vest erau din ce în ce mai grave. Ofensiva germană se desfășura irezistibil, iar armata franceză nu mai avea nici unitate de comandă și nici voință de luptă. Capitularea era aproape. La 1 Iunie 1940, Regele substituie la Externe pe Grigore Gafencu cu Ion Gigurtu, cunoscutul industriaș, directorul general al Societății "Mica" de la Brad, considerat a fi om de dreapta. Prin numirea lui Gigurtu, Regele voia să marcheze noua orientare a țării. Era un gest de captare a bunăvoinței Berlinului, de care depindea acum soarta țării noastre.

 

Tot atât de urgent se punea și problema mișcării legionare, care reprezenta piesa-cheie în relațiile cu Axa.

Ea trebuia înglobată în procesul politic intern și extern, dacă Regele voia să se prezinte într-o lumină favorabilă la Berlin. Evenimentele îl constrângeau să ajungă grabnic și la o rezolvare a cazului meu, care nu putea fi separat de rolul ce i se rezerva mișcării în noua conjunctură. Iată cum, paralel cu operația de dezarmare a legionarilor, după 1 Iunie, Siguranța, cu aprobarea Palatului, m-a supus la o nouă probă, de sondare a opiniilor mele politice asupra unor eventuale reforme în structura regimului. Așa se explică că în ultimul timp le-a scăzut interesul pentru strângerea armelor și s-au concentrat în domeniul politic.

 

Într-o zi sunt din nou în cabinetul lui Nicki Ștefănescu, unde mă întâmpină radios Moruzov:

 

– Ei, ai văzut D-le Sima, că mergem spre Axă? Ai citit în ziare de schimbarea lui Gafencu cu Gigurtu? Ce spui? (Agenții mă lăsau să mă uit prin gazetele lor).

 

– E un act folositor țării, D-le Moruzov. E un prim pas, care sper să ducă la integrarea României în Axă. Cu cât se va face mai repede cu atât mai bine. Iminenta prăbușire a Franței va crea un gol în sud-estul european, de care vor profita vecinii. Vedeți că toate alianțele României, pe care s-a sprijinit până acum politica noastră externă, au sărit în aer, cum am prevăzut noi.

 

D-le Sima, uite de ce am venit acum. Ne-ar interesa să știm cum ai vedea D-ta participarea mișcării legionare la viața politică a țării?

În ce condiții s-ar putea face trecerea de la actualul stadiu de destindere la o colaborare a legionarilor cu Regele?

Nu e destul să ne orientăm spre Axă, ci trebuie să se știe la Berlin că toate forțele naționale fac bloc în jurul Regelui.

 

– Vă expun punctul meu de vedere cu toată sinceritatea, dar presupun că nu vreți după aceea să-mi cereți o declarație în acest sens, care să fie dată publicității.

 

În acest moment intervine Nicki Ștefănescu:

– D-le Moruzov, D-l Sima mi-a spus din primul moment că preferă să fie împușcat decât să semneze declarații de adeziune la regim în starea în care se găsește. Și eu sunt de aceeași părere. Horia Sima, sau iese de aici cu fruntea sus, fără a i se cere nici o claudicație*, sau terminăm cu el. Altminteri nici nu poate fi de folos acțiunii proiectate.

 

– D-le Sima, sunt de părerea lui Nicki Ștefănescu. Fii liniștit că nu îți vom impune nici un act de capitulare care să te compromită în fața camarazilor D-tale.

Vrem să cunoaștem concepția D-tale asupra problemelor actuale ale Statului Român. Cum vezi D-ta integrarea legionarilor în Stat, pentru a ne prezenta la Berlin ca un bloc în jurul Regelui?

 

– Domnilor, trebuie să plecăm de la o premisă invariabilă, regimul, care nu poate fi schimbat.

Maiestatea Sa Regele nu poate renunța la regimul autoritar de guvernare. Ar fi absurd să cerem noi acum întoarcerea la sistemul democratic de guvernare, lăsându-i-se și mișcării libertatea ca să se poată prezenta în alegere. Știm că acest lucru nu se poate.

 

Problema care se pune este ce modificări, ce reforme se pot introduce în regim, pentru a-l face viabil, pentru a-l scoate din situația actuală de divorț cu nația. Ce trebuie să facem pentru a capta încrederea maselor populare?

 

Trebuie să se dea o satisfacție țării, fără să se afecteze esența regimului. Trebuie să se creeze un nou partid în locul "Frontului Renașterii", care prea mult amintește pe Armand Călinescu și epoca lui și care este un schelet fără viață, având o existență pur birocratică. Propun așadar să se înființeze un nou partid, a cărui osatură să fie mișcarea, dar în care să poată intra și elemente din toate partidele de dreapta.

De ce trebuie aleasă mișcarea ca bază a noului partid? Pentru că e gruparea care actualmente se bucură de cea mai mare popularitate în țară. În organizațiile județene pot figura alături de legionari, vaidiști, cuziști și reprezentanți ai altor formațiuni naționaliste.

Bineînțeles, persoane necompromise în scandaluri publice sau în prigoana contra legionarilor. În modul acesta, în fiecare județ va figura o falangă de oameni de o conduită ireproșabilă, care va crea o excelentă impresie în masele populare. Țara va simți că s-a schimbat ceva, că s-a primenit viața politică, că oamenii pe care îi iubesc sunt în fruntea treburilor administrative și că Regele nu mai e prizonierul unei clici, ci e dispus să coboare în popor și să-i asculte necazurile.

 

Nu pot să intre în noua grupare membri ai partidelor liberal și național-țărănist, nu numai pentru că nu sunt agreați de Rege, dar și pentru că linia lor de politică externă ar constitui un obstacol în calea unei apropieri de Roma și Berlin. Ei nu pot aduce nici un serviciu țării în actualele împrejurări.

 

Trebuie să se renunțe și la uniforma "Frontului Renașterii". Noul partid trebuie să se prezinte în fața țării cu o nouă uniformă și cu noi semne distinctive.

 

În momentul proclamării noului partid de Majestatea Sa Regele, nu ar fi recomandabil să se mai recurgă la interdicții, amenințându-se populația cu urmăriri și procese.

Noul partid nu are nevoie de codul penal, deoarece poporul însuși, prin adeziunea lui masivă, va constitui cel mai sigur scut al lui.

 

– D-le Sima, îmi răspunde Moruzov, expunerea D-tale este rezolvabilă, pentru că nu ceri imposibilul, zdruncinarea poziției Regelui. Mi-era teamă să nu o iei razna. D-ta preconizezi reforme în cadrul regimului. Iată un fapt fundamental care ne interesează pe toți. Esența regimului este salvată.

 

Te-aș ruga să faci o notă din ideile acestea, pentru a oferi forurilor superioare un tablou exact al gândirii D-tale.

 

20. Își face apariția Generalul Coroamă

 

La câteva zile după colocviul politic cu Moruzov, mă așteaptă o nouă surpriză. Îmi comunică Nicki Ștefănescu că în seara aceea voi merge la el acasă, unde mă voi întâlni cu o persoană cunoscută, a cărei revedere îmi va face plăcere.

 

Seara am fost luat în mașină de Nicki Ștefănescu, în care eram singuri cu șoferul. Cei doi agenți de pază dispăruseră. Era semnul încrederii ce mi se acorda acum, nemaitemându-se că aș putea evada.

 

Ajuns la casa lui Nicki Ștefănescu, nu mai sunt îndreptat spre salonașul unde se țineau întrevederile cu legionarii, ci sunt invitat să urc la etaj, pe o scară interioară, unde se deschidea o sufragerie lungă și mobilată luxos. În fund era o masă aranjată pentru cină, cu tacâmuri și pahare. Pe cine descopăr în sufragerie, stând în picioare? Pe Moruzov discutând cu un ofițer de rang superior, în care recunosc imediat pe Generalul Coroamă. L-am salutat cu căldură și apoi am fost invitat de amfitrion să mă așez la masă. Mi s-a indicat locul de onoare, având la dreapta mea pe General, la stânga pe Nicki Ștefănescu și în față pe Moruzov.

 

Generalul Coroamă era originar din Piatra Neamț și rudă îndepărtată cu Căpitanul – fapt care era ignorat la Palat. Distins ofițer al armatei române, i se încredințase comanda Diviziei de Gardă, un post de mare importanță, căci era răspunzător de paza și viața Regelui. Generalul Coroamă se bucura de încrederea Suveranului și era bun prieten și cu Moruzov. Făcusem cunoștință cu Generalul prin mijlocirea lui Nicolae Smărăndescu de la Centru și, în cursul prigoanei, în lunile Octombrie și Noiembrie 1938, l-am vizitat de câteva ori. L-am rugat din partea Comandamentului Legionar să intervină la Palat pentru a împiedica planul urzit de Armand Călinescu de a asasina pe Căpitan, despre ale cărui intenții criminale circulau cele mai alarmante zvonuri de atunci. Generalul Coroamă mi-a promis că va vorbi cu oameni din anturajul Regelui, sfătuindu-i să nu facă acest pas funest. Dar influența lui era limitată la Palat, nefiind om politic, ci ofițer de carieră. După uciderea Căpitanului, nu l-am mai văzut.

 

Întâlnirea din seara aceea a fost prilejuită fără îndoială de faptul că îi comunicasem lui Nicki Ștefănescu de întâlnirile mele cu Generalul Coroamă din timpul prigoanei. Ce urmăreau cu această masă? Să-mi arate că m-au scos din carantina polițienească și că am câștigat rang politic. Dar întâlnirea mai avea și un alt scop: să mă supună unui nou examen referitor la intențiile și planurile mele pentru eventualitatea că voi fi pus în libertate. Generalul Coroamă fusese pregătit ca să reia firul conversației avute cu Moruzov și venise cu un fel de chestionar.

A fost o masă îmbelșugată, cu vin turnat în pahare de cristal. Atmosfera se încălzise, dispărând relațiile dintre temnicer și arestat. Vorbeam degajat, ca între vechi cunoștințe. Din privire simțeam că Generalul Coroamă era aliatul meu și că raportul lui la Palat va fi favorabil.

Fără a-mi pierde nici o clipă luciditatea, deși am închinat câteva pahare cu comesenii, am răspuns întrebărilor puse de General cu precizie și claritate.

 

Conversația s-a sucit și s-a răsucit în jurul noului partid propus de mine.

Ideea părea că a trezit interes la Palat și Generalul Coroamă fusese trimis ca să facă o nouă încercare. Mi-a pus mai multe chestiuni, din care am dedus că cunoștea discuțiile anterioare avute cu Moruzov:

 

– De ce este necesară dizolvarea "Frontului Renașterii"?

 

– Cine să proclame noul partid?

 

– Ce ecou poate trezi în popor?

 

– Cum va primi Berlinul noua formație?

 

Le-am explicat că dizolvarea "Frontului Renașterii" și substituirea lui cu un nou partid este o concesiune minimă și indispensabilă pentru a împăca țara cu Regele. E un balast care trebuie azvârlit peste bord, pentru a elimina odată cu el epoca lui Armand Călinescu. Noul partid va fi tot o creație a Regelui și va fi proclamat tot de Suveran, iar cât privește adeziunile, odată mișcarea legionară câștigată, va dispune din primul moment de o solidă bază populară. Fără îndoială că un nou partid, în care mișcarea legionară se va încadra masiv, va fi primit la Berlin, înlesnind intrarea noastră în Axă. Cât privește denumirea noului partid, nu e o chestiune atât de ușoară. Trebuie găsit un nume care să aibă rezonanță națională.

 

Atunci am început cu toții să căutăm un nume potrivit. Fiecare azvârlea o idee, până ce Generalul Coroamă rostește "Frontul Națiunii". A fost ca o revelație. Toți am căzut de acord că e cea mai bună formulă.

Fiind "front", aducea aminte de "Frontul Renașterii", neproducându-se o ruptură, dar fiind un "front al națiunii", se specifica identitatea lui cu națiunea și reprezentarea întregii națiuni în sânul lui, nu ca vechiul front care era un titlu fără acoperire.

 

După ce am încheiat discuția politică și masa se apropia de sfârșit, Generalul Coroamă îmi azvârle chestiunea Elenei Lupescu.

 

– Cunoști relațiile matrimoniale ale Regelui și legătura lui cu Doamna Lupescu. Cum privești această legătură?

 

Nicki Ștefănescu și Moruzov ascultau încordați. Fără a-mi lua măcar un minut de meditație, i-am răspuns în modul cel mai natural:

 

– Dacă Doamna Lupescu nu se amestecă în afacerile Statului, e o chestiune particulară a Regelui.

Au rămas mulțumiți de răspunsul meu. Ne-am despărțit în mijlocul unei mari animații și cu speranța unei proxime dezlegări a cazului meu.

 

Evident nu mi-a căzut bine când din acest cadru de viață civilizată, am ajuns iar în camera de la Siguranță, unde mă așteptau cerberii mei de pază. Am observat însă că din acea seară nu mi-au mai pus lanțurile la mâini și la picioare.

 

21. Momente de tensiune

 

Nu trebuie să ne închipuim că relațiile mele cu Siguranța s-au dezvoltat într-un sens ascendent continuu, până ce s-au încheiat cu "happy end"-ul eliberării mele. În cursul acestor confruntări aproape zilnice cu acei ce dispuneau de soarta mea, au intervenit și momente de tensiune care puteau anula avantajele acumulate anterior și puteau duce la un rezultat diametral opus: suprimarea mea.

În tot timpul puteam să cad definitiv, după cum puteam să mă urc pe culme.

 

În cadrul regimului, existau și forțe care se opuneau eliberării mele și avertizau Palatul de consecințe. Grupul de la Prefectura de Poliție, în frunte cu Gabriel Marinescu, consiliau pe Rege să întrebuințeze mână dură. Aceeași atmosferă domnea la Inspectoratul de Jandarmi, unde amintirea crimelor săvârșite îi înspăimânta. Șeful guvernului, Gheorghe Tătărăscu era înclinat la concesiuni, în timp ce Ministrul de Interne, Ghelmegeanu, rezista sugestiilor Siguranței, refuzând să-și asume răspunderea.

 

Începuse "dezghețul" și eram cam pe la mijlocul operației de "dezarmare a legionarilor", în primele zile ale lunii Iunie, când apare la Siguranță un maior de jandarmi pentru a face inspecția de rutină. Paza externă a clădirii o aveau jandarmii.

Aflând maiorul că sunt ținut într-o cameră la etaj, dă ordin să fiu coborât la celulele de la parter, deținerea mea acolo fiind contra regulamentului. Era pe la amiază, când cei doi agenți de pază mă iau de subțiori, mă îmbrâncesc pe trepte, traversez curtea și după ce pătrund printr-un coridor întunecos, sunt împins într-o celulă.

Agenții de pază simțind că s-a schimbat ceva în tratamentul meu, s-au purtat cu brutalitate. Citeam în ochii lor fioroasa pornire să se năpustească asupra mea și să-mi administreze știința lor de schingiuitori. Așa am stat până a doua zi, fără să văd pe nimeni și fără să mai fiu chemat de Nicki Ștefănescu sau să fiu dus la casa lui, pentru a mă întâlni cu alți legionari. Parcă căzuse o cortină de fier între mine și primele figuri ale Siguranței. Mă așteptam la mai rău, ca dintr-un moment într-altul să fiu urcat într-o mașină cu direcția spre crematoriu, cum s-a întâmplat cu atâția legionari.

 

În seara celei de-a doua zi mi-am luat inima în dinți și i-am spus comisarului de serviciu că vreau să văd pe Director. După o jumătate de oră sunt chemat sus. Mă primește Nicki Ștefănescu. M-am plâns de schimbarea de tratament:

 

– Vedeți, D-le Director, eu am nevoie de o anumită energie ca să conving atâta lume cu care vin în contact. Ori, dacă sunt ținut în condițiile acestea, sub privirile dușmănoase ale agenților, îmi pierd încrederea în rostul angajamentului ce mi l-am luat. Mă face să bănuiesc că dezarmarea legionarilor nu servește decât la descoperirea lor. Nu înțeleg de ce am fost coborât la celular.

 

– Nu, D-le Sima, nu este nimic. A venit un tâmpit de maior de la Inspectoratul de Jandarmi și a voit să facă ordine. Chiar astă seară vei fi adus în camera de sus, de astă dată purtându-se cu mai multă amabilitate. Acest incident aplanat, întrevederile cu legionarii și-au reluat cursul normal, terminându-se în 7 Iunie. Am reflectat asupra celor întâmplate și am ajuns la concluzia că Nicki Ștefănescu nu spunea adevărul, că se petrecuse ceva la un nivel mai înalt, o nepotrivire de păreri, și a învins momentan linia dură. Ca urmare a acestei controverse, am suferit și eu consecințele.

 

Un al doilea moment critic s-a ivit cu prilejul lui 8 Iunie. Autoritățile aflaseră că legionarii ar pregăti un atentat contra Regelui, când acesta se va duce, ca în toți anii, la Stadionul de Educație Fizică din Dealul Spirei, pentru a primi omagiul străjerilor. În după masa de 7 Iunie, m-a chemat Nicki Ștefănescu în biroul lui:

– D-le Sima, se zvonește de un atentat ce s-ar pregăti de legionari contra Regelui. Atentatul nu va reuși, chiar dacă s-ar încerca ceva, dar viața D-tale e în pericol. Chemă pe cine crezi și comunică în afară să nu se întâmple nici cea mai mică dezordine.

 

– D-le Director, vă rog să fiți liniștit. Legionarii nu vor întreprinde nimic. Dar mi-e teamă de altceva, de vreun agent provocator, care să azvârle în calea cortegiului vreo petardă. Fiți atenți, vă rog, mai ales asupra comisarului Vârfureanu de la Prefectura de Poliție. Știți că la Prefectura de Poliție domnește o altă atmosferă decât la Siguranță. În orice caz, dați-mi voie să chem pe cineva de la studenți, ca să-i spun să se ferească de agenți provocatori.

 

În aceeași seară, a fost adus la Siguranță Eugen Necrelescu, care condusese în prigoană studențimea de la București. I-am spus să vegheze ca nu cumva să se infiltreze agenți provocatori printre ei și mai ales să nu asculte de nici o sugestie ce-ar veni de la Vârfureanu, care e comisar la Prefectura de Poliție.

 

În dimineața de 8 Iunie, Siguranța parcă era asediată. Mișcări în curte. Paza jandarmilor se dublase. Comisarii și agenții umblau agitați. Mie mi s-a pus din nou lanțurile la picioare și am fost trântit pe pat. Comisarul de serviciu abia schimba o vorbă cu mine. Dintr-un moment într-altul așteptau să primească vreo știre gravă.

 

Această stare de tensiune s-a menținut până pe la ora două după masă. Atunci comisarul Cristescu mi-a comunicat că serbarea de 8 Iunie a decurs fără incidente. Imediat măsurile de pază s-au îmblânzit și Siguranța și-a reluat aspectul normal. Parcă răsuflau ușurați și comisarii.

 

22. Despre permanențele Statului

 

După 8 Iunie a triumfat definitiv linia moderată în sferele Palatului. Se vorbea de eliberarea mea ca de o chestiune acceptată și iminentă. Paza slăbise simțitor, iar comisarii și agenții se purtau cu mine extrem de prietenos. Fiecare căuta să-și justifice trecutul, ca și cum eu aș fi fost persoana de care depindea viitorul lor. Nu ei i-au bătut pe legionari, ci cei de la prefectură și Jandarmerie. "La noi nu se bate". Se bucurau de normalizarea situației interne și sperau că niciodată să nu mai fie puși în situația să mai urmărească pe legionari. "Ei, ce vrei Domnule, sângele apă nu se face; suntem români cu toții". Firește că nici eu nu mă lăsam mai prejos, lăudând pe Directorul Siguranței, pentru viziunea lui politică și pentru corectitudinea cu care am fost tratat. "Sper că pe viitor să nu ne mai ciocnim și să colaborăm cu toții pentru binele Patriei".

 

Nicki Ștefănescu era cordial și mulțumit. Acea atâta încredere în mine încât odată sau de două ori ne-am plimbat singuri pe străzile din jurul casei lui, lăsând mașină în urmă. Având o infecție la o măsea, m-a dus imediat la serviciul de dentistică de la Inspectoratul de Jandarmi, zicând-mi: "Doamne ferește, să nu ți se întâmple ceva și apoi să zică legionarii că te-am omorât".

 

Ce-am reținut din conversațiile avute cu Nicki Ștefănescu după 8 Iunie a fost existența în regim a unor "permanențe ale Statului". Asupra acestei teme a revenit de câteva ori.

 

– D-le Sima, vei fi eliberat după toate probabilitățile. Vei lua contact cu oamenii din jurul Regelui. Dar trebuie să ști să te orientezi, spre binele D-tale. În cadrul regimului, trebuie să distingi între permanențele Statului și personalul politic flotant, de care se servește regimul.

Permanențele Statului decid de politica țării, de chemarea guvernelor, de numirile de miniștri și de toate funcțiunile importante. Acești oameni vin și pleacă după necesități, dar permanențele Statului rămân.

 

Niciodată nu mi-a destăinuit cine face parte din acest cadru imutabil al Statului, de care depindea întreg angrenajul lui. M-a lăsat să identific singur pe acești stâlpi ai regimului.

Din felul cum îmi vorbea, am dedus că Moruzov era unul dintre acești favoriți. Firește că aparțineau permanențelor Statului Regele, șeful sistemului, apoi Urdăreanu, Ministrul Palatului, și apoi, fără îndoială, Elena Lupescu.

 

– D-le Sima, mi-a spus tot în aceste zile Nicki Ștefănescu, vei vedea pe Ghelmegeanu. Trebuie să îi spui că deținerea D-tale la Siguranță nu mai are nici un rost, deoarece s-au clarificat toate problemele în discuție și situația politică internă și externă reclamă să intrăm într-o fază de unitate națională.

 

Acum, îți spun D-tale, Ghelmegeanu deși Ministru de Interne, nu mai are mult de spus, căci nu aparține permanențelor Statului.

Sunt alții care decid. Dar e o formalitate care trebuie îndeplinită.

 

Am tras concluzia că întreg guvernul nu prea avea mult de spus și că toate afacerile Statului se conduceau direct de la Palat.

mă gândeam cu milă la biata țară, a cărei soartă se juca în budoarul Elenei Lupescu...

 

23. Din nou în fața lui Ghelmegeanu

 

În 12 Iunie, doi agenți m-au condus cu mașina până la domiciliul particular al lui Ghelmegeanu. M-au introdus în biblioteca lui, iar ei s-au retras, așteptând undeva afară.

 

Peste puțin timp intră Ghelmegeanu. Cu un surâs forțat îmi întinde mâna. Era vizibil jenat de violenta scenă ce mi-o făcuse la prima noastră întâlnire ce-o avusesem la Inspectoratul de Jandarmi. Mi-a făcut semn să mă așez în fața lui la birou și apoi a început să-mi vorbească:

– D-le Sima, de la întâia noastră întrevedere evenimentele s-au precipitat în așa măsură încât este nevoie de o mare înțelepciune din partea tuturor pentru a salva țara din primejdie. Majestatea Sa Regele este gata să vă întindă mâna, dar eu, ca ministru de interne, am o mare răspundere și aș vrea să aflu încă odată de la D-ta ce garanții ne dai ca odată liber, vei colabora leal cu regimul și nu te vei întoarce în clandestinitate și la terorism.

 

– D-le Ministru, de la prima noastră întâlnire, ați aflat pentru ce am venit: să fac orice pentru a împiedica intrarea României în război contra Puterilor Axei, cum voia Armand Călinescu. Când v-am văzut întâia oară, nu se știa care va fi sfârșitul campaniei din Franța. Astăzi vede oricine forța armatei germane și că temerile noastre erau reale. Trecerea României în tabăra ostilă a Puterilor Axei ar fi fost un act de sinucidere. Deci, nu mai e timp de pierdut pentru a recupera încrederea Berlinului și a Romei.

Acest obstacol dintre noi a căzut acum, deoarece însuși Majestatea Sa Regele, prin numirea lui Gigurtu la Externe, a arătat că se orientează în aceeași direcție. Trebuie să alegem între Germania și Rusia, și nu putem merge cu Rusia. Asta nu o poate concepe nimeni.

 

Noi putem fi acuzați de multe păcate, dar nu de lipsă de patriotism. Tocmai patriotismul nostru ne obligă acum, ca o datorie gravă de conștiința ca, trecând peste tot ce a fost, să facem un front intern puternic pentru a rezista amenințării externe.

 

Fără îndoială, D-voastră cunoașteți discuțiile ce le-am avut cu Domnii Nicki Ștefănescu, Moruzov și cu Generalul Coroamă. Le-am spus condițiile în care eu văd posibilă o colaborare a mișcării cu regimul, ce modificări trebuie să sufere regimul pentru a-l face accesibil tineretului legionar. Nu numai că nu urmăresc slăbirea poziției Majestății Sale Regelui, ci, dimpotrivă, întărirea Tronului, prin introducerea sângelui proaspăt al tineretului în arterele regimului.

 

Eu consider că detențiunea mea la Siguranță nu mai are nici un rost, după ce punctele principale ale unei posibile colaborări cu regimul au fost clarificate în numeroase discuții. Orice zi pierdută în care nu se procedează la modificarea dispozitivului politic intern și extern, pentru a-l adapta noilor împrejurări, mărește primejdia pentru țară. De aceea, vă rog să dispuneți să fiu pus în libertate pentru a oferi Majestății Sale Regele sprijinul meu în acest moment critic pentru țară.

 

– D-le Sima, eu nu decid în ultimă instanță, dar voi raporta Majestății Sale Regelui declarațiile D-tale. D-ta știi că de când am venit eu la Interne, situația mișcării s-a schimbat. Am fost unul dintre promotorii destinderii și m-aș bucura ca și cazul D-tale să se rezolve favorabil, pentru a putea termina odată cu această chestiune spinoasă și a ne putea consacra în liniște problemelor de politică externă.

 

24. Un ultim mesager al Palatului: Urdăreanu

 

A doua zi, 13 Iunie, sunt din nou dus la Ghelmegeanu pentru o întrevedere importantă. Nicki Ștefănescu nu mă însoțește. Numai agenții sunt cu mine.

 

Mai întâi apare Ghelmegeanu, care îmi comunică, solemn și grav, că voi avea onoarea să stau de vorbă cu Ministrul Palatului, D-l Urdăreanu. Îmi dau seama de importanța momentului. De impresia cu care va pleca de la această întâlnire depinde soarta mea. El are puterea ca să anuleze toată seria de referate bune ce le-a primit Palatul până acum, dacă și-ar forma o opinie contrară.

 

Ghelmegeanu îl introduce pe Urdăreanu și apoi se retrage. Rămân singur cu Ministrul Palatului. Stau în picioare așteptând să-mi spună în cuvânt. Nu se așează la birou, ci îmi face un semn să iau loc pe un scaun, aproape de el. Pare că ar vrea să rupă protocolul, micșorând distanțele ce ne separă. E un bărbat zvelt și de înfățișare plăcută. O privire captivantă. O voce catifelată. Mă simt stimulat de prezența lui și îmi pierd sfiala inerentă situației mele. Ce deosebire de Ghelmegeanu, care și la ultima întâlnire păstra același ton rece și autoritar.

 

– D-le Sima, suntem în preajma unei decizii grave. Majestatea Sa este dispus să ofere tineretului legionar oportunitatea să se afirme în viața politică. Majestatea Sa iubește tineretul și v-a apărat cât a putut. Dar au intervenit anumite situații când nu s-a mai putut opune acelora care reclamau măsuri energice.

 

– D-le Ministru, știu că sunteți artificiul principal al destinderii. Mi-au confirmat-o camarazii ce-au venit la Berlin. Știu că și în chestiunea mea, care a complicat relațiile anterioare, v-ați inspirat din același spirit larg și generos.

 

Cred că înțelegerea s-ar fi putut realiza mai de mult, încă de pe vremea lui Corneliu Codreanu, dacă nu ne-ar fi fost tăiate contractele cu Palatul de persoane interesate să le împiedice.

 

Dar acum, greaua situație a țării reclamă o strângere a rândurilor și vă rog să contați pe lealitatea mea în toate acțiunile ce le va întreprinde Majestatea Sa pentru a redresa poziția internațională a României.

 

– D-le Sima, legionarii pot aduce un important aport, în actualele împrejurări, pentru salvarea țării și a Tronului. Nu aș dori totuși să regret vreodată eliberarea D-tale.

 

– D-le Ministru, nu veți regreta niciodată. Eu îmi mențin angajamentele luate. Dar vă rog și pe D-voastră să întreprindeți toți pașii necesari și cât mai în grabă pentru a înlesni integrarea României în Axă. Sunteți informat de concepția mea de politică internă și externă și nu aștept decât momentul când, odată liber, să pot lucra cu tot elanul pentru aplicarea acestor acorduri.

 

Întrevederea nu a durat mai mult de un sfert de oră și am avut impresia că Urdăreanu s-a despărțit de mine cu hotărârea să susțină în fața Regelui propunerea de eliberarea a mea.

 

25. În libertate

 

În aceeași zi când l-am văzut pe Urdăreanu, 13 Iunie 1940, seara, la ora 9, am fost chemat de Nicki Ștefănescu, care mi-a comunicat că a primit ordin să mă pună în libertate.

 

– D-le Sima, mă bucur de acest deznodământ. Din primul moment când te-am văzut, am simțit o deosebită simpatie pentru D-ta și am făcut tot ce-am putut ca să se ajungă la o înțelegere cu Regele. Nu uita însă că obligațiile D-tale de a dezarma pe legionari rămân în picioare.

De asemenea spune, te rog, acelora care se mai găsesc ascunși să vină la Siguranță să le facem actele, intrând în legalitate. Cei din închisori vor fi eliberați în loturi succesive, prin decrete de grațiere.

 

Cât privește activitatea D-tale politică, este o chestiune care nu intră în atribuțiile noastre directe, dar e bine să păstrezi legătura cu mine și cu Moruzov, pentru a ne informa reciproc.

 

– D-le Director, nu-mi vine să cred că sunt liber. Vă mulțumesc pentru interesul ce mi l-ați arătat în tot timpul detențiunii mele pentru a se rezolva favorabil cazul meu. Vă promit că în contactele mele cu legionarii voi depune același zel ca să-i convingă să depună armele ce le mai au, iar cei ce mai trăiesc în clandestinitate, îi voi sfătui să vină să-și legalizeze situația. Pe plan politic, voi proceda așa cum ne-am înțeles. Voi ajuta cu tot ce pot ca să poată crea acest mare partid, al reconcilierii naționale, în care să-și aibă locul lor și legionarii, sub conducerea supremă a Majestății Sale Regelui.

 

– D-le Sima, unde te vei duce acum? Ai pe cineva? Ai unde să dormi? E noapte acum și ieșind pe stradă, să nu ți se întâmple ceva.

 

– Am destui prieteni și cunoscuți, nu vă îngrijiți. Mă vor primi cu bucurie.

 

– Uite ce-i. Dacă vrei, poți să dormi la mine în noaptea aceasta.

 

– Vă mulțumesc, D-le Director. Am unde să trag, nu vă fie teamă.

 

Nicki Ștefănescu a insistat de câteva ori. Dar tot de atâtea ori l-am refuzat. Nu pentru că aș fi avut unde să dorm., dar dacă de la Siguranță, aș fi ajuns la Directorul Siguranței, aș fi avut senzația că tot prizonier sunt.

 

– Ceea ce mi-ar trebui, D-le Director, ar fi să-mi faceți un certificat de eliberare, căci autoritățile inferioare n-au de unde să afle așa de repede că a încetat urmărirea mea.

 

– Bine, atunci vino mâine cu o fotografie și îți vom face actul.

 

A dat ordin unui comisar să mă conducă până la poarta Siguranței. Agenții și comisarii, informați de plecarea mea, m-au întâmpinat strângându-mi mâna și felicitându-mă.

 

– D-le Sima, vezi că ne-am purtat bine cu D-ta. Să nu ne uiți.

 

Ieșit în stradă, am respirat adânc. Ce senzație, după ce am aproape o lună de zile între viață și moarte. Un mic incident și m-aș fi putut transforma în cenușă. "A fi sau a nu fi" al meu s-a jucat pe o muchie de cuțit. M-am îndreptat încetișor spre cartierul Obor, unde mi-am petrecut câțiva ani din copilăria mea. Am dormit în noaptea aceea la familia Zimmermann, pe Strada Câmpului Nr.11, familie care m-a adăpostit și în timpul prigoanei.

 

26. O ultimă privire

 

Cursul repede ce l-au luat aceste întâmplări din viața mea cât și mulțimea lor, ar putea împiedica pe cititor să distingă exact cauzele eliberării mele. De aceea este necesar să le extrag din masa evenimentelor și să le prezint într-o formă sistematică. Nu puteam renunța la o relatare amănunțită a detențiunii mele la Siguranță, deoarece fiecare moment de închisoare, fiecare conversație sau confruntare cu paznicii mei, fiecare au contribuit la rezultatul final. A fost o luptă corp la corp, teribilă și obositoare de ambele părți.

 

1. Destinderea. În primul rând am fost prins în procesul general al destinderii, care începuse din toamna anului 1939, și care a culminat cu trimiterea celor două delegații legionare la Berlin. Și primarea mea ar fi creat o nouă stare de tensiune în țară, care ar fi compromis destinderea.

 

2. Atentatul lui Miti Dumitrescu. Regele și anturajul lui trăiau sub spaima acestui atentat. Dar dacă o altă echipă, tot atât de năpraznică, ucide pe Rege, ce se întâmplă cu regimul și care va fi soarta principalilor lui colaborări?

Cine putea garanta viața Regelui decât tocmai Horia Sima, care dispunea de organizațiile de "pistolari" din țară?

 

3. Ofensiva germană din Vest. Guvernul ar fi îndrăznit totuși să mă lichideze, dacă prinderea mea nu ar fi coincis cu desfășurarea victorioasă a ofensivei germane din vest. Am fost eliberat în 13 Iunie 1940, cu trei zile înainte de capitularea Franței, 16 Iunie 1940. Între cele două date există o legătură de netăgăduit.

 

4. România fără aliați. Până în acest moment, politica externă a României se baza pe Mica Înțelegere, Înțelegere Balcanică, Societatea Națiunilor și tradiționalele legături cu Anglia și Franța.

Prin capitularea Franței, întreg sistemul de alianțe al României s-a pulverizat dintr-o lovitură.

 

5. Hitler stăpânul Europei. Regele Carol era avizat acum să aleagă între Germania și Rusia. Oricâte simpatii ar fi avut pentru comunism, era exclus, în acel moment de triumf al lui Hitler, să încerce o alianță cu Rusia. Nici țara nici partidele și nici armata nu l-ar fi urmat. Regelui Carol nu-i rămânea deschisă, în politica externă, decât linia spre Berlin.

 

6. Confirmarea liniei legionare. Căpitanul încă din 1936 a declarat că "într-un moment decisiv" se vor prăbuși, ca niște castele de carton, toate alianțele construite de Titulescu.

După asasinarea Căpitanului, legionarii liberi, fie din țară fie din exil, au susținut permanent același punct de vedere. În toate manifestele și memoriile noastre, afirmam, ca un leit-motiv, necesitatea orientării noastre spre Axă.

 

Mișcarea legionară, care fusese prigonită, între alte motive, și pentru constanta ei adeziune la Axă, nu putea fi ignorată sau eliminată tocmai acum când se confirma punctul ei de vedere în politica externă și regimul însuși se orienta spre Axă. Înainte de-a ajunge la o înțelegere cu Hitler, regimul trebuia să-și normalizeze relațiile cu mișcarea. Drumul spre Berlin trecea prin mișcarea legionară. În ce măsură și guvernul german era de aceeași părere, Regele Carol nu știa, dar presupunea că nu putea fi acceptat de Berlin, înainte de a onora ipoteca legionară. I se părea imposibil, exclus, ca să trateze cu Hitler, continuând prigoana sau săvârșind noi represalii contra legionarilor. Epoca aceasta trecuse.

 

7. Necunoscuta persoanei mele. Exponenții regimului nu știau în ce relații mă găsesc eu cu guvernul german. Îmi atribuiau posibilități și legături pe care eu nu le aveam. Sinceritatea cu care am declarat pentru ce am venit în țară i-a zguduit și își imaginau că am pe cineva în spate.

Vedeau în mine un "înainte mergător" al lui Hitler, pe urmele căruia, dacă i se întâmplă ceva, se vor pune în marș diviziile blindate germane.

 

8. Cele două linii. Teoria mea, cu cele două linii de politică externă a Reichului, i-a pus pe gânduri. Deși Fabricius, Ministrul Germaniei la București, a dat asigurări Regelui că guvernul german nu are nici un amestec în expediția noastră, explicația lui nu i-a satisfăcut. Am beneficiat așadar de deficiența lor informativă la Berlin. Relațiile noastre cu autoritățile germane nu erau bune. Nu numai că nu ne-au dat nici un ajutor, dar ne-au îngreunat misiunea noastră, prin obligația ce-au impus-o tuturor legionarilor din Germania de a se prezenta periodic la poliție, pentru a împiedica părăsirea teritoriului german fără voia lor.

 

9. Relațiile Moruzov-Canaris. Moruzov era în relații intime cu Amiralul Canaris și, probabil, dacă ar fi rămas Șeful Serviciului Secret al Armatei Române în cursul războiului, ar fi trădat împreună. Dar Moruzov nu era leal unei singure legături sau prietenii. El era om de relații multiple și își imaginase că poate să fie un fel de Fouche al României, adică să se salveze orice curs ar lua evenimentele. El ocrotea pe agenții englezi din România, care pregăteau acte de sabotaj pe Dunăre sau în zona petroliferă, dar tot el informa pe Canaris asupra acestor agenți, pentru a împiedica realizarea lor. Dacă biruia Germaniei, el se bucura de protecția lui Canaris.

 

Când am căzut în mâinile lui și i-am făcut teoria celor două linii, el a fost atent la această afirmație. Avea el pe Canaris, dar i se părea că acoperirea acestuia nu l-a r ocroti suficient, deoarece Himmler e mai tare decât Canaris. Probabil că era inițiat în politica de duplicitate a lui Canaris și voia să-și asigure și încrederea Șefului Suprem al Poliției Germane. El vedea în mine omul providențial, de care avea nevoie, căci eu nu aveam legăturile ce mi le atribuia el, nu numai cu Himmler, dar nici cu un obscur comisar de la Gestapo.

 

10. Deruta regimului. Regimul nu mai funcționa cu precizia de pe timpul lui Călinescu. Regele patrona întreprinderea, dar numai exista omul capabil să centralizeze toate firele și să-și asume toate riscurile. Căderea lui Călinescu a atins mortal regimul. Ce-a rămas după el, erau fie niște brute de la Poliție și Jandarmerie fie niște politicieni care nu se gândeau decât la pielea lor.

În echipa guvernamentală se ivise grave divergențe. Unii cereau continuarea regimului de teroare, iar alții consiliau pe Rege să caute o înțelegere cu mișcarea.

 

Un singur om nu și-a pierdut capul în această tulburare generală: Moruzov. El spera ca prin capacitatea lui de manevră pe mai multe planuri se poate face tranziția de la un regim compromis la un regim viabil. Cum? Realizând tocmai sudura extremelor, integrând într-un nou sistem ce-a rămas din mișcare și ce-a rămas din regim, dar păstrând în fruntea lui pe Rege.

ca garant al "permanențelor Statului". Moruzov rămânea tot ce-a fost, dar mult mai puternic, deoarece era "omul-cheie" în relațiile cu Berlinul, prin prietenia lui cu Canaris, și "omul-cheie" în relațiile cu mișcarea. El vedea în mine elementul indispensabil pentru a garanta Regelui de lealitatea mișcării, fiind legat de el prin recunoștința ce i-o datoram că m-a scăpat de la moarte.

 

11. Presiunea mișcării. Legionarii liberi nu au stat cu mâinile în sân. Sub conducerea lui Constantin Stoicănescu, au organizat în toată țara o puternică campanie în favoarea eliberării mele. În special "răzleții" din Capitală erau în permanentă agitație. Dispunând de numeroase relații în cercurile politice și intelectuale ale Capitalei, au influențat Palatul, determinându-l la o atitudine moderată.

 

12. Ocrotirea lui Dumnezeu. Nici una din aceste cauze nu a jucat un rol decisiv în eliberarea mea, ci a trebuit să se producă convergența lor într-un interval de timp foarte scurt, pentru ca forța lor acumulată să dărâme toate împotrivirile. Dar mai presus de aceste circumstanțe politice favorabile eliberării mele, am simțit din primele zile mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu. Pare că eram separat de inamicii mei într-o barieră invizibilă, care îi împiedica să se repeadă asupra mea și să mă sfâșie. Nu poate fi o simplă întâmplare că am fost eliberat de la Siguranță în 13 Iunie, ziua Sfântului Anton, la al cărui ajutor ne-a îndrumat Căpitanul să alergăm când a început prigoana.

 

Vom vedea că soarta regimului carlist s-a jucat între 13 Iunie și 6 Septembrie, ziua în care Biserica prăznuiește "Minunea Arhanghelului Mihail".

 

 

PARTEA A PATRA

 

COLABORAREA CU REGELE CAROL

 

1. Starea mea sufletească

 

Nimeni să nu-și închipuie că am ieșit de la Siguranță cu gândul ascuns ca profitând de libertate, să pregătesc răsturnarea Regelui Carol. Departe de mine acest gând!

Mi-am dat toată silința să împlinesc angajamentele luate:

– De a ajuta la constituirea acelui mare partid național, a cărui coloană de susținere să fie mișcarea legionară.

 

– De a netezi drumul înțelegerii între București și Berlin, în vederea integrării României în Axă.

 

Bine înțeles că nu m-am considerat niciodată Regelui, ci al țării. Situația gravă a României pe plan extern reclama în acel moment o strângere a rândurilor pe plan intern, pentru a putea face față primejdiei de la hotare. Am acționat așadar din epicentrul celui mai sincer și curat patriotism, așa acum se cuvine oricărui legionar.

 

Dar atitudinea mea leală nu depindea numai de mine, ci și de celălalt partener, de Rege, care își asumase exact aceleași angajamente, pe care trebuia să le respecte, dacă voia ca înțelegerea să dureze. Eu concepeam această acțiune ca o operă comună, în care atât Regele cât și mișcarea ofereau tot ce aveau mai bun și mai dezinteresat pentru a preîntâmpina catastrofale se apropia cu pași gigantici sau cel puțin pentru a-i diminua efectele. Îmi imaginam că și cei mai răi români, acei care și-au umplut mâinile cu sângele tineretului, își vor revizui conștiința în acel moment și vor sări în ajutorul patriei primejduite. Pentru a înțelege psihologia mea de atunci și a celor mai mulți legionari, trebui să luăm în considerare grozava amenințare ce se cernea la hotare.

 

La sud, la nord, în apus, numai dușmanii care așteptau cu nerăbdare ceasul prăbușirii României Mari. Și nu aveam pe nimeni să ne apere. Presupușii aliați dispăruseră, iar noii aliați, în schimbul prieteniei lor, cereau bucăți din trupul țării.

Evident plăteam politica nefastă a Regelui Carol, dar în acel moment tragic răspunderile se eclipsau, pentru că precumpănea acțiunea de salvare a țării. Numai cine a trăit această epocă de nesiguranță, de durere și de groază, poate înțelege ce se petrecea în sufletul meu și al tuturor românilor care mai păstrau o fărâmă de dragoste pentru neam.

 

Cu gândul de a evita țării acest final nenorocit, am plecat de la Berlin, într-o expediție plină de riscuri și același gând mă călăuzea și acum. Dacă providența ne oferea o altă cale – neconcepută de noi la plecare – pentru a servi aceleiași cauze, nu ne puteam sustrage de la această îndatorire.

Firește că ar fi fost mai comod pentru noi să nu ne azvârlim în primejdie, ci să lăsăm ca evenimentele să curgă peste capul nostru, privind de departe la prăbușirea țării, pentru a demonstra mai târziu dușmanilor noștri că am avut dreptate. Dar această atitudine de spectatori ai tragediei naționale nu aparținea eticii legionare. Am fi apărut ca niște oameni mici și meschini, care ne-am fi mulțumit cu satisfacția ca în vârtejul catastrofei ce-a lovit țara să piară și regimul odios. Atitudinea mea a fost dictată exclusiv de interesul țării, care trebuia servită, fie prin mijloace violente, aș acum ne-am propus la început, fie într-o colaborare politică, așa cum ni s-a oferit mai târziu chiar de regim. Atitudinea mea a rămas constantă, a rămas invariabilă, în tot timpul acțiunii mele din vara anului 1940, iar dacă a suferit modificări nu se datorează mie, cu nelealității Regelui.

 

2. Ce s-a petrecut afară

 

În timp de eram închis la Siguranță, legionarii de afară trăiau într-o permanentă tensiune. Toată lumea se întreba ce se va întâmpla cu mine.

Devenisem centrul de preocupări al tuturor, până la ultimul țăran legionar.

 

Constantin Stoicănescu, tulburat de învinuirile nedrepte ce i se aduceau camarazii, se zbătea ca un leu ca să obțină eliberarea mea.

Zilnic avea întâlniri cu legionarii din Capitală, sfătuindu-se cum să mă scoată din mâna lor.

Un aliat prețios găsise în Preotul Vasile Boldeanu, comandant legionar, cu care se împrietenise din lagăr. Îi spunea "popa din adâncuri". Stoicănescu imaginase un ingenios sistem de presiune asupra Regelui. Texte bătute la mașină, trimise la Palat, domneau pretutindeni.

Prin aceste scrisori, legionarii anonimi cereau Regelui punerea mea în libertate, amenințându-l că dacă mi se întâmplă ceva, și viața lui se va sfârși. Aceste scrisori au fost răspândite de o singură persoană, Preotul Boldeanu, care cutreiera țara din oraș în oraș, azvârlindu-le în cutie. În modul acesta, secretul operației a fost perfect păstrat. Ca urmare a acestei acțiuni de intimidare, Palatul a intrat în panică. Cei doi șefi ai Siguranței, Nicki Ștefănescu și Moruzov, și-au declinat orice răspundere dacă Regele nu rezolvă favorabil cazul meu.

 

Extrem de eficace a fost intervenția Doamnei Liliana Protopopescu, soția profesorului Ion Protopopescu de la Politehnica din Timișoara.

După eliberarea lor din închisoare, stăteau mai mult la București, unde locuiau la niște rudenii. Într-o zi Doamna Protopopescu s-a dus la Pamfil Șeicaru pentru a-i solicita sprijinul.

 

– Domnule Șeicaru, am venit să vă rog din partea legionarilor să mergeți la Urdăreanu și să-i cereți eliberarea lui Horia Sima.

 

– Dar cine e ăsta? întreabă răstit.

 

– E urmașul lui Codreanu.

 

– Bine, și de ce veniți la mine?

 

– Pentru că știm că aveți influență la Palat.

 

– Bine, Doamnă, mă duc.

 

În aceeași zi Șeicaru s-a dus la Palat și i-a vorbit lui Urdăreanu, sfătuindu-l să mă pună în libertate.

 

Au fost zeci de camarazi din elita Capitalei care și-au pus tot sufletul lor pentru a obține eliberarea mea.

Și-au mobilizat toate cunoștințele lor, toate influențele lor, pentru ca glasul lor să ajungă până la urechile Regelui. Regele era literalmente asaltat de opinia publică, începând de la proprii lui oameni de încredere până la vuietul amenințător al maselor populare.

 

3. Eliberarea lui Traian Borobaru

 

A doua zi dimineață, primul mei gând a fost să mă duc la Siguranță pentru a mă interesa de soarta camarazilor căzuți pe teritoriul sârbesc și despre care știam că au fost predați autorităților românești.

 

Intram acum la Siguranță ca om liber, salutând cu prietenie pe comisari și agenți. Nicki Ștefănescu m-a primit imediat și aflând pentru ce am venit, mi-a spus că Borobaru poate fi eliberat, dar Vârlan este reclamat de regimentul lui, unde are o chestiune pendinte. L-am rugat să intervină ca Vârlan să nu fie declarat dezertor, deoarece nu fugise din armată, ci participase la o acțiune politică, al cărui dosar, cu eliberarea mea, se încheiase. Mi-a promis că va rezolva cazul lui, dar pentru moment trebuie să-l trimită la regiment în stare de arest.

 

În cabinetul lui Nicki Ștefănescu au fost aduși apoi Traian Borobaru și Ion Vârlan. Era în "toaletă" de închisoare, slabi și fără cravate. Pe fața lor se citea urmele suferințelor prin care trecuseră. Ei fuseseră ținuți în celulele de jos și în condiții mai puțin ospitaliere decât mine. Revederea a fost duioasă. Parcă îi vedeam cu ce hotărâre s-au predat jandarmilor sârbi la Ofcea pentru a ne salva pe noi. Știau ce-i aștepta, dar n-au șovăit nici o clipă să-și ofere viața lor pentru a cruța restul expediției. Ce sublim exemplu de camaraderie și dragoste! Și acum stăteau în fața mea, Traian Borobaru râzând și fericit de întorsătura ce-au luat-o evenimentele, iar Ion Vârlan, grav și solemn, fără a-și manifesta sentimentele, cum îi era firea. Cu greu ne-am despărțit de Vârlan. Borobaru s-a înapoiat în celulă, și-a luat efectele și am putut ieși împreună de la Siguranță.

 

Borobaru mi-a povestit pățaniile lui din Iugoslavia. La început jandarmii au crezut că sunt niște dezertori și nu le-au dat prea multă atenție. I-au dus la primărie pentru cercetări, fără să-i lege. Dar acolo, când jandarmii au început să le facă percheziție, Borobaru a scos din buzunar negativul filmului ce-l făcuse cu noi, cu capele militare pe cap, și l-a desfășurat în fața lor. Îi era teamă să nu fim descoperiți pe baza fotografiilor făcute. Atunci jandarmii s-au năpustit asupra lor, administrându-le o severă bătaie, crezând că sunt spioni germani și filmul i-ar fi trădat. Imediat s-au întors la casa lui Tomici și au făcut o nouă percheziție în toate încăperile.

În camera unde dormeam eu și Petrașcu și unde nu intraseră înainte, au descoperit, chiar sus pe cuptor, două revolvere, pe care ni le procurase, pentru a trece granița cu ele. Cu găsirea acestor revolvere, situația lor s-a agravat. Au fost duși legați la Belgrad, la sediul Siguranței centrale, și acolo au fost groaznic bătuți ca să spună cine sunt și cu ce scop au venit în Iugoslavia.

Ei au amânat cât au putut declarațiile, pentru a nu-i trimite pe sârbi pe urmele noastre. În cele din urmă, răzbiți de bătaie, au spus că sunt legionari. Vârlan, într-un moment de disperare, temându-se că nu va mai putea rezista, a înghițit o capsulă cu otravă, pregătită de mai înainte și pe care o ținea ascunsă. Dar cum o purta de multă vreme, conținutul ei se alterase și nu și-a produs efectul, provocându-i doar tulburări metabolice, care s-au manifestat prin umflături pe tot corpul. Capul îi era de nerecunoscut. Sârbii s-au speriat, crezând că e cauza bătăilor, și l-au lăsat în pace. După ce au fost identificați, conform convenției în vigoare între cele două guverne, au fost conduși la frontieră și predați poliției românești. Au trecut prin Timișoara și apoi au fost transportați la București.

 

La început agenții s-au purtat mai aspru cu ei, dar nu fuseseră nici ei maltratați. Atitudinea personalului de pază s-a îmblânzit pe măsura ce progresau discuțiile mele cu Nicki Ștefănescu. Borobaru mi-a povestit scena primei mele confruntări cu Directorul Siguranței. A făcut mare impresie asupra lui Nicki Ștefănescu declarația categorică a amândurora că s-au întors în țară pentru a pregăti răsturnarea regimului.

 

– Și nu v-a fost frică după represaliile din Septembrie? Nu știați ce vă așteaptă dacă sunteți prinși?

 

– Ba știam, i-a răspuns Borobaru cu un calm uluitor, și știm ce ne așteaptă.

 

Atunci Nicki Ștefănescu și-a făcut cruce, i-a dat un pachet de țigări și i-a întins mâna cu prietenie.

 

Borobaru inspira cu sete aerul primăvăratec în plămânii ofiliți de atâta ședere prin închisori. Nici nu-i venea să creadă că se plimba liber pe străzile Capitalei. Ce întorsătură au luat evenimentele! Luna de zile care s-a scurs parcă a fost un film fantastic. Își luase adio de la viață, după ce fusese predat agenților români de la frontieră, și aștepta de la o zi la alta să fie scos din celulă și împușcat. Pentru mine bucuria era infinit mai mare, căci sacrificiul lor de la Ofcea nu se sfârșise în chip tragic. El făcuse totul ca să ne salveze, oferindu-și propria lui viață, și acuma Dumnezeu îi restituia acea viață într-un chip miraculos, tocmai ca răsplată a devotamentului său.

 

Am luat masa împreună, iar seara l-am luat cu mine să doarmă la familia Zimmermann, care ne-a primit cu aceeași dragoste.

Până noaptea târziu ne-a întreținut Borobaru cu povestirile lui , sărind fericit de la un subiect la altul și veselindu-ne cu râsul lui contagios.

 

4. În acțiune pentru noul partid

 

Chiar în după masa zilei de 14 Iunie am început acțiunea de propagare a ideii noului partid printre legionari. Cum eliberarea mea de la Siguranță nu fusese publicată în ziare, camarazii pe care îi vizitam nu știau ce să mai creadă. Sunt liber sau fugar? Trebuia să le explic mai întâi ce este cu mine, cum s-a făcut acordul cu regimul și pe ce bază am fost eliberat. Le trebuia un timp oarecare ca să se dezmeticească. Se apropiau de mine cu sfială și teamă, ca de un întors în lumea celor vii de pe tărâmul celălalt. Cel care s-a bucurat mai mult a fost Stoicănescu, care, pe lângă prietenia ce ne lega, scăpa și de o povară de pe suflet.

 

Dar eu nu aveam timp de pierdut. Trebuia să pun în mișcare toate posibilitățile de care dispuneam pentru constituirea noului partid, așa cum luasem angajamentul față de "permanențele Statului". Orice întârziere sau șovăire în mobilizarea legionarilor în favoarea noii formule ar fi fost interpretată ca o sustragere a mea de la responsabilitățile contractate. Și aceasta nu voiam să se întâmple. Nu voiam să fiu acuzat de duplicitate. Mai mult decât atât. Eram convins că formula poate fi realizată dacă din toate părțile se depune aceeași bunăvoință. M-am angajat așadar cu zel și convingere în campania de lămurire a legionarilor de ce este nevoie să se treacă la o nouă etapă în relațiile dintre mișcare și regim.

Mă prezentam în fața lor cu conștiința unui om liber, care nu-mi cumpărasem viața și libertatea în schimbul unei declarații de capitulare și care "eo ipso" îi anula orice valoare politică. Am pledat cauza noului partid după ce m-au pus în libertate și după ce autoritățile și-au asumat riscul de a mă vedea dispărut. Dar un astfel de act n-a intrat niciodată în calculele mele, m-ar fi dezonorat și ar fi apăsat greu asupra mișcării.

 

Mi-aduc aminte că pe primul legionar pe care l-am vizitat a fost Traian Herseni. Nu avusese nimic de suferit în prigoană, fiind ocrotit de profesorul de sociologie Dimitrie Gusti, al cărui asistent era. Ne cunoșteam din liceul din Făgăraș, el fiind cu două clase înaintea mea. Am fost la el acasă. M-a primit extrem de binevoitor și ne-am înțeles în câteva minute, fiind de acord cu necesitatea colaborării politice cu regimul.

 

De altfel am avut surpriza să constat că atitudinea lui Herseni nu era un caz singuratic între "răzleți", ci exprima o stare de spirit, un curent, pe care l-am identificat și în contactele cu alți legionari. Nu era nevoie să insist prea mult în explicațiile mele, nu eram supus la interogatorii iscoditoare, ci cu o rară inteligență și o rară înțelegere a momentului, elita legionară a Capitalei a răspuns chemării mele.

 

În câteva zile mi-am asigurat sprijinul marii majorități a legionarilor din Capitală. Au înțeles necesitatea că orice s-ar întâmpla mai târziu, ei trebuie să intre în bloc în noul partid și să formeze zid în jurul meu. Nici eu nu știu cum s-a produs, aproape instantaneu, refacerea comunității noastre sufletești, după atâtea tragedii și suferințe. Cred că mișcarea și-a regăsit echilibrul interior, centrul de greutate, văzând în mine un garant al unității și continuității ei. Destinderea fusese bună, căci ieșiseră din lagăre și închisori o mulțime de legionari, dar nimeni nu știa ce se va întâmpla mai departe. Evoluția politică internă nu ajunsese la termenul ei final. Destinderea reprezenta ceva amorf, ceva difuz, o etapă intermediară, din care trebuia să iasă, într-o formă oarecare. Ce vor face legionarii mai departe? În această stare de confuzie, am căzut eu în țară și, după eliberarea mea, când le-am indicat noul partid, au înțeles că trebuie făcut acest pas.

Dar această propunere nu ar fi prins în suflete, dacă legionarii nu ar fi fost în mine un punct de referință valabil, un om care nu poate să-i înșele și care nici nu poate înșela asupra liniei legionare de urmat.

 

5. Întâlnirea cu Profesorul Codreanu

 

Nu știu dacă trecuseră două zile de când fusesem pus în libertate și, prin Horia Cosmovici, primesc o invitație stăruitoare din partea Profesorului Ion Zelea Codreanu să mă duc până la el cât mai de grabă. M-am interesat ce e cu el. Mi-a spus Cosmovici că deși eliberat din lagăr, Siguranța îl consemnase chiar în casa în care locuia, din cartierul Teilor. Putea primi vizite, dar nu putea părăsi locuința.

 

Am stat la îndoială să mă duc așa de repede la el, întâi din cauza situației lui speciale și apoi nu știam în ce stare sufletească se găsea. Aflasem că fiul lui, Horia, era în intime relații cu Noveanu, dar puteau găsi un anumit ecou în sufletul îndurerat al Profesorului, care avea de plâns moartea Căpitanului, dar la el suferința era infinit mai mare, căci era vorba de proprii săi fii.

Dar Cosmovici a insistat atât de mult în numele profesorului încât am trecut peste aceste îndoieli și cu o mașină am pornit spre cartierul Tei.

 

Întâlnirea cu Profesorului a fost o revelație. Când m-a văzut, și-a ridicat mâinile sus și m-a salutat cu cuvintele "Arhanghelului Mihail te-a mântuit". Profesorul se ținea bine. Drept ca o lumânare, avea privirea ageră și mintea limpede. Anii de lagăr nu-l doborâse și nici tragediile de familie. Am văzut-o și pe Doamna Codreanu. Senină și calmă, m-a primit cu un surâs binevoitor. Profesorul s-a interesat de grupul legionar din Berlin, de politica Germaniei față de România, de șederea mea la Siguranță și apoi a trecut brusc la alt subiect:

 

– A venit pe la mine Noveanu și a început să-mi vorbească de anumite lucruri din prigoană, în legătură cu D-ta și alți legionari din Comandament. Dar eu știu care este adevărul. Doamna Codreanu e martoră. Corneliu putea să se salveze. Putea să plece de la închisoare. Un căpitan de jandarmi s-a oferit să-l scoată.

Doamna Codreanu i-a comunicat aceasta lui Codreanu, dar el n-a voit. Nu discut motivele lui, dar el a respins ideea fugii. Acesta e adevărul și Doamna Codreanu e martoră.

 

Eu știu cine e Noveanu. Familia lui e din Huși. Tatăl lui era evreu. Mai târziu a intrat în armată, ajungând plutonier-major. S-a căsătorit cu o româncă și a trecut și el la creștinism. Este adevărat că a întemeiat o frumoasă familie românească. Nu vreau cu asta să mă leg de originile lui, dar nu cred că este bine ca legionarii să se grupeze în jurul lui. Linia lui de servilism față de Rege nu este bună. Detest legătura fiului meu cu Noveanu, dar nu pot să-l despart de el cu toate insistențele mele.

 

Profesorul Codreanu se plimba prin odaie când vorbea, cu gesturile lui largi și tonul apăsat. Mai era de față și Alecu Ghica.

în sinea mea binecuvântam pe Dumnezeu pentru această întâlnire. Câștigasem un sprijin nesperat. Profesorul Codreanu nu-i plăcea acțiunea lui Noveanu și își manifestase încrederea în mine.

 

I-am explicat Profesorului Codreanu condițiile în care fusesem eliberat de la Siguranță și mandatul ce-l primisem de la Palat. Profesorul de atunci și m-a asigurat de tot sprijinul lui. M-am despărțit cu promisiunea că voi veni să-l văd cât mai des pentru a-l informa de tot ce fac și pentru a ne consulta asupra tuturor acțiunilor de întreprins.

 

Din acest moment am devenit oaspetele lui aproape zilnic. În orice caz, nu a existat nici un moment politic important din vara anului 1940 pe care să nu-l fi discutat în prealabil cu profesorul și să nu fi stabilit în comun cum trebuie să răspundem. de fapt am devenit aliați în luptă și fără colaborarea Profesorului Codreanu nu s-ar fi ajuns la rezultatele spectaculare de la 6 Septembrie. A fost pentru mine un adevărat părinte și m-a ocrotit în toate împrejurările când era nevoie de cuvântul și autoritatea lui.

 

Îndată după plecarea de la Profesor, m-am repezit la Nicki Ștefănescu. Între noi s-a desfășurat următorul dialog:

 

– Domnule Director, l-am văzut pe Profesorul Codreanu.

 

– Mă bucur că îmi spui aceasta, căci și așa aș fi aflat de la agenții mei. Ei, cum l-ai găsit?

 

– Calm și binevoitor.

 

– Cum a reacționat la propunerea de colaborare cu Regele?

 

– Într-un mod în care m-a surprins. Înțelege situația politică. Dar aș vrea să vă rog ceva. Să-i ridicați opreliștea de a nu părăsi casa.

 

– D-le Sima, face prostii.

 

– Cum adică?

 

– Înainte a fost liber. Dar cum a ieșit din lagăr, a început să facă parastase pentru legionarii morți. Și nu s-a mulțumit cu slujba religioasă, ci a ținut discursuri și a apărut la parastase chiar legionari în cămăși verzi. Atunci am fost obligați să-i fixăm domiciliul forțat.

 

– Domnule Director, situația mea este extrem de penibilă. Cum eu marele terorist, șeful pistolarilor, cum mă numiți D-voastră, sunt în libertate, iar Profesorul Codreanu, un om bătrân, lovit de moartea celor doi fii ai lui, nu are voie să se miște liber.

Ce vor zice legionarii? Nu-mi îngreunați misiunea mea? V-aș ruga reconsiderați situația profesorului.

Eu îmi iau angajamentul că la proxima întâlnire să-l conving pe profesor să renunțe la orice agitație când va mai face parastase.

 

– Bine, D-le Sima, dar te rog să-i pui în vedere că dacă se mai repetă astfel de acte, îl vom interna din nou. Chiar acum dau ordin ca să i se ridice domiciliul forțat.

 

Într-o goană am alergat din nou la profesor pentru a-i comunica rezultatul întrevederii mele cu Nicki Ștefănescu.

Profesorul a fost bucuros să afle că nu mai e supus interdicției de a părăsi casa și mi-a promis că nu va mai face acte care să supere pe guvernanți.

 

6. La Hotelul Împăratul Traian

 

În peregrinările mele prin București, mi-a venit rândul să mă duc și pe la Hotelul Împărat Traian, de pe Calea Griviței, unde își avea reședința, într-o cameră din acest hotel, Vasile Noveanu.

 

Cum Noveanu dusese tratativele pentru destindere prin persoane din jurul Regelui și cum se bucura de încrederea Palatului, era normal ca legionarii care veneau din provincie în Capitală să aibă ca punct de întâlnire acel hotel, atât pentru a se revedea cât și pentru a afla ultimele vești, privind fie mișcarea fie situația politică a țării. Până la eliberarea mea, Hotelul Împăratul Traian era un fel de sediu neoficial al mișcării, iar Noveanu îndeplinea rolul de liderul ei politic.

 

Ca de obicei, am găsit mulți legionari la hotel. Unii abia sosiseră, alții se pregăteau să se întoarcă acasă.

Revederea mea cu Noveanu a fost afectuoasă. Ne cunoșteam de multă vreme, el fiind șef al județului Arad, iar eu șef de județ și apoi șef de regiune în Banat. fusesem chiar încasa lui.

Am vorbit de toate Am făcut, cum se zice, un tur de orizont politic, dar fără să adâncim vreo problemă. I-am comunicat și lui programul cu noul partid și el n-a avut nici o obiecțiune de făcut. Îi părea bine și logic că am ajuns la înțelegere cu Palatul. În definitiv, ceea ce făceam eu acum, nu era decât ceea ce începuse el cu șase luni în înainte.

Dar citeam în ochii lui o rezervă. Chiar modul lui de exprimare era sibilic. Cine știe? Vedea în mine un rival, care vrea să-l exproprieze de munca și ideile lui? El lucra de șase luni la apropierea dintre Rege și mișcare și tocmai acum când să culeagă roadele – se zvonea de intrarea legionarilor în guvern – să vină altul să se bage pe fir și chiar să i-o ia înainte?

 

Ceea ce m-a izbit în conversația avută cu el, a fost că nu mi-a comunicat nimic din acțiunea întreprinsă de el până atunci și nici de legăturile ce le avea. Ar fi fost important să ne putem confrunta experiențele și, pe baza lor, să lucrăm împreună în cadrul aceluiași proiect. Departe de mine de a intra în concurență cu el sau cu alți fruntași legionari. Eu eram preocupat exclusiv de Legiune, de modul cum poate fi mai bine servită în împrejurările date. Linia mea de atunci, bazată pe înțelegerea cu Palatul, coincidea cu a lui Noveanu, încât trebuia doar să formăm împreună o echipă de lucru. Dar observând o anumită răceală din partea lui, m-am retras și eu în mine însumi, necomunicându-i nimic de importanță, ci doar versiunea generală a evenimentelor.

 

Mai târziu am aflat că legătura lui Noveanu cu Palatul se stabilise pe linia Generalul Gabriel Marinescu-Generalul Bengliu, în timp ce eu fusesem introdus la Palat pe linia Nicki Ștefănescu-Moruzov. Evident, cele două linii se întâlneau în același punct: era Urdăreanu, Ministrul Palatului, care ținea în mână toate firele.

 

Față de Noveanu, mă bucura în acel moment de următoarele avantaje:

– Siguranța nu-l considera pe Noveanu apt să aducă mișcarea sub ascultarea Regelui, cum probabil se lăudase.

 

– Nici Profesorul Codreanu nu avea încredere în el, dar dintr-un alt motiv. Îi era teamă că ar putea să săvârși acte de compromitere a Legiunii.

 

În mod bizar, criteriul Siguranței coincidea cu criteriul Profesorului Codreanu în judecarea lui Noveanu, dar de pe poziții diametral opuse. Profesorul vedea în Noveanu un om dispus să facă jocul Palatului până la ultimele consecințe, fără să țină seamă de linia Legiunii, în timp ce Moruzov și Nicki Ștefănescu îi contestau ascendentul lui în mișcare, fapt care îl descalifica în ochii lor pentru rolul ce voia să-l joace. Noveanu putea aduna îi jurul Regelui anumite fracțiuni din mișcare, dar nu mișcarea ca totalitate operativă.

 

Într-adevăr Noveanu nu dispunea de o bază solidă în mișcare. În jurul lui se concentrase o serie de elemente oportuniste și avea o anumită audiență în provincie, la legionarii care, venind rareori la București, nu cunoșteau dedesubturile și intrigile vieții politice din Capitală. "Răzleții" nu frecventau Hotelul Împăratul Traian, considerând pe Noveanu o simplă anexă a Palatului. Cât privește cadrele luptătoare, acestea nu aveau nici o afinitate cu el. Ele formau zid în jurul meu, constituind rezerva strategică a mișcării.

 

7. Un mesaj de la Virgil Ionescu

 

Tot în aceste zile, să fi fost prin 16-17 Inie, primesc un mesaj urgent de la inginerul Virgil Ionescu, care mă ruga să mă duc să-l văd. Se afla în Sanatoriul Vincent de Paul împreună cu soția lui, Doamna Maria Ionescu. Ajungând acolo, aflu că nu este el bolnavul, ci soția lui, care suferise o operație de apendicită.

 

Inginerul ieșise din închisoare, locuia cu soția lui la Sanatoriu, dar nu fusese eliberat într-o formă legală. I se făcuse hatârul să fie internat în spital, dar cu obligația să nu-l părăsească. Se găsea într-o situație asemănătoare cu a profesorului Codreanu, cu circumstanța agravantă că fiind condamnat, oricând putea fi readus în temniță.

 

Nu-l cunoșteam pe inginerul Virgil Ionescu decât foarte vag, din rarele întâlniri ce le aveam cu el la Centru, când veneam din provincie. Odată, la invitația Căpitanului, am luat masa în casa lui, împreună cu toți șefii din Ardeal. Virgil Ionescu era o figură binecunoscută în lumea Bucureștilor și unul dintre fruntașii mișcării legionare. Fusese șef de regiune din Dobrogea.

 

Întâlnirea a fost caldă și prietenească. Eram doi oameni ieșiți din închisoare și amintirea acestor zile întunecate ne înfrățea, topind distanțele. Inginerul m-a rugat stăruitor, și doamna la fel, ca să intervin la Palat sau unde cred de cuviință ca să li se acorde și supraviețuitorilor de la Râmnicu-Sărat grațierea. Într-o situație asemănătoare cu a lui se găseau Radu Budișteanu și Dr. Șerban Milcoveanu. Toți trei fuseseră condamnați la 7 ani închisoare, la 1 Iulie 1938, în marele proces al conducătorilor mișcării, în frunte cu inginerul Clime. I-am promis că mă voi interesa de cazul lor la proxima întâlnire cu Urdăreanu și că voi stărui să fie grațiați.

 

M-am simțit incomod în fața inginerului. Cum eu, implicat în atâtea acte, mă plimbam liber, nu mi se făcuse nici proces și nu suferisem nici o condamnare, în timp ce el, o figură mult mai blajină a mișcării și victimă a prigoanei, se găsea în această situație anormală.

 

În același sanatoriu se găsea internată și Doamna Ioana Cantacuzino. Mi-a povestit suferințele ei din timpul prigoanei. După arestarea ei, în Decembrie 1938, a fost internată în lagărul Sadaclia din Basarabia, unde a rămas până în primăvara anului 1940. Era o femeie de un curaj extraordinar, care avea să se distingă și în bătălia de la Brașov, de la 3 Septembrie 1940.

 

8. Audiența la Rege

 

Deși trecuse doar câteva zile de la eliberarea mea, activitatea mea lăsase urme. În fiecare zi aveam zeci de întâlniri cu legionarii. Umblam dintr-o casă într-alta și dintr-un cartier într-altul al Bucureștilor, cu iuțeala pe care mi-o putea procura mașina.

În afară de aceasta, mă întâlneam zilnic fie cu Nicki Ștefănescu fie cu Moruzov, pentru a le comunica rezultatele anchetei mele printre legionari. Nu întâlnisem nici o opoziție. Inclusiv Noveanu cu grupa lui erau de acord cu înființarea noului partid. În Capitală, cel puțin, domnea unanimitatea. Profesorului Codreanu își dăduse și el asentimentul și era gata să mă ajute.

 

Ecourile acțiunii mele pătrunseseră până la Palat. Serviciul de informații avea agenți printre legionari, dar aceștia nu puteau raporta decât lucruri bune despre mine: Horia Sima a văzut pe cutare, a vorbit cutare chestiune și a pledat cauza Regelui... Așa se explică și graba cu care a fost aranjată audiența mea la Rege. După ce mi-au dat drumul și după ce m-au convins că nu ies cu o iotă din programul stabilit, oamenii din jurul Palatului s-au decis să ardă etapele, dându-mi consacrarea de om politic.

 

Cu acest gest, Regele voia să facă demonstrație de politica externă. Voia să arate Berlinul că conflictul cu Garda de Fier s-a aplanat și acum toată țara este cu el, afară de opoziția partidelor de orientare anglo-saxonă. În același timp, urmărea să ofere o garanție spectaculară a bunei credințe în eforturile ce le făcea de a se apropia de Axă. Dacă accepta să primească pe Horia Sima, cunoscut prin intransigența cu care propaga idealurile "noii ordine europene", nu mai exista nici un motiv ca să nu i se acord și lui încrederea. Pe plan intern, primirea mea în audiență la Rege trebuia să reprezinte punctul culminant al destinderii, împăcarea totală și definitivă cu mișcarea, inclusiv cu sectoarele ei cele mai aprige, și deschiderea unei noi ere, de colaborare între Rege și legionari, în care vor predomina interesele mari ale Patriei.

 

Audiența mea la Rege a început cu un act neplăcut. Nicki Ștefănescu mi-a comunicat, în dimineața de 18 Iunie, să mă duc la Ministrul de Interne, Ghelmegeanu, care mă aștepta la el acasă. M-am dus fără să-mi dau seama despre ce este vorba, crezând că vrea să mă consulte în legătură cu înființarea noului partid.

 

După ce am intrat în biroul ministrului și ne-am salutat, îl văd pe Ghelmegeanu că dispare. Îndată își face apariția un alt domn, de presupus un agent, care începe să mă percheziționeze, întrebându-mă dacă nu am arme.

 

– Cum să port arme? Nu am de ce. Au trecut acele vremuri.

 

Iese agentul și se înapoiază Ghelmegeanu. Abia atunci îmi spune că vom merge la Palat, unde voi fi primit în audiență de Majestatea Sa Regele.

 

Bine, Domnule Ministru, nu vedeți că sunt în haine de stradă? Nu am nici cel puțin o cămașă ca lumea.

 

– Într-adevăr, hainele de pe mine erau într-o stare lamentabilă.

 

– Nu are nici o importanță. Majestatea Sa Regele nu se ocupă de astfel de lucruri. Vrea să te cunoască și să audă din gura D-tale cum vezi situația politică externă și cum preconizezi formarea noului partid.

 

Trebuie să mărturisesc că la percheziție am înghețat. Mă gândeam că "permanențele" s-au răzgândit și vor să mă aibă din nou sub pază. De fapt era o măsură de precauțiune a lui Ghelmegeanu, care, fiind Ministru de Interne, era responsabil de viața Regelui. Faima de terorist mă urmărea pretutindeni, chiar atunci când trebuia să devin om politic consacrat chiar de Rege.

 

Ne-am urcat în mașină și am pornit spre Palat. Mașina nu s-a oprit la ușa principală, pe unde nu intrau decât excelențele, ci la o ușă laterală, aflată în dreapta Palatului, cum îl priveai din față.

Am urcat la etajul întâi, pe o scară întunecoasă, acoperită de covoare. Intrăm mai întâi în biroul Colonelului Rusescu, care era șeful de cabinet al Ministrului Urdăreanu. După două minute, suntem conduși în cabinetul Ministrului. Urdăreanu îmi întinde mâna cu vădită dorință de a-mi arăta ce serviciu mi se face.

 

– Domnule Sima, a sosit momentul culminant din viața D-tale. Vei fi primit în audiență de Majestatea Sa Regele.

 

– Sunt adânc emoționat, dar uitați în ce hal sunt. Cum să mă prezint în fața Majestății Sale Regelui?

 

– Nu te preocupa de asta. Majestatea Sa Regele vrea să te cunoască și să-i expui programul pe care ni l-ai comunicat nouă în scris, pentru că vrea să pășească la acțiune.

 

– Permiteți-mi o întrebare, D-le Ministru. Nu cunosc protocolul. Când voi intra la Majestatea Sa Regele, cum îl salut?

 

– Cu brațul în sus, așa cum aveți D-voastră obiceiul, legionarii.

 

Urdăreanu ridică apoi telefonul și comunică ceva Regelui. Îmi iau rămas bun de la Ghelmegeanu, care pleacă.

Apoi urmând pe Urdăreanu, mă îndrept spre cabinetul Regelui, care se afla față în față cu biroul ministrului.

Intră mai întâi Urdăreanu și mă anunță. Intru și eu după el și salut pe Rege cu brațul în sus, așa cum mi s-a recomandat, adăugând "Să trăiți Majestate".

 

Regele se afla la biroul său, așezat în fundul camerei. Urdăreanu se retrage. Regele îmi face semn să mă apropii de biroul său, așezat în fundul camerei, și să iau loc pe un scaun din fața lui. Ne privim un minut. O figură cuceritoare și amabilă. Ochii albaștri, părul blond și buclat. Încă tânăr. Un om în floarea vârstei.

Surâde ca să-mi dezarmeze timiditatea, iar eu fac eforturi ca să topesc gheața dintre noi. Regele e calm. Scoate o țigară și o aprinde tacticos.

Nici eu nu mă las mai prejos. Îl privesc în ochi, fără să dau semne de nervozitate. Aștept să deschidă el vorba.

 

– Ei, ce ai să-mi spui, Domnule Sima. Ia de la început lucrurile.

 

I-am vorbit aproape două ore. M-a ascultat neclintit. Ca o statuie. Din când în când câte o observație, la care replicam. M-a lăsat să-mi descarc tot sufletul.

Ce i-am spus? O sinteză a conversațiilor ce le-am avut cu Nicki Ștefănescu, cu Moruzov, cu Generalul Coroamă, cu Ghelmegeanu și cu Urdăreanu. Trebuia să improvizez expunerea mea, dar în același timp să-i dau o formă ordonată, pentru a-și produce efectul.

 

Am început cu lupta mea și cu atitudinea mea față de el.

 

– Majestate, știți că am fost un mare dușman al Majestății Voastre. Astăzi împrejurările reclamă să fim împreună, pentru a ne putea salva țara, amenințată la hotare.

 

Regele a dat din cap. I-am făcut apoi un istoric al Legiunii până la prigoana din 1938.

 

– Eu v-am apărat, a observat Regele, dar Codreanu a refuzat să colaboreze cu mine. Și apoi, când ați început să faceți acte de teroare, nu v-am putut apăra.

 

Nu puteam să-l contrazic, arătându-i că prigoana a început în 1938, când nu se săvârșise nici un act de violență. Și atunci am deviat atenția spre Armand Călinescu.

 

– Cred că responsabilul principal pentru cele întâmplate este Armand Călinescu, care a împiedicat sistematic orice contact al mișcării cu Majestatea Voastră. Tată cariera politică a lui Armand Călinescu era strâns legată de prigonirea mișcării legionare și aceasta din 1933. fără de exploatarea acestui conflict, el n-ar fi ajuns niciodată prim-ministru. Dacă viața constituțională s-ar fi desfășurat normal, Armand Călinescu ar fi rămas o figură periferică a politicii românești. Dar interesele lui Armand Călinescu și ale Majestății Voastre nu coincideau. Călinescu era un aventurier politic. În vreme ce el voia să extragă din prigonirea mișcării maximum de avantaje pentru sine, Majestatea Voastră reprezentați permanențele națiunii, care sunt pe deasupra oricăror contingențe politice. Armand Călinescu a creat această stare de tensiune între Coroană și Țară, pentru a demonstra Majestății Voastre că prezența lui în fruntea guvernului este indispensabilă, atât pentru securitatea personală a Majestății Voastre cât și pentru garantarea Tronului.

 

Diagnosticul meu nu era exact. Separația de răspunderi nu era reală, dar interpretarea dată de mine asupra evenimentelor din trecuta înregistrat-o cu satisfacție.

 

Am trecut apoi la exilul legionarilor din Berlin.

 

– La Berlin ați sabotat permanent acțiunea mea.

 

– Este adevărat. Dar din ce cauză? Noi am combătut o anumită linie politică externă, care ni s-a părut că duce țara la dezastru. Noi eram convinși că Germania va învinge pe continent și atunci ne gândeam cu groază la ceea ce se va întâmpla cu România. Noi credeam că orientarea spre Axă trebuia realizată cât mai repede pentru a ne putea sustrage apetitului sovietic.

 

– Acum vedeți că tot într-acolo mergem. Orientarea spre Axă a devenit politica mea. Dar trebuie să ne prezentăm în bloc în fața străinătății.

 

În continuare i-am expus teoria noului partid, cu toate amănuntele, pentru a nu rămâne nimic clarificat:

1. Necesitatea de a concentra în acest partid cele mai bune elemente ale țării. Aici i-am dat un exemplu concret de cum trebuie făcută selecția cadrelor. În județul Caraș, i-am spus, sunt trei elemente de valoare: este protopopul Coriolan Buracu, național țărănist, este Dr. Țeicu, din partidul național-creștin, și Octavian Roșu, șeful legionarilor. Dacă aceste persoane ar intra în noul partid, ar coaliza marea majoritate a populației și ar reprezenta și o garanție de bună și corectă administrație.

 

2. Necesitatea de a îmbunătăți situația muncitorilor și a țăranilor, și în special a muncitorilor care lucrează cu mine.

 

3. Necesitatea de a îngrădi puterea evreiască în România. În primul rând trebuie eliminați evreii din toate funcțiunile Statului.

 

– Domnule Sima, nu trebuie să uiți că între evrei sunt și elemente distinse, de care țara nu se poate lipsi. Avem medici faimoși, avem oameni de știință.

 

– Bine înțeles că se pot face anumite excepții. Esențial este să slăbească presiunea evreiască asupra populației.

 

– Domnule Sima, nu am oameni, te rog să mă crezi. Aștept ca tineretul să vină lângă mine. Vechea generație m-a decepționat. Dacă nu ar fi refuzat Codreanu...

 

– Majestate, repet ceea ce v-am spus mai înainte. Dacă nu ar fi existat Armand Călinescu, altfel s-ar fi desfășurat evenimentele.

 

– Bine, D-le Sima. Mă bucur de dispoziția legionarilor de a intra în ordine și de a colabora cu regimul. Voi proceda la constituirea noului partid și aceasta foarte curând.

Dar un lucru să știți: Eu sunt șeful vostru.

 

Nu mi-am dat seama atunci la ce se gândea el.

 

– Bine înțeles, Majestate. Nu poate fi altcineva șeful acestei țări decât Majestatea Voastră. Și acum îmi îngăduiți și mie o rugăminte.

Mai sunt legionari în închisori. Ar trebui grațiați și aceștia. Apoi este cazul inginerului Virgil Ionescu și al celorlalți doi supraviețuitori de la Râmnicu-Sărat. Deși sunt oarecum în libertate, nu sunt liberi.

 

– Chiar în zilele acestea am să fac un nou decret de grațiere, încât marea majoritate a legionarilor vor fi eliberați. Nu pot să aplic acest decret, cel puțin acum, acelora care au săvârșit crime. Cât privește grațierea grupului de la Râmnicu-Sărat, am încă îndoieli.

 

– Majestate, e o chestiune de sensibilitate politică. Vă rog să grațiați și pe inginerul Virgil Ionescu, împreună cu ceilalți. În ce lumină apar eu în fața acestor oameni? Însăși acțiunea ce-o întreprind de regrupare a legionarilor în noul partid este periclitată.

 

În fața acestui argument a cedat, dar simțeam că se dă o luptă în el. Avea ceva împotriva inginerului Virgil Ionescu, ceea ce n-am putut să deslușesc.

 

La plecare mi-a strâns mâna, mi-a ținut-o câtva timp în mâna lui, ca și cum voia să mă convingă să rămân un prieten leal Coroanei.

 

M-am întors în cabinetul lui Urdăreanu, unde acesta m-a întâmpinat euforic:

– Ei, ce spui, Domnule Sima? Ce impresie ți-a făcut Majestatea Sa Regele?

 

– Domnule Ministru, sunt copleșit. Mai târziu, tinerețea lui. Apoi, judecata lui clară. Apoi, libertatea de care m-am bucurat pentru a-i expune toate problemele, inclusiv cele mai dificile. E un om de înțeles. Sunt copleșit.

 

N-am să uit niciodată acest moment. Trebuie să facem totul, ca să salvăm situația Regelui, ca garant al unității și independenței naționale.

 

În acel moment vorbeam încă răpit de convorbirea ce-am avut-o. Regele Carol era un om încântător, o personalitate fascinantă. De o vastă cultură, perfect cunoscător al mecanismului statal, și de o inteligență superioară tuturor oamenilor politici ai României pe care i-am cunoscut mai târziu.

 

Mă gândeam atunci ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut loc întâlnirea dintre Rege și Căpitan, la nereușita audiență?

 

9. Înființarea Partidului Națiunii

 

În dimineața de 22 Iunie, citesc în ziare că s-a înființat noul partid. M-am bucurat sperând să fie ceea ce propusesem eu în discuțiile anterioare cu permanențele Statului. Regele Carol anunța desființarea "Frontului Renașterii". O manifestație publică era prevăzută pentru dimineața aceleiași zile. Majestatea Sa Regele va primi omagiul populației din Capitală.

 

Urmărind cu atenție textul publicat în ziare, am constat cu amărăciune că noul partid era o imagine deformată a concepției mele. Mai întâi titlul era pur și simplu ridicol. Națiunea e o totalitate care nu poate fi reprezentată decât prin ea însăși și nicidecum de un fragment al ei. În loc să rămână la formula propusă de Generalul Coroamă, "Frontul Națiunii", deștepții de la Palat au dat drumul la "Partidul Națiunii", ceea ce închidea în sine o contradicție de termeni. "Frontul Națiunii" avea avantajul că evoca tocmai întregul național și nu o parte a ei.

 

O altă idee nefericită a fost proclamarea Regelui ca șef al noului partid. Era o degradare, o diminuarea prestigiului regal. Regele poate promova înființarea de partide, dar nu poate lua conducerea unui partid. E un non sens. Dacă ești rege, nu poți să fii șef de partid, căci din acest moment ai renunțat la prerogativa de șef suprem al națiunii. Atunci mi-am adus aminte de audiența mea la Rege, de ceea ce mi-a spus el în ultimul moment: "dar trebuie să știți că eu voi fi șeful vostru". Cine știe? Probabil că vroia să imite pe Hitler, care era șef de partid și șef de Stat. Dar la Hitler concentrarea celor două funcții în aceeași persoană era naturală, deoarece el se ridicase de jos, din popor și de la partid, pentru ca să cucerească apoi magistratura supremă a Statului. Dar procesul invers nu se putea realiza. Un rege reprezintă o dinastie și un tron. El trebuie să rămână permanent deasupra partidelor și să nu intre în lupta politică.

 

În sfârșit, am fost rău impresionat și de faptul că noul partid era înzestrat cu un sistem punitiv. Toți funcționarii Statului erau obligați să intre în noul organism și orice altă activitate politică era interzisă. Se prevedeau sancțiuni contra acelora care s-ar fi organizat sau manifestat politic în afară de cadrul legal. Amenințarea populației cu pedepse ucidea tocmai spontaneitatea noului partid, capacitatea lui de a cuceri masele, efectul binefăcător pe care l-ar fi avut în opinia publică, arătându-i-se că într-adevăr e ceva diferit de "Frontul Renașterii" de tristă memorie. Cum adeziunea legionarilor era asigurată și cum legionarii reprezentau în acel moment marea majoritate a populației, nu era nevoie să se procedeze după vechiul calapod, reamintind poporului că se află sub regim de dictatură. Tăria regimului trebuia să se bazeze pe adeziunea voluntară a cetățenilor și nu pe temerea ce le-o inspira sistemul de represiune.

 

Nu am întâlnit în text nici o diferență la schimbarea uniformelor. O lacună foarte gravă. Uniforma e un semn distinctiv al unei formațiuni politice și dacă se omite schimbarea ei, atunci înseamnă că "Frontul Renașterii" nu și-a schimbat decât titulatura.

 

În dimineața aceleiași zile am asistat pe Calea Victoriei la manifestația organizată de guvern pentru a aclama pe Majestatea Sa Regele ca șef al noului partid. Multă lume. Regele în mașină mergând la pas, saluta mulțimea de pe trotuare. Pentru întâia oară ieșea în public fără să se teamă de vreun atentat. Avea o față zâmbitoare și liniștită. Dar majoritatea celor ce-l salutau erau funcționarii de la ministere care primiseră ordin să se aglomereze de-a lungul Căii Victoriei. Altfel ar fi decurs ceremonia dacă noi, legionarii, am fi mobilizat populația Capitalei pentru a fraterniza cu Coroana.

 

Am fost ținut în totală ignoranță. Regele și oamenii lui au luat ideea mea cu noul partid, dar i-au dat o altă interpretare care anula tocmai valoarea ei constructivă. Eram supărat și neliniștit. Chiar în după masa aceleași zile m-am dus la Urdăreanu pentru a-i cere explicații. Aveam acum acces liber la Palat, fără să mai trec pe la Siguranță sau pe la Ministrul de Interne. M-am prezentat Colonelului Rusescu, rugându-l să mă anunțe Ministrului Palatului. Am fost primit imediat. Cu toată franchețea i-am explicat erorile săvârșite la constituirea noului partid și i-am exprimat părerea mea de rău că nu am fost consultat în prealabil. Bine înțeles, nu am atins chestiunea Regelui, ca șef de partid, dar m-am legat de titlul noului partid, de penibila impresie provocată de adaosul sancțiunilor și de omisiunea noii uniforme. Funcționarii Statului au ieșit pe străzi îmbrăcați în vechea uniformă. "Sarcina mea este deosebită de îngreunată acum, căci de la ieșirea mea de la Siguranță până astăzi am vorbit legionarilor permanent de o nouă eră politică".

 

Urdăreanu s-a arătat extrem de contrariat mai ales când am protestat contra sancțiunilor prevăzute. El nu putea concepe regimul fără de sancțiuni. I-am explicat că nu este nevoie să se recurgă la ele, când marea majoritate a poporului este chemată să participe la noul partid. Adeziunea poporului reprezintă cea mai sigură pavăză a regimului.

 

Din discuția cu el am înțeles că Urdăreanu își dădea seama de gafa cu partidul națiunii, dar, în alte privințe, intenționat au procedat astfel. Ei voiau să utilizeze mișcarea ca o componentă a noului partid, dar fără să-i acorde o importanță prea mare. De aceea am fost pus în fața faptelor împlinite.

 

– D-le Sima, poate să ai dreptate în anumite puncte, dar acum partidul este lansat. Nu mai putem reveni. Voi comunica Majestății Sale Regelui obiecțiunile D-tale. Acum ceea ce e urgent și important, este adeziunea legionarilor la noul partid. D-ta să faci un apel.

 

– Domnule Ministru, eu nu mă sustrag de la obligațiile luate. Mâine veți avea apelul cu semnăturile ce le voi putea obține. Eu v-am comunicat lucrurile acestea exclusiv din dorința de a servi pe Majestatea Sa Regele și pentru ca noul partid să aibă succes din primul moment. Vă rog să reflectați asupra obiecțiunilor mele și să introduceți modificările semnalate. Nu e târziu. În special să fiți atenți la procedura de selecție a cadrelor partidului. Nu uitați nici uniforma.

 

Regele făcuse un gest spectacular cu desființarea "Frontului Renașterii", dar se oprise la jumătatea drumului, aplicând cu zgârcenie consecințele dizolvării vechiului front. În loc să fie larg și generos, aș acum cerea situația momentului, pentru a arăta țării că s-a rupt de trecut, pare că se speriase de propria lui îndrăzneală și acum caută să frâneze tranziția spre era nouă. După ce făcuse sacrificiul de a dărâma o coloană a regimului, acum se precupețea în chestiuni de detaliu, care nu compensau ruptura săvârșită în regim.

 

Mișcarea nu avea decât de câștigat din dizolvarea "Frontului Renașterii". Prestigiul ei crescuse, căci opinia publică își dădea seama că Regele făcuse o concesie substanțială mișcării.

 

Cu înființarea noului partid, regimul trebuia să-și ia un nou avânt, dar lansarea n-a izbutit, pentru că Regele însuși își sabotase propria lui inițiativă.

 

10. Un gest istoric al Profesorului Codreanu

 

Situația mea era extrem de grea după ce se publicase în ziare textul cu întemeierea noului partid. El nu răspundea asigurărilor ce le dădusem camarazilor mei, și anume că schimbarea ce se pregătea la Palat va primeni atmosfera politică a țări. De la Palat am alergat să mă sfătuiesc cu Profesorului Codreanu.

 

I-am explicat termenii înțelegerii fixate cu Palatul și ce-a ieșit din ea. De altă parte, nu puteam acum să dau îndărăt, la zece zile după eliberarea mea de la Siguranță, căci ar sări în aer destinderea și s-ar produce grave tulburări în țară. Cartea cu partidul trebuie jucată până la capăt. Trebuia să fac apelul cerut, indiferent de câte semnături voi obține pe el. Nu voiam să rămân descoperit de Rege, zicându-se că nu mi-am îndeplinit angajamentele.

 

Profesorul m-a ascultat și apoi, ca luminat de o idee, fără să-i fi cerut nimic, a venit cu următoarea propunere senzațională.

 

– Uite ce cred eu. Trebuie să mergi înainte. Și ca să te ajut, eu voi fi primul care să semnez apelul. Toți ceilalți legionari vor semna după mine.

Mai mult decât atâta. Redactez eu însumi acest apel. Într-o jumătate de oră e gata.

 

Nu știu cine mai eram. Profesorul ne-a lăsat singuri și a trecut într-o odaie alăturată. Ne-am uitat lung unul la altul.

Eram copleșit de bunătatea și înțelepciunea Profesorului. Îmi lua piatra de pe umeri și se însărcina el să o poarte o postață, ca să mă scoată la liman. Și când mă gândeam că acest gest îl făcea în favoarea aceluia care îi omorâse fiul...

 

Profesorul își dăduse seama că nu era vorba de noul partid și nici de mine, ci de însăși unitatea mișcării, care ar fi fost grav zdruncinată și capacitatea ei politică anulată, tocmai în acele momente cruciale când era chemată să joace un rol hotărâtor în viața neamului. Apariția compactă a mișcării era mult mai importantă decât actul desăvârșit. Fără îndoială, Profesorul și-a adus aminte de cuvintele Căpitanului, care spunea că "chiar în iad dacă ați merge, și dacă sunteți uniți, veți ieși și de acolo".

 

Profesorul a revenit și ne-a citit apelul. Era conceput scurt, ostășesc și chiar cu o notă de patetism. Conținea esențialul, încheind cu importanța acestei acțiuni pentru salvarea patriei. L-am bătut la mașină și Profesorul Codreanu și-a pus întâiul semnătura pe el. Am alergat apoi ca o furtună prin toată Capitala ca să obțin semnături. N-am întâmpinat nici un refuz. Figurile reprezentative ale mișcării au răspuns în bloc la apelul meu. Semnătura Profesorului Codreanu rupsese și ultimele îndoieli. Spre seară eram la Urdăreanu cu apelul semnat. Când a văzut semnătura Profesorului Codreanu a rămas profund impresionat. Imediat s-a dus la Rege, pentru a-i citi textul cu semnăturile.

 

– Majestatea Sa Regele este foarte mulțumit de aderența masivă a legionarilor la noul partid. Crede însă că la finalul apelului lipsește ceva. Acolo unde se vorbește de unirea tuturor forțelor pentru mântuirea Patriei, ar fi bine să adăugăm "și a Regelui".

 

– Foarte bine, Domnule Ministru.

 

Am acceptat părerea lui Urdăreanu, deși mi-am dat seama instantaneu că era vorba de o eroare din punctul de vedere al Palatului. A-l contrazice, ar fi însemnat că mă opun Regelui. Adaosul era nepotrivit, căci se interpreta situația Regelui ca amenințată, ceea ce nu-i aducea nici un beneficiu.

 

A doua zi, 23 Iunie, textul a fost publicat în ziare, sfârșind cu formula "pentru mântuirea Patriei și a Regelui".

 

Apelul meu i s-a rezervat un loc de frunte în ziare. A apărut la grămadă, în mijlocul tuturor scrisorilor și telegramelor trimise Regelui cu prilejul proclamării lui ca șef al noului partid. Am interpretat această trecere a apelului meu în masa celorlalte adeziuni ca o dorință a Palatului de a nu da prea mare relief participării legionare la constituirea noului partid.

 

11. Petrașcu este adus la București

 

După ce ne-am pierdut la Lățunaș, Petrașcu a apucat spre sud, cu gândul să ajungă la Oravița, în timp ce eu mi-am căutat scăparea pe axa est-vest.

 

A umblat ca și mine toată noaptea și a căzut în mâinile autorităților în comuna Ticvanii Mari, în condițiuni asemănătoare cu ale mele. Intrând într-o casă ca să ceară o bucată de pâine, gospodarul, în loc să-l miluiască, a alarmat satul. O ceată de oameni înarmați cu furci, sape și puști s-au luat după el, l-au ajuns pe arătură și după ce l-au bătut zdravăn, l-au adus ca un trofeu la Primăria Comunei. Aici notarul l-a închis într-o cameră părăsită, a pus la ușă și la fereastră și a avizat jandarmii.

 

Auzind de iminenta venire a jandarmilor, Petrașcu a făcut o încercare disperată ca să scape. S-a urcat în podul primăriei și de la o înălțime de șapte metri a sărit pe o ferestruică. Din nefericire, n-a putut să cadă în picioare, pe pământul tare, ci într-o latură și și-a rupt diafragma. Și-a pierdut cunoștința și când s-a trezit, era într-o căruță, ținut în genunchi, cu mâinile legate la spate și păzit de jandarmii din sat și de oamenii care l-au capturat.

 

A fost dus mai întâi la postul de jandarmi din Cacova și de aici transportat cu o ambulanță la Spitalul din Oravița. Medicii l-au supus imediat unei operații urgente, căci pierduse mult sânge.

 

Operația a reușit, dar nu putea face nici o mișcare până la vindecarea rănii. La câteva zile, a apărut un ofițer de la Consiliul de Război din București pentru interogatoriu. Dar cum nu putea nici vorbi de slăbiciune, după câteva întrebări, a fost lăsat în pace. Paza, foarte aspră la început, s-a îmblânzit mai târziu, în pas cu evenimentele externe și interne, încât a putut să fie vizitat și de soție.

 

În 14 Iunie află de la maiorul de jandarmi, Cătană, că am fost eliberat. Nu-i venea să creadă. I se părea o imposibilitate. În 18 Iunie, o altă veste uluitoare: Horia Sima a fost primit în audiență de Rege. Cum se întremase binișor, a chemat pe maiorul Cătană și l-a rugat să-l ducă la București, căci vrea să-și lămurească și el situația.

 

În 21 Iunie Petrașcu ajunge în Capitală. A fost găzduit chiar la Inspectoratul de Jandarmi, unde Generalul Bengliu s-a întrecut cu atențiile. În dimineața de 22 Iunie, află din ziare de înființarea Partidului Națiunii. Pa când comenta cu ofițerii evenimentul, apar și eu în pragul ușii. Informat de sosirea lui, m-am dus la Siguranță și am cerut să fie și el pus în libertate.

S-a dat ordin telefonic la Inspectoratul de Jandarmi și acum mă duceam să-l iau. M-am apropiat cu sfială de el. Știam de greaua operație ce-o suferise. Era palid și tras la față. Se mișca cu grijă, temându-se parcă să nu i se desfacă din nou abdomenul înainte de plecare, a venit să ne salute Generalul Bengliu, cu întreg statul lui major. A fost extrem de curtenitor, dar nu s-a reținut să azvârle o săgeată contra Căpitanului, pe care îl considera responsabil de greșita orientare a noii generații. Cum nu puteam să-i răspund cum trebuie, am deviat discuția spre actuala situație a țării, care reclama unirea tuturor forțelor pentru salvarea ei.

 

Ieșind din clădirea odioasă a Inspectoratului de Jandarmi, unde s-au plănuit atâtea crime contra legionarilor, Petrașcu parcă înviase, parcă era un alt om. Eu mă obișnuisem cu libertatea, dar lui i se părea ceva ireal. Cum e aceea să poți umbla pe stradă fără teamă de a fi urmărit? Starea normală a vieții i se părea ceva anormal. Am luat o mașină și l-am condus la Hotelul Împăratul Traian, iar eu am pornit în goană spre alte treburi.

 

Ce se întâmplase cu restul echipei? Petre Dumitriu, care se sacrificase în gara Vladimirovăț pentru noi, a avut soarta lui Borobaru și Vârlan. După o bătaie zdravănă, a fost ținut închis la Alibunar, de unde a fost scos mai târziu pentru a fi predat autorităților românești. Eugen Teodorescu și Ion Boian, avizați de Petre Dumitriu, după o noapte de umblat, au ajuns la Vladimirovăț, dar nu ne-au mai găsit la locul indicat, căci noi fugiserăm. Atunci s-au decis să se întoarcă în Germania. S-au dus la Belgrad și au obținut pașapoarte pentru străini de la Consulatul german.

Dar ca să treacă frontiera, mai aveau nevoie și de viza sârbească. Eugen Teodorescu și-a luat inima în dinți și s-a prezentat la poliție, cerând să i se aplice viza de ieșire. Cum era de așteptat, a fost arestat pe loc și dus la închisoare, pentru a fi predat autorităților românești. Pe când era la închisoarea din Belgrad, profită de un moment de neatenție ai paznicilor, evadează și pornește pe jos spre România, trecând cu bine frontiera. Ion Boian văzând că Eugen Teodorescu nu mai iese afară de la poliție, a bănuit că i s-a întâmplat ceva rău și a luat-o singur spre România și nu s-a mai oprit până la București. Pe amândoi i-am revăzut la Hotelul Împăratul Traian. Cum nici Boian și nici Eugen Teodorescu nu aveau situația legalizată, trăind în clandestinitate, m-am dus cu ei la Nicki Ștefănescu. S-au prezentat la Siguranță, unde au fost șterși de pe lista urmăriților și li s-au eliberat carnete de biroul populației.

 

12. Ce s-a petrecut la Berlin

 

Evenimentele din țară n-au rămas fără urmări asupra Grupului Legionar din Berlin, care a trecut prin grave frământări, pentru ca, în final, însăși unitatea lui să fie zdruncinată.

 

Am vorbit în prima parte a lucrării de despărțirea mea de Papanace. Cu o zi înainte de plecarea mea la Berlin, Papanace și-a schimbat brusc atitudinea, sfătuindu-mă să renunț la expediție. Nu m-am abătut de la hotărârea mea, ci am plecat spre frontieră fără să-mi iau rămas bun de la el.

 

Când s-a aflat de prinderea mea, a fost mare tristețe între legionari, și mai ales între camarazii din "Grupul 17".

 

– Vezi, spunea Papanace celorlalți, i-am spus lui Horia Sima să nu se ducă. Acum va fi împușcat și cine știe câți cu el. Pentru cine știe cât timp, Legiunea nu va mai putea întreprinde nimic.

 

Chemând apoi la sine pe legionarii din "Grupul 17", i-a îmbărbătat, cerându-le că dacă se va afla de moartea mea – ceea ce el considera o certitudine – să nu se împrăștie, ci să continue lupta în același spirit de eroism și sacrificiu. Pentru a perpetua amintirea celor căzuți în țară, a propus ca grupul să poarte în viitor numele de "Grupul Horia Sima".

 

Grupul legionar din Berlin a avut de suferit și o admonestație din partea poliției germane. Chemați cu toții la Gestapo, comisarul Meneking le-a făcut o aspră morală că nu și-au ținut angajamentul de a nu părăsi nimeni teritoriul german fără de aprobarea lor. A amenințat cu "die schärfste Massnahmen". După cele întâmplate, nu este exclus să fie arestați și internați în KZ.

 

Atmosfera de la Berlin era tristă și apăsătoare. Din zi în zi se aștepta să se afle, fie prin radio fie printr-un călător ocazional, știrea executării noastre. Tragica veste nu mai venea însă. Nu știa de ce. Deodată, în această atmosferă de înmormântare, cade ca un trăsnet vestea eliberării mele. Peste câteva zile, altă știre tot atât de senzațională. Horia Sima a fost primit în audiență de Rege. marea majoritate a legionarilor s-au bucurat. Afară de Papanace. Pe care l-a prins o sfântă furie, că nu i s-a împlinit pronosticul. Nu numai că Horia Sima nu fusese executat, dar fusese ridicat în văzut tuturor, al țării și al străinătății, pe un piedestal politic. Și atunci a început să judece: "De vreme ce nu a fost omorât, contra oricărei evidențe, înseamnă că este ceva suspect la mijloc. Horia Sima n-a știut să moară ca Iordache Nicoară, ca Belgea și alți șefi din prigoană. Ca să-și salveze viața, a făcut tovărășie cu asasinii Căpitanului".

 

Dar reflexiile lui nu le-a ținut pentru sine, ci a început să le răspândească în grup, otrăvind atmosfera. La unii, lipsiți de perspicacitate, calomniile lui au prins, la unii mai puțin, iar la acei din "Grupul 17", care mă cunoșteau, aproape deloc. În mod normal trebuia să aștepte rezultatele finale ale expediției și nu să se precipite din primul moment cu acuzațiile lui. O expediție, o luptă, poate să sufere anumite accidente. Una este a fi pe teren, și cu totul altceva este a judeca aceleași lucruri de la distanță. În cazurile acestea, trebuie să deschizi un credit unor camarazi care n-au răsărit din neant în mișcare, care și-au câștigat galoanele luptând zi de zi.

 

Era unicul caz cunoscut în mișcare când un camarad nu se bucură că un alt camarad a scăpat cu viață dintr-o grea întreprindere.

Eliberarea noastră reprezenta o șansă , o posibilitate, care putea să se întoarcă în favoarea mișcării. Deci, înainte de a se apuca de această agitație, trebuia să aștepte să vadă cum se desfășoară raporturile dintre mișcare și Rege și nu să se năpustească din primul moment asupra noastră cu invective și acuzații.

 

Papanace știa că eu nu pot nici să trădez și nici să fac pacte care să facă ceva rău neamului și mișcării. Expediția la care mă angajasem, o proiectasem împreună cu el. Atunci ce voia? Era furios, probabil, că nu i-am urmat sfatul să rămân la Berlin, unde ne-am fi înmormântat politicește. Era furios, probabil, că nu i s-a îndeplinit pronosticul cu certitudinea că vom fi executați. Dacă ar fi judecat puțin, și-ar fi dat seama că nu fusesem omorâți, pentru că nu mai puteam fi omorâți, că împrejurările internaționale nu mai permiteau continuarea regimului de teroare. Asta era explicația reală și nu "certitudinile" pecare le debita Papanace. Ce mai bun leac pentru el ar fi fost să fi venit cu noi, să fi trecut prin ce-am trecut noi, să fi fost fugărit sute de kilometri, până ce am căzut în mâinile dușmanului, și atunci să vorbească de trădare. Dar a sta în afară de raza primejdiei, la 2.000 km distanță, și pentru a-ți permite să acoperi de insulte pe camarazii care se găsesc pe front, cred că nu are nimeni autoritatea morală. După ce ai participat la Bătălie, poți să faci critica bătăliei, dar din incinta ei și nu de la partea sedentară. Ceea ce făcea Papanace, era o agitație iresponsabilă.

 

Sacrificiile făcute de grupul 17 nu le-a înțeles și nu și-a dat seama că noi, cei plecați, prinși și apoi eliberați, reprezentam ultima rezervă a Legiunii. Fără de noi, alt curs ar fi luat evenimentele.

 

Mai târziu m-am convins că ceea ce făcea Papanace, agitația desfășurată între camarazi, nu era rezultatul unei izbucniri temporare și necontrolate, ci se încadra într-un alt plan. Era pur și simplu de rea credință.

 

13. O nouă delegație legionară la Berlin

 

În cursul discuțiilor mele cu Nicki Ștefănescu, Moruzov și Urdăreanu, mi s-a cerut să trimit din legionari la Berlin pentru a explica grupului de acolo înțelegerea stabilită și pentru a-i invita să se întoarcă în țară. De fapt se repeta situația anterioară. După realizarea destinderii și eliberarea legionarilor din lagăre, Palatul a cerut grupului cu care ducea tratativele să intre în legătură cu exilații de la Berlin, pentru a-i determina să-și schimbe atitudinea.

 

Am ales pentru această nouă misiune pe Constantin Stoicănescu, care mai fusese și în primele delegații, și pe Traian Borobaru, care făcuseră parte din "Grupul 17", și care putea mărturisi toate peripețiile prin care trecusem. Li s-au făcut imediat pașapoarte de Siguranță, au obținut repede viza germană și au plecat. Nu știu exact ziua, dar în tot cazul era înainte de înființarea "Partidului Națiunii" și de publicarea apelului meu pentru înscrierea în noul partid.

 

Când au ajuns ei la Berlin, atmosfera în grup era deja otrăvită de Papanace, încât discuțiile au fost foarte grele. Papanace l-a luat de sus pe Stoicănescu, dându-i lecții de ortodoxie legionară unui om suferit doi ani de lagăr și care a avut în cursul întregii lui detențiuni o purtare exemplară, refuzând orice declarație. Papanace era furios că n-am fost ucis de Carol, că n-am avut soarta celorlalți, că trăiesc și chiar mi s-a dat circulație politică, fiind primit în audiență de Rege. În zadar i-a explicat Stoicănescu că eliberarea mea se datorează acelorași cauze care au provocat și destinderea, că situația generală din Europa i-a impus Regelui să se înțeleagă cu mișcarea, pentru a-i înlesni apropierea de Berlin. Noi nu puteam face altceva, deoarece țara era amenințată la hotare și nu ne puteam sustrage obligației de a ajuta pe Rege să iasă din impasul extern. Totul depinde de buna noastră credință și de inteligența noastră de a nu ne lăsa manevrați de Palat. Stoicănescu nu putea să descifreze enigma lui Papanace, care, la primele întâlniri din Aprilie, fusese extrem de înțelegător față de situația specială a legionarilor din țară și necesitatea de a fi ajutați de la Berlin, iar acum refuza să asculte aceleași argumente.

 

Stoicănescu a mai avut nenorocul ca să-l prindă apelul meu pentru formarea noului partid tocmai în Germania. El nu semnalase apelul, ci l-am pus eu pe listă, așa zicând "din oficiu", pentru că lipsa lui, într-un moment delicat, când îndeplinea o importantă misiune la Berlin, s-ar fi putut interpreta altfel la Palat. Când a fost întrebat de Papanace dacă știe de apelul meu pentru intrarea legionarilor în noul partid, Stoicănescu a tăgăduit și cu toată sinceritatea. Într-o zi vine Papanace cu ziarul desfăcut:

– Ei, ai spus că nu ai semnat apelul. Uite că ești aici.

 

Stoicănescu a rămas perplex. El înțelegea motivele pentru care l-am pus pe listă, dar, ca mandatar al meu la Berlin, îi turnam plumb în aripi. Eu nu știam la ora aceea nimic de atitudinea prăpăstioasă a lui Papanace, ci, dimpotrivă, îl credeam capabil să facă efort generos de înțelegere a realităților din țară. Altminteri aș fi procedat altfel. Abia după întoarcerea lui Stoicănescu și Borobaru, am aflat de agitația sterilă a lui Papanace.

 

Toate încercările lui Stoicănescu de a-l face pe Papanace să-și schimbe atitudinea, dând o mână de ajutor acțiunii întreprinse de noi în țară, au fost zadarnice. Reflectând obiectiv, și-ar fi putut da seama că nu i se cerea nimic altceva decât ceea ce făcuse mai înainte, adică să adopte față de noi aceeași atitudine de expectativă binevoitoare ca în precedentele cazuri, dacă nu voia să se întoarcă în țară, pentru a colabora la noua fază politică în care intrase mișcarea. Papanace s-a azvârlit într-o direcție diametral opusă curentului general din țară, cu toată pasiunea firii lui temperamentale, nerecoltând în final decât o amară decepție.

 

În mod normal și dacă ar fi fost un cap politic, așa cum se pretindea, trebuia să secundeze în mod inteligent acțiunea noastră din țară și nu să o saboteze. El știa că în țară sunt destui oameni cuminți care nu se vor lăsa niciodată angrenați în jocul Palatului, dacă nu se urmărea altceva decât compromiterea mișcării.

 

În ce privește punctul doi al misiunii lui Stoicănescu, întoarcerea în țară a legionarilor de la Berlin, eu însumi am trimis vorbă camarazilor din "Grupul 17" ca să se înapoieze mai mult de 2-3 elemente, iar restul să rămână ca o ultimă rezervă.

Stoicănescu și Borobaru s-au întors la București cu impresii deplorabile asupra lui Papanace, îngrijorați că acesta va antrena pe linia lui și alte elemente. Eu eram atât de neliniștit de situația din Berlin, deoarece în țară se formase un bloc legionar puternic, care nu putea fi zdruncinat nici din afară și nici dinăuntru. Am tras obloanele asupra cazului Papanace, hotărât să nu-l mai deranjez cu nimic și nici să-l mai informez asupra acțiunii din țară. Era inutil și primejdios, căci s-ar fi folosit de informațiile date pentru a-și organiza mai bine sabotajul.

 

14. În drum spre Brad

 

După publicarea apelului meu în ziare, în 23 Iunie, nu se mai întrezărea nici un eveniment politic important la orizont care să mă rețină la București, încât m-am gândit să profit de această pauză ca să-mi văd soția.

 

Mi-am luat ca însoțitori pe Eugen Necrelescu și Ilie Colhon. Cu același tren, din seara de 23 Iunie, a plecat spre familia lui la Sibiu și Nicolae Petrașcu. Pe drum, am avut tot timpul la îndemână ca să ne povestim unul altuia pățaniile prin care am trecut și apoi să analizăm situația mișcării după acordurile cu Regele Carol. Petrașcu era încă sub impresia operației ce-o suferise și a recentei lui eliberări, încât judeca lucrurile cu oarecare teamă. Să nu fie o cursă ce ne-o întinde Regele, spunea el, și mă privea cu îngrijorare. Eu, mai optimist, eram convins că vom depăși criza ce s-a ivit în relațiile noastre cu Palatul când cu formarea Partidului Națiunii și că, până la urmă, Regele însuși va înțelege ca să aplice cu strictețe programul stabilit. Era singura cale de împăcare a lui cu națiunea. Oamenii nu trebuie forțați să intre în noul partid și nu trebuie amenințați cu represalii, după calapodul Frontului Renașterii, căci atunci își pierde semnificația înnoitoare, iar uniforma trebuie neapărat schimbată.

 

La Copșa Mică ne-am despărțit, Petrașcu luând trenul spre Sibiu, iar eu continuându-mi călătoria spre Deva. Acum nu mă mai gândeam decât la soție și cum o voi găsi după doi ani de separație. După fuga mea de la Lugoj, ea a părăsit acest oraș și s-a retras în sânul familiei ei de la Brad, la mama și frații ei. Nu auzisem decât lucruri foarte vagi despre ea. Știam că fusese permanent urmărită și chiar era să fie împușcată când cu masacrele din Septembrie 1939. Siguranța își închipuia că voi încerca să iau legături cu soția mea și, pe această cale, supunându-o unei obligații severe, voi putea fi capturat. Dar, eu, după intrarea mea în clandestinitate, mi-am fixat ca normă să evit orice legătură cu soția și cu toate rudeniile mele, știind din alte experiențe cât de funeste sunt celor urmăriți.

 

De la Deva am luat autobuzul spre Brad (pe vremea aceea nu exista încă linie ferată) și am ajuns pe la amiază în localitate. În locul modestei case unde locuia familia ei, am găsit o casă nouă, mult mai mare, cu etaj și clădită în stil modern. Nici nu cutezam să intru în ea. Mă gândeam că s-au mutat. A lor nu putea să fie. Am bănuit că trebuia să fi fost construită de Societatea "mica". Într-adevăr, cum am aflat chiar din gura lor, fratele soției mele, Eugen Florea, ca vechi funcționar la Societate și în cadrul programului social al întreprinderii, a beneficiat de nouă locuință. Lumea din Brad vorbea că această casă s-a construit cu banii ce i-aș fi trimis eu din Germania, bani încasați de la Hitler! Însăși Siguranța a căzut victima acestui zvon și a făcut cercetări.

 

Când am ajuns noi, soția mea nu era acasă. Se angajase și ea la Societatea "Mica" ca să-și câștige existența și u se întorsese încă de la birou. Cum eu nu anunțasem pe nimeni că nu voi sosi, de teamă să nu tulbur spiritele din localitate, am fost primit de mama și frații soției mele cu sentimente îndoite. Deși se anunțase la Radio audiența mea la Rege, această știre extraordinară i-a reconfortat și nu le-a risipit neliniștea. Trecerea de la o stare la alta era prea bruscă, răsturnarea radicală a relațiilor dintre mine și autorități li se părea ceva imposibil. Doi ani toți membri acestei familii au fost obiectul unor urmăriri continue și acuma li se părea de domeniul închipuirii că același om, pentru care suferiseră atâtea descinderi, percheziții, bătăi și amenințări, să devină centrul de interes al țării întregi. Le intrase frica în oase, cum zice Românul.

 

De abia atunci, când am luat contact cu provincia, mi-am dat seama ce teroare inspiram tuturor. Autorităților în primul rând, care pusese premii fabuloase pe capul meu, dar și legionarilor și întregii populații. Autoritățile își descărcau furia lor neputincioasă, văzând că nu mă pot prinde, asupra populației, lovind în dreapta și stânga, fără nici o alegere. Nu mai raționau. Vedeau peste tot numai comploturi. Orice informație, oricât de inofensivă, era tratată nu metode radicale. Orice atingere cu mine avea efecte mortale. Vai de persoana care, printr-o împrejurare oarecare, mă cunoscuse sau îmi făcuse un neînsemnat serviciu! Era un candidat la moarte. Nu interesa de ce natură era acest contract, ce gravitate implica, ce grad de culpabilitate. Un simplu curierat sau găzduire aveau aceleași efecte ca și participarea la un complot.

 

Teroarea absurdă dezlănțuită de autorități a avut ca efect că numele meu devenise "tabu". Nimeni nu-l mai pronunța de teamă să nu fie interogat și schingiuit, pentru a da declara ce relații întreține cu mine și dacă nu face parte dintr-un complot.

 

Casa noastră de la Brad era permanent supravegheată. Fuseseră deplasați agenți de la Centru pentru această treabă și pentru a nu fi identificați, se schimbau din când în când. Dar cum orășelul era mic, era imposibil să nu fie recunoscuți după câteva săptămâni. "Asta e pentru Viluca", șoptea lumea pe stradă, arătând spre agent.

 

Când s-a întors soția de la birou și m-a văzut, n-a putut rosti nici un cuvânt. Mi-a căzut în brațe și a izbucnit într-un plâns convulsiv. Spaima se amesteca cu bucuria. Când și-a revenit m-a întrebat doar atât:

 

– Acum, o să fie bine?

 

– Da, sper. Dar când rosteam acest cuvânt gândul meu era departe. Pentru un legionar niciodată nu poate să fie bine, în sensul omenesc al cuvântului, în lumea în care trăim.

Noi suntem eternii martiri ai istoriei, suntem eternii martiri ai tuturor regimurilor. Nu e loc pentru legionari în lume. Ei sunt martorii unei lumi în care spiritul însuși este prigonit și atunci ei, ca reprezentanți ai unei vieți spirituale, nu pot decât să sufere permanent.

 

După doi ani, ne revedem. Dar ce ani! Eu în luptă cu un regim, căutat de o armată de agenți și jandarmi, iar ea suferind povara acestei urmăriri necontenite. Tremura ca varga. Îi era și ei teamă de mine. Poate să dureze această situație? Și dacă se schimbă, începând o nouă prigoană, nu va fi iarăși trasă la răspundere pentru aceste momente de fidelitate?

 

Am făcut experiența terorii ce-o împrăștiam și asupra legionarilor din localitate. Aproape nimeni din Brad nu a avut curajul să mă viziteze.

Unii se uitau peste gard ca să mă zărească, dar se fereau să intre în curte. În casa familiei soției mele nu mai venea aproape nimenea, de teamă să nu fie apoi chemat la poliție și interogat. De teamă să nu se creadă că au transmis soției mele nu știu ce mesaje. Până se dovedea că bănuiala era falsă, trebuia să sufere groaznice schingiuiri. Și atunci preferau să o ocolească. O singură ființă a refuzat să rupă legăturile cu ea în acești doi ani de calvar: Grațiana Tănase, licențiată în farmacie și funcționară și ea la Societatea "Mica".

 

În provincie, evenimentele se repercutează mai grav, mai dramatic. În Capitală nu exista această atmosferă. Din prima zi a eliberării mele, am putut vorbi degajat cu toți camarazii. Nimeni nu se speria de contactul cu mine. În provincie, teroarea ia forme mai acute și are efecte mai durabile. Oamenii se dezmeticesc mai greu, pentru că nu înțeleg mersul general al evenimentelor. Cu rare excepții, ei gândesc imediat și nu descifrează decât cu întârziere sensul adânc al unor schimbări.

 

Eugen Necrelescu și Ilie Colhon, cu firea lor robustă și optimistă, mi-au fost de neprețuit ajutor pentru a dezgheța atmosfera din sânul familiei mele. Râdeau și își manifestau zgomotos încrederea în viitor, încât au contribuit mult la destinderea spiritelor.

 

15. Rechemat telefonic la București

 

Îmi făcusem planul să rămân la Brad cel puțin două zile. Dar n-am avut parte nici de acest răgaz. În după amiaza aceleiași zile când noi sosisem, vine un agent al poliției locale și îmi comunică că Domnul Colonel Bengliu, Prefectul Județului Hunedoara, dorește să aibă o convorbire telefonică cu mine și în acest scop mă roagă să merg la Primărie, unde mi se va da legătura. Colonelul Bengliu nu era altul decât fratele Generalului Bengliu, șeful suprem al jandarmeriei.

 

Ce-o mai fi și asta? Soția mea să îngălbenise, crezând că roata infernului s-a pus din nou în mișcare. Acesta să fie "binele" despre care îi vorbeam?

 

Eram și eu contrariat, căci cu o zi înainte lăsasem lucrurile în ordine la București și chiar anunțasem Siguranța că mă deplasez la Brad. Ce să fie? Probabil că se întâmplase ceva la București, de o gravitate excepțională, care reclamă prezența mea. Însoțit de Colhon și de Eugen Necrelescu, am pornit spre Primărie. Telefonul a răspuns imediat. Colonelul Bengliu mi-a comunicat că Colonelul Cireș, șeful de cabinet al Generalului Bengliu, mă roagă să mă întorc imediat la București, pentru o chestiune importantă. Misterul persista. De ce mă cheamă Bengliu și nu Siguranța sau Palatul?

Bengliu era un simplu agent executant. Nu aparținea "permanențelor" și nu juca nici un rol politic. I-am comunicat Prefectului că voi pleca din Deva a doua zi dimineața și că seara voi fi la București. Mi-a mulțumit politicos și conversația s-a închis.

 

I-am spus soției mele ce conținea mesajul primit de la București și ne-am hotărât să părăsească serviciul și să mă însoțească la București, pentru a o scoate din atmosfera îmbâcsită de la brad.

 

În seara de 25 Iunie, coboram cu soția mea și cu cei doi camarazi pe peronul Gării de Nord din București. Așteptam să fiu întâmpinat de Colonelul Cireș, pentru a mi se comunica vreo veste sau vreo întâlnire proiectată. Nu era nimeni dintre autorități. În schimb am avut surpriza să dau cu ochii de Noveanu și Bidianu. De unde știau aceștia că eu sosesc cu acest tren? După ce ne-am salutat, ne-am despărțit fără să-mi spună ceva deosebit și fără să știu pentru ce am fost rechemat la București!

 

Mai târziu am descoperit firul afacerii. Printr-un prieten comun, Noveanu mi-a făcut propunerea ca eu să rămân cu șefia spirituală a mișcării ei, iar el să ia conducerea ei politică. Un fel de împărțire a sferelor de atribuții. Așadar, Noveanu era acela care provocase întoarcerea mea grabnică la București. ÎN acest scop s-a folosit de linia Gabriel Marinescu-Generalul Bengliu. A aranjat la Inspectoratul de Jandarmi să fiu rechemat la București – ca și cum ar fi dorința înaltelor instanțe politice de la București – și odată ajuns aici, să intre imediat în conversație cu mine pentru a-mi pune problema. Prezența soției mele i-a încurcat planurile, deoarece nu mă puteam despărți de ea în acel moment când nu știam unde să tragem.

A renunțat să facă demersul atunci, amânând pe altă dată clarificarea relațiilor dintre noi. Fără îndoială că i-a părut rău, deoarece în acel moment putea să se prevaleze de neliniștea ce mi-o provocase brusca mea rechemare la București de către Bengliu, de unde puteam să trag concluzia că propunerea lui Noveanu era agreată și chiar încurajată de Palat. Era o presiune ce se exercita asupra mea.

 

Când m-am întâlnit cu Nicki Ștefănescu și Moruzov și le-am povestit întâmplarea, aceștia s-au jurat că ei nu știau nimic de chestiune și că nici Palatul nu este amestecat în ea.

Era o intrigă care s-a țesut în spatele lor, la nivelul executivului, și la care au participat Gabriel Marinescu, Generalul Bengliu și Noveanu.

 

I-am comunicat camaradului care venise cu propunerea că voi reflecta asupra ei. Odată cunoscând dedesubtul afacerii, nu aveam nici o grabă să mă întâlnesc cu Noveanu sau să-i dau vreun răspuns.

 

Din punct de vedere al doctrinei legionare, propunerea lui Moruzov nu se putea susține cu nici un argument valabil. Mai întâi, cine eram noi ca să ne împărțim șefia Legiunii? De unde dețineam puterea și cine ne îndreptățea să luăm o atare hotărâre? Să admitem că aș fi acceptat sugestia lui. Ce ecou ar fi avut în mișcare? Cine garanta că mișcarea se va alinia în spatele nostru și nu va căuta alte formule? Toate se decid în mișcare ierarhic, afară să șefia supremă, care trebuie să fie acceptată, care trebuie să se bucure de consimțământul marii majorități a legionarilor.

Nu e vorba de o alegere, ci de o consacrare. Rând pe rând și în virtutea meritelor cuiva, masele legionare aderă la noua conducere.

 

În al doilea rând, șefia mișcării nu poate fi împărțită. Ea e ceva unitar; e o comandă

ce se execută unitar. Chiar Comandamentele legionare din prigoană au un șef care decide în ultimă instanță. Nu poate exista unitate jos și anarhie sus. Principiile cuibului se aplică cu rigoare și la șefia Legiunii. Șeful Legiunii este tot un fel de cuib, cu o rază de acțiune pe țară.

 

În sfârșit ceea ce uita Noveanu, era că un legionar adevărat nu se preocupă niciodată de șefie, ci cum rezolvă problemele Legiunii sau cum ajută cu aportul lui la rezolvarea lor. Eram asaltați de evenimente: destindere, colaborare cu Regele, noul partid, încadrarea în Axă, schimbarea alianțelor, apărarea frontierelor, etc. Mișcarea legionară era solicitată să ia atitudine în atâtea și atâtea chestiuni vitale pentru soarta neamului nostru. De felul cum ne vom afirma în acele momente, depindea și viitorul Legiunii. Facem un pas greșit și vom fi înmormântați de istorie. Șefia o va lua, nu cel ce râvnește la ea, ci cel mai vrednic. Pe noi trebuie să ne preocupe cum răspundem evenimentului, care e reacțiunea noastră specifică în cutare sau cutare problemă care se pune neamului nostru?

 

De altminteri, chiar a doua zi, 26 Iunie 1940, s-a petrecut ceva care a eclipsat atât întemeierea noului partid cât și episodul cu "șefia": s-a dezlănțuit crivățul bolșevic din stepele rusești și ne-a smuls o parte din trupul țării.

 

16. Răpirea Basarabiei și a Bucovinei de Nord

 

În noaptea de 16-17 Iunie 1940, Francezii depun armele și în 22 Iunie semnează armistițiul cu Germania. Armata engleză se refugiază pe insulă. Hitler e stăpânul Europei. România, atașată până atunci sistemului de alianțe franco-englez, rămâne suspendată în aer. Nu dispunea de nici un punct de sprijin pe continent, devenind un fel de țară a nimănui, unde își disputau influența Rusia și Germania.

 

Așa cum prevăzuse Căpitanul, se pulverizase toate construcțiile de politică externă imaginate de Titulescu și continuate de Regele Carol. Nu mai existau nici Mica Înțelegere și nici Înțelegerea Balcanică. Polonia dispăruse de pe harta Europei, iar Societatea Națiunilor murise de moarte naturală. Cât privește marile democrații occidentale, în care și-au pus conducătorii României toate speranțele, nu ne mai puteau fi de nici un folos, deoarece ele fuseseră eliminate de pe continent. Franța fusese doborâtă, iar Anglia va supraviețui cataclismului grație imperiului său și ajutoarelor masive ce le va primi de la Americani.

 

Regele Carol a sperat până în ultimul moment că ofensiva germană se va împotmoli undeva pe frontul de Vest, cum a fost în primul război mondial. Dacă armata germană s-ar fi angajat adânc în Franța, atunci regimul s-ar fi putut salva, câștigând un prețios timp pentru a continua politica de duplicitate de până acum față de Puterile Axei, până ce va sosi momentul unei intervenții directe. Fulminanta victorie germană a provocat panică la București. În grabă s-au întreprins acțiunile necesare pentru a realiza schimbarea urgentă a alianțelor. În cadrul acestei răsturnări de perspectivă în politica externă, trebuie înțeleasă și apariția mea în politica României: eliberarea mea, audiența la Rege, formarea Partidului Națiunii și celelalte acte ce vor urma.

 

Abandonarea vechiului sistem de alianțe, care nu ne mai putea folosi la nimic, care nu ne mai putea garanta nici o brazdă de pământ, devenise o necesitate stringentă sub presiunea evenimentelor. Nu aveam de ales decât să ne azvârlim în brațele Rusiei, ceea ce ar fi repugnat conștiinței unanime a țării, sau să ne căutăm salvarea la Puterile Axei. Dar apropierea de Berlin și Roma nu se va mai putea realiza cu libertatea de manevră ce-o aveam între anii 1934-1938. Dacă în acest interval ne-am fi alăturat Puterilor Axei, am fi obținut o garanție globală a frontierelor românești atât la Est cât și la Vest. Acum România, ca să fie primită în noua ordine europeană, trebuia să plătească prețul relei credințe în relațiile cu Reichul german și cu Italia. Atât sub Titulescu cât și după plecarea acestuia, politica externă a României a fost permanent ostilă Reichului și dacă s-au făcut Berlinului concesiuni pe plan economic, acestea n-au avut alt scop decât să inducă în eroare guvernul german asupra realelor intenții ale Regelui Carol.

Au fost exclusiv concesiuni de ordin tactic, destinate să prelungească starea de coexistență cu Statele revoluțiilor naționale până ce se va ivi oportunitatea de a participa și România la o acțiune militară de zdrobire a acestor State.

 

În timp ce însă Regele Carol și guvernele lui se dădeau la aceste manevre dăunătoare intereselor țării, harta Europei se schimbase. Intervenise pactul de neagresiune între Germania și Rusia, războiul din Polonia, care ne-a lipsit de sprijinul acestui prețios aliat într-o luptă de apărare a frontierelor de răsărit contra Rusiei Sovietice, apoi intrarea Ungariei și Bulgariei în grațiile Berlinului și Romei, după aceste capitale s-au convins că nu mai pot aștepta nimic de la România. Ultimul și cel mai grav act de provocare al Germaniei de către Regele Carol și ministrul său de externe, Gafencu, a fost primirea garanțiilor englezești, inoperante și ineficace din punct de vedere românesc, și care nu serveau în fond la altceva decât la completarea sistemului de încercuire al Reichului, pus în aplicare de democrațiile occidentale.

 

Hitler și Mussolini, refuzați cu brutalitate de nenumărate ori de România, s-au angajat acum să satisfacă pretențiile teritoriale ale Rusiei, Ungariei și Bulgariei.

În loc să fi intrat în Axă cu toate onorurile și cu toate frontierele intacte, atunci când ni să făcuse oferta și chiar ni se solicitase stăruitor ajutorul, pentru a îndigui primejdia comunistă, acum ne prezentam la Roma și Berlin ca niște învinși. Căci așa eram în realitate.

Sistemul de alianțe în care ne-am cramponat până în ultimul moment ne-a fost fatal, echivalând cu un război pierdut. Acum cerșeam asistența lui Hitler, dar acesta între timp își fixase anumite preferințe, câștigase noi prieteni (Ruși, Bulgari, Unguri), pe care trebuia să-i satisfacă cu bucăți din trupul României învinse. Pe frontul de Vest a fost învinsă și România, care, până în ultimul moment, a sabotat inițiativele Reichului și plănuia chiar să-i sară în spate, dacă s-ar fi ivit un moment oportun.

 

În lumina acestor considerații, trebuie să înțelegem de ce Italia și Germania au cerut României sacrificii atât de grele pentru a fi primită ca aliată a lor.

Ei nu puteau face altă politică decât aceea propriilor lor interese și nu a unui Stat care excelase până atunci prin acte de ostilitate și perfidie, din cauza conducerii înstrăinate.

 

Mulți ignoranți ai situației de atunci impută Germaniei, ca să nu mai vorbim de cei de rea credință, pierderea Basarabiei și a Bucovinei de nord în Iunie 1940, când în realitate răspunderea cade asupra Regelui Carol și a guvernelor care s-au succedat la cârma țării în timpul domniei lui. Ce putea să facă Germania dacă toate ofertele ei de colaborare cu România au fost respinse cu brutalitate și când guvernele ei se alăturaseră coaliției antigermane, formată din democrațiile occidentale și Rusia? Prin pactul de neagresiune cu Sovietele, Hitler a vrut să scape din strânsoarea politicii de încercuire, dirijată de la Londra și Paris, eliminând Rusia din acest joc.

Dar pentru a îmblânzi fiara bolșevică, ea trebuia hrănită cu ceva și concesiile ce trebuia să le facă Hitler nu puteau fi decât în Europa Orientală. Basarabia a fost predată Rusiei Sovietice în cadrul acestei operații întreprinse de guvernul german pentru a neutraliza momentan colosul din răsărit, până ce se va termina conflictul cu Polonia. Decizia lui a fost funestă atât pentru țările din răsărit cât și pentru Germania însăși, dar această judecată privește posteritatea și nu momentul când el a întins mâna lui Stalin, pentru a-și împărți sferele de influență.

Așa a crezut el bine că pot fi apărate interesele Germaniei în acel moment și pentru a duce la bun sfârșit acest plan, nu se putea împiedica de România, după cum n-a ezitat să sacrifice nici Statele Baltice.

 

Era datoria României să-și apere propriile ei interese, ținând seamă de noile relații de forță. Dar Regele Carol și clica lui nu numai că nu au prevăzut nimic, adoptând politica externă noii situații europene, dar chiar și după încheierea pactului de neagresiune germano-sovietic au continuat politica de duplicitate față de Reichul german.

odată cărțile jucate, odată acest pact intrat în vigoare, România nu mai putea pretinde să fie apărată de Germania. Era o țară inamică, o țară care deși nu intrase în război, aparținea de fapt coaliției antigermane.

România voia să se bucure acum de ocrotirea Marelui Reich German, dar Hitler trebuia să se gândească în primul rând la tovarășii lui de drum, Rusia, Ungaria, Bulgaria, și nu la acea țară care i-a sabotat permanent planurile.

 

Dacă România ar fi aderat la Puterile Axei înainte de începerea războiului, Germania nu avea nici o nevoie să se înțeleagă cu Stalin. În acest caz și Polonia ar fi fost mai accesibilă unei înțelegeri cu Germania și atunci cu întreaga Europă Orientală, din Finlanda până în Balcani, reunită într-un bloc solid cu Reichul german, s-ar fi azvârlit asupra Rusiei, nimicindu-o. În mod indirect, Regele Carol este responsabil de încheierea pactului germano-sovietic, prin sabotarea conștientă a tuturor proiectelor germane în Europa răsăriteană. Regele Carol era angajat adânc în conspirația comunistă, era partizanul secret al Rusiei, ca și Titulescu, și toată politica lui externă tindea, cu flexibilitate perfidă, la sabotarea politicii externe a Reichului. Exasperat de rezistența românească, Hitler a făcut pasul fatal de a întinde mâna lui Stalin.

 

17. Ultimatumul rusesc și Consiliul de Coroană

 

Stalin însuși a fost surprins de repeziciunea cu care s-au desfășurat operațiile militare în Franța și de neașteptatul succes al lui Hitler. Și el nădăjduia într-o prelungire a conflictului care să epuizeze Germania, împiedicându-o să ia inițiativa unei campanii în răsărit.

La momentul oportun va reveni la vechile lui alianțe și se va azvârli contra Reichului ca un uragan, cu forțele lui intacte, pe care începuse să lă concentreze la granița de vest. Acum însă, după prăbușirea democrațiilor occidentale, trebuia să fie extrem de prudent pentru a nu atrage asupra Rusiei capacitatea de distrugere a colosalei mașini germane de război. Stalin va face uz de concesiunile consemnate în protocolul secret, dar cu moderație, fără a întinde prea mult coarda, pentru a nu provoca mânia lui Hitler. Sovietele ocupaseră jumătate din Polonia, înghițise Țările Baltice și ajunseseră la o tranzacție cu Finlanda, care consimțise să-i cedeze anumite teritorii. Acum venea rândul României să sufere consecințele pactului de neagresiune Berlin-Moscova.

 

Planul inițial al lui Stalin era infinit mai ambițios decât anexarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Dacă armata germană s-ar fi angajat adânc în Franța, atunci Stalin câștiga libertate de manevră în sud-estul european și prima victimă ar fi fost România. El râvnea să pătrundă mult mai adânc în România, după modelul polonez. Cu grosul armatei germane concentrate pe frontul de vest, Hitler nu s-ar fi putut opune pretențiilor lui Stalin. Fulminanta victorie germană pe frontul de vest i-a ruinat aceste proiecte, determinându-l să ia din trupul României numai atât cât noua situație îi permitea.

 

Stalin știa că Hitler nu ar fi tolerat apropierea Rușilor de puțurile petrolifere și că orice penetrație dincolo de Prut automat ar fi provocat reacțiunea germană. Protocolul secret germano-rus prevedea "dezinteresul Germaniei în chestiunea Basarabiei", ceea ce însemna că ocuparea Basarabiei nu va constitui obiect de litigiu între cele două puteri. Profitând însă de faptul că după încheierea armistițiului cu Franța, grosul armatei germane se găsea în Vest și nu se putea teme de o intervenție imediată a ei, Stalin și-a luat permisiunea să treacă peste prevederile protocolului secret și în ultimatumul dat României să reclame și Bucovina de Nord.

 

Stalin calculase just. Hitler nu putea risca în acel moment un conflict cu Rusia pentru o chestiune atât de minoră pentru interesele generale ale Reichului, deși luarea Bucovinei de Nord încălca limitele de expansiune ale Rusiei, fixate de acord cu Reichul în protocolul secret. Hitler s-a resemnat să primească lovitura joasă ce i-a fost administrată de Stalin și a sfătuit guvernul român să accepte armistițiul, dar, în sinea lui, a fost bruscat de acest gest, care era un preaviz al adevăratelor aspirații bolșevice. Stalin nu se mulțumea cu linia Prutului, ci urmărea să acapareze o mai mare parte din România.

Nu este exclus ca în acel moment de ruptură a înțelegerii să-și fi dat seama Hitler de fragilitatea acordului germano-sovietic și să-i fi trecut prin minte ca un fulger necesitatea de a elimina acest pericol potențial.

 

Ultimatumul sovietic a fost predat guvernului român în 26 Iunie 1940. În ultimatum era cuprinsă și Bucovina de Nord, care niciodată nu aparținuse Rusiei. În nota trimisă guvernului român, Molotov justifica revendicarea Bucovinei de Nord ca o "compensație pentru faptul că România a ținut Basarabia douăzeci de ani sub ocupație". Se acorda României un termen de patru zile pentru a evacua cele două provincii de trupe. În 27 Iunie s-a ținut un Consiliu de Coroană, care a acceptat ultimatumul rusesc. Trecuse abia o lună de când la Chișinău Regele Carol ținuse un discurs bătăios, în care spunea că "nu va ceda nici o brazdă de pământ din trupul țării". În cursul acestui Consiliu, principalul responsabil de dezastru, Regele Carol, s-a pretat la un simulacru de rezistență, pronunțându-se contra ultimatumului, când știa prea bine că orice încercare de a se opune Sovietelor era inutilă și că însuși guvernul german recomanda Suveranului să cedeze, când l-a consultat pe Fabricius, Ministrul Reichului la București. Iorga l-a secundat pe Rege ridicând un energic protest, tot atât de zadarnic, contra pretențiilor sovietice, iar la sfârșitul Consiliului a strigat cât îl lua gura: "Trăiască Regele care n-a vrut să cedeze".

 

Atitudinea Regelui era grotească, contrastând cu tragedia prin care trecea țara. Rușii intraseră deja în Basarabia și începuseră masacrele și violurile când în Consiliului de Coroană se juca comedia asta cu un Rege adoptând o poză marțială, după ce instruise în prealabil pe Tătărăscu, șeful guvernului, să accepte ultimatumul rusesc, când fusese el însuși care, prin actele lui de politică internă și externă, pregătise dezastrul. Ultimatumul rusesc nu era decât consecința modului deliberat cum a atentat la securitatea externă a țării, de când se urcase pe Tron. Iar în interiorul țării cine putea să-și asume răspunderea unei rezistențe contra năvălitorului, urmând exemplul eroic al Finlandei? Un guvern servil?

Nu se găsea nici o forță politică capabilă să organizeze o rezistență "a outrance", în afară de Legiune, care însă era ținută departe de putere.

 

Vinovat din toată această tristă afacere ieșea Gheorghe Tătărăscu, președintele de consiliu din acea vreme. Acesta dându-și seama de situația penibilă în care a fost pus de Rege, care îl transformase în țap ispășitor, după plecarea lui de la putere a publicat o broșură justificativă cu titlul "Evacuarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord". În această broșură el atribuia pierderea celor două provincii unei politici care a fost reprezentată de toți factorii politici ai țării și care permanent a fost orientată spre Anglia și Franța. El vroia să-și acopere propria vinovăție și să împartă întreaga pătură conducătoare, cu toate partidele și guvernele care au condus România între anii 1919-1940. Cu această broșură, Tătărăscu nu numai că se apăra pe sine, dar vroia să diminueze și vinovăția Regelui.

Gheorghe Tătărăscu afirma în acest memoriu că politica ce s-a soldat cu pierderea Basarabiei și Bucovinei "nu a fost nici politica unui singur om (aici se referea la Rege) și nici a unui singur guvern (aici se referea la el). Politica noastră externă a fost o politică națională".

 

"Între guvernele care s-au perindat la cârma țării, au existat diferențe de program și de păreri de politică generală, dar n-a existat nici o deosebire și nici o divergență importantă care ar fi pus în discuție orientarea noastră de politică externă. Istoria noastră politică din ultimele două decenii a cunoscut diverse programe de politică internă și politică socială, dar nu a recunoscut decât o singură politică externă" (Gh. Tătărăscu, Evacuarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, p.6). În continuare fostul președinte de consiliu reproduce declarațiile de politică externă ale diverselor guverne românești, începând din anul 1919 până la guvernele Patriarhului Miron Cristea și Armand Călinescu. toate aceste declarații exprimă atașamentul României pentru Liga Națiunilor și pentru aliații apuseni.

 

"În tot acest interval de timp, continuă Gheorghe Tătărăscu, de la războiul mondial până astăzi, n-a existat nici un guvern și nici un om care purta răspundere, care să fi cerut respingerea sau nimicirea alianțelor noastre. Dimpotrivă, a existat o unanimitate de sentimente care cerea adâncirea și amplificarea acestor alianțe. Extinderea sferei de acțiune a Micii Antante, extinderea sferei de acțiune a Înțelegerii Balcanice erau probleme care au atras atenția guvernelor noastre, dar și a guvernelor Statelor aliate nouă" (Gh. Tătărăscu, Evacuarea Basarabiei și Bucovinei, p.14).

 

Expunerea lui Tătărăscu este foarte justă și are perfectă dreptate în ceea ce susține. De la război încoace toate partidele politice și toate guvernele care s-au succedat la cârma Statului au dus o politică externă, fără excepție, acea orientată spre Anglia și Franța. Ceea ce trece sub tăcere însă Tătărăscu, este că victoria lui Mussolini în Italia și mai ales după ajungerea lui Hitler la putere în 1933, configurația politică a Europei suferise schimbări profunde. Europa de la 1933 nu mai era Europa de la 1920, când domina Franța pe continent. O conducere inteligentă și dedicată binelui poporului trebuia să țină seamă de modificarea balanței de forțe în Europa și să adapteze România noilor exigențe de politică externă. Ceea ce nu s-a făcut, și aici ai greșit toate partidele și toate guvernele. El judeca fals lucrurile sau intenționat fals, când solidariza actul de cedare al Basarabiei și Bucovinei de Nord cu toată politica României de la război încoace.

 

Înainte de 1933 nu exista o amenințare reală pentru echilibrul european, dar după 1933 guvernanții români trebuia să țină seamă de ascensiunea Puterilor Axei și să acționeze în consecință. Rolul jucat de Regele Carol în pregătirea dezastrului României nu poate fi comparat cu al partidelor; el e mult mai culpabil, căci a acționat în alte timpuri, când era necesară o altă politică externă decât cea dusă de partide în prima decadă. De la 1933 încoace și mai ales de la 1938 înainte, au fost decisivi pentru soarta României. Regele nu poate fi asimilat cu oarecare șef de partid sau de guvern, în răspunderea ce-a contractat-o față de istorie, deoarece a domnit în perioada când s-au frământat destinele Europei și se simțea suflul unei noi conflagrații.

Regele nu numai că n-a acordat atenția cuvenită marilor răsturnări din Europa, dar în mod deliberat le-a ignorat pentru a servi politicii de încercuire și distrugere a Statelor ieșite din revoluțiile naționale. Dar această politică, înfeudată comunismului mondial, nu putea duce decât la catastrofa României, cum foarte bine ne-a avertizat Corneliu Codreanu încă din 1936: "dacă vor birui Puterile Axei, noi vom pedepsiți pentru trădarea civilizației europene și creștine, iar dacă vom birui puterile întunericului, noi vom fi cotropiți și bolșevizați".

Profeția lui s-a împlinit în vara anului 1940. Biruind Puterile Axei pe continent, noi a trebuit să plătim cu grele sacrificii teritoriale răscumpărarea criminalei politici interne și externe a Regelui Carol, iar, în 1944, când și-a luat revanșa coaliția bolșevici, și-a pierdut independența națională și noile generații sunt în pericol de a-și pierde și sufletul.

 

18. Țara pe drumul bolșevizării

 

În grelele ceasuri ale retragerii armatei române din cele două provincii răpite, poporul român a trebuit să sufere cele mai mari ofense și umilințe fără să poată reacționa. Timpul să evacuare în ultimatumul rusesc era așa de scurt încât nu se putea executa o retragere ordonată a armatei și a autorităților.

Și nici acest interval de patru zile nu a fost respectat, căci chiar din prima zi trupe motorizate sovietice au trecut Nistrul și au tăiat calea a numeroase unități românești. Armata română din Basarabia ajunsese într-o situație extrem de grea căci de o parte fusese surprinsă de inamic, când nimic nu părea să tulbure pacea la Nistru, iar pe de altă parte primise ordin de la București să nu răspundă atacurilor.

 

A urmat o retragere dezordonată, realizată fără nici un plan, ca o armată învinsă. Multe unități românești au fost depășite de tancurile sovietice ei dezarmate.

Mari cantități de arme și material de război au căzut în mâinile bolșevicilor. Populația evreiască și-a manifestat atunci în toată cruzimea adevăratele ei sentimente față de Români. Cu armele lor scoase din ascunzișuri au început să tragă în soldați, au tăiat liniile de comunicație și dacă prindeau vreun ofițer, îl omorau și apoi îi profanau cadavrul.

 

Regele Carol privea impasibil la acest spectacol demoralizant, fără să ia nici o măsură de apărare a trupelor, al căror comandant suprem îi plăcea să se întituleze. Efectele au început să se simtă și în interiorul țării. În marile orașe industriale Iași, Galați, Bacău, București, evreii și comuniștii au început să se agite, răspândind știrea în populație că invazia sovietică nu se va opri pe Prut. S-au întocmit liste de fruntași legionari și personalități din toate partidele care trebuia să fie reținute și împușcate din primul moment când vor apărea "eliberatorii". Sentimentul de Siguranță al zilei de mâine dispăruse din sânul populației, ca urmare a acțiunii subterane a rețelelor evreo-comuniste.

 

Ceea ce era mai grav, era că aparatul Statului, cu guvernul țării în frunte, asista pasiv la acest proces de destrămare al țării. Nu se poate imagina altfel această stare de indiferență decât că acțiunea de subminare a moralului populației era încurajată chiar de la Palat. S-au întâmplat cazuri de reacțiune ale unor ofițeri în retragere cu unitățile lor contra bandelor evreo-comuniste care îi atacau. Ei bine, acestora li s-a ridicat comanda pentru că au depășit ordinele primite și au fost trimiși în judecata Curților Marțiale. Stranie logică de Stat!

 

Am trăit aceste zile de confuzie și am fost martor al panicii ce-a cuprins populația. Din Moldova, mii de persoane s-au refugiat la București pentru a scăpa de invazia bolșevică, care părea iminentă, și numeroase familii înstărite din Capitală au trecut munții, la Brașov și Sibiu.

 

Ca să acrediteze aceste zvonuri și să mărească și mai mult neliniștea în interiorul țării, Sovietele după ce au ajuns pe Prut, au provocat numeroase incidente de frontieră, culminând cu ocuparea regiunii Herța, care n-a aparținut niciodată Rusiei. Nici la această gravă încălcare a înșiși termenilor în care fusese redactat ultimatumul rusesc, Regele nu a reacționat. Multiplicarea acestor incidente au dat un nou impuls agitațiilor comuniste, sub privirile binevoitoare ale Palatului. În caz că ar fi izbucnit revoluția în România, capii comuniști aveau intenția să se constituie în guvern și apoi să ceară protecția Moscovei, ceea ce ar fi permis Sovietelor să-și trimită trupele în România, motivând cu existența unei înțelegeri între două guverne.

 

O altă măsură nefastă luată de guvern și care indica cât era de străin de aspirațiile țării a fost ordinul ce l-a dat să fie demobilizați otți soldații originari din Basarabia și Bucovina de Nord, lăsându-le libertatea să se întoarcă acasă. Cum toți își aveau vatra și agoniseala dincolo de Prut, au preferat să se înapoieze. În modul acesta, peste 200.000 de români originari din aceste provincii au trecut Prutul, unde îi așteptau detașamentele N.K.V.D.-ului, pentru a-i deporta. Așa își îngrijea România de fiii ei! O întreagă armată de oameni valizi a fost expediată în Rusia, fără să li se explice ce soartă îi așteaptă, căci nu ajungeau acasă cum își imaginau, ci populau direct lagărele morții din Siberia.

 

În după masa zilei de 26 Iunie, când se aflase de ultimatumul sovietic, eram la Hotelul Împăratul Traian, unde venisem să mă întâlnesc cu niște legionari din provincie. Tema principală de discuție era Basarabia. Toate celelalte probleme căzuseră pe planul doi.

Priveam năuciți unul la altul, fără să putem articula o judecată liniștitoare. Toți ne întrebam ce va mai urma după aceea, căci ne dădeam seama că pierderea celor două provincii nu era decât preludiul unor nenorociri pentru a sfâșia harta României Mari. Am convins pe oamenii noștri să rămână uniți, căci în aceste ceasuri grele pentru neam, singura lui nădejde a rămas Legiunea.

 

19. Întâlnirea cu Generalul Antonescu

 

În mijlocul acestor frământări, în dimineața de 27 Iunie îmi comunică Doctorul Alexandru Popovici că Generalul Antonescu vrea să mă vadă și numaidecât, chiar în cursul acelei zile. Am ezitat la început să accept întâlnirea, știind că relațiile lui cu Palatul erau încordate după eliminarea lui din armată. Îmi luasem obligația să fiu leal Regelui și o întâlnire cu el ar fi azvârlit suspiciunea asupra mea. Dar considerând situația gravă a acestei întâlniri, gândindu-mă că generalul ar putea fi de folos în eventualitatea că evreo-comuniștii vor trece la un salt organizat al Statului, cu sprijinul extern al Rusiei. I-am trimis vorbă Generalului prin Dr. Popovici că eu nu mă pot duce la locuința lui și să binevoiască să accepte casa Doctorului, de pe Strada Mântuleasa Nr.38. Am fixat ora întrevederii chiar în după amiaza acelei zile și Dr. Popovici s-a întors de la General cu răspunsul că primește propunerea mea.

 

Nu știu cum s-a întâmplat că am întârziat chiar atunci vreo zece minute. Când am intrat în salon, Generalul Antonescu ședea pe un scaun vădit nervos și nemulțumit, plimbându-și pălăria în mâini. Fără uniformă, un general nu se simte în largul lui. Mi-am cerut iertare și am intrat apoi în discuție.

 

Venise, cum bănuiam, pentru chestiunea Basarabiei și pentru ceea ce va urma după aceea. Era furios pe Rege și pe camarila lui.

 

– Uite ce scrisoare i-am trimis Regelui.

 

Am citit scrisoarea, o copie bătută la mașină, și i-am răspuns:

 

– Scrisoarea e foarte tare și poate avea consecințe. Cunoașteți caracterul Regelui. Eu în locul D-voastră aș fi întrebuințat un ton mai moderat.

 

– Domnule Sima, mi-a răspuns Generalul mânios, cum puteam să las acest moment fără să protestez cu cea mai mare vehemență. Răspunderile trebuie stabilite.

Pierderea a două provincii nu este o bagatelă. Trebuie să rămână în istorie că Generalul Antonescu n-a stat cu brațele încrucișate.

 

Mă pusese în încurcătură.

 

– Domnule General, i-am răspuns, eu nu mă refer la conținutul scrisorii, la protestul în sine, care e la înălțimea tragediei ce-o trăim dar, ca om politic, mă gândesc cum să îndreptăm situația. Ce folos are țara că mâine, ca urmare a tonului întrebuințat în scrisoare, veți fi ridicat și imobilizat? Cum puteți contribui la schimbarea regimului și înlocuirea lui cu un regim sănătos, dacă nu sunteți liber? Mi-am exprimat doar îngrijorarea mea.

 

– Bine, Domnule Sima, am înțeles că nu ajunge să protestăm, ci să acționăm pentru răsturnarea acestui regim nefast. Cum vezi D-ta această colaborare?

 

– Domnule General, mai întâi vă recomand prudență în toate actele D-voastră și să nu provocați inutil mânia Regelui. În al doilea rând, nu trebuie să vorbim cu nimeni de această întâlnire, căci suntem în pericol amândoi dacă se aude. Știți că eu sunt în relații speciale cu Palatul.

 

– Bine, dar ce puteți face ca să împiedicăm destrămarea totală a țării? D-voastră, legionarii, ce aveți de gând? Cum vedeți posibilitatea unei acțiuni?

 

– M-am gândit așa, Domnule General. Eu voi acționa pe plan politic, iar D-voastră pe plan militar. La un moment dat cele două linii ar putea să se întâlnească, determinând schimbarea politică dorită.

 

În eventualitatea unui moment decisiv, vă recomand să recurgeți la serviciile Generalului Coroamă, comandantul diviziei de gardă. E un om care simpatizează cu mișcarea.

 

Generalul n-a mai întrebat nimic, dar am observat de pe figura lui că și-a notat cu satisfacție numele.

 

Conversația a durat puțin, căci nici eu și nici el nu vroiam să o prelungim peste măsură, pentru a nu fi descoperiți.

 

Și totuși s-a aflat de întâlnire. În anturajul Generalului se aflau oameni care erau iscoade de-ale Siguranței. Am avut prilejul să mă conving chiar a doua zi, când l-am văzut pe Moruzov. Mare mi-a fost mirarea când prima întrebare care mi-a azvârlit-o a fost dacă m-am întâlnit cu Generalul Antonescu. Am negat cu violență.

 

– Cum era să văd pe un inamic al Regelui? De unde aveți această informație?

 

Nu știu dacă m-a crezut, dar n-a mai insistat. Mi-am dar seama de pericol și din acel moment m-am decis să nu iau contacte cu nimeni din opoziția neagreată de Rege, începând cu Maniu. Nici cu Generalul Antonescu nu mai vroiam să păstrez legătura. Întreg personalul politic al țării era supravegheat de Moruzov și nu-i scăpa nimic din intrigile sau combinațiile din acest mediu.

 

Cât privește pe Generalul Antonescu, prevederile mele s-au adeverit. Puțin timp după demisia mea din guvernul Gigurtu, a fost internat la Mânăstirea Bistrița și scos din circulație.

 

Riscul acestei întâlniri a fost răsplătită mai târziu. Atunci s-au pus bazele colaborării dintre mine și General, iar după numirea lui ca Președinte de Consiliu, în 4 Septembrie 1940, a procedat așa cum i-am indicat eu. A numit în fruntea Corpului II Armată, în raza căruia cădea și Capitala, pe Generalul Coroamă, care a jucat apoi un rol decisiv în evenimentele care au premers renunțării la tron a Regelui Carol.

 

20. Subsecretar de Stat în guvernul Tătărăscu

 

Reacția Regelui Carol la pierderea celor două provincii a trecut prin două faze diametral opuse. În primele zile, Regele nu numai că nu a opus nici o rezistență, mulțumindu-se cu acel gest teatral din consiliul de Coroană, dar nu a luat nici acele măsuri elementare, dictate de situație, ca retragerea să se execute în ordine, fără pierderi de oameni și material. N-a protestat și nu s-a opus când diviziile sovietice, călcând termenul de patru zile fixat în ultimatum, pentru evacuarea acelor două provincii, au trecut Nistrul din prima zi, surprinzând trupele române din garnizoanele de pe frontieră, care habar n-aveau de ceea ce se întâmplă. Ordinul de retragere a sosit cu întârziere acestor trupe și conținea dispoziția ca să nu se opună nici o rezistență, chiar dacă vor fi atacate.

În modul acesta, Rușii au putut înainta în voie și fără riscul unei complicații internaționale pe toată întinderea Nistrului.

 

Regele Carol II nu a schițat nici cel mai mic gest de apărare a Bucovinei de Nord, teritoriu care nu aparținuse niciodată Rusiei. În 1878, România a protestat în fața instanțelor internaționale contra răpirii celor trei județe din sudul Basarabiei. Combinațiile diplomatice ale marilor puteri în Congresul de la Berlin ne-au fost defavorabile, dar protestul a rămas și istoria l-a înregistrat.

Strania atitudine a Regelui a culminat cu apatia ce-a arătat-o în cazul ocupării de Ruși a teritoriului Herța, regiune care făcea parte integrantă din Moldova propriu-zisă.

Aici era vorba de o chestiune de principiu, căci dacă se permitea Rusiei să răpească acest teritoriu, cu același drept, mâine, bucurându-se de aceeași toleranță, ar fi putut ocupa și alte porțiuni din Moldova, inclusiv toată țara.

 

Cum ne aflam aici în fața unei succesiuni de abandonări, fără a afla la baza lor o rațiune politică suficientă, trebuie să ne întrebăm care a fost cauza reală a pasivității permanente a Regelui în fața acestor evenimente de importanță capitală pentru existența noastră ca Stat și Națiune. Regele, fie direct fie prin camarila lui, era în slujba conspirației comuniste și având această orientare, înțelegem flegma cu care a lăsat să se întâmple toate. Nu-l interesa țara, cum nu l-a interesat niciodată, ci doar să biruie acea filosofie pe care o absolvisem în exilul său și în alcovul Elenei Lupescu. Regele era bucuros de o penetrație comunistă cât mai adâncă, mergând până la Milcov și poate chiar mai departe, deoarece vedea în Moscova un aliat potențial al său, care l-ar fi salvat din situația incomodă, internă și externă, în care se afla. Într-adevăr, de la Berlin, după victoria germană din Vest, nu putea aștepta nimic bun, sau așa cel puțin își închipuia el, iar în interior îl amenința răzbunarea Gărzii de Fier, după crimele săvârșite. Destinderea cu legionarii nu-l liniștea și ar fi preferat să alunece de partea Sovietelor, pentru că știa că, în modul acesta, scăpa definitiv atât de Hitler cât și de Garda de Fier. În sinea lui dorea fierbinte să apară coloanele sovietice în fața Palatului Regal, pentru a fi sigur că e la adăpost de orice amenințare.

 

Dar Regele nu cunoștea la acea dată protocolul secret germano-sovietic, nu știa că Stalin nu putea săvârși acest gest temerar, fără riscul de-a provoca un război cu Germania. Prestigiul lui Hitler era prea mare în acel moment, iar mașina de război germană s-a dovedit formidabilă. Stalin a smuls din trupul țării numai atâta cât îi permitea o exactă evaluare a situației. Hitler nu va interveni nici pentru Bucovina de Nord și nici pentru Herța în acel moment, dar va sări ca ars când coloanele sovietice vor trece Prutul. Aprovizionarea armatei germane cu petrolul românesc era de interes vital pentru continuarea războiului.

 

S-a afirmat că Regele Carol a cedat cu o uluitoare ușurință atât în chestiunea Bucovinei de Nord cât și a teritoriului Herța, fiindcă așa a fost sfătuit de guvernul german. Faptul poate să fie adevărat. Germanii nu vroiau complicații cu Rusia în acel moment, dar acest motiv nu justifica atitudinea Regelui.

El era Regele României și nu al Germaniei și ca atare aveau precădere interesele țării. Un monarh conștient nu ar fi ezitat nici o clipă să protesteze contra includerii Bucovinei de Nord în ultimatum și chiar s-ar fi opus cu armele. În cazul Herței, situația era și mai gravă, rezistența armată fiind obligatorie.

Era vorba de un teritoriu care niciodată n-a aparținut unei puteri străine. Cu același drept ar fi putut ocupa Rușii întreaga Românie. Orice presiune s-ar fi exercitat din partea Germaniei, aceasta nu putea anula dreptul la apărare al unei nații. Era întreaga existență a ei în joc. Nici o concesie nu era permisă și posibilă, indiferent ce interese avea Germania, când inamicul nu se mulțumea cu frontiera stabilită de el însuși, ci își înfigea colții într-o altă provincie românească.

 

Când Regele Carol și-a dat seama că dorința lui de a-i vedea pe Ruși în România nu poate fi îndeplinită, că aceștia, după ce au anexat și Herța se opresc din înaintare, și-a schimbat și el atitudinea și din nou și-a căutat scăparea la Berlin. Cum rușii nu se aventurau mai departe, însemna că sunt opriți prin pactul de neagresiune și că soarta României va fi decisă tot de puterile Axei. În acel moment de panică, Regele a recurs iarăși la serviciile mele pentru a-și dovedi buna dispoziție de a colabora cu Puterile Axei și de a merita încrederea Berlinului. M-a numit Subsecretar de Stat la Educația Națională în guvernul Tătărăscu. Eram o persoană, credea el, agreată de Berlin și numirea mea va fi primită cu satisfacție de guvernul german. Nu am fost nici cel puțin consultat. Am fost chemat la Palat, unde mi s-a comunicat că Majestatea Sa Regele a binevoit să-mi încredințeze acest post.

Am depus jurământul în 28 Iunie și imediat m-am prezentat la Minister pentru a lua în primire noua funcțiune.

 

Ministru al Educației Naționale era pe vremea aceea Petre Andrei. M-a primit cu un surâs ironic. Și-a dat seama că numirea mea era o improvizație de ultima oră a Palatului și că multă vreme nu voi fi tolerat. După conversația cu el, m-am plimbat prin toate birourile, m-a prezentat directorilor de servicii și mi-a fixat atribuțiile, de care nu îmi mai amintesc exact la ce se refereau. Mi-a arătat biroul unde voi lucra și apoi și-a luat rămas bun de la mine. Eu nici gând nu aveam să exercit această funcțiune, să fac ore de birou, să primesc audiențe și să pun rezoluții pe cererile solicitanților. Gândul meu era la Basarabia și la ceea ce se va întâmpla cu țara. Am dat foarte rar pe la Minister și atunci clientela mea era formată precumpănitor din legionari, care veneau să mă consulte în probleme politice. A lua în serios numirea de ministru, ar fi însemnat să mă înmormântez în administrativ. Nu mă simțeam deloc măgulit de atenția Regelui când țara trecea prin aceste zguduiri teribile. Mi-am continuat acțiunea politică în același ritm intensiv, cu obiectivul de a salva cel puțin granița de vest a României, care în curând va deveni obiect de litigiu între noi și Unguri. Intrarea mea în guvern a servit totuși la ceva: a avut un efect stabilizator în politica internă.

 

21. Asist la Consiliul de Miniștri

 

A doua zi după numirea mea, am participat la un consiliu de miniștri convocat de șeful guvernului de atunci, Gheorghe Tătărăscu. Odată cu mine intraseră în guvern și consilierii regali Constantin Argetoianu și Alexandru Vaida Voevod, încât au venit și aceștia la consiliu.

 

Regele Carol nu avea intenția să se separe atunci de Gheorghe Tătărăscu, deși poziția lui era grav zdruncinată prin pierderea celor două provincii. Tătărăscu era ca o ceară moale în mâinile Regelui și se putea servi de el cum vroia. Noi, adică eu, Vaida și Argetoianu, eram un fel de proptele, puse de Rege ca să sprijine șubreda întocmire a guvernului.

 

Consiliului de Miniștri s-a ținut în Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei. Sala de Consiliu nu era prea încăpătoare și membrii guvernului stăteau înghesuiți la o masă de formă ovală. Pe Ghelmegeanu l-am salutat întâia oară în calitate de ministru și coleg și nu ca deținut politic. M-am așezat alături de alți Subsecretari de Stat, fără să intervin în dezbateri. În afară de Ghelmegeanu și superiorul meu, Petre Andrei, nu cunoșteam pe nimeni.

 

Toți se uitau la mine cu curiozitate, ca la o ființă picată din altă planetă, dar și cu teamă. Dar pe măsură ce mă priveau, li s-a risipit neliniștea, căci nu aveam figura imaginată de ei. Eu însumi mă simțeam incomod în acest mediu străin de viața mea de până atunci, deși, de la eliberarea mea, câștigasem oarecare rutină în a trata cu oamenii politici, în numeroasele întrevederi și contacte ce le-am avut.

 

S-a ridicat Președintele de Consiliu, Gheorghe Tătărăscu și, după ce a salutat pe noii miniștri, cu vocea lui de bariton, a făcut o expunere a gravelor evenimente din ultimele zile: ultimatumul rusesc, Consiliul de Coroană ce s-a ținut, atitudinea Majestății Sale Regelui, care s-a opus ultimatumul și a recomandat rezistența. Întreg guvernul, în mod spontan, a aplaudat acest pasagiu*. Apoi Tătărăscu a evocat trecutul acestor provincii, apartenența lor istorică la România, pământ străbun de pe timpul lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, noua nedreptate ce ni se face de Ruși prin răpirea acestor teritorii, după ce drepturile noastre asupra Basarabiei și Bucovinei au fost consfințite prin Sfatul Țării de la Chișinău și Adunarea Națională de la Cernăuți. Pe măsură ce vorbea, glasul a început să-i tremure și ochii să-i lăcrimeze. Toți ne-am plecat capul înduioșați. Cred că vibrația lui de durere din acel moment a fost sinceră și nu un gest afectat.

 

Au urmat dezbaterile care s-au rezumat la acest punct capital. Toți care au luat cuvântul, au afirmat că în condițiile care se găsea România atunci, lipsită de orice sprijin extern, nu exista altă soluție decât retragerea. Constantin Argetoianu a declarat că am pierdut aceste provincii, dar am salvat Statul și Armata, ceea ce este esențial pentru dăinuirea noastră ca națiune. Nimeni însă nu a tratat chestiunea cauzelor mai îndepărtate și mai apropiate ale acestor pierderi teritoriale.

 

Consiliul s-a încheiat fără să se discute altă temă și fără să se ia vreo decizie. La sfârșitul lui, a venit Vaida Voevod la mine și mi-a adresat câteva cuvinte amabile.

 

Atunci l-am cunoscut pe Tătărăscu. Era un bărbat înalt, bine legat și arătos. Avea o voce catifelată, plăcută și convingătoare. Nu era un om rău. Dar nu era ceea ce se cheamă un caracter. Toată cariera lui politică și-o datora flexibilității lui, zicând permanent "da" celor mai extravagante cereri ale Regelui. Era "prea supusul lui servitor", cum suna formula cu care se încheia orice raport sau orice scrisoare adresată de miniștri Regelui.

 

22. O campanie memorabilă

 

Zilele în care am fost ministru în cabinetul Tătărăscu le-am folosit exclusiv pentru contacte politice. Aveam acum un motiv puternic ca să pornesc la o nouă ofensivă. Nimeni nu se mai interesa de partidul națiunii, care căzuse în uitare, privirile tuturor fiind concentrate spre ceea ce se va întâmpla mâine cu țara, ce se va alege după ciuntirea ei la răsărit.

 

Erau două clauze care agitau opinia publică și masele largi ale poporului: teama de o invazie sovietică și îngrijorarea că țara va trebui să suporte noi pierderi teritoriale.

După Ruși, Ungurii și Bulgarii ridicau pretenții și Puterile Axei sprijineau revendicările lor, căci numai satisfăcute aceste State pe socoteala României, se declarau dispuse să intre în sistemul lor de alianțe.

 

Pentru mine și toți cei ce gândeam din perspectiva mișcării, situația era clară. Trebuia întărite în modul cel mai grabnic legăturile cu Puterile Axei, pentru a putea face față rapacității vecinilor, care ne-au prins cu hotarele descoperite. Dar această încadrare în noua ordine europeană nu o putea face decât un guvern care să se bucure de încrederea Berlinului și a Romei. Trebuia să apăsăm pe acceleratorul istoriei, pentru a o lua înaintea furtunii de la fruntarii; trebuia să forțăm poarta spre Berlin și Roma, după ce regimul a pierdut timpul cu o politică dăunătoare națiunii. Fiecare zi era prețioasă. Cu cât trecea timpul cu atâta prețul ce trebuia să-l plătim pentru încadrarea noastră în Axă va fi mai mare.

Abia la 1 Iulie 1940, guvernul Tătărăscu a binevoit să renunțe la garanțiile engleze, primite la 13 Aprilie 1939, după ce a descoperit că nu folosesc la nimic altceva decât la provocarea Puterilor Axei.

 

În acele zile m-am angajat în luptă cu disperarea ultimului efort pentru a abate primejdiile care se îngrămădeau deasupra României. Am alarmat pe legionari, pentru a fi gata să răspundă în eventualitatea că se va produce o revoltă comunistă; am luat contact cu ofițeri, solicitându-i să reziste în cazul unei primejdii acute de bolșevizare a țării; am adunat în grabă pe șefii legionari din județele cele mai amenințate, dându-le dispoziții ca, în regiunile industriale și petrolifere, să întărească vigilența; am organizat unități de auto-protecție în toate cartierele Bucureștilor.

 

Paralel cu această acțiune, care angaja mișcarea și pe prietenii ei, am dus o altă campanie în sferele politice, militare și administrative ale țării. Am cerut membrilor guvernului și responsabililor de aparatul Statului să ia măsuri de protecție internă, insistând asupra pericolului ce ne amenință ca, în acest vacuum de alianțe în care ne aflam, până la adeziunea noastră la puterile Axei, să fim victima unei revoluții sprijinită din afară de Soviete. Am fost în pelerinaj pe la numeroase personalități ale vieții politice și publice românești: miniștri și foști miniștri, profesori universitari, economiști, industriași, ofițeri, demnitari ecleziaști, scriitori, simpatizanți și dușmani. Tuturor le-am vorbit cu pasiune pentru a trezi în ei o scânteie de interes pentru țară. Am repetat la fiecare întrevedere că acei compromiși în vechea politică trebuie să se dea la o parte, pentru a face loc unor oameni care pot trata în condiții demne cu Berlinul, fără a fi încărcați de propriul lor trecut. Cei legați de politica anterioară, nu au voie să lege soarta țării de propria lor persoană, că, după atâta grave erori, rămânând ei la putere, dușmanii țării vor fi și mai agresivi și pofta lor de jaf va crește, căci nu vor avea nici un respect de ei și nici o teamă. Am avertizat că conducătorii de azi ai Europei în nici un caz nu se vor sprijini pe ei, care au fost până acum instrumentele planului englez de încercuire a Germaniei. Țara noastră nu va avea de suferit numai din cauza celor zece ani de politică externă greșită, ci și din cauza acelora care, în momentul actual, nu se vor retrage de la posturile de comandă.

 

Cu oarecare excepții, nu am întâlnit în pătura conducătoare acele înalte sentimente naționale pe care le reclama dramaticele circumstanțe. În sufletele celor mai mulți nu am descoperit decât teama sălbatică să nu-și piardă pozițiile, meschinele gânduri legate de propriile lor interese. Grija celor mai mulți era ce se va întâmpla cu ei, nu cu țara. Toți se întrebau cum se vor strecura ei în lumea nouă, în noua ordine, păstrându-și vechile privilegii.

 

Mi-am făurit atunci convingerea că pătura noastră conducătoare se găsește într-o stare de descompunere atât de înaintată încât nu mai e capabilă să reacționeze, dând un exemplu eroic, cel puțin în acele momente când însăși existența României ca Stat liber și independent era în dezbaterea Europei.

 

23. Hermann von Ritgen

 

Contrar versiunilor prezentate de diverși istorici și pseudo-istorici, la eliberarea mea din arestul Siguranței și apoi ascensiunea mea politică, Legația germană de la București n-a jucat nici un rol. Dimpotrivă, când guvernul român a cerut explicații lui Fabricius asupra întoarcerii mele clandestine în România, acesta i-a comunicat că guvernul german nu are nici o cunoștință de acțiunea întreprinsă de mine nu are nici un amestec.

Fabricius nu spunea nimic neadevărat. Dacă autoritățile germane de la Berlin ar fi aflat de planul nostru, ne-ar fi arestat.

Eu și ceilalți camarazi am putut părăsi Germania numai sustrăgându-ne de sub vigilența Gestapo-ului, care ne obliga să ne prezentăm săptămânal la Revier-ul respectiv pentru a semna într-o condicuță.

 

Nici Regele Carol și nici camarila lui n-au priceput sensul răspunsului lui Fabricius. Ministerul Germaniei la București se dezinteresa de soarta mea, lăsându-le mâna liberă să mă lichideze, dacă voiau. "Permanențele" Statului își imaginau însă că eu am spatele acoperit la Berlin de forțe infinit mai mari, pe care nici Fabricius nu le bănuia sau nu le putea destăinui.

Această eroare de interpretare a politicii germane din partea Palatului, complicată cu criza externă în care se zbătea țara după prăbușirea Franței, a contribuit puternic la eliberarea mea.

 

Legația germană și-a schimbat atitudinea față de mine mult mai târziu, abia după ce fusesem eliberat și intrasem în circuitul vieții politice; abia după ce am fost primit în audiență de Rege și fusesem numit Subsecretar de Stat în guvernul Tătărăscu.

Abia atunci începuse să se intereseze de persoana mea, după ce contactul cu mine nu mai reprezenta o primejdie de tulburare a relațiilor germano-române, fiind eu însumi un agreat al Regelui. Cu un ministru se poate vorbi, dar nu cu un infractor al Statului.

Fabricius și consilierii lui s-au gândit în acel moment că eu le-aș putea fi util pentru a câștiga mai mare influență asupra Suveranului, pentru ca acesta să ia deciziunile în sensul dorit de ei.

 

Eu n-am făcut nici un pas pentru a lua legătură cu Legația germană. Știam că Fabricius este ostil mișcării și încă de pe timpul când Căpitanul era încarcerat și își aștepta procesul. Legătura mi s-a oferit abia atunci, fiind Subsecretar de Stat, prin inginerul Constantin Greceanu, legionar. Acesta mi-a comunicat că von Ritgen, consilier de legație, vrea să mă întâlnească.

Firește că nu puteam refuza. Cu cât se lărgea cercul cunoștințelor mele, cu atâta creștea și ascendentul meu politic. Locul de întâlnire a fost fixat chiar de el acasă. Soția lui Greceanu era germană și casa ei era vizitată de mulți membri ai Legației. Oaspetele frecvent era Neubacher.

 

Întâia mea întrevedere cu von Ritgen a avut loc în 30 Iunie 1940. Au urmat altele după aceea.

Greceanu locuia la șosea, într-o casă la etaj, spațioasă și aranjată cu gust. Când l-am văzut întâia oară pe von Ritgen, m-a izbit înălțimea lui neobișnuită, trecând mult peste media normală. Eu eram mititel pe lângă el. Dar figura lui atletică era compensată de manierele lui distinse, de vocea lui plăcută și de inteligența lui, mult superioară lui Fabricius și celorlalți funcționari ai Legației. Numai la Neubacher am întâlnit o forță intelectuală ca a lui. Înțelegea repede miezul unei probleme și aceasta era un mare avantaj, căci putea referi cu toate nuanțele declarațiile mele lui Fabricius.

 

Venise cu o chestiune extrem de importantă și urgentă. Vroia să-mi încredințeze un mesaj din partea guvernului german, pe care, la rândul meu, să-l transmit Regelui. Mesajul acesta, prin natura lui delicată, nu putea fi comunicat pe canalele obișnuite ale diplomației și de aceea făcea apel la mine, ca o persoană de încredere, al cărui atașament față de Puterile Axei era în afară de orice discuție, și care, în același timp, putea pătrunde cu ușurință la Palat, fiind în bune raporturi cu Regele. Se cerea cea mai mare discreție. Bine înțeles că legația germană când m-a ales pe mine ca să transmit acest mesaj, s-a gândit și la faptul că reprezentam o forță politică în țară și, în modul acesta, la presiunea lor, se putea adăuga și presiunea Gărzii de Fier.

 

Ce mi-a spus von Ritgen? Guvernul german este interesat ca România să supraviețuiască zguduirilor prin care trece, pentru că are nevoie de economia ei pentru continuarea războiului. Germania este hotărâtă să ajute România pentru a ocroti de o eventuală invazie sovietică, dar nu o poate face din proprie inițiativă, ci așteaptă ca primul pas să fie făcut de la București. Cea mai bună garanție ca fruntariile ei de răsărit să nu fie călcate, ar fi prezența unei misiuni militare germane în România. În momentul ce ar exista cât de puține trupe germane în România, s-ar tăia apetitul Rusiei Sovietice de a invada țara noastră, știind că, în altă parte, chemarea acestei misiuni ar confirma buna credință a guvernului român la schimbarea sistemului de alianțe în care a trăit până acum România, dorind să-l substituie cu sistemului Puterilor Axei. E imperios necesar ca Regele Carol să știe cât mai urgent acest lucru, pentru a lua această hotărâre, care poate fi decisivă pentru însăși existența Statului Român. Trebuie evitat să se ajungă în România la o situație ca în Polonia.

 

I-am răspuns lui von Ritgen că declarația lui este de o importanță capitală pentru viitorul poporului român și îmi asum răspunderea ca, în cel mai scurt timp, să fie adusă la cunoștința Majestății Sale Regelui.

 

L-am întrebat apoi cum vede guvernul Tătărăscu și participarea mea în acest guvern. Mi-a răspuns că formula actuală de guvernare nu i se pare cea mai potrivită pentru a risipi neîncrederea Berlinului și a conduce România pe drumul unei colaborări leale cu Puterile Axei, că ar trebui să se formeze un nou guvern, liber de tarele* trecutului, în care mișcarea legionară să aibă o mai mare participare.

 

24. O întrevedere dramatică cu Tătărăscu

 

Plecând de la von Ritgen, am simțit toată povara destinului asupra mea. Dețineam o informație de primul rang și, în același timp, un mesaj al guvernului german care trebuia transmis de urgență Regelui.

Devenisem în această chestiune un fel de confident al Legației germane și unicul om de legătură cu Palatul. Mesajul avea ca obiectiv principal solicitarea unei misiuni militare germane din partea României, dar, în subsidiar și provocat de mine, von Ritgen mi-a destăinuit că guvernul actual nu este agreat la Berlin.

 

M-am decis să transmit concomitent amândurora mesajele ca și cum ar forma un tot inseparabil de aceeași valoare și tărie: să vorbesc Regelui nu numai de urgenta necesitate de a chema în țară o misiune militară germană, dar și de dorința Berlinului ca guvernul Tătărăscu să fie înlocuit cu un nou guvern, în care participarea legionară să fie determinantă.

 

Înainte de a mă duce la Rege, m-am gândit că este bine să-l văd pe Gheorghe Tătărăscu, președintele de consiliu. I-am solicitat o audiență pentru a-i face o comunicare importantă. M-a invitat la el acasă. Tătărăscu m-a primit cald și afectuos. Fără introducere și fără menajamente, am intrat direct în subiect, demonstrându-i necesitatea unei imediate schimbări de guvern. Berlinul nu are încredere în actuala echipă, deși observă anumite orientări în politica externă a României, favorabile Axei. Răpirea Basarabiei și Bucovinei de Nord va fi urmată de alte pierderi teritoriale și față de aceste amenințare este nevoie de un guvern românesc la București care să aibă un cuvânt de spus la Berlin. Atât vechile partide cât și oamenii care au participat la ultimele guvernări nu inspiră încredere în cercurile germane și atunci sacrificiile ce ni se vor impune vor fi mult mai mari și mai greu de suportat.

Numai un guvern de componență legionară ar putea vorbi cu autoritate la Berlin și la nevoie chiar să se opună unor pretenții exagerate.

 

După expunerea mea, pe care a ascultat-o Tătărăscu cu ochii dilatați, m-a întrebat:

– Și cine crezi că ar putea să prezideze un astfel de guvern?

 

– Eu însumi, am răspuns, înconjurat de o serie de personalități în care Regele să aibă încredere. Eu cer pentru mișcare președinția și externele, plus câteva ministere sociale.

La interne, armată și economie, poate să numească Regele pe cine vrea, ca să aibă garanția că nu vrem să-l răsturnăm.

 

N-a ripostat nimic, dar citeam din ochii lui că pledoaria mea l-a convins și că era dispus să-și dea demisia. La plecare mi-a strâns mâna cu emoție și m-a îmbrățișat, sărutându-mă pe amândoi obrajii.

 

N-am vorbit nimic în convorbirea cu Tătărăscu de misiunea militară germană. Am păstrat această informație să i-o comunic Regelui.

 

25. 2 Iulie 1940

 

După ce l-am văzut pe Tătărăscu, am cerut audiență Regelui, care m-a primit imediat. N-a fost o audiență protocolară și nici nu s-a scris de ea în gazete, dar a avut urmări importante în viața politică a țării, căci, în 2 Iulie 1940 s-a decis soarta guvernului Tătărăscu.

 

Spre deosebire de felul cum am abordat discuția cu Tătărăscu, Regelui i-am făcut o lungă introducere pentru a înțelege însemnătatea mesajului ce i-l transmiteam. I-am spus Regelui că numai un act de curaj din partea lui mai poate salva țara, că timpul speculațiilor ieftine și a combinațiilor minore a trecut, că sfaturile ce i le dă diverși politicieni nu pot duce decât la ruina domniei lui. Împrejurările dramatice în care se găsește țara reclamă de la el o schimbare radicală în politica externă și internă. Orice șovăială în luarea acestei hotărâri și orice soluție de compromis ar putea să ducă la o amânare a catastrofei, dar nu la înlăturarea pericolului mortal ce se întinde peste România și peste Coroană.

 

Apărarea granițelor țării și salvarea existenței Statului Român se reduc în fond la o chestiune de politică internă.

Cu oameni de cunoscută orientare anglofilă nu se mai poate conduce țara și păstrarea lor la cârma ei echivalează cu desființarea Statului Român. Este necesară o schimbare de concepție în conducerea Statului și pentru această înnoire a lui din temelii a sosit ceasul să fie folosiți legionarii. Formarea unui nou guvern fără participarea mișcării nici nu este de gândit, căci mișcarea se bucură de încrederea marii majorități a populației, iar, din punct de vedere extern, este înrudită ideologic cu Statele marilor revoluții naționale, biruitoare astăzi în Europa.

 

După această analiză a momentului politic în care se găsește țara, am trecut la subiectul propriu zis, comunicându-o mesajul pe care l-am primit de la Legația germană. Pentru a nu exista nici un dubiu asupra autenticității lui, i-am spus și numele consilierului de legație cu care m-a întâlnit și care m-a însărcinat să-l transmit Regelui.

I-am explicat și de ce acest mesaj mi s-a încredințat mie și nu s-a comunicat guvernului pe căile diplomatice normale, dar poate fi sigur că reprezintă punctul de vedere al guvernului german:

– Sunt împuternicit să transmit Majestății Voastre următorul mesaj din partea Legației germane: guvernul german este dispus și interesat în gradul cel mai înalt să ajute România pentru a nu cădea victimă unei invazii sovietice.

Dar nu poate întreprinde această acțiune din proprie inițiativă, ci numai dacă este solicitat de guvernul român.

Din partea Majestății Voastre trebuie să se producă un gest, un prim pas, care să-i permită Reichului să-și desfășoare dispozitivul de protecție al României. În concret, este vorba de o cerere pe care Majestatea să o adreseze Führerului Adolf Hitler, pentru ca aceasta să aprobe trimiterea unei presiuni militare în România.

 

– Prezența unei misiuni militare germane pe pământul României ar îndepărta pericolul unei invazii sovietice și ar reda cetățenilor liniștea și încrederea de care au nevoie pentru a se consacra la refacerea țării. Prezența acestei misiuni ar fi, de altă parte, dovada indiscutabilă că România s-a decis să se încadreze fără rezerve în noua ordine europeană, patronată de Puterile Axei.

 

– Aceeași sursă m-a făcut atent că guvernul actual nu este agreat de Berlin din cauza binelor lui cunoscute antecedente politice. Pentru a se împlini cu lealitate noua politică de colaborare sinceră cu Puterile Axei, este neapărat necesar să se formeze un nou guvern de orientare legionară.

 

Regele se făcuse mic. Îi tremura mâna și fața lui luase înfățișarea unui om învins. Cu oboseală și cu vocea unui om sfârșit mi-a spus următoarele:

– Domnule Sima, te rog să crezi că am vrut să fac tot binele pentru țară, dar partidele mi-au întors spatele, iar D-voastră mi-ați devenit dușmani. Nu am avut oameni și nu știu cui să mă adresez.

 

Deși știam că nu e cinstit când își caută aceste justificări, gândindu-mă la nenorocirea țării, i-am oferit atunci formula pe care i-o comunicasem înainte lui Tătărăscu:

– Majestate, sunt gata să-mi asum răspunderea guvernării și să scot țara din impasul extern, cu condiția să mă bucur de toată libertatea în acțiunile ce le voi întreprinde. Trebuie să oferiți mișcării oportunitatea ca să se înfrunte direct cu Berlinul în chestiunea revendicărilor maghiare, iar oamenii care au guvernat până acum să se dea la o parte. E în interesul țării și al Coroanei.

 

În acel moment am avut impresia că l-am convins și că era gata să-i accepte soluția ce i-o oferisem. M-am despărțit de Rege în termeni buni și probabil că am fi avut acel guvern de salvare națională care ar fi împiedicat arbitrajul de la Viena, dacă în orele care au urmat nu s-ar fi exercitat alte influențe care au anulat eforturile mele.

 

26. Guvernul Gigurtu

 

Ca urmare a campaniei mele de alarmă și a ultimei mele audiențe la Rege, guvernul Tătărăscu a demisionat și s-a format un nou guvern sub conducerea lui Ion Gigurtu, în 3 Iulie 1940.

 

Acest guvern avea toate aparențele să fie un guvern de orientare naționalistă.

În fruntea lui se afla inginerul Ion Gigurtu, directorul general al societății aurifere "Mica", de la Brad. Președintele consiliului de administrație la aceeași societate fusese Octavian Goga și era un fapt binecunoscut că Gigurtu finanța partidul național-creștin. Noul șef de guvern arătase simpatie chiar față de mișcarea legionară.

Numise pe Ion Moța avocat în contenciosul societății și îi îngăduise să locuiască într-un apartament al ei. Moța își făcea datoria ca oricare funcționar al societății și nu primea nici o centimă gratuit, iar pentru apartament plătea chirie. Toate aceste antecedente păreau să confirme opinia larg răspândită în cercurile politice din țară că Gigurtu era un om de dreapta și că, prin numirea lui, triumfa ideea națională în Stat. La Externe fusese numit Mihail Manoilescu, economist de faimă mondială și doctrinar al corporatismului, înrudit prin convingeri politice cu mișcarea legionară. În același guvern figurau trei legionari, care păreau că reprezintă garanția supremă a radicalei prefaceri în viața publică: Horia Sima la Culte și Arte, Vasile Noveanu la Ministerul Inventarului și Augustin Bidian, ca Subsecretar de Stat la Finanțe.

 

Ca și cazul precedent, numirea mea la Culte s-a făcut fără să fiu consultat. A fost un guvern de improvizație cu ochii țintă la Berlin.

N-am putut fi găsit unde locuiam în ziua când s-a constituit guvernul – 3 Iulie 1940 – și de aceea am depus jurământul singur abia a doua zi.

 

După ceremonia depunerii jurământului, m-a luat Urdăreanu în cabinetul lui și mi-a povestit ce s-a întâmplat cu o oră înainte în fața lui. Un spectacol de necrezut. S-a prezentat la el o numeroasă delegație de personalități din toate partidele, prezidată de Dr. Nicolae Lupu, și aceștia l-au rugat stăruitor să intervină pe lângă Rege ca să nu introducă legionari în guvern, că ei stau la dispoziția Regelui pentru formarea unui guvern de unitate națională. Dr. Nicolae Lupu a început să lăcrimeze când pleda cauza partidelor.

 

– Îți închipui, D-le Sima, au venit cu toții aici ca niște babe bocitoare, că se prăpădește țara.

 

– Și D-voastră ce le-ați răspuns, Domnule Ministru?

 

– Le-am arătat ușa și i-am dat afară. Le-am strigat: "După ce ați sabotat permanent toate inițiativele Regelui, acuma veniți să vă puneți la dispoziția Coroanei? Prea târziu. Majestatea Sa Regele merge cu tineretul țării!

 

– Ați făcut bine, Domnule Ministru. Din partea mea trebuie să știți că niciodată nu voi merge cu acești oameni contra Coroanei. Nu se gândesc la țară, ci exclusiv la căpătuială. În timp ce noi eram în luptă cu dictatura lui Armand Călinescu, ei stăteau deoparte speculând că ne vom anihila reciproc și ei vor rămâne singurii câștigători pe teren.

 

Ce scenă penibilă trăiam! Foștii demnitari ai țării se pretau la această mizerabilă intrigă la Palat contra Legiunii, aceiași oameni care n-au ridicat un deget ca să ne apere când noi sângeram la pândă ca să mai rupă ceva din trupul sfârtecat al țării. Aceștia erau așa zișii oponenți ai Regelui, în care a crezut la un moment dat și Căpitanul că ar fi aliații lui potențiali. Această informație m-a întărit în convingerea că nu e bine să am nici un fel de contact cu partidele, căci numai provoc mânia Regelui, fără ca să-ți poată fi de nici un ajutor în caz de nevoie.

 

După depunerea jurământului, am mers la Ministerului Cultelor să iau în primire administrația. M-a așteptat vechiul titular, C. C. Giurescu, care, până la formarea Partidului Națiunii, îndeplinise funcțiunea de Secretar General al Frontului Renașterii. Cum se obișnuiește la schimbări de miniștri, se țin discursuri. Giurescu m-a salutat cu câteva declarații amabile, iar eu i-am răspuns cu o mică cuvântare, pregătită dinainte, în care, pe lângă recunoașterea meritelor lui în acțiunea de destindere, am atins și chestiunea Bisericii Ortodoxe, spunând că doresc o Biserică liberă, stăpână pe destinul ei, care să consacre exclusiv mesajul ei Divin.

A doua zi am primito telegramă de felicitare din partea Mitropolitului Bălan al Ardealului, în care se referea tocmai la această declarație. Am numit șef de cabinet pe profesorul Vasile Barbu din Giurgiu, pe care îl avusesem și la Educația Națională, iar ca Secretar General pe conferențiarul Vladimir Dumitrescu, un om distins, competent și de mare bun simț.

 

Îndată după luarea în primire a Departamentului, am făcut vizita tradițională la patriarhie, aș acum se obișnuia când se schimbau titularii Ministerului. A venit să mă ia un preot, consilier al Patriarhiei, cu mașina. Sanctitatea Sa Nicodem m-a primit în biroul său. I-am sărutat mâna cuviincios și apoi am intrat într-o discuție protocolară de câteva minute. Atmosfera a fost apăsătoare, cu toate sforțările mele de a apărea în fața Patriarhului ca un om ca oricare altul. Mă privea cu ochi pieziși. Patriarhul Nicodem rostise o cuvântare la catafalcul lui Călinescu, care revoltase toată țara. Justifica masacrele din zilele de 21-22 Septembrie 1939 cu citate din Biblie și cu argumente teologice, binecuvântând crima Regelui. Eu i-am spus că atâta vreme cât voi trăi eu în fruntea Ministerului, mă voi strădui să asigur independența Bisericii, pentru a nu cădea victimă ingerințelor politice. Patriarhul înțelese că mă refeream tocmai la ceea ce făcuse el sau ceea ce i se ceruse lui și defunctului Patriarh Miron de către Rege să facă, când în realitate intenția mea era cu totul alta, de a stabili un principiu în relațiile mele dintre Stat și biserică. La întoarcere, preotul care mă însoțea mi-a dat să semnez niște hârtii. Erau niște aprobări pentru Patriarhie. Bineînțeles că n-am refuzat. Se vede că așa era obiceiul pământului.

Cancelaria Patriarhiei profita de vizita la Patriarh a noului Ministru pentru a-i cere să-și pună semnătura pe anumite acte.

 

Nu știu ce s-a întâmplat în mintea Patriarhului Nicodem sau nu știu ce-a reținut din convorbirea mea cu el, căci îndată a alergat la Palat ca să-i comunice Regelui impresiile lui despre mine:

– Majestate ce-ați făcut? Ați dat drumul acestui om periculos. Ați omorât pe Codreanu și acum s-a ridicat al doilea Codreanu!

 

Declarația Patriarhului a transpirat din incinta Palatului și a ajuns în 24 de ore la urechile mele. Îngrijorat de ceea ce ar putea să urmeze, căci era o tentativă de a determina Palatul să mă suprime, m-am dus la Urdăreanu și am protestat contra atitudinii Patriarhului, care și-a permis să se exprime asupra unui om pe care abia îl văzuse câteva minute în viața lui.

 

Patriarhul Nicodem ne-a purtat mereu sâmbetele. Când am venit noi la putere, Patriarhul Nicodem și-a pus demisia la dispoziția Conducătorului Statului. Generalul Antonescu m-a întrebat ce să facă cu ea. I-am spus că punctul meu de vedere și al mișcării este că Biserica nu trebuie târâtă în luptele politice, așa cum făcuse Carol, că, din partea mea, poate să stea o mie de ani în fruntea Bisericii. Eleganța cu care m-am purtat eu nu l-am împiedicat pe Patriarh ca mai târziu să instige pe Generalul Antonescu să ne elimine de la putere.

 

27. Alte măști, aceeași piesă

 

Activitatea mea la Ministerul Cultelor și Artelor n-a însemnat mai nimic pe plan administrativ. Am făcut act de prezență și am dat curs câtorva afaceri de rutină. În schimb am avut numeroase întrevederi politice chiar în localul Ministerului. Aceste întâlniri reflectau starea de alarmă în care trăia permanent Capitala și rostul ce mi se atribuia în acest guvern. Singurul lucru memorabil ce-l rețin din aceste zile era teama lui Iorga să nu fie scos din fruntea Comisiunii Monumentelor Istorice.

Nici nu știam că Iorga este funcționar la acest Minister, dacă nu mi-ar fi atras atenția Urdăreanu, rugându-mă să nu mă leg de el. Am zâmbit în sinea mea. Niciodată nu m-aș fi pretat la un gest atât de meschin și de ridicol.

 

Gândurile mele erau în altă parte, la convulsiunile poporului și la chinurile ce-l mai așteptau. Guvernul Gigurtu m-ar fi putut satisface personal, căci nu e întâmplare obișnuită ca din beciurile Siguranței să salți pe banca ministerial㠖 și pe câți nu i-a amețit aceste schimburi neașteptate în viaț㠖 dar eu aveam o altă educație și urmăream un alt țel. Examinam guvernul nu din locul privilegiat ce-l ocupam, ci din perspectiva posibilităților lui de a scoate corabia națiunii din furtuna care-l prinsese. Avea noul guvern o structură suficient de solidă ca să reziste atacurilor dușmane și un cârmaciu priceput? Eu am luptat cu Tătărăscu, cu Regele și cu oamenii din anturajul lui pentru a pune pe picioare un guvern de salvare națională, care trebuia să îndeplinească două condițiuni fundamentale: să se bucure de încrederea poporului și să dispună de autoritatea necesară peste hotare, când se va înfrunta la Roma și Berlin cu problema revendicărilor maghiare. Ori ceea ce ieșise din retorta Palatului era o caricatură a proiectului pledat de mine. În compoziția guvernului, legionarii, unicii care ia-r fu putut trata în condiții demne cu Berlinul, erau a cincea roată la car, căci obținuseră posturi secundare, de unde puteau influența cursul evenimentelor. Din factorul determinant al guvernului, aș acum cerusem Regelui, ajunsesem o anexă a lui. Nu numai că eram nemulțumit de distribuirea posturilor în noul guvern, care nu oferea nici o compensație mișcării, dar eram indignat și revoltat de ușurința cu care se tratează problemele națiunii în acest moment de răscruce pentru destinul ei.

 

În ce consta înșelătoria cu "noul" guvern, pe care omul de pe stradă nu o descoperea și nici cercurile politice de la Berlin și Roma, prost informate de reprezentanții lor la București? Guvernul Gigurtu nu însemna acea schimbare profundă în politica țării, la care aspira poporul. Vechiul sistem continua să trăiască. Se produsese o simplă deplasare de persoane în componența lui și nu biruise o nouă concepție în organizarea Statului. Regele urmărea să manipuleze curentul naționalist predominant în acel moment în țară în profitul său, să-l atragă de partea lui, fără însă să înstrăineze vreo parcelă din puterea lui.

Guvernul avea o compoziție ingenioasă. Prin numirile făcute, abil dozate, Regele vroia să trezească impresia în țară și peste hotare că în politica internă a României s-a produs o schimbare radicală, favorabilă Puterilor Axei, că toate forțele politice ale României, necompromise în guvernele anterioare, s-au adunat în jurul Coroanei într-un efort suprem pentru a salva țara.

 

Președintele de guvern, Ion Gigurtu, era considerat un om de dreapta, întreținea legături economice cu Germania și luase contact și cu guvernele Axei în timpul când fusese ministru de externe. Numindu-l în fruntea guvernului, Regele s-a gândit la reflexele lui naționaliste, care ar putea constitui o bună carte de vizită la Roma și Berlin. Lângă Gigurtu apăruse ca Ministru de Externe, Mihail Manoilescu, care încă din 1933 milita în același front cu mișcarea legionară și chiar fusese ales senator pe listele ei în alegerile din 1937. Prezența lui Manoilescu în guvern oferea lui Gigurtu o și mai mare margine de credibilitate a sincerității lui politice când proclama hotărârea noului guvern de a se orienta spre puterile Axei. Dacă mai adăugăm la această combinație apariția lui Nichifor Crainic la Ministerul Propagandei și prezența celor trei legionari în guvern, și în special a mea, atunci atât Berlinul cât și Roma nu puteau decât să se deschidă spre "noua" România, uitând rezervele ce le-au manifestat permanent față de Carol. Legionarii din guvern reprezentau elementul care garanta autenticitatea naționalistă a guvernului Gigurtu, investindu-l cu o prezumție favorabilă în fața lui Hitler și Mussolini.

 

Dar, vai, realitatea era cu totul alta. Gigurtu era o personalitate pur decorativă, în spatele căruia acționau aceleași forțe. Era o piesă de rezervă a Regelui, pe care a azvârlit-o în viața publică a țării în acest moment greu, cu scopul de a continua vechiul sistem. Regele nu a renunțat niciodată nici la dictatură și nici la planul lui ca, într-un viitor îndepărtat, să treacă de partea Rusiei Sovietice. Acum când Europa era la picioarele lui Hitler și România era obligată să intre în sfera de influență germană, Gigurtu reprezenta o excelentă acoperire pentru a supraviețui regimului carlist în această perioadă de tranziție. Dar cum Gigurtu era un om slab și nu-l putea apăra în caz de nevoie, l-a dublat cu Generalul Mihail, un om de încredere al său, pe care l-a numit Vice-președinte al Consiliului de Miniștri. A păstrat apoi pe Generalul Argeșanu la comanda Corpului II Armată, acela care ordonase masacrele de legionari din noaptea de 21-22 Septembrie. În modul acesta se putea sprijini pe corpul de armată care avea sub control Capitala. La Interne a numit un alt om de încredere al său, pe Generalul David Popescu, pe care l-am cunoscut mai târziu și care părea un ofițer distins și cu vederi noi.

 

De fapt acest guvern, ca și echipele precedente ale dictaturii regale, era degradat la un simplu organ executiv. Nu avea nici o putere. Deasupra lui exista un supra-guvern, format din treimea Carol-Elena Lupescu-Urdăreanu, care lua toate deciziile în funcție de informațiile ce i le furniza aparatul de spionaj al lui Moruzov. Ca să ne dăm seama până unde mergea controlul Palatului, trebuie să adaug că Regele lucra în fiecare săptămână cu toți miniștri. Fiecare ministru avea fixată o zi de audiență la Palat, când trebuia să se prezinte cu dosarele afacerilor curente. Nici o decizie nu se lua și nici o numire nu se făcea fără să aibă prealabila aprobare a Regelui. Nu numai că miniștrii nu aveau nici o inițiativă, ci chiar președintele de consiliu era scos din funcțiune. Adevăratul șef de guvern, de unde emanau toate ordinele era Regele, iar cel ce figura ca atare și avea răspunderea guvernării, nu putea hotărî nimic.

 

Dar ce se alesese de Partidul Națiunii? Nu se mai vorbea nimic de el ca și cum nici n-ar exista, fiind acoperit de avalanșa evenimentelor. După cum știm, șeful noului partid era însuși Regele, iar pentru conducerea lui efectivă dispunea de un Stat Major. Primul Șef de Stat Major a fost Urdăreanu. Odată cu constituirea noului guvern, Regele a crezut oportun să substituie pe Urdăreanu, prea vulnerabil, cu însuși președintele consiliului, Ion Gigurtu. Regele vroia să întărească poziția lui Gigurtu în fața străinătății, prezentându-l nu numai ca șef de guvern, dar și ca exponent suprem al unui partid croit după modelul importat din Italia și Germania.

 

Am acceptat să intru în acest guvern nu pentru că îmi convenea sau pentru că nu-mi dădeam seama de hibrida lui întocmire, ci pentru a aduce o nouă dovadă a bunei mele credințe în relațiile cu Palatul. Eram decis ca din interiorul guvernului să dau o nouă bătălie pentru a-o modifica alcătuirea până ce va deveni un instrument eficace pentru salvarea țării. Dacă nu voi reuși, voi părăsi guvernul, pentru a nu împărtăși nici cu el și nici cu Regele răspunderea noilor sfâșieri teritoriale.

 

28. Demisia

 

După Consiliul de Miniștri la care am asistat – primul și ultimul – mi-am dat seama că cu acest guvern nu este nimic de făcut. Guvernul nu avea autonomie și nu dispunea nici de oamenii și nici de mijloacele necesare ca să domine criza. Toți cei ce vorbesc sau propuneau ceva, păreau să recite niște roluri scrise de alții și la toți se simțea teama să nu supere pe acela care sta în spatele lor și din a cărui grație erau miniștri. A rămâne mai departe în sânul lui, ar fi însemnat să ne compromitem, fără ca acest sacrificiu să aducă vreun folos țării. Colaborarea mea cu Regele Carol avea la bază, chiar de la primele tratative, următoarea premisă: lăsăm la o parte ce-a fost, pentru a da bătălia în comun pentru salvarea hotarelor. Dar când nici acest lucru nu era posibil, când Regele însuși sabota acțiunea de refacere a țării, odată cu hibrida întocmire a Partidului Națiunii și a doua oară prin constituirea acestui guvern, care nu corespundea uriașelor sarcini care îi stăteau în față, atunci mă întrebam dacă nu a sosit momentul unei revizuiri apozițiilor pe care le urmase mișcarea până acum. Trebuie să ajungem la o clarificare, până ce nu e prea târziu.

 

Voi face un ultim și disperat efort. Mă voi duce din nou la Rege pentru a-l ruga să schimbe și acest guvern sau cel puțin să-l remanieze în așa fel încât să se vadă clar peste hotare că este o emanație a mișcării legionare. Din anexă a guvernului, trebuie să devenim factorul lui determinant. De abia atunci vom dispune de un instrument eficace de guvernare și vom fi în stare să dăm bătălia de apărare a frontierelor cu sorți de izbândă.

 

Era Luni, 7 Iulie, când m-am prezentat la Palat și am cerut o nouă audiență Regelui, a treia de când îl văzusem întâia oară. Cum eram membru în cabinet, mi-a fost ușor să o obțin. I-am vorbit aproape o oră, explicându-i de ce actualul guvern, în actuala lui componență, nu poate să facă față strâmtorii în care se găsește țara. Italia și Germania sprijină revendicările maghiare și dintr-un moment într-altul trebuie să ne așteptăm la un nou ultimatum, de astă dată de la Berlin.

E prea târziu să presupunem că Hitler și Mussolini vor abandona pe Unguri și pe Bulgari pentru a câștiga alianța României. Acest lucru era posibil cu câțiva ani în urmă. Vecinii noștri ne-au luat-o înainte. Ei au început mult mai demult o politică de apropiere de Puterile Axei și astăzi sunt considerați aliații ei potențiali, în timp ce noi am acceptat garanțiile engleze și abia după consumarea înfrângerii franceze, ne-am decis să modificăm cursul politicii noastre externe. E logic de presupus că Hitler și Mussolini vor da întâietate revendicărilor maghiare și bulgare și de abia va consimți să plătească prețul ce i se cere pentru a fi admisă în noua ordine europeană.

 

Nu știu cât de mari vor fi sacrificiile care ni se cer, dar un lucru este cert: avem nevoie de un guvern asupra căruia să nu apese ipoteca trecutului, un guvern care să nu poată fi acuzat că a participat la politica de încercuire a Germaniei, un guvern format din oamenii care au susținut permanent o orientare externă favorabilă Axei. Numai un guvern legionar sau precumpănitor legionari poate fi ascultat cu respect la Roma și Berlin, când va pleda cauza României în fața revendicărilor maghiare și bulgare. Numai un guvern legionar va fi în stare să spune și un hotărât "nu" la Berlin, dacă pretențiile vecinilor noștri vor fi exorbitante. Mișcarea legionară trebuie scoasă din situația inferioară de astăzi și să devină centrul de greutate al noului guvern, pentru a da cu sorți de izbândă bătălia de apărare a frontierelor.

 

Am pus atâta pasiune în expunerea mea încât am uitat la un moment dat că mă aflu în fața Regelui. Am vorbit cu căldură pentru a-l câștiga punctului meu de vedere, arătându-i ce mare bine poate să facă națiunii înzestrându-o cu un guvern la înălțimea responsabilităților lui din acest moment. Nu m-a întrerupt niciodată în cursul pledoariei mele, ci doar fuma țigară după țigară. Aveam impresia că și el împărtășește îngrijorările mele și mă ascultă cu interes. Dar mă înșelam. M-a lăsat să-mi dau pe față toate gândurile, pentru ca după ce am terminat să-mi spună pe un ton răstit:

 

– Când îți faci uniforma?

 

Am rămas trăsnit. Nici cel puțin din curtoazie să comenteze într-un fel oarecare declarația mea. Îmi pusese această întrebare cu vădită intenție de a-mi arăta că expunerea mea nu-l interesa și că sunt concediat.

 

L-am privit câteva clipe neștiind ce să cred. Am citit în ochii lui o lucire de cruzime. Fața i se crispase. Mi se relevase al treilea aspect al caracterului său. În prima audiență m-a copleșit cu amabilitatea, în a doua, l-am văzut sfios, neajutorat, obosit, sfârșit, un om care căuta să se agațe de orice ca să se salveze.

Acum îmi apărea în a treia ipostază: Regele crud, Regele dement, Regele care patronase masacrele din noaptea de 21-22 Septembrie 1939, Regele orgiei de sânge.

Mi-am dat seama că dacă mai întind coarda, este capabil să cheme garda și să mă aresteze.

 

– Majestate, i-am răspuns, mi-o voi face. N-am avut timp. Sunt abia de trei zile în guvern.

 

Audiența se terminase.

 

Ajuns acasă, am reflectat din nou asupra situației mele, după ciocnirea cu Regele, pentru a nu lua o hotărâre pripită. Colaborarea cu Regele ajunsese în impas.

Nu mai puteam întreprinde nimic pentru atingerea obiectivelor fixate în înțelegerea cu el. Nici pe plan intern și nici pe plan extern. Dar politica Regelui, așa cum se va desfășura sub actualul guvern, duce la dezastru. Pierderile teritoriale vor fi infinit mai mari, căci pe Rege și pe camarila lui nu-i vor interesa cât se pierde, ci sunt gata să dea orice ea să se salveze ei, rămânând mai departe la putere. În aceste condiții, ce-mi mai rămâne de făcut? Numai demisia.

Trebuie să plec din actualul guvern imediat, pentru a nu împărtăși cu el răspunderea noilor și iminentelor sfâșieri teritoriale.

 

Dar plecarea mea din guvern nu era deloc ușoară. Demisia mea va da naștere la grave tulburări în țară. Era un gest temerar. Sfidam pe Rege și riscam să-i provoc mânia. Abia mă scosese din închisoare și îi azvârlea mănușa. Așa cum l-am văzut, cu fața crispată și ochii tulburi, reacțiunea lui putea să fie nebănuit de primejdioasă. Totuși m-am hotărât să înfrunt acest risc, pentru că linia mișcării prevala peste orice alte calcule sau considerații.

 

În după masa aceleiași zile, am redactat textul demisiei. Era adresată lui Gigurtu, ca președinte de consiliu. Am bătut-o la mașină și m-am prezentat la domiciliul primului ministru. Era seară. M-a primit secretarul său, Dinopol, care mi-a spus că nu este acasă. I-am comunicat că am o chestiune importantă de discutat cu Domnul Președinte și aș dori să-l aștept.

Pe la orele zece seara, văzând că nu mai vine, l-am rugat pe Dinopol să-i predea primului-ministru scrisoarea mea de demisie.

Când a citit-o a îngălbenit.

 

– Domnule Sima, dar nu se poate. Ar fi o grea lovitură pentru guvernul format. Vă rog să așteptați să vină D-l Gigurtu. Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul. Sunt sigur că după discuția cu el, vă veți retrage demisia. Nu se poate. D-l Gigurtu este un mare admirator al Legiunii și pune mare preț pe colaborarea D-voastră.

 

M-am acuzat că nu mai pot să aștept, că am o altă întâlnire. I-am lăsat demisia în mână și am plecat.

 

 

PARTEA A CINCEA

 

DRUMURILE SE DESPART

 

1. Linia mișcării

 

Cine privește din afară activitatea mea politico-revoluționară din primăvara și vara anului 1940, rămâne surprins și dezorientat de bruștele schimbări de atitudine.

 

Am pornit din Berlin cu gândul să pătrund pe ascuns în țară și să organizez răsturnarea dictaturii carliste.

Prins pe frontieră și transportat la București pentru anchetă, sfârșesc pe versantul opus, în colaborare cu regimul, al cărui principal inamic fusesem, înălțându-mă până la treapta de ministru. Dar, la scurt interval, se întrerupe tot așa de neprevăzut și această etapă promițătoare și iată-mă că părăsesc guvernul. În 4 Iulie 1940 depuneam jurământul și în 7 Iulie îmi înaintam demisia.

 

Ce se întâmplă cu acest om, erau îndreptățiți să se întrebe legionarii? Rupturi inexplicabile, salturi de pe o poziție pe alta, care alarmează lumea. Unde merge mișcarea în acest tempo sacadat? Nu pare a fi nici o logică în atitudinea lui. Tot ce face să nu fie oare decât expresia unui temperament necontrolat? Cu Horia Sima nu știm unde mergem, ce surprize ne așteaptă. Alte închisori, alte lagăre, alte morminte?

 

Cam acesta era limbajul pe care-l țineau unele căpetenii legionare la București când au aflat de demisia mea. Un moment de mare îngrijorare, din care nu lipseau nici argumentele pentru a condamna hotărârea mea de a părăsi guvernul.

 

Cine nu cunoaște în intimă conexiune cu evenimentul politic și nu-i cunoaște toate sinuozitățile și dedesubturile, va fi permanent înclinat să judece absurdă o atitudine de stilul celor adoptate de mine în acest scurt răstimp și chiar să se revolte. Judecata acestora e însă superficială și greșită, pentru că le lipsește criteriul de judecată. În politica mișcării și în atitudinile ei succesive există un punct de reper invariabil, un fel de etalon-aur, care asigură legitimitatea manifestărilor ei. Cine se abate de la această măsurătoare, a ieșit din mișcare și cine vrea să se refere permanent la acest principiu vital.

 

Există o linie a mișcării care domină, însuflețește și dirijează acțiunea ei politică. Spre deosebire de vechile partide care reduceau această nobilă artă la un joc de interese și oportunități, de care să profite în primul rând individul, mișcarea legionară s-a inspirat permanent din imperativul național, ori de câte ori s-a angajat în lupta politică. Linia mișcării s-a modelat întotdeauna după linia neamului. Mișcarea nu are interese proprii de apărat, nici ale ei ca organism colectiv și nici ale indivizilor ce-o compun. Mișcarea se găsește exclusiv în slujba marilor interese naționale. În consecință, acela care ține în mână cârma Legiunii, nu trebuie să piardă niciodată din vedere linia mișcării când întreprinde o acțiune politică. El trebuie să se orienteze în fiecare clipă după busola neamului și dacă o acțiune contravine finalităților naționale, este rea și trebuie abandonată. Linia mișcării este linia neamului și linia neamului constituie criteriul suprem de valorizare al unei acțiuni politice.

 

Când trecem de la ideea legionară la realizarea ei concretă în câmpul de activitate politică, aici ne izbim de o masă uriașă de evenimente care se zbat într-o continuă fluctuație. Rolul conducătorului este să unifice aceste forțe omenești care își caută o ieșire pe plan politic și să le dea un sens de realizare care să corespunsă idealului național.

 

Șeful Legiunii prin aceasta se diferențiază de alți legionari, prin capacitatea lui de a îndruma aspirațiile politice ale țării, încă neexprimate, difuze și incoerente, spre o sinteză superioară în serviciul țării. Grija lui principală trebuie să fie ca linia mișcării să nu se piardă în vălmășagul evenimentelor, cu pururea să se ridice triumfătoare deasupra lor. În orice acțiune politică trebuie să biruie linia mișcării, să biruie neamul cu nevoile și durerile lui.

 

Aplicând această concepție la ceea ce s-a întâmplat cu mine în primăvara și vara anului 1940, vom vedea că atitudinile mele succesive, atât de contradictorii în aparență, nu au fost comandate de hazard și nici de reacțiuni necontrolate, ci de impulsurile ce le-am primit de la linia mișcării.

 

I. Ne-am pregătit pentru revoluție și am plecat în țară cu gândul să răsturnăm regimul carlist înainte de a se produce o catastrofă națională. Într-adevăr, una era să aderi la Axă cu granițele ciuntite sau după un război pierdut și cu teritoriul ocupat, cum a fost cazul Belgiei sau al Franței, și cu totul altceva din inițiativă proprie și în condiții de a trata de la egal la egal noile alianțe.

 

II. Acest plan a fost zădărnicit prin căderea grupului de acțiune în Iugoslavia și pe frontieră. Dar intrând în contact cu inamicul, ni s-a deschis neașteptata oportunitate de a putea colabora cu el salvarea țării. Sub presiunea evenimentelor externe, Regele părea dispus să formeze un front comun cu mișcarea pentru apărarea hotarelor. În acel moment crucial, amuțea în noi durerea pentru atâția morți nevinovați și se ridica pe primul plan viziunea patriei amenințate. Nici un legionar cu dragoste de țară nu putea să refuze mâna ce ni se întindea, când din toate părțile vecinii își anunțau raidurile de pradă asupra pământului strămoșesc.

 

III. Când însă am constatat că Regele și anturajul lui nu sunt însuflețiți de aceeași dorință de a repara răul săvârșit în cursul anilor precedenți, nici cel puțin în ceasul al 11-lea, că pentru ei colaborarea cu mișcarea nu era decât un mijloc, o combinație temporară, realizată cu scopul să-i salveze din etapa critică a cedărilor teritoriale, împărtășind cu ei răspunderea acestor cedări, atunci nu mai era loc pentru noi în guvern. Linia mișcării ne-a îngăduit la un moment dat să mergem cu Carol, căci era în joc existența Statului Român, dar aceeași linie, ofensată de duplicitatea lui politică, ne poruncea acum să părăsim corabia în care am intrat și să ne reluăm libertatea de acțiune. Țara trebuia să ia act că fronturile s-au separat din nou, că liniile pe care ne mișcăm de acum înainte sunt diferite, că una e politica mișcării și cu totul alta politica Regelui Carol.

 

Aceste atitudini, atât de variate și chiar contradictorii, pentru mine erau expresia unei consecvențe de fier, dictate de linia mișcării. Și atunci când am acceptat colaborarea cu regimul și atunci când am ieșit din guvern, nu am făcut decât să interpretez linia mișcării în funcție de împrejurările politice schimbate. În toate acțiunile mele, am fost permanent integrat, permanent înșurubat în linia mișcării, simțindu-i palpitațiile ca o cămașă a lui Nessus. Dacă nu aș fi acționat astfel, aș fi trădat linia neamului, lipsindu-l de un ultim sprijin și de o ultimă speranță în mijlocul nenorocirilor care s-au abătut asupra lui.

 

2. Răspândesc textul demisiei

 

Nu m-am mulțumit să predau scrisoarea de demisie primului ministru, Ion Gigurtu, ci a doua zi am multiplicat-o și răspândit-o.

Dacă m-aș fi retras din guvern fără să fac cunoscut opiniei publice motivele demisiei mele, aș fi lăsat câmp liber adversarilor să propage cele mai absurde versiuni. Țara trebuia să știe că n-am săvârșit un act necontrolat, ci am reacționat în forma aceasta precipitată după o matură chibzuință. În loc de promotor al unui guvern de salvare națională, riscam să devin prizonierul unui guvern care n-avea altă misiune decât să patroneze falimentul politicii anterioare. Eu preconizasem un guvern de construcție solidă, care să înfrunte cu curaj furtuna de la hotare, iar din alambicul Palatului ieșise un guvern slăbănog, dispus să accepte orice i s-ar cere de către puterilor Axei.

 

În scrisoarea de demisie arătam că termenii colaborării dintre mișcare și regim au fost alterați. În politica internă nu s-a efectuat acea schimbare așteptată de popor în structura sistemului, iar politica externă se continuă aceeași atitudine de duplicitate față de Puterile Axei.

 

Demisia mea a brăzdat ca un fulger toată țara. Cine în România dădea cu piciorul unui minister, mai ales un om aflat în situația mea, abia ieșit din închisoare? Trebuia să fie la mijloc motive grave. Marea majoritate a legionarilor din Capitală, după un moment de zăpăceală, au reacționat favorabil. Bineînțeles, că a trebuit să întreprind o nouă campanie de lămurire a lor, explicându-le cursa în care am fost atrași. Colaboratori la o acțiune leală de salvare a țării, da, dar nu puteam fi nici cumpărați și nici manevrați. Există o linie a mișcării care ne comandă ce putem face și ce nu putem. În condițiile în care am fost puși, nu ne putem angaja atât în fața poporului cât și a Puterilor Axei.

Finalul acestei colaborări, dacă n-am denunța-o la vreme, ar fi sacrificarea noastră. Perspectiva ce ne-o oferea Palatul era de a ne angaja răspunderea în noi cedări teritoriale, dar fără să ne bucurăm în același timp de libertatea de a realiza acțiunile necesare pentru salvarea fruntariilor. Eram cu mâinile legate. Eram prizonierii unui guvern impotent, care nu permitea nici altora să facă tot binele pentru țară.

Așteptam de la Rege să clarifice situația politică în sensul vederilor noastre. Vom combate și acest guvern, exact cum am făcut cu cel precedent, pentru a nu provoca înlocuirea lui, fiind convinși că va fi strivit sub povara evenimentelor externe.

 

În sferele Palatului demisia mea a provocat panică. La toate se aștepta Regele, afară de acest gest temerar. Pentru a nu mă ciocni direct cu Regele, am adresat demisia mea primului ministru, Gigurtu. Așa se procedează în orice monarhie modernă. Nu este Rege șeful guvernului și nu el răspunde de politica țării. Dar în România situația era alta. Regele era adevăratul președinte de consiliu, iar cel ce figura ca atare, nu avea nici o putere.

Eu știam acest lucru, dar pentru a menaja susceptibilitatea Regelui, am recurs la oficiile primului ministru. Rezultatul a fost însă altul decât cel scontat de mine, creând un motiv în plus de supărare la Palat. Cum nu știe Sima, spunea Regele, că eu sunt Șeful Statului, șeful partidului națiunii și șeful executivului? De ce a trimis demisia lui Gigurtu?

 

Tot pentru a nu întinde prea mult coarda, în explicațiile ce le dădea, camarazilor mei și altor persoane asupra demisiei mele, niciodată nu l-am pus direct în cauză pe Rege, ci am acuzat elementele din jurul lui, diverși sfătuitori, între care nu lipseau nici oameni din vechile partide. În modul acesta, evitând orice polemică cu Suveranul, vroiam să-mi păstrez deschisă posibilitatea unui dialog cu el, în speranța că-l voi putea convinge să adopte punctele noastre vedere.

 

Până astăzi mă întreb cum de Regele, după această ieșire spectaculară a mea din guvern, după acest ultragiu adus orgoliului său nemăsurat, nu a reacționat cu duritatea care-l caracteriza?

"Teroristul", ajuns ministru, își permitea să-i azvârle din nou mănușa. Până astăzi mă întreb ce l-a determinat pe Rege să nu procedeze cu mine sumar, cum a făcut cu Generalul Antonescu, internându-l la Mânăstirea Bistrița, după scrisoarea ce i-a trimis-o? Gestul meu era infinit de grav. Ce calcule a avut și de ce s-a temut?

 

Reflectând asupra acestui moment, nu găsesc decât o singură explicație. Nu știa pe cine am în spate și care sunt relațiile mele exacte cu Berlinul. Regele era total avizat în acel moment la bunăvoința lui Hitler și îi era teamă, probabil, să se atingă de un "om de încredere" al lui. Am profitat și de data aceasta de mitul relațiilor mele cu Berlinul, potențat de mesajul pe care mi l-a încredințat să i-l trimit Legației germane. Acest mesaj a jucat un rol enorm înfrânarea Regelui de la o acțiune de suprimare a mea sau cel puțin de blocare a activităților mele politice. Dar este absolut cert că din acel moment i-a revenit în creier ideea, după experiența cu mine, să termine cu ultimii recalcitranți din Garda de Fier, când i se va oferi un prilej favorabil.

 

3. Budișteanu îmi ia locul

 

Criza provocată în sânul guvernului prin demisia mea n-a durat mult. Chiar a doua zi, în 8 Iulie, mă caută Radu Budișteanu și îmi spune că Regele vrea să-l numească la Ministerul Cultelor și Artelor în locul meu.

 

– Ce părere ai? Să intru în guvern sau să refuz propunerea?

 

Budișteanu venise la mine pentru că vroia înainte de a face acest pas, să aibă acoperirea politică a mișcării legionare. Nu-i convenea să intre în guvern ca persoană particulară.

 

Mă luase pe nepregătite. Ce să-i răspund? Chestiunea era gingașă. M-am gândit câteva minute și i-am oferit următoarea soluție:

 

–Uite ce este, dragă camarade Budișteanu. Cred că este bine să accepți invitația Regelui de a intra în guvern pentru motivul următor: prim demisia mea, s-au încordat relațiile dintre mișcare și Palat. Venind acum D-ta la mine ca să-mi ceri sfatul și dacă după această întâlnire, ai refuza numirea, tensiunea s-ar agrava, ceea ce trebuie evitat. De altminteri, între patru ochi îți declar, că eu nu sunt contra Regelui, ci contra unei anumite politici pe care vrea să ne-o impună Palatul și care ne-ar compromite. Ai citit textul demisiei mele. Rămânând în afară de guvern, eu câștig libertate de acțiune de a duce lupta în sensul vederilor noastre, fără a ieși din cadrul politicii de destindere, la care am aderat și eu, după voi, cei din țară.

 

– Acum fii atent la ceea ce îți spun. D-ta rămâi în guvern un termen foarte scurt și numai atât cât e necesar pentru a îmblânzi pornirile Regelui. La momentul oportun te retragi. Nu trebuie să uiți că se apropie scadența cedărilor teritoriale la granița de vest și acest guvern e prea șubred și prea lipsit de autoritate internă pentru a se putea înfrunta cu succes la Roma și Berlin cu pretențiile vecinilor. În nici un caz nu trebuie să te prindă în guvern actul de ciuntire al frontierei noastre apusene, căci numele mișcării nu trebuie legat de această catastrofă.

Noi suntem cu Regele, dar nu ne putem consuma cum ar vrea adversarii, în această perioadă critică. Misiunea noastră este să rămânem o rezervă sănătoasă a națiunii pentru a reface țara după nenorocirea prin care trece. Să-și asume răspunderea acestor pierderi acei care au pregătit dezastrul.

 

Mi s-a părut că Budișteanu a înțeles distincția dintre cele două poziții: strategia și tactica mișcării. E bine să intre acum în guvern, dar trebuie să-și pregătească din vreme retragerea. Ne-am despărțit în termeni excelenți. În 9 Iulie 1940, Budișteanu a depus jurământul și a luat în primire Ministerul.

 

Contra-lovitura Palatului la demisia mea a fost cât se poate de bine calculată. Radu Budișteanu era un avocat de prestigiu al Capitalei. Condamnat în procesul căpeteniilor legionare la 1 Iulie 1939, la 9 ani închisoare, a fost adus să-și ispășească pedeapsa în penitenciarul din Râmnicul-Sărat, alături de Căpitan și toți cei uciși mai târziu. N-a împărtășit soarta celorlalți, în noaptea de 21-22 Septembrie, după cum se zvonea, în urma unor influențe de familie pe la Bengliu și Gabriel Marinescu.

prin numirea lui Budișteanu, Regele vroia să restabilească echilibrul politic al guvernului, zdruncinat prin plecarea mea. Ieșise un legionar din guvern, dar altul îi lua locul, cel puțin de prestigiu egal. S-a urmărit să se treacă peste cazul meu ca peste un incident fără importanță. Guvernul era din nou complet, cu mișcarea legionară reprezentată ca și mai înainte prin trei miniștri, încât putea să se consacre misiunii lui de politică externă, pentru care fusese constituit.

 

4. Moruzov speriat

 

Abia apăruse demisia mea în ziare și a doua zi, 9 Iulie, mă chemă Moruzov. Nu la Siguranță și nici la Serviciul Secret unde lucra, ci la el acasă.

 

Pentru în întâia oară călcam pragul casei lui, așezată aproape de șosea, unde părea că locuia singur. Era o clădire de culoare verzuie, cu camere întunecoase și încărcate cu mobile și covoare. Pe etajere sclipeau tăvi de argint și o mulțime de bibelouri și obiecte exotice. Moruzov a venit în persoană să-mi deschidă ușa de la intrare și apoi m-a invitat în salon.

 

– Ce s-a întâmplat nimic grav în relațiile cu Palatul. Am părăsit guvernul Gigurtu, pentru că din primele zile mi-am dat seama că nu servește scopului pentru care a fost creat.

Acest guvern este chemat să dea bătălia pentru apărarea frontierelor, dar cum poate să-și asume această sarcină, când se prezintă debil și infirm în fața victorioaselor Puteri ale Axei, care sunt stăpâne astăzi pe Europa? Singura grupare politică în stare să se înfrunte la Berlin și Roma cu pretențiile maghiare și bulgare joacă un rol șters în acest guvern și nu-și poate desfășura potențialul ei politic. Am fost pur și simplu excluși de la o confruntare cu Ciano și Ribbentrop, când puteam face atâta bine țării și am fost azvârliți undeva pe la coada guvernului. Ni s-a oferit situația de miniștri-figuranți. Un fotoliu ministerial pe mine nu mă încântă, după atâtea lupte și suferințe, dacă nu mi se oferea și posibilitatea să fiu de folos țării.

 

– Ni se cere solidaritate cu Majestatea Sa Regele, în numele hotarelor amenințate, dar, în același timp, suntem ținuți departe de frontul principal de luptă. Obligațiile ce ni se impun nu le putem onora, căci suntem imobilizați în posturi secundare.

 

– Și atunci ce se întâmplă, Domnule Moruzov? Mâine vom fi trași la răspundere pentru că am participat la ciopârțirea țării, fără să avem posibilitatea să ne justificăm, arătând că am făcut tot ce ne-a stat în putință pentru a salva teritoriul național, după dezastruoasa politică externă urmată până acum. În timp ce se va trata la Berlin și Roma chestiunea concesiilor teritoriale, e permis să ne complacem noi în situația de miniștri, ignorând tragedia de la hotare? Eu nu fug de răspundere, dar cer ca mișcării să i se acorde puterea cuvenită în guvern, pentru ca bătălia să se desfășoare în condițiile cele mai favorabile. În audiența la Rege, din 2 Iulie, și în numeroase întrevederi avute cu oameni politici din apropierea Suveranului, am cerut un guvern de preponderență legionară, nu de dragul puterii, ci exclusiv pentru a se lua act la Roma și Berlin că un vânt nou bate în România și că de astă dată se vor înfrunta cu un guvern legionar, care nu e dispus să accepte fără rezistență orice sacrificii pentru a fi primiți în Axă.

 

– Nu am nimic împotrivă să ia conducerea guvernului Domnii Maniu și Brătianu, care au patronat, cu Titulescu în frunte, nefasta politică externă ale cărei roade înveninate le culegem astăzi.

Dar nu înțeleg să fim folosiți noi, legionarii, pentru a scoate castanele din foc, după ce alții sunt vinovați că România Mare a fost scoasă la licitație.

 

– După constituirea guvernului Gigurtu, am înțeles că la Palat a biruit o altă linie, sugerată de altcineva, contrară impresiilor ce le-am cules în audiența avută la Rege înainte de formarea guvernului, și am tras consecințele. Dacă planul prezentat de mine n-a fost acceptat, atunci toată răspunderea cade asupra guvernului în funcțiune, în care mișcarea legionară nu mai are nici un rost să rămână. Ea se va menține în rezervă și se va pune la dispoziția Majestății Sale Regelui după ce litigiile teritoriale vor fi lichidate și țara, redusă și sărăcită, va avea nevoie de forțele ei tinere pentru a se reface.

 

Am vorbit cel puțin o jumătate de oră, privindu-l în ochi. Eram atât de îngrijorat de ceea ce ar putea să se întâmple țării la granița de vest, încât Moruzov a rămas adânc impresionat de cuvintele mele. M-a studiat tot timpul cât am vorbit, dar și-a dat seama că numai dragostea de țară vorbește în mine și a fost singurul mobil al ieșirii mele din guvern.

 

– Ai dreptate, D-le Sima. Eu voi încerca să influențez pe Suveran în sensul vederilor D-tale.

 

– Vă mulțumesc, D-le Moruzov. N-am luat o poziție de frondă contra Majestății Sale, căruia continui să-i fiu tot atât de leal, ci o sinceră dorință de a ajuta la salvarea hotarelor țării m-a determinat să plec din guvern.

 

La câteva zile după întâlnirea cu Moruzov, am luat cu Nicki Ștefănescu, la restaurantul "Mon Jardin". Era o seară plăcută și ne-am retras la o masă așezată într-un boschet. am reluat același subiect, retragerea mea din guvern, repetând aceleași argumente. Cred că Nicki Ștefănescu a vrut să mă întâlnească pentru a mă supune unui nou examen, dacă nu am alte idei încap, care ar fi primejdioase regimului. N-a putut să afle nimic nou, nu pentru că eu m-aș fi ferit să-i dezvălui intențiile mele, ci pentru că nu aveam nimic altceva în minte decât în grija de soarta țării.

 

Toate "permanențele" Statului, în frunte cu Regele, jucau cu cărți măsluite. Vroiau să înhame mișcarea la carul regimului, pentru a-l scoate din prăpastia în care căzuse, fără să se gândească la țară și suferințele ei. Când însă erau descoperiți, așa cum procedasem eu cu demisia mea, atunci dădeau înapoi. În sinea lor se simțeau vinovați și îmi dădeau dreptate, dar nici nu cutezau să facă pasul decisiv, încredințând guvernul mișcării, de teamă să nu piardă controlul puterii.

 

5. O intervenție a lui Vasile Iasinschi

 

După ieșirea mea din guvern, ceilalți miniștri, Noveanu și Bidianu, au fost supuși la mari presiuni din partea legionarilor ca să-mi urmeze exemplul. Dar ei refuzau să demisioneze, motivând că prin bruscarea Regelui ar fi pusă în primejdie însăși politica destinderii, ceea ce ar putea determina o reîncepere a prigoanei. Această temere o aveam și eu și de aceea am făcut tot posibilul ca să atenuez șocul plecării mele.

Dar argumentul lor nu mi s-a părut valabil în fața unui imperativ mult mai puternic, care era dictat de însăși linia mișcării. Între compromiterea Legiunii într-un guvern care ne-ar fi putut implica în cedări teritoriale, în numele unei politici externe pe care noi permanent am combătut-o, și începerea unei noi prigoane, nu aveam de ales decât ultima alternativă. De atâtea ori a fost pusă mișcarea în situații asemănătoare și a optat întotdeauna pentru linia onoarei.

 

În mijlocul acestor frământări, cam la vreo trei zile de la demisia mea, sosește de la Rădăuți la București Vasile Iasinschi și informându-se de tensiunea existentă în mișcare, vroia să mijlocească o împăcare. Mă invită să am o convorbire cu Noveanu în prezența lui.

 

Am răspuns cu cea mai mare bucurie inițiativei lui Iasinschi. În afară de faptul că fusese șef al Regiunii Bucovina, se bucura de un mare prestigiu în mișcare. Era considerat un om cumpănit și înțelept, încât cuvântul lui putea să cântărească greu în atitudinea ce-o va lua Noveanu. Trebuie să precizez din nou că eu nu aveam nimic personal cu Noveanu. Îmi era simpatic ca om, fusesem prieten cu el și pe plan uman ne-am înțeles totdeauna bine. Dar, în cazul de față, nu se punea o chestiune de persoane, ci de principii. Nu poți să sacrifici linia mișcării prieteniilor personale.

 

Cum eram direct pus în cauză, le-am explicat motivele pentru care am abandonat guvernul. Am accentuat în special primejdia de a fi asociați la pierderile teritoriale, ceea ce ne-ar desființa atât politic cât și istoricește. Amândoi s-au luminat la față și mi-au spus că am procedat bine. Vasile Noveanu m-a îmbrățișat. M-am despărțit de Vasile Iasinschi cu ochii umeziți.

Era fericit că intervenția lui dăduse roade.

 

Am plecat de la această întâlnire radios. Ajunsesem cu Noveanu la un acord perfect grație intervenției lui Iasinschi. Față de noi doi își luase și el angajamentul să părăsească guvernul. L-am sfătuit și pe Noveanu să nu plece din guvern imediat, ci să mai amâne câteva zile. Cum cu Budișteanu mă înțelesesem în aceiași termeni, frontul intern al mișcării se refăcuse, ceea ce era de mare importanță pentru bătălia în care eram angajați. În scurtă vreme, tustrei miniștri legionari vor părăsi guvernul în bloc, încât atunci drumul liber pentru a provoca și răsturnarea guvernului Gigurtu și a impune Regelui o formulă care să dea satisfacție intereselor țării.

 

6. Campanie pentru răsturnarea guvernului Gigurtu

 

După ieșirea mea din guvern, mi-am fixat obiectivul ce trebuia să-l urmăresc în continuare în acțiunea mea politică. El decurgea în mod logic din însăși motivele mele.

Am părăsit guvernul Gigurtu pentru că nu corespundea necesităților naționale din acel moment. Pe mine nu mă putea măguli un post de ministru când destinele țării erau în joc. Ochii mei permanent erau ațintiți spre hotare. Greaua situație externă reclama un guvern puternic, al cărui cuvânt să fie ascultat la Roma și Berlin. Un guvern de prestigiu și autoritate nu putea fi decât o emanație a mișcării legionare și nicidecum o alcătuire hibridă, o improvizație de ultima oră, cum era guvernul Gigurtu. Cu acest guvern interesele țării nu erau apărate. Puterile Axei puteau să ceară oricât din trupul țării pentru a satisface revendicările vecinilor, căci nici Regele și nici guvernul nu ar fi cutezat să se opună.

 

Ce trebuia să fac mai departe? Să organizez o campanie de răsturnare a guvernului Gigurtu pentru a obține de la Rege substituirea lui cu un guvern de salvare națională, în care mișcarea legionară să fie larg reprezentată. Odată acest guvern constituit, problema externă se simplifica. La cârma țării nu se mai găseau foști inamici ai Axei, care, amenințați și șantajați, vor fi siliți să subscrie tot ce le vor cere aceste puteri. Mișcarea legionară ar fi apărat cu demnitate interesele României și la nevoie ar fi preferat o ieșire eroică unei capitulări rușinoase.

 

Întreaga luna Iulie m-am dedicat acestei campanii. Atât lumea legionară cât și în întrevederile extra-legionare am susținut permanent acest punct de vedere: odată înzestrată țara cu un guvern sincer atașat Puterilor Axei, presiunea de la hotare va slăbi; nu se va putea repara tot răul săvârșit de guvernele anterioare, dar în nici un caz nu vom suferi amputări atât de grave care să atingă țara mortal.

 

În tot decursul acestei luni, m-am concentrat exclusiv pe politică și nici nu mi-a trecut prin cap cel puțin să recurg la o soluție revoluționară pentru a rezolva criza externă. Nu m-am abătut nici un milimetru de la politica de destindere. Am dus campania de răsturnare a guvernului Gigurtu pe căile ce mi le punea la dispoziție cadrul legal al Statului.

Am asediat literalmente Palatul cu intervențiile mele pe la oamenii politici pe care îi știam apropiați de Rege, pentru a-l determina să schimbe guvernul, dar nu s-a auzit de la mine nici un cuvânt de ațâțare contra Suveranului. Nici legionarii cei mai apropiați de mine nu m-au auzit vorbind vreodată de o alternativă revoluționară.

Mi-am păstrat intactă speranța în posibilitatea de a-l convinge pe Rege să adere la propunerea noastră și am respins orice tentație de a organiza răsturnarea prin forță a regimului.

 

Trebuie să mai adaug că această campanie s-a realizat exclusiv pe filiera oamenilor politici pe care îi știam atașați Regelui. Nu am luat contact cu membri ai partidului național-țărănesc sau liberal vechi, știind din experiențele anterioare, că nu ne vor binele. Aceste contacte nu numai că nu ar fi adus nici un serviciu mișcării, dar ar fi provocat mânia Regelui, care ar fi fost în drept să creadă că se pune la cale o coaliție care să-l răstoarne.

 

7. O torpilă de la Berlin

 

Conform înțelegerii stabilite cu Budișteanu și Noveanu, demisia lor din guvern trebuia să se producă înainte ca Puterile Axei să ceară României să înceapă negocieri cu Ungaria și Bulgaria pentru rezolvarea chestiunii teritoriale. Era foarte important ca acest moment să nu prindă nici un legionar în guvern, pentru a nu împărtăși cu el sub nici o formă răspunderile pentru ciuntirea granițelor. Guvernul Gigurtu era dispus să cedeze orice i s-ar fi cerut pentru a capta bunăvoința Romei și Berlinului, fiind preocupat în primul rând de supraviețuirea regimului. Țara putea fi sacrificată.

 

Bazat pe cuvântul lor, am continuat campania de răsturnare a guvernului Gigurtu cu și mai multă vigoare. Iminenta demisie a celor trei miniștri legionari ar fi pus pe Rege în mare încurcătură. Nemaiputându-se prezenta la Roma și Berlin flancat de mișcarea legionară, Regele ar fi fost obligat să cedeze, făcând loc printr-o nefericită intervenție a grupul legionar din Berlin.

 

Ce s-a petrecut la Berlin după plecarea lui Constantin Stoicănescu și Traian Borobaru? Papanace s-a azvârlit într-o agitație sterilă, care n-avea alt rezultat decât să-mi creeze mie greutăți în acțiunea din țară.

El fiind la Berlin, era logic să lase inițiativa acelora care se aflau în țară, iar dacă totuși vroia să participe direct la lupta politică, atunci trebuia să facă bine să se întoarcă și el acasă, împărtășind riscurile de acolo. Misiunea grupului Berlin, în împrejurările de atunci, era să secundeze, cu moderație și prudență, acțiunea din țară. Tot ce trecea peste această limită, dăuna mișcării. Bătălia era în curs de desfășurare și trebuia să se aștepte rezultatele ei finale. Papanace arborând o atitudine intransigentă, a unui om îngrijorat de soarta mișcării, care vrea să salveze puritatea liniei ei morale și politice, nu știu cum făcea, nu știu cum manevra această linie, că întotdeauna intervențiile din țară, în vara anului 1940, izbeau în interesele mișcării și îi cruțau atât pe Rege cât și grupa lui Noveanu. În cele din urmă l-am descoperit a fi nu numai lipsit de tact și înțelepciune, dar de-a dreptul de rea credință, urmărind sabotarea și nimicirea acțiunii din țară.

 

Pentru a-și întări propria lui poziție, arătând că întreg grupul Berlin este în spatele lui și îi împărtășește vederile, Papanace a întreprins două operații de regrupare a legionarilor.

Mai întâi a încercat să atragă de partea lui pe legionarii din "Grupul 17", rămași la Berlin. Câteva elemente s-au lăsat învăluite de dialectica lui mincinoasă și l-au urmat, în timp ce marea majoritate mi-a rămas credincioasă. Au trecut cu Papanace, Virgil Mihăilescu, Nicolae Șeitan și Alexandru Popovici. Au rămas pe poziție Octavian Roșu, Ilie Smultea, Petre Ponta, Nicolae Crăcea, Matei Biloiu, Popa Ion, Valeriu Vințan, Tolcea Ion, Găvăgină Iosif și Vasiu Iosif.

Mai mult succes a avut Papanace când s-a adresat elementelor răzlețite de grup, încă din toamna anului 1939: Preotul Dumitrescu-Borșa, care dezertase de la conducerea comandamentului legionar din Berlin; Vojen și Constant, care se separaseră de grup și-și urmăreau o politică proprie, și Gheorghe Ciorogaru, care trata cu Legația Română înapoierea în țară.

 

Pentru a recupera aceste elemente, fără îndoială că Papanace a recurs la ieftina demagogie că "după capitularea lui Horia Sima, numai grupul legionar de la Berlin mai poate reprezenta cu demnitate mișcarea, deoarece se bucură de libertate, în timp ce cei din țară sunt supuși la constrângeri și amenințări permanente; acest grup trebuie reunificat, pentru a forma un bloc puternic, capabil să se opună manevrelor Regelui Carol, care urmărește compromiterea și anihilarea mișcării. Grupul Berlin este rezerva salvatoare a Legiunii".

 

Vorbele erau frumoase, numai că realitățile nu se potriveau cu ele. Cum putea fi salvată Legiunea cu oameni ca Dumitrescu-Borșa, Vojen, Constant, Ciorogaru, care se desprinseseră de grup, pentru că nu mai credeau în destinele Legiunii și căutau să-și găsească un rost în politica românească pe cont propriu? Când însă au văzut aceștia, în primăvara anului 1940, că situația mișcării nu este chiar așa de rea, că, dimpotrivă, mișcarea este căutată de Regele Carol și acțiunile ei politice cresc în țară și – culmea culmilor – intră chiar miniștri legionari din țară, atunci s-au trezit din hibernajul lor și și-au căutat o nouă platformă de lansare în lumea legionară, care nu putea fi decât grupul de care s-au desprins.

În modul acesta operația lui Papanace de captare a acestor elemente, care făcuseră parte cândva din Comandamentul Legionar din Berlin, a căzut într-un teren prielnic, întâlnindu-se cu schimbarea lor de orientare după intrarea mișcării pe scena politică a țării.

 

Papanace cunoștea pe acești oameni și știa că cu ei nu se putea da bătălia contra regimului. Dar pe el nu-l interesa în acel moment valoarea combativă a acestor oameni, ci să apară înconjurat de un număr mai mare de legionari și mai ales comandanți legionari, ca atunci când va interveni la București, trimițând scrisori sau apeluri, cuvântul lui să-și producă efectul în mișcare.

 

Un prim "rezultat" al concentrării de la Berlin a fost o scrisoare a Preotului Dumitrescu-Borșa adresată lui Radu Budișteanu, prin care îl anunța că eu nu reprezint grupul legionar de la Berlin și n-am nici o acoperire din partea acestui grup pentru acțiunile ce le săvârșesc în țară. În această scrisoare nu se pomenea nimic nici de Regele Carol, nici de legionarii care rămăseseră în guvern... ci de mine, care ieșisem din el. Eu, așadar, care făcusem atâta ca să păstrez în viață acest grup, după defecțiunile succesive din comandamentul legionar, eu care i-am insuflat acestui grup un nou curaj și o nouă speranță, eu care l-am reorganizat într-un instrument eficace de luptă, nu meritam încrederea acestui grup, în vreme ce preotul Borșa care dezertase de la șefia grupului, într-un moment teribil de greu pentru supraviețuirea lui, în concepția lui Papanace era mai vrednic să reprezinte mișcarea decât mine și îi încredințase trista misiune să mă denunțe ca impostor.

 

Toate valorile erau răsturnate. Noi care ne expusesem viața de atâtea ori, care am trecut prin nenumărate primejdii, nu mai reprezentam nimic, iar ei, care renunțaseră până și la ideea unei Legiuni biruitoare, se erijau acum în mentori politici de la tribuna legionară a exilului.

 

Scrisoarea de la Berlin era o armă puternică în mâna grupului Noveanu-Budișteanu. În timp ce înainte erau dispuși și ei să părăsească guvernul, urmându-mi exemplul, în posesiunea acestei scrisori, și-au schimbat brusc atitudinea. De ce să demisioneze? Cine este Horia Sima să le impună să plece din guvern? Iată că este dezavuat de înșiși camarazii lui din Comandamentul legionari din Berlin, cu al căror consimțământ noi am crezut până acum că s-a întors în țară! Atunci pe cine reprezintă?

 

Încurajați de această scrisoare, cei trei miniștri, Noveanu, Bidianu și Budișteanu, s-au decis nu numai să nu demisioneze, dar profitând de ea, să treacă la ofensivă pentru a clarifica poziția mea în mișcare. Dacă la dezavuarea ce-am primit-o de la Berlin, s-ar adăuga și o dezavuare din partea legionarilor din Capitală, eu aș fi scos din circulație și atunci drumul ar rămâne liber pentru acțiunea lor politică.

 

8. Adunarea de la Budișteanu

 

N-am știut nimic de existența unei scrisori a Preotului Dumitrescu-Borșa până în momentul când a fost citită de către Radu Budișteanu în fața legionarilor adunați în casa lui; după cum am fost ținut în totală ignoranță asupra faptului că se convocase o adunare a căpeteniilor legionare în casa aceluiași camarad. Am aflat cu câteva ore înainte, și nu de la protagoniștii ei.

 

În dimineața zilei de 14 Iulie 1940, mă aflam în apartamentul Doamnei Cantacuzino de pe Bulevardul Brătianu, împreună cu Eugen Necrelescu și Constantin Stoicănescu. Nu știu ce discutam.

Gândurile mele erau departe de lovitura ce se proiecta. Nici nu m-aș fi putut închipui că după solemna promisiune făcută în fața lui Iasinschi de către Noveanu că va demisiona și el în scurtă vreme, să-mi administreze această lovitură joasă. Eu așteptam de la o zi la alta să explodeze bomba demisiei colective a celor trei miniștri la Palat, când în realitate îmi pregăteau ei mie o altă bombă, destinată să mă desființeze politic și legionar.

 

Să fi fost pe la orele 11, când vine știrea din grupul Răzleților că, în după masa aceleiași zile, este convocată o adunare a comandanților legionari în casa lui Radu Budișteanu. O veste stranie. Totul se pregătise pe ascuns și în cea mai mare grabă și nu fusese invitat nici unul dintre legionarii apropiați de mine. Ce să fac?

Pe măsură ce soseau alte vești, am aflat că fuseseră chemate numai persoane considerate a fi favorabile grupului Noveanu-Budișteanu, în timp ce elemente presupuse a fi ostile atitudinii lor n-au fost anunțate. Telefonând în mai multe părți, am mai aflat că obiectul adunării era discutarea demisiei mele, dacă a fost oportună sau nu ieșirea mea din guvern, și se urmărea dezavuarea mea.

 

Mă frământam cu mintea ce-a intervenit, ce element nou, ca să determine pe cei trei legionari din guvern ca să-și retracteze propriile lor angajamente de a-și prezenta și ei demisia și chiar să treacă la ofensivă, convocând o adunare care să mă dezavueze? În acel moment nu știam nimic de scrisoarea de la Berlin, care dezlănțuise întreaga operație. Dar dacă este vorba de mine și sunt direct pus în cauză de ce nu sunt și eu convocat ca să-mi pot justifica atitudinea? Așa ar fi corect. Ce procedură legionară este aceasta?

 

Am ajuns la concluzia că s-a urmărit să se facă această adunare pe ascuns și cât mai repede pentru a fi surprins de evenimente și a nu mai dispune de timp pentru ca să mobilizez și eu legionarii din Capitală, care, în marea lor majoritate, erau de partea mea. Odată actul săvârșit, odată adunarea ținută, era mult mai greu să i se conteste legitimitatea.

 

Nu știam ce să fac. Ne uitam buimăciți unul la altul. Între timp apartamentul se umpluse de legionari. Dar o hotărâre trebuia luată. Era o chestiune de ore.

Adunarea era convocată pentru masă.

 

Cei mai mulți din cei prezenți în acel moment în apartamentul Doamnei Ioana Cantacuzino erau de părere să ignorăm adunarea. Să nu mergem. Să o boicotăm. Să avizăm cât mai multă lume să nu meargă. După ce vom vedea ce se decide, vom reacționa.

Stoicănescu propune un plan și mai îndrăzneț: să ne concentrăm câteva sute de elemente în fața Palatului și să-i facem Regelui o manifestație ostilă, căci "de-acolo vine lovitura". Nu era exclus ca Palatul să fi știut de această manevră, dar ideea lui Stoicănescu era contra-producătoare. Atacând pe Rege, justificam tocmai teza celor trei miniștri, care au convocat această adunare ca să mă dezavueze pentru demisie.

 

M-am fixat asupra celeilalte idei: să ignorăm adunarea, trimițând vorbă din om în om să nu participe, explicând dedesubturile ei. Dar pericolul era altul pe care ceilalți camarazi nu-l descifrau.

Oricât de puțin legitimă ar fi fost această adunare, neîntrunind decât un mic număr de căpetenii, la sfârșitul ei s-ar fi putut da un comunicat, chiar neînsemnat, prin care "Adunarea Comandanților Legionari retrage încrederea lui Horia Sima și aprobă linia politică a grupului Noveanu, Bidianu , Budișteanu". Era suficient acest comunicat ca să se producă o ruptură în mișcare, cu grave consecințe pentru viitorul ei.

 

În fața acestui pericol, m-am decis să înfrunt toate riscurile și să iau parte la consfătuire. Să particip ca și cum aș fi fost și eu invitat, ignorând secretul convocării, ca și cum ar fi fost vorba de o adunare deschisă tuturor. Odată în mijlocul camarazilor, speram că mi se va prilejul să vorbesc pentru a explica motivele demisiei mele.

 

Cele câteva ore ce ne despărțea de deschiderea adunării trebuia folosite la maximum pentru a mobiliza șo noi ceva forțe. Eu nu puteam apărea singur în mijlocul unei adunări ale cărei sentimente nu le cunoșteam. Am însărcinat pe camarazii prezenți să avizeze pe cât mai mulți legionari, în special grade, ca să vină la adunare, la ora fixată în casa lui Budișteanu, și am trimis pe Alecu Ghica la profesorul Codreanu, pentru a-l pune la curent cu situația. Profesorul era indignat de noua uneltire. Nici de data aceasta eu nu i-am cerut nimic, ci l-am rugat să decidă singur ce poate face pentru a paraliza conspirația. Pentru a doua oară mi-a sărit în ajutor într-un moment critic, cu o dragoste care m-a mișcat până în adâncul sufletului. Parcă era propriul meu tată.

 

– Voi scrie o scrisoare pe care să o citești în adunare. În această scrisoare voi declara că "singurul îndreptățit să angajeze politic mișcarea este Horia Sima". S-a așezat la masă și a redactat mesajul către adunare în termeni clari și energici. Era mâna lui Dumnezeu care mă ocrotea. După cum vom vedea, scrisoarea Profesorului a fost de mare folos, căci a anulat efectul scrisorii Preotului Borșa.

 

Am așteptat să văd dacă totuși nu vine vreun curier din partea lui Noveanu sau Budișteanu pentru a mă anunța de reuniune. N-a apărut nimeni și nici unul dintre legionarii apropiați de mine n-au fost avizați.

Reaua credință era evidentă. În schimb am aflat cam ce fel de persoane fuseseră chemate. Erau oamenii ce li se părea miniștrilor legionari că ar putea fi convinși să le urmeze linia.

Dar, cum am descoperit mai târziu, nici acestora nu li se dezvăluise planul.

 

Trebuie să distingem între cei inițiați în conspirație și ceilalți, marea majoritate, care au fost de bună credință, crezând că participă la o adunare normal convocată, cu aprobarea tuturor căpeteniilor legionare, inclusiv a mea. În consecință, absența mea de la adunare ar fi putut fi interpretată de aceștia că nu vreau să apar, pentru a nu fi silit să dau socoteală de atitudinea mea, ceea ce ar fi întărit teza lui Noveanu.

Așa se explică și repeziciunea cu care s-a pus la cale această adunare. În 24 de ore. De azi pe mâine. Imediat după primirea misivei de la Berlin, pentru a nu-mi putea lua măsuri de apărare.

 

Am plecat cu inima strânsă spre casa lui Budișteanu, din str. Dr. Felix 66. Atmosfera nu-mi va fi prielnică și cu atât mai grav pentru mine, după cuvântarea ce o voi ține, voi obține un vot de blam.

 

Adunarea s-a ținut într-un salon la parter, de formă dreptunghiulară. Se intra prin partea mică a dreptunghiului și apoi se deschidea o sală largă în fund. Mobilele fuseseră deplasate pentru a încăpea cât mai multă lume.

 

Când am ajuns eu, salonul era arhiplin. Trebuie să fi fost peste 30 de persoane. Unii nu aveau scaune și stăteau rezemați de pereți. Când am intrat prin șirul de legionari, am întâlnit și câteva figuri prietenoase: Ilie Colhon, Lae Lupu, Părintele Boldeanu, Eugen Teodorescu, Stoicănescu, Dr. Dumitru, Horia Cosmovici. Dr. Popovici, Alecu Ghica, Ilie Niculescu, toți "indezirabilii", căci nu fuseseră invitați. Marea majoritate îmi azvârleau priviri piezișe și mi-am dat seama că fuseseră îndoctrinați. Chiar la intrare l-am descoperit pe Radu Gyr, apoi pe Vasile Posteucă, cu un grup de bucovineni. În mijlocul salonului erau oborenii cu Țocu, Petrică Bolintineanu și Titi Cristescu, recent sosit din Germania; apoi supraviețuitorii de la Râmnicu-Sărat, inginerul Virgil Ionescu, Radu Budișteanu și Șerban Milcoveanu. La loc de onoare se aflau Comandanții Bunei Vestiri, Ilie Gârneață și Mile Lefter. Nu erau prezenți nici Corneliu Georgescu și nici Vasile Iasinschi, care m-ar fi putut ajuta mult. Provincia nu era reprezentată decât de acei care întâmplător se aflau în Capitală. Ședința a fost deschisă de Mile Lefter, care îndeplinea funcția unui președinte ad-hoc. Lefter a spus că obiectul adunării este de a se examina situația mișcării după plecarea mea din guvern. El susținea că retragerea mea precipitată din guvern ar putea avea consecințe grave, provocând dezlănțuirea unei noi prigoane.

A urmat la cuvânt Radu Budișteanu, care a reluat și dezvoltat teza expusă de Mile Lefter. A vorbit pe un ton violent de pericolul unei noi prigoane, ceea ce ar avea ca urmare lichidarea restului de elită legionară, salvată din masacrele precedente.

Prezența în guvern a celor trei miniștri legionari este un act politic înțelept, căci pune la adăpost mișcarea de o nouă aventură. Mi-am dat capul pe mâna cuiva odată, dar a doua oară nu mai vreau să mi-l dau".

 

După pledoarie, Budișteanu scoate din buzunar scrisoarea Preotului Dumitrescu-Borșa, o citește și apoi adaugă cu un aer triumfal: "Pe cine reprezintă Horia Sima, dacă nici grupul de la Berlin, în numele căruia s-a întors în țară, nu-l recunoaște?" Tulburarea era mare în sală. Am reușit să-mi păstrez calmul, deși fierbeam de indignare contra autorului scrisorii, care fugise din fruntea comandamentului legionar din Berlin. Repudiat de camarazii din Germania, acum trebuia să fiu dezavuat și la București, pentru ca să se dărâme întreg edificiul legionar și mișcarea să intre definitiv sub ascultarea Palatului.

 

Alecu Ghica a priceput că e momentul lui să intervină. Se ridică și citește scrisoarea Profesorului Codreanu: "Horia Sima este singurul îndreptățit să angajeze politic mișcarea". Semnat, Profesorul Ion Zelea Codreanu, șeful spiritual al Legiunii. A fost ca un duș rece pentru grupul care credea a fi câștigat partida. Echilibrul se restabilise, anulând efectul scrisorii de la Berlin. Atunci se ridică inginerul Virgil Ionescu, căruia, se pare, nu-i convenea scrisoarea Profesorului și spune că scrisoarea Profesorului Codreanu nu poate fi luată în considerare, deoarece Profesorul nu are nici o calitate de a interveni în conducerea mișcării. Pe timpul Căpitanului, Profesorul nu a îndeplinit nici o funcție în mișcare, fiind utilizat de Căpitan exclusiv pentru darul său oratoric, în perioada campaniilor electorale. În continuare, inginerul Virgil Ionescu a deschis problema succesiunii după moartea Căpitanului. Cine să conducă mișcarea? El crede că cei mai îndreptăți de a lua conducerea mișcării sunt cei trei supraviețuitori de la Râmnicu-Sărat. Ei sunt aceia care au împărtășit ultimele clipe cu Căpitanul și sunt depozitarii ultimelor dorințe. Propunerea lui Virgil Ionescu a fost primită cu răceală de adunare. A urmat o tăcere mormântală.

Toată lumea știa că atât Virgil Ionescu cât și Radu Budișteanu și-au salvat viața numai grație unor intervenții de familie.

 

Au urmat și alți oratori, între care și Ilie Gârneață, care nu au adus nimic nou în dezbatere și cereau doar să se clarifice chestiunea demisiei mele din guvern, "pentru a ști unde mergem".

În orice caz citeam pe fețele lor crispate teama ce reușise să le-o insufle cei trei miniștri, cu aluzia la o redeschidere a prigoanei, o teamă aproape fizică, care le aducea aminte de groaza din lagăre și închisori, de unde marea majoritate a camarazilor lor nu s-au mai întors. Pe cât de ușor

obținusem aprobarea tuturor când le-am cerut înscrierea în Partidul Națiunii, pe atât de greu era acum să-i determin la o poziție prudentă în colaborarea cu Regele. Era penibil pentru mine să mă apăr pentru un act care, în fond, salva linia mișcării, dar era penibil să-i văd și pe ei trăgându-mă la răspundere pentru faptul că am părăsit un guvern pe care-l controlam și care va provoca țării grave pierderi teritoriale.

 

La sfârșitul tuturor intervențiilor, m-am ridicat și eu să vorbesc. Priviri scrutătoare din toate părțile.

Ce voi spune? Situația mea nu era deloc ușoară. Nu puteam spune tot ce aveam pe suflet, cum aș fi vrut. Trebuia să evit cu orice preț o ieșire contra Regelui. Noveanu și Budișteanu atât așteptau. Să fac imprudența să atac pe Rege, pentru a exclama triumful: "Nu v-am spus noi că Horia Sima ne bagă într-o nouă prigoană? Ascultați din gura lui ce spune. Toată politica noastră de destindere din țară se poate termina într-o nouă tragedie".

Un cât de voalat atac contra Regelui și ar fi biruit punctul lor de vedere. Dar dacă nu sunt contra Regelui de ce am părăsit guvernul? Trebuia să explic motivele demisiei mele, fără să mă ating de Rege. Mă găseam între Scylla și Caribda. Trebuia să navighez cu multă prudență între cele două stânci. Trebuia să dau versiunea reală a evenimentelor, dar într-o formă care să nu pară a fi o luare de poziție contra Palatului. Încerc să reconstitui din memorie acest discurs:

 

"Camarazi, le-am spus, nu sunt orator. Dar voi face efortul ca să vă explic cât mai clar motivele plecării mele din guvern.

D-voastră știți că am acceptat și eu, ca și D-voastră, după eliberarea mea, politica destinderii. D-voastră știți că eu am lărgit chiar politica destinderii, transformând-o într-o politică de colaborare cu regimul. Am participat la formarea Partidului Națiunii și am dat cunoscutul apel, pe care l-ați semnat marea majoritate a celor prezenți. Mai mult decât atâta. Am fost primul legionar care am participat la un guvern al Majestății Sale. Am fost Subsecretar de Stat în guvernul Tătărăscu și apoi ministru în guvernul Gigurtu.

Dacă astăzi se găsesc trei miniștri legionari în guvern, aceasta se datorează tot drumului deschis de mine. Sunt tot atâtea dovezi că relațiile dintre mișcare și regim s-au normalizat.

Asta nu înseamnă că nu vor mai exista în viitor diferende cu Palatul, divergențe de păreri, dar ele vor fi tratate de noi exclusiv cu mijloacele politice, fără a brusca situațiile. Era violențelor s-a încheiat cu consimțământul ambelor părți.

 

Acum, care a fost cauza demisiei mele precipitate? Nu am făcut-o cu inimă ușoară și mi-am dat seama că nu vor lipsi între legionari temerile pe care le-ați exprimat D-voastră astăzi. Baza înțelegerii între mișcare și regim, încă de la primele tratative, a fost greaua situație externă a țării, amenințată să fie sfârtecată de vecini. S-a făcut apel la patriotismul mișcării și noi care am fost crescuți în cultul patriotismului nu puteam răspunde decât afirmativ acestui apel, uitând ce-a fost în trecut, pentru ca, umăr la umăr cu Regele, să apărăm fruntariile amenințate. Tot ce s-a realizat de la eliberarea mea și până la intrarea mea în guvern, s-a făcut pe baza acestei înțelegeri și după cum poate constata oricine, m-am angajat în această direcție cu toată hotărârea.

 

Pentru ducerea la bun sfârșit a acestei sarcini, am cerut însă un lucru elementar, o condiție sine qua non, ca să ne putem îndeplini mandatul nostru de apărători ai pământului strămoșesc. Trebuie să i se acorde mișcării o poziție de primul rang în politica țării. După pierderea Basarabiei și Bucovinei de Nord, numai un guvern de componență legionară putea să abordeze cu succes la Berlin și Roma chestiunea revendicărilor maghiare și bulgare, deoarece mișcarea a fost singura organizație din România care a susținut permanent o politică de alianță cu Axa Roma-Berlin. Este normal, este logic că acei care au reprezentat acest punct de vedere în politica externă să fie chemați acum să trateze cu Puterile Axei. Suntem dispuși să ne înfruntăm, cu furtuna de la hotare, dar cu condiția să ni se pună la dispoziție și mijloacele de a înfrunta această furtună. Nu am cerut un guvern legionar pur, ci un guvern de predominanță legionară, în care o serie de posturi-cheie să fie încredințată mișcării.

 

Am plecat din guvernul Gigurtu pentru că Palatul nu a dat un răspuns satisfăcător acestei chestiuni fundamentale. Toată lumea își dă seama de slăbiciunea guvernului Gigurtu. Cu acest guvern nu se poate da cu succes bătălia de apărare a fruntariilor țării. Iar rolul nostru în acest guvern este minor. Suntem așa zicând a cincea roată la car. În loc de un guvern precumpănitor legionar, ni s-au oferit niște posturi secundare, din care nu putem influența politica generală a țării. Mișcarea legionară a fost pur și simplu exclusă din convorbirile cu Roma-Berlin. Alții vorbesc în numele nostru, iar noi am fost reduși la rolul de suport al acestora. Suntem o anexă a unui guvern care știm că nu e capabil să apere interesele țării, așa cum am pute-a noi face. Riscăm așadar să fim co-răspunzători* la sfâșierea hotarelor țării, interzicându-ne în același timp să participăm la bătălia pentru apărarea lor.

 

Am declarat că n-am nimic împotrivă să ia guvernul acei ce au susținut politica externă titulesciană, care ne-a adus la acest dezastru. Să vină la guvern D-nii Maniu și Brătianu, să ia guvernul D-l Gafencu, care a acceptat garanțiile engleze. Să descurce ei situația externă. Dar nu e corect să fie folosită mișcarea pentru a plăti păcatele unei politici făcute de alții.

 

Ce m-a determinat așadar să părăsesc guvernul? Bazele colaborării noastre cu regimul au fost alterate. Se face apel la patriotismul nostru, ni se cere să facem front cu toți Românii pentru apărarea granițelor, dar, în același timp, ni se leagă mâinile. Suntem prizonierii unui guvern care face politica țării peste capul nostru.

 

Asta nu înseamnă că am contra Regelui. Interpretarea anumitor camarazi este greșită. Este o luare de atitudine în cadrul ce ni-l permite ordinea legală a Statului, așa cum e configurată astăzi. A demisiona dintr-un guvern, nu înseamnă a fi contra factorului constituțional. E o deosebire de opinii care mâine se poate aplana. Obiectivul pentru care lupt eu acum este de a convinge forurile competente să accepte formarea unui guvern de salvare națională, care nu poate fi decât un guvern constituit pe bază legionară. Regele ia anumite decizii, dar suferă și el o serie de influențe. Înțelegem să ne exercităm și noi influența noastră la Palat, pentru a promova formula preconizată de noi. Asta e tot. Nu suntem contra regelui și nu punem în discuție politica destinderii.

 

În consecință, nu trebuie să ne temem de o nouă prigoană, cum s-au exprimat unii camarazi, pentru că nu există nici un motiv real ca această prigoană să se dezlănțuie. Cu demisia mea nu am depășit cadrul legal al Statului. E un act politic și nimic mai mult. Nu văd motivele.

 

Dar chiar dacă ar fi așa, chiar dacă prin absurd s-ar dezlănțui o nouă prigoană, între a suferi această prigoană și a apăra linia mișcării de compromisuri, nu avem altă alegere. A rămâne în acest guvern, așa cum este el constituit astăzi, ar însemna să angajăm răspunderea mișcării în pierderi teritoriale grele, ceea ce ne-ar îngropa istoricește.

După ce au murit cei mai buni dintre noi, nu avem nici un motiv să nu urmăm drumul lor de sacrificiu, dacă acesta ar fi prețul necompromiterii noastre.

 

De când am intrat în mișcare, camarazi, ne-am logodit cu moartea. Chiar cântecul nostru spune "moartea, numai moartea legionară ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunți". Aceasta e viața noastră, a riscului și a primejdiei continue. Pe acest drum ne-am angajat fără posibilitate de întoarcere.

 

Dar revin și repet, camarazi. Demisia nu înseamnă o luare de atitudine contra Regelui, ci o luare de atitudine contra unei anumite politici ce vrea să ni se impună de la Palat, politică la a cărui formulare participă și alți factori decât Regele. Sunt anumite influențe care se exercită în sferele Palatului și care sunt dăunătoare mișcării. Noi combatem această influență și cerem să fie pusă mișcarea în condiții să-și îndeplinească misiunea ei salvatoare în politica externă".

 

 

Pe măsură ce vorbeam, atmosfera din sală se schimba. Frunțile s-au descrețit, ochii s-au îmbunat și am simțit cum inimile tuturor băteau la unison. Cuvântarea s-a încheiat cu un ropot de aplauze. Entuziasmul a fost așa de mare încât i-a cucerit și pe Noveanu, Bidianu și Budișteanu. Uitând pentru o clipă ceea ce ne separa și pentru ce au convocat această adunare, au decis unanim să adere și ei la textul demisiei mele. Și așa se face că, a doua zi, a fost răspândită demisia mea, cu un codicil semnat de cei trei miniștri. Era un nou angajament, de astă dată public, că vor părăsi și ei guvernul.

 

Când am părăsit casa lui Budișteanu, toți m-au salutat cu dragoste. Trecând pe lângă Radu Gyr, mi-a strâns mâna zicându-mi: "Iartă-mă. Nu știam cine ești". Lui Vasile Posteucă îi străluceau ochii de bucurie. "Am trăit o zi mare. Să dea Dumnezeu să fie bine".

 

9. Constituirea Forului Legionar

 

Într-o lună de zile s-au produs evenimente de importanță capitală pe plan legionar:

– În 13 Iunie sunt eliberat de la Direcția Generală a Siguranței;

– În 28 Iunie intru în guvern;

– În 14 Iulie mă înfrunt cu coaliția Noveanu-Budișteanu și salvez unitatea mișcării.

 

Toate aceste momente își au locul și însemnătatea lor în drumul spre victorie al Legiunii. Cu eliberarea mea, elemente de front ale mișcării și-au regăsit încrederea în luptă și unitatea de comandă. Intrând în guvern, am scos mișcarea de la periferia politicii românești, unde fuseserăm izgoniți de la începutul prigoanei carliste, și am introdus-o în circuitul vieții publice, la egalitate cu celelalte partide. Tendințele centrifugale din mișcare au fost oprite să se dezvolte grație intervenției mele în casa lui Budișteanu.

 

– Nu știam că ești și orator, mi-a spus Stoicănescu după plecarea de la Budișteanu.

 

– Nu sunt orator, i-am răspuns, și în alte împrejurări aș fi dar un examen lamentabil. M-a inspirat Dumnezeu ca să vorbesc pe înțelesul tuturor, pentru că acolo se juca destinul Legiunii. O Legiune împărțită în clanuri, și-ar fi pierdut orice valoare politică și la urmă s-ar fi dezagregat.

 

De mai multă vreme Colonelul Zăvoianu mă tot îndemna să constitui un organism central, un fel de for legionar, alcătuit din fruntașii mișcării, unde să se dezbată toate problemele ce se vor ivi în Legiune sau în domeniul politic. L-am tot amânat, dându-i răspunsuri evazive, încât omul, pe bună dreptate, putea să-și închipuie că refuz constituirea acestei instanțe supreme, pentru că nu vreau să se exercite asupra mea nici un control. Nu era așa. Un alt motiv mă împiedica. Eu eram legat de Partidul Națiunii. De vreme ce am participat la formarea acestui partid, cu un număr mare de camarazi, nu mai puteam în același timp să întreprind acțiuni politice paralele. Un for legionar, așa cum propunea Colonelul Zăvoianu, contravenea ființei Partidului Națiunii. De aici ezitările mele și nu pentru că nu i-aș fi recunoscut utilitatea. Nu vroiam să dau prilej Palatului să mă acuze de nelealitate. Partidul Națiunii era înzestrat cu un mecanism represiv, pentru eventualitatea că se desfășurau activități politice contrarii.

Eu am protestat contra acestor paragrafe penalizatoare, dar n-am reușit să le înlătur și ele au rămas în vigoare, putând fi aplicate și nouă, acelora care am pus bazele Partidului Națiunii. A crea un for legionar, echivala cu un început de reconstituire a mișcării, ceea ce era pasibil să fie sancționat de legile regimului. Era cu totul altceva dacă eu, cu titlul individual, luam contact cu alți camarazi pentru a discuta problemele Legiunii, dar situația putea să ia alt aspect dacă la Palat s-ar fi aflat de existența unui organ diriguitor al mișcării.

 

Am luat în considerare propunerea Colonelului Zăvoianu abia după adunarea legionară din casa lui Budișteanu. Eu nu încălcasem până atunci legile în vigoare, dar iată că vine grupul Noveanu și, probabil cu știrea Palatului, convoacă o adunare a căpeteniilor legionare, cu scopul ca să obțină dezavuarea mea. Lovitura n-a reușit, dar faptul că Noveanu, Bidianu și Budișteanu s-au încumetat să țină această adunare, contravenind legislației în vigoare, am tras și eu concluziile mele:

 

1. De vreme ce Noveanu și-a îngăduit să convoace o adunare legionară de oarecare proporții, pot și eu să-mi dau consimțământul la realizarea unei reuniuni mult mai restrânse.

 

2. Adunarea de la Budișteanu demonstra urgenta necesitate de a se constitui Forul Legionar, propus de Colonelul Zăvoianu. Nu mai era timp de pierdut. Căpeteniile legionare care au participat la consfătuirea din casa lui Budișteanu puteau fi din nou manipulate în buna lor credință, fie de aceleași persoane fie de alții. Pentru a-i feri să mai alunece într-o direcție dăunătoare intereselor mișcării, care se identificau în acel moment cu cele mai vitale interese ale țării, trebuia să se constituie cât mai în grabă această instituție. Odată integrați în acest for, fruntașii Legiunii nu vor mai avea senzația că sunt abandonați, că fac eu politica mișcării peste capul lor și fără știrea lor, că cine vorbește în numele lor nu este autorizat de ei și că ei nu știu unde merge mișcarea.

 

Primejdiile persistau, căci una era Noveanu când convoca o adunare și alta eram eu. Noveanu nu era de temut la Palat, în vreme ce toate mișcările ne erau urmărite. Dar dacă lăsam curentele din mișcare să se dezvolte la voia întâmplării, primejdiile erau și mai mari.

Se putea ivi o nouă constelație de forțe care să provoace o ruptură. Între două riscuri am optat pentru cel ce mi s-a părut mai mic. Acum era momentul să se constituie Forul, acum după limpezirea situației interne din mișcare și refacerea unității ei.

 

Unitatea mișcării fusese asigurată până acum exclusiv prin eforturile mele individuale, prin numeroasele mele întâlniri cu legionarii, prin multi-prezența mea, prin intervențiile mele, unde se producea un început de destrămare, cum a fost și cazul cu adunarea de la Budișteanu, dar această situație "de unul singur" nu se putea prelungi multă vreme. Șefii legionari, chiar și cei atașați de mine, vroiau să cunoască evenimentelor și să fie consultați asupra măsurilor ce trebuiau luate, pentru a pune mișcarea la adăpost de primejdii și a-i asigura eficacitatea politică.

 

Cum se prezenta mișcarea până la constituirea Forului Legionar?

 

Existau în București o serie de grupe, de mici centre, care își disputau între ele întâietatea. Primul grup pe care l-am descoperit la eliberarea mea era grupul Dr. Noveanu, Dr. Rudeanu și Bidianu. Budișteanu nu făcea parte din acest grup. El s-a atașat lui Noveanu ulterior, după ce a fost numit ministru. Primii trei formau un bloc, erau bine văzuți la Palat și chiar Regele mi-a vorbit elogios de ei. M-am întâlnit de câteva ori cu ei, mai ales la masa de seară, și am discutat într-un ton cordial problemele la ordinea zilei, dar fără a ne lua angajamente concrete.

Dr. Rudeanu a ieșit apoi din combinație, nu știu pentru ce, și a dispărut chiar de la suprafața vieții politice.

 

Un alt centru care aspira la orientarea mișcării se afla sub conducerea lui Andrei C. Ionescu, vechi legionar. Avea ca reprezentanți principali, în afară de Andrei Ionescu, pe Dr. Nicolae Roșu și pe Fănică Anastasescu. Acest grup nu avea greutate în mișcare. Andrei Ionescu era împiedicat de propria lui funcție ca să fie mai activ. Funcționar la Cameră, nu-și putea manifesta legionarismul său decât cu oarecare prudență, pentru a nu-și pierde postul. Dar chiar în situația asta, încă de pe timpul Căpitanului, adusese neprețuite servicii mișcării. Dr. Nicolae Roșu, medic, scriitor și ziarist în același timp, nu era încadrat în mișcare. Era un prieten al mișcării și a scris pagini frumoase despre Legiune și Căpitan. Fănică Anastasescu era un legionar "sui generis". Nici el nu era în cadrat formal în mișcare, deși făcea regulat toate lagărele și închisorile. El se considera "prieten al căpitanului", participa la toate activitățile legionare și se comporta cu o lealitate desăvârșită.

Această grupare privea cu simpatie acțiunea mea, grație lui Andrei Ionescu, care mă cunoștea din epoca studenției, când fusesem inițiat de el în mișcare. Pe Dr. Nicolae Roșu nu l-am cunoscut până în momentul când l-am întâlnit la o ședință a acestui grup. Mi-a vorbit și el, coincizând în vederi cu Colonelul Zăvoianu, de necesitatea creării unui For Legionar.

 

Într-un mănunchi aparte s-au grupat oamenii mai în vârstă din mișcare, Colonelul Zăvoianu, farmacistul Aristotel Gheorghiu de la Râmnicu-Sărat și avocatul Constantin Popescu-Buzău. Aceștia erau oamenii cu experiență politică, care pricepeau repede manevrele Palatului și reacționau cu precizie, ori de câte ori era în joc integritatea mișcării. Toți comandanții legionari, au fost de mare folos în perioada de consolidare a mișcării.

 

Mai puțin sigur era grupul Oborenilor, a cărui figură centrală era Petrică Bolintineanu. Din acest grup mai făceau parte Comandantul Legionar Petre Țocu de la Galați și Titi Cristescu, recent întors din Germania. Înclinau spre grupul Noveanu și la adunarea din casa lui Budișteanu m-au primit cu răceală. După cuvântarea mea, și-au schimbat atitudinea distanțându-se de Noveanu. De atunci relațiile mele cu acest grup s-au normalizat și am fost deseori în casa lui Bolintineanu.

 

Comandanții Bunei Vestiri nu formau un bloc. Radu Mironovici era câștigat de partea lui Noveanu. Ilie Gârneață și Mile Lefter nu aveau un punct de vedere bine precizat. Oscilau între diferite curente. La adunarea de la Budișteanu, înclinau de partea lui Noveanu, pentru ca, după explicațiile mele, să aprobe teza mea și să-l abandoneze. De atunci nu ne-am mai despărțit. Corneliu Georgescu nu era la București. Stătea cu familia la Miercurea Sibiului și a descins în Capitală abia în prima jumătate a lunii August. Tot așa Iasinschi. Stătea la Rădăuți și cobora foarte rar la București. Eu nu l-am văzut decât de două ori: când cu încercarea lui de împăcare între mine și Noveanu și apoi în preajma lui 3 Septembrie.

 

Virgil Ionescu deschisese un fel de salon politic, la care invita legionari și altă lume. El rămăsese oarecum singur. Budișteanu trecuse de partea lui Noveanu, iar Doctorul Șerban Milcoveanu nu-l urma. Acesta formase un grup al medicilor legionari, care sprijinea acțiunea mea. Deși invitat insistent, nu m-am dus niciodată în casa lui Virgil Ionescu, deoarece știam că tot ce se vorbește acolo, ajunge la Palat.

 

Marea majoritate a Răzleților erau cu mine. Principalii mei colaboratori în acțiunea ce-o desfășuram erau din sânul lor: Radu Ghenea, Horia Cosmovici, Alexandru Ghica și Dr. Alexandru Popovici. Influența acestui grup era considerabilă și în înalta societate a Capitalei. Elementele de luptă de la Răzleți se concentrase în jurul lui Ilie Niculescu.

Aceștia formau un grup aparte oricând să intre în acțiune. În sfârșit, Dr. Iosif Dumitru își avea raza lui de influență la Răzleți. El lucra de obicei cu Constantin Stoicănescu, cu Fănică Anastasescu și cu scriitorul Constantin Gane.

 

Dacă se constituia acum Forul Legionar, el apărea ca o încoronare a unor sforțări de a reface unitatea mișcării, grav zdruncinată prin moartea Căpitanului și a majorității elitei legionare. Acest For nu reprezenta un grup local de presiune, cum puteau fi considerate celelalte fracțiuni, ci o sinteză a unor curente și aspirații care convergeau spre unitate și își găseau expresia lor naturală în acest organism suprem. Atât provincia cât și Capitala garantau prin masiva lor adeziune viabilitatea acestui For.

 

I-am comunicat Colonelului Zăvoianu că sunt de acord cu ideea lui și, împreună cu el, am fixat locul, ziua și persoanele care să fie invitate.

Colonelul și-a oferit cu toată bunăvoința casa lui din General Berthelot 100, ca loc permanent de reuniune al Forului Legionar. Nu-mi aduc aminte ce zi a fost când s-a ținut prima ședință, dar, în orice caz, la scurt interval după adunarea din casa lui Budișteanu. Ne întâlneam săptămânal și chiar mai des dacă se ivea vreo chestiune urgentă. Nu s-a procedat propriu-zis la o constituire formală și mai ales ne-am ferit să întocmim vreun act, ci ne-am adunat cu toții în jurul aceleiași mese, pentru adezbate în modul cel mai liber situația politică a țării și a Legiunii.

Prezida de obicei Colonelul Zăvoianu.

 

Așa cum s-a mărit Forul prin adăugiri succesive, a avut la începutul lunii Septembrie următoarea configurație: Colonelul Zăvoianu, Aristotel Gheorghiu, Constantin Popescu-Buzău, Ilie Gârneață, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu (când venea în Capitală), Vasile Iasinschi (când venea în Capitală), Mile Lefter, Horia Sima, Constantin Stoicănescu, Nicolae Petrașcu (când venea în Capitală), și Prof. Traian Brăileanu.

 

Profesorul nu participa la ședințe, dar a fost informat de constituirea Forului Legionar și și-a dat aprobarea.

 

10. Problema șefiei

 

Veleități la șefia mișcării s-au manifestat puține în vara anului 1940, iar când totuși s-au exprimat, au fost exprimate cu răceală și indiferență.

 

Singurul care a pretins în mod decis șefia Legiunii a fost Virgil Ionescu, în memorabila ședință din casa lui Budișteanu. Cum am văzut, nimeni n-a fost încântat de această propunere.

 

Noveanu vroia să se împartă răspunderile conducerii legionare în două sfere: partea politică și partea spirituală, iar el să fie ales exponentul politic al mișcării.

 

Profesorul Codreanu se intitula șef spiritual al mișcării și îmi lăsase mie reprezentarea ei politică. Titlul ce și-l luase Profesorul nu crea probleme Legiunii, deoarece Profesorul nu participa direct la lupta politică și nici nu se amesteca în organizație.

 

După ce a ajuns ministru și și-a legat definitiv soarta de Regele Carol, în August 1940, Radu Budișteanu căzuse și el în tentația șefiei. Umbla prin țară și din discursurile oficiale ce le ținea, reieșea că este singurul îndreptățit să ia conducerea mișcării.

 

Dintre figurile principale ale Legiunii rămase în viață nu am auzit pe nimeni reclamând conducerea Legiunii. Nici întemeietorii mișcării, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneață, nici Mile Lefter și nici Vasile Iasinschi nu au pretins în această perioadă că li se cuvine să ia locul Căpitanului. Până la eliberarea mea, Noveanu acaparase frontul politic, iar toți cei mai de sus acceptaseră această situație de fapt.

 

Dacă ne întrebăm de ce între fruntașii Legiunii din Capitală și provincie se manifesta atât de puțin interes pentru conducerea mișcării, trebuie să avem în vedere împrejurările nesigure de atunci. Afară de legionarii care gravitau în orbita Palatului, nimeni nu era dispus să-și asume răspunderea supremă, deoarece exercițiul corect al conducerii era legat de mari primejdii și de mari dificultăți. Țara era azvârlită pe masa de operație pentru a fi amputată teritorial.

Într-adevăr se putea întâmpla una din două cu Șeful Legiunii în funcție* în vara anului 1940: sau aluneca definitiv în orbita Palatului și atunci se descalifica, tăindu-se de bazele mișcării, cum s-a întâmplat cu Noveanu, Bidianu și Budișteanu, sau risca să fie din nou arestat, dacă s-ar fi opus politicii Regelui. Cu toată destinderea ce exista, Regele putea reveni oricând la metodele de teroare. Aparatul executiv era intact și era în mâna lui.

 

În ce mă privește, a trebuit să țin seamă la fiecare pas de aceste realități. Corabia Legiunii naviga între Scylla și Caribda și eu trebuia să fiu atent permanent la cele două stânci, nu numai la cele văzute, dar mai ales la cele nevăzute.

 

Șefia Legiunii nu m-a preocupat niciodată. Nu am îndemnat pe nimeni să mă susțină sau să-mi netezească drumul spre conducere. Nici cea mai ușoară aluzie nu s-a auzit din gura mea și nici celor mai apropiați camarazi ai mei nu le-am spus ceva. Aș fi considerat un sacrilegiu față de Căpitan și față de cei morți să mă ocup de această chestiune. În comandamentele legionare care s-au perindat în anul 1938 totdeauna am avut roluri subordonate. Conducerea Comandamentului de prigoană au avut-o succesiv Radu Mironovici, Ion Belgea, Ion Antoniu, Iordache, Constantin Papanace și Vasile Christescu. La Berlin, când s-a reconstituit Comandamentul, șeful nostru era Preotul Dumitrescu-Borșa. Când mi-a propus Papanace, în Decembrie 1939, să iau conducerea grupului Berlin, am refuzat.

 

După eliberarea mea din arestul Siguranței, mi-am făcut datoria zi de zi și clipă de clipă, fără să aduc vreodată vorba de "cine de conducă mișcarea". Era treaba timpului și a camarazilor să dezlege această problemă. Am dus o luptă loială și dezinteresată, nu de șefie, ci pentru a ușura soarta nefericitului nostru popor, lovit din toate părțile și fără nici un sprijin extern.

Am apărat mișcarea pentru a nu ajunge o unealtă a unei politici făcute de alții și a-și pierde prestigiul în fața poporului. Dacă mai târziu am fost aclamat de mulțimile legionare și căpeteniile mișcării m-au considerat vrednic să fiu succesorul Căpitanului, aceasta se datorează exclusiv aprecierii lor.

 

11. Jocul german

 

După numirea mea în guvernul Gigurtu, l-am văzut din nou pe Hermann von Ritgen, în locul unde ne întâlneam de obicei, în casa lui Greceanu. M-a felicitat călduros, considerând intrarea mea în guvern nu numai o victorie a Gărzii de Fier, ci și un indiciu al orientării regimului spre Axă.

Din interiorul guvernului, voi avea prilejul să contribui și mai mult la îmbunătățirea relațiilor româno-germane.

 

Mi-a comunicat apoi că în ultimele lui rapoarte la Berlin a comentat în termeni elogioși acțiunea mea, descoperind în mine, cu toată vârsta tânără, un om conștient și responsabil. I-am mulțumit pentru interesul ce-l arăta mișcării legionare, căci eu nu sunt decât o expresie a ei, și sper că organizația din care fac parte, care a plătit cu grele sacrificii atașamentul ei față de Axă, va fi consultată la Berlin când se va pune problema creării noii ordini europene.

 

Mare mi-a fost mirarea când întâlnindu-mă cu el, după ultima mea audiență la Rege din 7 Iulie ș după ce luasem decizia să demisionez, chiar în după masa acelei zile, că nu mai era atât de încântat de intrarea mea în guvern. "Poziția D-tale e prea mică, prea neînsemnată în acest guvern".

Declarația lui nu mi-a displăcut în acel moment, când eram cu scrisoarea de demisie în buzunar.

 

Am încercat să caut tâlcul acestei schimbări. Fără îndoială, în intervalul de câteva zile de la prima declarație, Von Ritgen primise noi instrucțiuni de la Berlin, care nu coincideau cu punctul de vedere anterior, iar, ca funcționar conștiincios, a reprodus vocea stăpânului său. Cum era mai bine pentru guvernul german și politica ce-o urmărea în bazinul dunărean? Să fie reprezentată mișcarea legionară în guvern sau să nu fie? Dacă mișcarea se alinia total cu regimul, atunci se crea un front românesc unitar în România, care ar opune rezistență la Berlin și Roma în chestiunea revendicărilor maghiare și bulgare.

Dacă însă mișcarea rămânea în afara combinației guvernamentale existente, atunci Berlinul dispunea de un instrument de presiune pentru a sili pe Regele Carol să accepte orice partaj i-ar fi cerut Puterile Axei.

 

Aceste reflecții m-au determinat să continui campania de răsturnare a guvernului Gigurtu cu și mai multă vigoare, considerând că orice întârziere crează daune ireparabile țării. Evident, mișcarea nu putea accepta să formeze front comun cu Regele Carol în condițiile ce ni le oferea acesta în guvernul Gigurtu. Eram la remorca acestui guvern, cum se găseau și cei trei miniștri legionari, deoarece în aceste condiții nu puteam servi intereselor adevărate ale României, nu ne puteam valoriza potențialul politic și ideologic la Berlin și Roma, când s-ar fi tratat chestiunea frontierelor.

Numai un guvern de clară componență legionară ar fi putut îndeplini rolul de paladin al țării, în fața Puterilor Axei. în condițiile ce ni le oferea Regele în guvern, deveneam un simplu al camarilei, care era dispusă să cedeze oricât din trupul țării pentru a salva regimul de la prăbușire. Un front unit Rege-mișcare ar fi fost eficace numai dacă influența mișcării legionare ar fi fost preponderentă în acest front, căci numai în acest caz putea să azvârle în bătălia de apărarea frontierelor toată greutatea ei politică și ideologică. Mă gândeam, ce păcate uriașe își mai azvârlea Regele Carol asupra lui peste cele precedente, când și în acest ceas de mare strâmtoare națională nu se gândea decât la el și camarila lui.

 

Întrezăream încă de atunci că guvernul german nu e sincer cu noi, că nu vroia ascensiunea mișcării la putere, ci utilizarea ei doar ca instrument de presiune contra Regelui Carol, până ce va fi cedat în chestiunea frontierelor. Experiențele noastre precedente cu Berlinul nu erau deloc încurajatoare însă de pe timpul Căpitanului, când l-au lăsat să fie răpus de călăii lui Carol. Un cuvânt răspicat rostit de atunci de Hitler, în întâlnirea de la Berchtesgaden cu Regele Carol, i-ar fi putut salva viața.

 

Și după litigiul frontierelor va fi rezolvat, ce va fi? Vor colabora Germanii cu Regele Carol, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în România? Ca și cum Căpitanul nu ar fi zăcând sub lespedea de la Jilava și elita legionară nu ar fi fost masacrată? Ne-ar fi abandonat pur și simplu și ar fi acceptat încadrarea României în Axă cu Regele Carol pe tron? Nu puteam crede, dar faptele erau aici, provocându-mi teribile îndoieli.

Situația noastră era cum nu se poate mai tragică. Pentru Regele Carol nu eram decât un aliat marginal, cu ajutorul căruia spera să câștige favoarea Berlinului, iar pentru Berlin eram tot un aliat marginal, de care se putea servi pentru a obține dominația în sud-estul european.

 

12. Din nou la Palat

 

După sfârșitul norocos al adunării din casa lui Budișteanu, m-am gândit că este momentul să calc din nou pragul Palatului, pentru a explica și aici atitudinea mea și a îndepărta interpretările răuvoitoare. Nu speram să obțin o nouă audiență la Rege, dar aș fi fost mulțumit să fiu primit de Ministrul Palatului, Urdăreanu, care, la rândul lui, va comunica Regelui convorbirea avută cu mine.

 

Mă prezentam la Palat cu succesul avut în casa lui Budișteanu. Fără îndoială că Regele fusese informat de modul cum s-a desfășurat ședința, de declarațiile mele și de faptul că nu l-am atacat, ci, dimpotrivă, mi-am reînnoit atașamentul pentru Tron și Dinastie.

Eșecul acțiunii Noveanu nu putea fi pe planul Palatului. În loc să fiu dezavuat, cum se aștepta camarila, mă întorsesem mai puternic de la această adunare. Câștigasem bătălia unității, iar miniștrii legionari în funcție, sub presiunea stării de spirit din sală, se asociase cu mine, iar demisia mea, completată cu codicilul lor, circula în tot Bucureștiul.

 

Am pătruns la Urdăreanu mult mai ușor decât credeam. A fost suficient să mă prezint Colonelului Rusescu, șeful său de cabinet, pentru ca acesta, după ce-a telefonat, să-mi comunice să mă pot prezenta Domnului Ministru. Nu m-a însoțit nimeni și nu am întâlnit nici o pază în drumul meu. Prin coridoarele Palatului am circulat singur până la cabinetul lui Urdăreanu, care știam unde este de la audiențele precedente.

 

Mă așteptam să găsesc un Urdăreanu agresiv, care să mă acopere cu un potop de învinuiri. Dimpotrivă l-am găsit calm și plin de bunăvoință, ca și cum demisia mea nu l-ar fi afectat prea mult. Am pus această moderație, care nu concorda cu sentimentele lui rele, pe socoteala rezultatului obținut în casa lui Budișteanu.

Nu numai că nu eram contestat de nimeni în țară, dar reprezentam acum întreaga mișcare, inclusiv pe miniștrii legionari care se aflau încă în guvern.

 

– D-le Sima, ne-ai pus într-o situație grea prin demisia D-tale, după ce noi ți-am acordat toată încrederea.

Majestatea Sa Regele este mâhnit de purtarea D-tale. Nu se aștepta ca generozitatea cu care a tratat D-tale să fie răsplătită în modul acesta.

 

– D-le Ministru, am avut prilejul acum câteva zile să stau de vorbă cu D-l Moruzov, care este unul dintre intimii Palatului. Fără îndoială că dânsul v-a informat de răspunsul meu la aceeași problemă pe care mi-o puneți D-voastră acum. Nu pot decât să repet ceea ce i-am comunicat și Domnului Moruzov.

 

Lealitatea mea și a camarazilor mei față de Majestatea Sa Regele nu este pusă în discuție prin demisia mea. Neînțelegerea este de ordin politic, este o divergență de păreri în cadrul regimului, repet în cadrul regimului, referitor la modul cum a rezolvat Majestatea Sa Regele criza de guvern. Noi n-am înțeles să fim în orice guvern, numai de dragul de a fi miniștri, ci într-un anumit guvern, de o anumită structură, de unde să putem acționa cu toată energia pentru apărarea fruntariilor țării. Nu ni s-a oferit oportunitatea de a ne servi țara, eu am preferat să mă retrag, așteptând ca Majestatea Sa Regele să se convingă de dreptatea punctului nostru de vedere.

Nu suntem dispuși să ne măcinăm în această perioadă ingrată, fără ca sacrificiul nostru să servească la ceva, fără ca el să se compenseze cu rezultate favorabile în politica externă. Să vină D-nii Maniu și Brătianu la guvern și să aranjeze ei lucrurile la Berlin și Roma, ei care, cu politica lor titulesciană, au pregătit dezastrul de astăzi.

 

Asta e tot. Nu ne putem îndeplini misiunea noastră salvatoare în guvern, rămânem pe dinafară, așteptând să treacă această perioadă critică. La capătul ei, după ce litigiile teritoriale vor fi rezolvate, Majestatea Sa Regele va avea nevoie de tineretul legionar pentru refacerea țării.

 

Cu tot respectul cuvenit, nu pot totuși să avertizez pe Majestatea Sa Regele că * cu guvernul Gigurtu pierderile teritoriale vor fi mult mai mari decât dacă noi am fi în fruntea guvernului. Hitler va căuta să pedepsească România pentru politica ei anterioară și nu va avea cine să se opună. Mișcarea Legionară ar fi dus o politică de demnitate națională, obligând pe Hitler să fie mai moderat și mai prudent în deciziile lui, știind că noi nu suntem dispuși să acceptăm orice ni s-ar cere pentru a fi primiți în Axă.

 

– Bine, D-le Sima, am înțeles punctul D-tale de vedere și îl voi comunica Majestății Sale Regelui. Dar ce facem cu Partidul Națiunii? Ai văzut că eu m-am retras și Gigurtu a fost numit și șef de stat-major al partidului.

 

– Partidului Națiunii nu se poate organiza, cu tot impulsul dat de mișcare, pentru că nu s-a acceptat programul propus de mine. Între altele ceream schimbarea uniformei. Nu merge partid nou cu uniformă veche. Rămânând vechea uniformă, se crede că Partidul Națiunii este o altă ediție a Frontului Renașterii. Trebuie o nouă uniformă.

 

– Știu ce vreți D-voastră. Ați vrea ca actuala uniformă să aibă un semn distinctiv care să aducă aminte de mișcarea D-voastră, de pildă gardul de fier, pe un fond verde.

 

– Nu, Domnule Ministru, nu cer aceasta. Nu m-am gândit la semnul nostru. Ar face o impresie penibilă să-l vedem agățat de uniforma Frontului Renașterii. E nevoie de o nouă uniformă din cap până în picioare.

 

Cu aceasta m-am despărțit de Urdăreanu. Impresiile culese din convorbirea cu el au fost liniștitoare. Regele nu va întreprinde momentan nimic contra noastră, cu toate că îl lovise crud demisia mea. Se simțea prea slab atât interior cât și peste hotare. În interior avea o Legiune compactă și o opinie publică revoltată, iar de la Berlin îl amenința necunoscuta hitleristă. Ce avea de gând cu el Hitler? Declarațiile mele de reînnoire ale devotamentului l-au calmat într-o anumită măsură, dar l-au convins, deși eu la vremea aceea nu mă gândeam la nimic altceva decât la răsturnarea guvernului Gigurtu.

 

13. Internarea Generalului Antonescu

 

Generalul Antonescu a fost internat la Mânăstirea Bistrița în 9 Iulie 1940, după plecarea mea din guvern. Ce s-ar fi întâmplat dacă ordinul de arestare al Generalului s-ar fi dat în timpul când eram ministru? Fără îndoială că m-aș fi revoltat contra acestei dispoziții arbitrare. N-aș putea suporta să fiu eu în guvern și Generalul la închisoare. Aș fi protestat în toate părțile și dacă nu ar fi fost eliberat, mi-aș fi prezentat demisia. Noi, care am suferit lagăre și închisori, nu puteam rămâne indiferenți când unul din cei mai iluștri generali ai armatei române era tratat în modul acesta infam.

 

Dar dacă aș fi părăsit guvernul amânat de această revoltă, nu mai puteam invoca motivul politic. Demisia mea ar fi apărut ca un act de solidarizare al meu cu Generalul Antonescu, cunoscut a fi un cenzor implacabil al Palatului. S-ar fi putut presupune chiar mai mult: că există o înțelegere între mine și General pentru răsturnarea Regelui și reacția mea vehementă la internarea lui ar fi un semn neîndoielnic că conspirația a fost decapitată la timp. Nimic mai logic, după episodul cu Generalul, ca să revizuiască și situația mișcării, și în primul rând Horia Sima trebuie pus la popreală, după ce și-a dezvăluit singur planurile frustrate.

 

Nefiind în guvern, nu aveam nici o răspundere de cele întâmplate. Și totuși mi-am făcut datoria. La proxima mea întâlnire cu Moruzov, i-am arătat că internarea Generalului Antonescu nu aduce nici un folos Regelui și că, dimpotrivă, tocmai prin tratamentul la care e supus, i se crează o aureolă și o popularitate mai ales în rândurile armatei. "Nu înțeleg sensul acestei măsuri și nu văd ce pericol ar reprezenta pentru Rege, lăsându-l în libertate. Generalul e un om singur. Nu are partid. Abia după ce îl veți face martir, va deveni un pericol, căci de lichidat nu puteți să-l lichidați".

 

Moruzov s-a închis într-o muțenie totală. N-a scos o vorbă în timpul pledoariei mele. Nici da, nici ba. N-a schițat nici cel puțin un gest prin care să-și dezvăluie gândul. Generalul a rămas internat toată vara anului 1940 și nu a fost eliberat decât după arbitrajul de la Viena.

 

Cauza îndepărtării Generalului Antonescu din Capitală trebuie căutată în primul rând în scrisoarea pe care i-a trimis-o Regelui, după răpirea Basarabiei și Bucovinei. Când m-am întâlnit cu el în casa Dr. Popovici, i-am atras atenția asupra tonului aspru al scrisorii, care poate avea consecințe. Nu m-am înșelat. Dar mă întreb până astăzi dacă în luarea acestei măsuri n-a influențat și demisia mea din guvern. Se gândea oare Regele la posibilitatea creării unui front comun Legiune-Generalul Antonescu și vroia să taie din rădăcini această alianță, izolând pe omul capabil să antreneze armata într-o lovitură de Stat?

 

Nu trebuie pierdut din vedere și un alt motiv: ura de moarte ce exista între Generalul Antonescu și Moruzov. Generalul Antonescu fusese implicat într-un proces de bigamie, la instigația Palatului, pe baza unor dovezi procurate de Moruzov. Procesul s-a terminat cu achitarea Generalului. A fost un proces care a făcut mare vâlvă pe vremea aceea în Capitală. Avocatul care a pledat cauza Generalului a fost Mihai Antonescu (Ică). Din acele vremuri datează strânsa prietenie dintre cei doi Antonescu, fără să fi fost nici o legătură de rudenie între ei. Nu este exclus ca Moruzov, temându-se de ascensiunea Generalului, să-i fi forțat mâna Regelui pentru a-l interna.

 

Mihai Antonescu i-a fost de mare folos Generalului în timpul detențiunii lui la Mânăstirea Bistrița. Împuternicit de General, se ducea des pe la Legația germană, unde ducea tratative cu Fabricius. A întocmit memorii, în care expunea ideile Generalului asupra unei colaborări cu Puterile Axei. Nici Generalul Antonescu și nici omonimul său nu simpatizau cu Germania, dar, cu ură față de Rege, erau gata să se subordoneze Berlinului.

Ministrul Germaniei la București, Fabricius, a fost captat de elocvența lui Mihai Antonescu și în rapoartele ce le trimitea la Berlin mereu semnala pe General ca "der beste Mann der Nation". Ca urmare a acestor referințe favorabile, guvernul german a dat dezlegare lui Fabricius să intervină pe lângă Rege, avertizându-l să nu pregătească Generalului sfârșitul pe care l-a avut Codreanu!

 

Fabricius nu iubea mișcarea și respingea o soluție legionară la conducerea României. Pentru acest motiv pleda la Wilhelmsstrasse cauza Generalului, ca o alternativă valabilă dacă Regele Carol ar fi constrâns să părăsească Tronul.

 

14. Politica externă a Guvernului Gigurtu

 

Misiunea încredințată de Rege guvernului Gigurtu era să întreprindă România de vechile alianțe și să o întoarcă spre Axă.

 

Orientarea Regelui Carol spre Axă a început, din nefericire prea târziu ca să se mai poată evita dezmembrarea României. De abia la 1 Iunie 1940 Grigore Gafencu, omul garanțiilor engleze, este substituit la Externe cu Ion Gigurtu. Dar nici atunci Regele Carol nu era decis să rupă cu puterile occidentale. Făcuse un pas timid spre Axă, dar mai păstra o vagă speranță că blindatele germane se vor împotmoli undeva înaintea Parisului. De abia după prăbușirea frontului francez, și-a dat seama că din Apus nu mai poate aștepta nici un ajutor.

 

Din acel moment s-a apucat să azvârle peste bord, în cea mai mare grabă, toate piesele vechiului sistem de alianțe anglo-franceze în care fusese angrenată până atunci România, în speranța că se va mai putea agăța la vreme de carul triumfa al Puterilor Axei.

 

La 1 Iulie, Argetoianu fiind Ministru de Externe în guvernul Tătărăscu, se renunță la garanțiile engleze, acceptate în 13 Aprilie 1939. De fapt aceste garanții, în momentul când s-a renunțat la ele, nu mai aveau nici o valoare, căci nu ne mai puteau apăra nici de Ruși și nici de Germani. Cum putea să ne ajute Marea Britanie, când ea însăși lupta din greu pentru salvarea propriei existențe?

 

În declarația-program făcută de Gigurtu în 4 Iulie a anunțat cu emfază că România aspiră "la o sinceră încorporare în sistemul creat de Axa Berlin-Roma" și pentru a da Puterilor Axei un nou gaj de bună credință, în 10 Iulie anunță retragerea țării noastre din Societatea Națiunilor. Această retragere era un gest pur simbolic, care nu afecta cu nimic situația europeană și nu aducea nici un câștig Puterilor Axei, deoarece Societatea Națiunilor murise de multă vreme de moarte naturală.

 

Pentru a înțelege aparentele contradicții ale politicii Regelui Carol din vara anului 1940, revenim la ceea ce am spus în capitolele anterioare. Există un leit motiv care l-a călăuzit pe Rege în relațiile lui cu mișcarea și cu Puterile Axei. Ceea ce-l interesa pe Rege în primul rând, nu erau atât pierderile teritoriale, cât supraviețuirea regimului său. Prin aceste gesturi precipitate, prin aceste declarații de dragoste ipocrite, el urmărea să capteze bunăvoința Puterilor Axei pentru propria lui persoană, pentru a fi acceptat ca partener valabil în noua ordine europeană ce-o vor instaura aceste puteri.

Gândul lui principal era să nu beneficieze mișcarea legionară de Puterile Axei, mișcarea care s-a expus și a însângerat pentru Statele Revoluțiilor Naționale, ci tot el, asupritorul acestei generații, să aibă parte de onorurile noilor stăpâni ai Europei.

Regele era dispus să dea totul, oricât i s-ar cere din trupul țării numai să fie lăsat pe Tron și să nu se atingă nimeni de puterea lui. Aceasta era preocuparea lui principală. Mișcarea putea fi acceptată la guvernare, dar numai în măsura în care îl servea personal, sprijinindu-l la Berlin și Roma ca să obțină investitura. Regele se angajase într-un fel de concurență cu mișcarea legionară, pentru a ieși cu note mai bune la examen în fața guvernanților de la Berlin și Roma. El ce putea oferi nu era văpaia unei credințe, noblețea unui ideal, ci... bucăți din trupul țării. Cu cât se va bucura de mai multă apreciere la Roma și Berlin și va putea, la sfârșitul acestei curse, să elimine pe primejdiosul lui rival, mișcarea legionară. Așa se explică de ce Regele n-a vrut în ruptul capului să formeze un guvern de preponderență legionar㠖 singura modalitate de a se înfrunta cu sorți de izbândă bătălia pentru apărarea frontierelor. În mintea lui prevala "sistemul" și nu ce se întâmplă cu țara. A da puterea pe mâna legionarilor, ar fi însemnat să renunțe la ceea ce ținea el mai mult, la puterea personală, la dictatura lui, la camarila lui.

 

În lupta lui de a înlătura competiția legionară la Berlin și Roma, Regele Carol dispunea de un avantaj însemnat, de care însă nu-și dădea seama. Nici Germanii nu erau interesați să ajungă mișcarea legionară la putere. Era utilă în această fază, când putea servi ca mijloc de presiune contra Regelui. Obiectivul lor principal în România era să obțină de la Regele Carol tot ce vroiau pentru a satisface revendicările vecinilor. Dar odată această operație terminată, guvernul german, și în special Ministerul de Externe, era dispus la o colaborare cu Regele. Ei s-ar fi opus oricăror tulburări în România, provocate de o reacție a Gărzii de Fier, pentru răsturnarea Regelui de pe tron, atât pentru a nu da prilej Rusiei să intervină cât și pentru țelurile lor imperialiste în sud-estul european erau mai bine servite cu o Românie slabă decât cu o Românie puternică, condusă de o forță politică care se bucura de un mare prestigiu intern și extern.

 

Germania și Italia nu puteau primi România în clubul biruitorilor până ce nu se lichidau anumite socoteli. România, sub Titulescu și Regele Carol, a făcut o politică de permanentă ostilitate de Puterile Axei, a participat la marea manevră engleză de încercuire a Germaniei și era pe punctul să intre în război contra acestei țări în momentul conflictului germano-polonez. Toate aceste acte de dușmănie au fost înregistrate de cele două guverne. Între timp Germania și Italia și-au căutat noi aliați, Rusia, Ungaria și Bulgaria, cu regretul că nu e România aliata lor. În timp ce România acceptase inutilele și primejdioasele garanții engleze, Hitler și Mussolini contractase obligații față de noii aliați și acum trebuia să țină seamă de revendicările lor. România legându-și soarta de democrațiile occidentale, fiind un aliat potențial al lor, nu putea să fie tratată la egalitate cu aceste țări. Deși nu participase la război, România fusese de fapt învinsă și trebuia să plătească acum prețul păcii și prieteniei cu puterile biruitoare.

După Rusia, care obținea Basarabia, venea rândul Ungariei și Bulgariei ca să fie compensate pentru lealitatea lor.

Eforturile Regelui de a schimba politica internă și externă nu puteau opri mersul ineluctabil al evenimentelor.

 

Singură mișcarea legionară putea să împiedice "diktatul" de la Viena, dar ea era ținută departe de putere pentru motivul cunoscut.

 

15. Măsuri contra evreilor

 

Primul guvern din România Mare care s-a încumetat să se atingă de atotputernicia evreiască a fost guvernul Goga-Cuza. Dispozițiile cele mai importante au fost două: au fost suprimate gazetele evreiești "Dimineața", "Adevărul", și "Lupta" și s-a hotărât să se procedeze la revizuirea dreptului de cetățenie al evreilor. Mase mari de evrei intraseră clandestin în România la sfârșitul primului război, mărind în proporție considerabilă numărul acestei populații dușmănoase Statului Român. Contra acestei categorii de evrei, intrați ilegal în România, era îndreptat noul decret. Dar acest decret n-a cunoscut nici cel puțin un început de încurajare, la câteva săptămâni de la publicarea lui, guvernul Goga a fost concediat.

 

Aceste măsuri au fost tolerate și chiar încurajate de Regele Carol al II-lea în speranța că popularitatea mișcării legionare va putea fi abătută spre albia național-creștină a partidului Goga-Cuza. Regele nu urmărea o combatere efectivă a pericolului evreiesc în România, ci o slăbire a Legiunii, al cărei succes în alegerile din 1937 îl speriase. Se făcuse socoteala că lăsând partidul național-creștin să supraliciteze mișcarea în materie de antisemitism, masele populare vor putea fi atrase să voteze cu guvernul și, în modul acesta, cel puțin temporar, pericolul Gărzii de Fier va fi îndepărtat. Partidul național-creștin ieșind biruitor din alegeri, va fi mai ușor manevrat de Palat decât partidul lui Codreanu, care forma bloc în jurul șefului lui și a cărui disciplină interioară era proverbială.

 

Guvernul Gigurtu, tot din ordinul Regelui și tot cu același obiectiv, reluase politica anti-iudaică a guvernului Goga-Cuza. Ca și în 1938, inaugurarea acestei politici nu avea ca scop să pună o limită penetrației evreiești în România, ci să câștige simpatiile Berlinului. "Nu e nevoie de Garda de Fier, vroia să demonstreze la Berlin guvernul Gigurtu cu aceste măsuri. Iată și noi putem fi antisemiți! Iată și noi putem aplica în România măsurile luate de Führerul în Germania! Iată și noi adoptăm doctrina național-socialistă cu legile ei rasiale! Nu vedeți că Regele este animat de cea mai mare bunăvoință să se încadreze nu numai politic, ci și ideologic în Axă? Ce nevoie e de mișcarea legionară?".

 

Măsurile contra evreilor luate de guvernul Gigurtu fuseseră mult mai anemice decât cele legiferate de guvernul Goga-Cuza. A dispus eliminarea evreilor din învățământului și alte funcții publice, a impus oarecare restricții la intrarea evreilor în Universitate, a exclus copiii de evrei din "Straja Țării" și a interzis căsătoriile mixte între evrei și români.

 

Toate aceste măsuri erau mai mult un spectacol destinat să-și producă efectul la Berlin și nu atacau fondul problemei. Numărul evreilor în învățământ și funcțiile publice nu era prea mare; oprirea copiilor de evrei de a participa la "Straja Țării" nu avea nici o importanță, căci și așa aceștia nu se simțeau bine în această organizație; cât privește căsătoriile dintre evrei și români, erau extrem de rare.

 

Forța evreimii din România rezida în imperiul lor economic. Ei dețineau 70 la sută din bogățiile țării și cu imensele lor resurse financiare corupeau clasa conducătoare și împiedicau orice acțiune de renaștere națională.

 

16. Întrevederi politice

 

Grație trecerii mele prin cele două guverne, mi s-au deschis larg porțile lumii politice din Capitală. Am primit numeroase invitații de-a vedea pe cutare sau cutare om politic.

Niciodată n-am cerut ca să fiu primit de cineva, ci întotdeauna pasul prim a fost făcut de persoana cu care mă întâlneam. Aceasta s-a întâmplat nu pentru că aș fi disprețuit aceste contacte, ci pentru că nu cunoșteam personalul politic al României. Eu aparțineam unei alte lumi, trăisem în provincie și nu aflasem de aceste personaje decât doar din ziare. Ca intermediari serveau fie legionari din grupul Răzleților fie cunoscuți de-ai lor care întrețineau legături cu clasa politică.

 

În acest capitol voi consemna numai acele întrevederi care au avut oarecare importanță pentru acțiunea mea politică din acea vreme, fie prin rolul ce l-au jucat acești oameni în viața publică a României fie prin conexiunea lor cu Palatul.

Aplicând regula ce mi-am fixat-o de când mi-am recuperat libertatea, am refuzat să văd pe șefii celor două partide din opoziție, liberal și țărănist, și nici pe oamenii lor cei mai apropiați.

Era și primejdios și inutil. Regele Carol avea o frică mortală de formarea unui front comun mișcare-Maniu și dacă s-ar fi realizat această coaliție, tot noi am fi fost loviți, în timp ce Maniu s-ar fi retras la Bădăcin, cum s-a petrecut cu Căpitanul în 1938. O astfel de alianță era și inutilă, căci, în împrejurările de atunci, vechile partide, prizoniere ale politicii titulesciene, nu puteau fi de nici un folos țării. De câte ori mă întâlneam cu Moruzov, mă iscodea dacă n-am văzut pe Maniu!

 

Am acceptat să văd exclusiv oameni politici agreați de Palat, știind că nu supăr pe Rege și, în al doilea rând, pentru că aveam certitudinea că tot ce spun la aceste întrevederi ajunge până la urechile Suveranului.

Consideram aceste legături extrem de utile, deoarece pe firul lor, prin repetatele mele declarații de lealitate, puteam dezarma temerile Regelui, determinându-l să accepte formula de guvernare propusă de mine.

 

În nici una din aceste convorbiri nu m-am abătut de la țelul ce mi l-au propus și interlocutorii mei n-au putut să audă o altă versiune. În toate aceste întrevederi, am susținut necesitatea unui guvern de emanație legionară, unicul guvern capabil să se înfrunte cu succes la Berlin și Roma în chestiunea revendicărilor maghiare și bulgare.

 

Întrevederile ce vor urma și pe care le voi expune pe scurt au avut loc între 15 Iulie – 15 August. Timpuriu de tot l-am văzut pe Nicolae Malaxa. Într-o zi, adusă de un legionar, apare la mine o fată slăbuță, cu ochelari, dar vioaie și plină de vervă. Era secretara lui Nicolae Malaxa, D-șoara Gheorghiu. Îmi spune că "D-l Inginer" vrea să mă vadă și dacă se poate chiar din seara aceea.

 

– Bine, dar unde?

 

– Chiar în vila D-lui Inginer de la șosea.

 

Ne-am dat întâlnire și la ora 9 seara am descins din mașină în fața vilei lui Malaxa. Se întunecase. Am fost introdus chiar de secretară în casă, apoi ea s-a retras, lăsându-ne singuri. Mă aflam într-o cameră mare, discret luminată de o lampă de masă cu abajur. Cât am putut să disting, pereții și dușumeaua erau îmbrăcate în covoare și pluș. Locul unde mă aflam mi-a făcut o impresie stranie, ca și cum servea la săvârșirea unor rituri misterioase. Un singur om, acela din fața mea, și o liniște mormântală. Mai târziu am aflat că Malaxa prefera singurătatea acestei case, unde putea să mediteze în liniște asupra proiectelor lui.

 

Nicolae Malaxa era un om mărunțel de statură, delicat, în care viața părea că de abia mai pâlpâie. Nu avea nimic din managerul de astăzi, robust și clocotind de energie. Părea un aristocrat, o remanență a unei lumi apuse. Toată puterea lui era concentrată în luminile ochilor, care trădau o inteligență puțin comună.

 

– D-le Sima, a început să-mi spună. D-ta nu ai de unde să mă cunoști. Am început să apreciez mișcarea prin Vasile Marin. L-am cunoscut când era student, i-am admirat inteligența lui excepțională și l-am ajutat să-și continue studiile în Franța. Și ca probă, uite câteva scrisori de la el, pe care le păstrez până acum ca un talisman, după moartea lui în Spania. Le-am citit cu atenție. Erau scrisori de-ale lui Vasile Marin, datate de la Paris, prin care îi mulțumea Inginerului pentru ajutorul primit.

 

Vorbea rar, încet și își cântărea fiecare cuvânt.

 

– Am vrut să vă cunosc, pentru a afla chiar din gura D-tale, cum vedeți situația politică. Eu am creat în România o mare industrie, folositoare țării, și aș vrea să știu la ce mă pot aștepta dacă mergem cu Germania.

 

– D-le Malaxa, situația țării noastre este extrem de gravă din cauza erorilor săvârșite de guvernele precedente. Corneliu Codreanu a avizat la timp de marile prefaceri ce vor avea loc în Europa, dar n-a fost ascultat. Dimpotrivă... Acum suntem la discreția Puterilor Axei, căci nimeni nu e dispus să se alieze cu Rusia Bolșevică. Vom suferi amputări teritoriale. Ceea ce se poate face și cât mai este timp, este de a reduce aceste pierderi teritoriale la minimum, dar această ușurare nu se poate obține de la Roma și Berlin decât de un guvern legionar la cârma țării. Am demisionat din guvernul Gigurtu pentru a forța formarea unui nou guvern, de componență legionară, unicul capabil să aibă audiență în cele două capitale ale Axei.

 

Majestatea Sa Regele trebuie salvat, pentru că este garantul continuității Statului Român. Fac cele mai mari eforturi să conving pe Rege să încredințeze guvernul mișcării legionare, pentru a putea mobiliza întreaga națiune în bătălia de apărare a granițelor țării. Nu vrem să provocăm tulburări interne. Politica externă are prioritate. D-voastră, de pildă, ați putea lua Ministerul Economiei într-un guvern de concentrare națională.

 

– Nu, D-le Sima, mi-a răspuns Malaxa speriat, nu. Eu sunt industriaș și vreau să rămân în meseria mea. Nu râvnesc la posturile politice. Pe mine mă interesează să cunosc poziția D-voastră față de industria țării.

 

– Noi constatăm că pozițiile economice ale evreimii au devenit prea puternice în România. 70 la sută din bogățiile țării sunt în mâinile lor. D-voastră ați creat o industrie națională și, după cum sunt informat, ați dat precădere, în cadrul ingineresc și tehnic al întreprinderilor, elementul românesc. Nu ne vom atinge de fabricile D-voastră, pentru că reprezintă o energie creatoare a poporului român.

 

– D-le Sima, mă bucur de ceea ce îmi spui și îmi face o deosebită plăcere să comunic și Suveranului ideile D-tale echilibrate.

 

Într-o după masă am fost invitat de Petre Andrei la el acasă, unde l-am întâlnit și pe Mitiță Constantinescu, fostul ministru de finanțe și economie. Vroiau să afle amândoi ce schimbări interne se vor produce ca urmare a intrării României în Axă. Mitiță Constantinescu a adăugat că atât el cât și Petre Andrei sunt oameni încă tineri, dispuși să colaboreze cu tineretul legionar la refacerea țării.

 

Le-am răspuns că regimul nu va suferi nici o modificare susceptibilă să răstoarne ordinea actuală, întrucât Regele va rămâne mai departe în fruntea lui. Ceea ce trebuia să se schimbe, este concepția de guvernare și oamenii care să pună în aplicare această concepție.

Am accentuat și în fața lor, deși știam că ceea ce vor auzi nu le face plăcere, că Regele ar trebui să formeze un guvern cu legionarii în posturi de răspundere, deoarece mișcarea este singurul partid care poate salva națiunea din furtuna în care am intrat. Mișcarea nu urmărește o politică exclusivistă, ci este gata să colaboreze cu toate elementele leale ale Regelui. În ce privește trecutul, îl consider pe Armand Călinescu principalul responsabil. Fără de el nu s-ar fi ajuns la aceste confruntări sângeroase, deoarece el nu putea ajunge unde am ajuns decât împingând executivul în conflict cu mișcarea.

 

Pe Valer Pop l-am văzut de mai multe ori. Era cel mai apropiat de noi, ne sprijinea la Palat și, în sinea lui, dorea ca Legiunea să biruie. Era un om de o rară distincție. Cucerea prin manierele lui alese și prin noblețea spiritului său. Era un ardelean aclimatizat la București, dar fără a-și fi pervertit caracterul în contact cu politicianismul, cum s-a întâmplat cu atâția fruntași de peste munți descinși în Capitală. Era atașat Regelui, dar niciodată nu era dispus să-l lingușească, ascunzându-i adevărul. În toamna anului 1938 s-a opus politicii lui Armand Călinescu, sfătuindu-l pe Rege să pună capăt prigoanei. Înțelegerea cu el a fost ușoară, deoarece împărtășea deplin punctul nostru de vedere și a promis că-l va susține și în fața Regelui.

 

Vasile Mailat m-a dus într-o zi la profesorul de drept civil, Anibal Teodorescu, fost fruntaș averescan. Locuia pe Podul Sf. Elefterie. O figură uscățivă, tras la față, consumat în lucrări juridice și coduri. Partidul poporului dispărând după moartea Generalului Averescu, el nu mai juca un rol politic activ. Vroia să se intereseze de situația politică. I-am explicat cum am putut mai bine evenimentele în curs și atitudinea noastră față de ele.

 

Pe Mircea Canciov l-am văzut prin mijlocirea unui domn Terianu, pe care l-am cunoscut cu acest prilej și despre care Stoicănescu îmi spunea că era nelipsit din casa profesorului Nae Ionescu, până în clipa morții lui. Terianu nu avea o profesiune bine stabilită; în schimb enorm de multe legături pe care știa să le speculeze.

Canciov m-a primit timid și rezervat. M-a ascultat cu atenție, dar nu și-a manifestat în nici o formă părerile proprii. Soția lui, Georgeta Canciov, era scriitoare, iar surorile ei erau legionare.

 

Andrei Ionescu mi-a făcut legătura cu Vaida Voevod, pe care îl cunoștea de la Cameră, unde era funcționar. Fostul prim-ministru și actualul consilier regal locuia în casa lui Constantin Angelescu, cel cu atentatul lui Beza.

M-am simțit mic și neînsemnat în fața acestui om care intrase în istorie. Speram să găsesc în el un aliat în lupta de salvare a Ardealului, dar am constatat că era inabordabil pe tema politicii actuale.

ori de câte ori deschideam discuția principală, se refugia în trecut, povestindu-mi amintirile lui de când era student la Viena. Nu știu dacă folosea această metodă pentru a scăpa de orice declarații politice sau dacă, într-adevăr, nu-l mai interesa prezentul. M-a invitat să iau apoi masa cu el la "Continental", restaurantul frecventat de oamenii politici din Capitală și de ziariști. Toate privirile erau ațintite asupra mesei noastre.

 

Mai interesată a fost conversația cu Constantin Argetoianu. Suferea de tulburări circulatorii și tocmai când am ajuns eu, ieșea medicul care îi dăduse o injecție. Mi-a spus cât de înțeleaptă a fost hotărârea Consiliului de Coroană de a renunța la Basarabia. "Am salvat Statul și armata". I-am expus apoi ideile mele asupra crizei actuale și modului de rezolvare a ei. M-a lăsat să vorbesc și la urmă mi-a spus, bătându-mă pe umăr, ca să n-am nici o grijă, pentru că el are bune legături la Berlin și poate lămuri toate problemele pendinte cu Germania.

 

Îmi făcea invitația să sugerez Regelui un guvern cu el ca președinte de consiliu, în locul lui Gigurtu? Nu știu, dar dacă avea relații atât de excelente la Berlin, de ce nu l-a menținut Regele la guvern în toamna anului 1940 și de ce l-a înlocuit cu Tătărăscu, cunoscut pentru orientarea lui anglofilă? În realitate, Argetoianu avea legături de afaceri în mediile economice germane și credea că pe firul lor poate înnoda și legături politice.

 

Târziu de tot l-am văzut și pe George Brătianu. De la prima întrevedere mi-am dat seama de ce George Brătianu nu s-a putut impune în lupta politică. Îi lipsea energia și calitățile unui conducător.

toată viața lui a fost condamnat să joace roluri secundare în serviciul altora, spre deosebire de tatăl și bunicul său.

 

Față de mișcarea legionară a avut atitudini contradictorii. Uneori a susținut-o, alteori a atacat-o. Sub dictatura Regelui Carol, și-a dezvăluit adevăratele sentimente. A făcut mai multe călătorii la Berlin pentru a vorbi cu personalitățile celui de-al Treilea Reich și a drege situația în favoarea lui Carol, ori de câte ori raporturile româno-germane se încordau, cum a fost după asasinarea Căpitanului. Din conversația cu el nu am reținut nimic important, nici o idee și nici o sugestie care ar fi putut lumina tragedia țării. George Brătianu, ca mulți alți lideri politici, ar fi vrut să atragă tineretul legionar de partea lui, pentru ca să-și întărească propriul său partid, dar nu era dispus să-i recunoască misiunea lui înnoitoare pentru Stat și Națiune.

 

Am avut mai multe întâlniri cu Dr. Valer Modoveanu, un ardelean de pe la Năsăud, recent numit secretar general al Partidului Națiunii. Cum însă vorbirile cu el se încadrează într-un alt context, voi reveni asupra acestui episod mai târziu. Am fost și în casa lui Șeicaru, invitat la o recepție, la care a participat multă lume. L-am vizitat și pe profesorul Herescu, atașat cercurilor germane, cum mi s-a spus.

 

Din multele întrevederi ce le-am avut în această perioadă, am ajuns la concluzia că Regele Carol nu avea nici un adversar de talie în clasa conducătoare. Nimeni nu-i putea sta împotrivă. Și nici nu își imaginau măcar o lovitură contra lui. Cei ce îl detestau, sperau să fie răsturnat de "evenimente" sau poziția lui să fie în așa fel zdruncinată încât ei să profite de situație.

 

Pe Maniu nu l-am văzut, dar din modul cum s-a comportat în perioada 1938-1940, mi-am dat seama că nu putea să treacă pragul unei opoziții negative. Dinu Brătianu, șeful partidului liberal, era preocupat în primul rând să salveze întreprinderile partidului, iar Regele îl ținea din scurt, amenințându-l cu represaliile economice. O singură excepție, Valer Pop, sincer îngrijorat de soarta țării și cu bună dispoziție de-a ajuta mișcarea legionară. La mai toți pe care i-am cunoscut în această perioadă, am observat în primul rând grija de soarta lor, teama să nu-și piardă pozițiile lor politice, sociale și economice în perioada de tranziție de la vechile alianțe la noua ordine europeană. Neamul românesc mergea la deriva evenimentelor, fără conducători vrednici să-l apere și fără să se poată distinge când și unde se va opri procesul de destrămare al Țării.

 

17. Gigurtu și Manoilescu la Berchtesgaden

 

În 26 Iulie 1940 Führerul invită pe Ion Gigurtu și Mihail Manoilescu la Berchtesgaden pentru a trata chestiunea revendicărilor maghiare și bulgare.

 

În ajunul plecării am avut o întrevedere cu Mihail Manoilescu la el acasă, pe Strada Viitorului. Era seara și ministrul își făcea ultimele pregătiri pentru călătorie: dosare, hărți și alte documente. Am stat unul lângă altul pe două fotolii în salon încât ni se atingeau umerii.

Manoilescu vroia să afle părerea mea despre vizita lor la Berchtesgaden. I-am repetat ceea ce am declarat de zeci de ori în întrevederile avute cu Moruzov, Nicki Ștefănescu, Urdăreanu, Rege și diverși oameni politici.

 

Nu aveam nimic împotriva lui ca ministru de externe. Îi cunoșteam patriotismul și cred că va apăra cu demnitate interesele țării, dar guvernul Gigurtu din care făcea parte, luat cu totalitate, era un guvern slab, nu avea încrederea țării și nu putea rezista presiunilor la care va fi supus din partea Puterilor Axei. E nevoie de un guvern tare, al cărui epicentru trebuie să fie mișcarea. În interesul cauzei l-am sfătuit să nu facă drumul la Berchtesgaden, cu Gigurtu ca președinte. Să demisioneze. Ca urmare a demisiei lui, va cădea întreg guvernul și se va netezi calea pentru formarea unui guvern de mare eficacitate politică.

 

A fost o încleștare de două ore între mine și Mihail Manoilescu pentru a-l convinge să demisioneze și să provoace o criză de guvern. În sufletul său s-a dat în acele momente o luptă grea, dar până la urmă s-a decis să rămână.

Argumentul lui principal era că el se bucură în Germania de o anumită ascendență intelectuală și politică, ca economist de renume european și doctrinar al corporatismului, și că prezența lui acolo va fi spre folosul țării, în întrevederile ce le va avea la Berchtesgaden.

 

Gigurtu și Manoilescu au avut mai întâi o conversație preliminară cu Von Ribbentrop în castelul Fuschl de lângă Salzburg. De la început între Von Ribbentrop și Manoilescu s-au stabilit raporturi de antipatie reciprocă. Discuția principală a avut loc la Obersalzberg cu Hitler. Führerul a cerut miniștrilor români să ajungă la o înțelegere cu Ungaria și Bulgaria în chestiunea frontierelor pe o bază dreaptă și rațională, care e schimbul de populație. Principiul a fost acceptat de Gigurtu și Manoilescu, dar s-au ivit divergențe când s-a discutat aplicarea principiului în Transilvania. Au fost două teme de controversă:

– Dacă schimbul de populație să se facă imediat sau numai la sfârșitul războiului?

 

– În delimitarea părții ce trebuie cedată Ungariei să se aibă în vedere suprafața locuită de Unguri în Transilvania sau densitatea populației?

 

Nu s-a ajuns la nici o soluție și a rămas convenit ca aceste chestiuni să se trateze și lămurească la proxima conferință româno-ungară.

 

La masa dată de Führerul în onoarea oaspeților români. Manoilescu, crezând că face plăcere lui Hitler, a deschis discuția mișcărilor înrudite ca ideologie. Hitler i-a răspuns într-un mod neașteptat: nu-l interesează nici o mișcare din alte țări și că nici în Germania problema principală nu este cea ideologică: "preocuparea mea principală este să dau de mâncare la 80 de milioane de Germani".

 

Manoilescu s-a întors decepționat de atmosfera ce-a întâlnit-o în lumea conducătoare germană.

 

Cei doi miniștri români și-au călătoria la Roma. În 27 Iulie au văzut pe Ciano și Mussolini, dar fără ca din discuțiile avute să rezulte un nou punct de vedere. Li s-a recomandat și aici înțelegere cu Ungurii și Bulgarii.

 

18. Grigore Gafencu la Moscova

 

În timp ce Gigurtu și Manoilescu se aflau în călătorie la Berchtesgaden și apoi la Roma, Regele Carol săvârșea unact care echivala cu sabotarea misiunii încredințate celor doi plenipotențiari români: în 27 Iulie numește pe Grigore Gafencu Ministru al României la Moscova. Această numire venea în flagrantă contradicție cu declarația de politică externă a lui Gigrutu, care, în momentul când a luat puterea, a anunțat aspirația României de a se încadra în noua ordine europeană. Gestul Regelui era prea spectacular ca să scape vigilenței germane. Persoana lui Grigore Gafencu era prea bine cunoscută în cercurile germane casă mai existe un dubiu asupra semnificației acestei numiri și misiunii ce i s-a încredințat.

 

Grigore Gafencu aparținea liniei titulesciene a diplomației românești, fiind unul din adepții cei mai fervenți ai formării unei coaliții antigermane în Europa, cu includerea Rusiei. Cât timp a fost Ministru de Externe, din Decembrie 1938 până în Iunie 1940, a făcut dese călătorii în Europa cu scopul de a organiza această coaliție, în care a vrut să-l atragă și pe Mussolini să participe. El este omul care nu numai că a acceptat garanțiile oferite de Marea Britanie la 13 Aprilie 1939, dar a și instigat la Londra acordarea lor Poloniei și României, prin mijlocirea lui Viorel V.Tilea, Ministrul României din această capitală. Mișcările acestui personaj prin capitalele europene erau urmărite pas cu pas de serviciile germane și toate informațiile asupra lui coincideau în a-l indica total înfeudat intereselor engleze.

 

Ce căuta Gafencu la Moscova și tocmai în aceste zile când diplomația română trebuia să fie extrem de circumspectă în relațiile cu Germania, pentru a nu îngreuna și mai mult situația externă a României, și așa destul de gravă? Era ultimul lucru ce trebuia să-l facă Regele, căci trimiterea lui Gafencu la Moscova nu putea fi considerată la Berlin decât ca un nou act de provocare al lui Hitler.

 

Regele Carol niciodată n-a fost sincer cu Puterile Axei, nici atunci când a făcut concesiuni economice masive Germaniei, cum a fost acordul din 25 Martie 1939. El urmărea doar să câștige timp până ce se va ivi o conjunctură favorabilă, când România să se poată angaja total alături de democrațiile occidentale. De mai multe ori a vrut să azvârle România în război contra Germaniei și tot de atâtea ori iuțeala cu care s-au desfășurat evenimentele i-a frustrat planul. În vara anului 1940, democrațiile apusene dispăruseră de pe continent și nu mai rămânea disponibilă ca aliat potențial al României contra Germaniei decât Rusia. Dar nici o alianță cu Rusia nu era probabilă în acel moment, din cauză că Rusia nu era probabilă în acel moment, din cauză că Rusia însăși era legată cu Germania printr-un pact de neagresiune. Regele Carol nu putea spera nici din această parte sprijin efectiv, care să-i permită să se opună Germaniei, cum îi era dorința. Situația externă a României s-ar fi stabilizat pe această poziție, adică, volens-nolens, Regele Carol trebuia să meargă cu Germania, deoarece Rusia nu era dispusă în acel moment să se înfrunte cu Germania.

 

Așa ar fi rămas lucrurile dacă nu s-ar fi amestecat din nou Marea Britanie în afacerile României. Alungată de pe continent, Anglia nu abandonase planul de încercuire al Germaniei și urmărea să-și ia revanșa în estul și sud-estul european. Pe de-o parte diplomația engleză a devenit foarte activă la Moscova, urmărind să determine Rusia să intre în război alături de aliați, pe de altă parte și-a pus ochii pe România, căutând să torpileze apropierea ei de Germania și chiar să creeze un "casus belli" între cele două țări pe chestiunea Transilvaniei.

 

Regele Carol a trimis pe Gafencu la Moscova, la instigația cercurilor engleze, ca să sondeze intențiile Kremlinului în vederea încheierii unei alianțe cu Rusia, care să-i permită să se opună Germaniei când se va deschide chestiunea Transilvaniei. Misiunea lui Gafencu se realiza chestiunea Transilvaniei. Misiunea lui Gafencu se realiza sub auspiciile Londrei și aparținea vastei manevre engleze de blocare a penetrației germane în estul și sud-estul european.

 

Stalin nu s-a lăsat ademenit de Englezi. El nu credea momentul oportun ca să se angajeze în război contra Germaniei. Mașina de război germană era încă prea puternică și ar fi putut administra grele lovituri Sovietelor, provocând chiar răsturnarea regimului comunist. El aștepta ca forța limitară germană să se debiliteze suficient de mult pe frontul de vest, pentru ca atunci când va invada Germania cu armata lui intactă să obțină o victorie decisivă. Stalin s-a prefăcut că e interesat în propunerile lui Gafencu, care reflectau jocul diplomației engleze, dar nu pentru a sprijini România să reziste Germaniei, ci pentru a descoperi lui Hitler nelealitatea Regelui Carol și a precipita astfel dezmembrarea României. Din sfărâmarea țării noastre, Stalin spera să obțină cel puțin întreaga Moldovă.

 

Regele Carol ducea un dublu joc: pe față cu Puterile Axei, iar pe ascuns, prin mijlocirea lui Gafencu, trata încheierea unei alianțe cu Rusia. Stalin avea un alt plan care se suprapunea și peste planul englez: de acord cu Hitler să obțină împărțirea României după modelul polonez, el ocupând partea septentrională a țării.

 

19. Miniștrii legionari nu demisionează

 

După adunarea de la Budișteanu, așteptam dintr-un moment într-altul demisia celor trei miniștri din guvern, după ce recunoscuseră ei înșiși în fața juriului legionar convocat din propria lor inițiativă că atitudinea mea servea mai bine intereselor Legiunii și Neamului și că trebuia să-mi urmeze exemplul.

 

Dar zilele treceau și demisia lor nu se anunța. În zadar căutam în ziare, în fiecare dimineață, binefăcătoarea știre care ar pus Palatul în grea încurcătură.

N-am mai încercat să-i văd, fiindu-mi penibil să-i agreez, reamintindu-le angajamentul luat. I-am văzut fotografiați în ziare în uniforma Frontului Renașterii, iar mulți legionari i-au întâlnit pe stradă în aceeași uniformă, ieșind fie de la minister fie de la anumite festivități.

 

Rămânerea lor în guvern se datorează continuelor presiuni la care au fost supuși din partea Palatului. Exista o presiune de jos în sus a maselor legionare, care le cerea să demisioneze, dar când erau chemați de Rege sau de Urdăreanu, se înmuiau și dădea înapoi. Fără îndoială că de la un timp au prins gust de situația privilegiată în care se găseau și le venea și greu să se despartă de fotoliile ministeriale.

 

Radu Budișteanu întrecuse măsura unei atitudini oportuniste și o luase razna rău de tot. În calitate de Ministru al Cultelor și Artelor, se deplasa adeseori în provincie, chipurile ca să se intereseze de starea bisericilor și muzeelor, dar în realitate ca să sondeze opinia legionarilor din provincie. Ținea și discursuri, care erau publicate cu satisfacție de presa regimului. El susținea teza că există oameni destinați să se sacrifice pentru o idee și alții pe care destinul i-a cruțat pentru ca să împlinească opera lor. Cu această filosofie, vroia să se indice pe sine că a fost rezervat de destin să fie urmașul Căpitanului. "Explicația morții Căpitanului, dată de Budișteanu, scrie Petrașcu, convenea oamenilor regimului, pe care îi îndepărta de răspunderea uciderilor, iar pentru orator deschidea perspective de mare carieră politică în viitor".

 

Încercarea celor trei miniștri de a-și găsi un suport al acțiunii lor politice în lumea legionară din provincie – suport pe care îl pierduseră în Capital㠖 a dat greș de asemenea. În orice punct al țării intrau în contact cu legionarii, se producea un vid în jurul lor, o răceală de gheață. Răspunsul legionarilor la ideile și teoriile lor, prin care încercau să explice rostul rămânerii lor în guvern, era invariabil același: "Când vă dați demisia?".

 

După întoarcerea lui Gigurtu și Manoilescu de la Berchtesgaden, am făcut o ultimă încercare să demisioneze. Era iminentă amputarea frontierei de vest și speram că această perspectivă tragică să-i zguduie, chemându-i la realitate. Le-am trimis vorbă prin diverși legionari să-și revizuiască atitudinea în lumina ultimelor evenimente, dar fără rezultat.

 

Noveanu, Bidianu și Budișteanu s-au balansat câtva timp între aceste două sentimente contradictorii, până ce și-au legat definitiv soarta de Regele Carol și au căzut odată cu el.

 

20. O intrigă a Legației Engleze

 

În prima săptămână a lunii August 1940, Legațiile străine și oamenii politici din Capitală primise un manifest semnat "Garda de Fier", prin care erau atacate atât Puterile Axei, pentru sprijinul ce-l dau revendicărilor maghiare și bulgare, cât și Regele Carol pentru orientarea lui spre Berlin și Roma. Manifestul se încheia cu o declarație de prietenie pentru Anglia și aliații ei. Foile cu manifestul au ajuns și în orașele de provincie, mai ales în regiunile locuite de minoritatea germană.

 

În 24 de ore am identificat sursa de unde provenea manifestul: era de la Legația engleză. Am mai fost informat că la distribuirea manifestului au participat și elemente din Poliția Capitalei.

Intenția cu care s-a recurs la acest fals mi-a trecut ca un fulger prin minte. După ce regimul și forțele care îl susțineau n-au reușit să distrugă mișcarea prin decimarea ei fizică și nici să sfarme unitatea și nici să o compromită, angajându-o în guvernul cedărilor teritoriale, au urzit această intrigă, așezându-ne într-o poziție cum nu se poate mai incomodă și mai greu de apărat: din punct de vedere intern ne răzvrătisem contra Regelui Carol; din punct de vedere extern ne rupsesem de puterile Axei. Dacă acest fals s-ar fi acreditat, în câteva zile, într-o săptămână, două, puteam fi loviți de Rege fără să se teamă de o reacțiune de la Berlin sau Roma, deoarece noi înșine ne îndepărtasem de aceste puteri pentru a ne apropia de dușmanii ei, cum afirma manifestul.

 

Dar aceasta n-a fost decât începutul. Intriga a fost infinit mai complicată. După lansarea manifestului, corespondenții din Capitală ai ziarelor engleze s-au însărcinat să retransmită la Londra senzaționala știre într-o formă care-i dădea un relief și mai mare. Astfel ziarul "Times" vorbea de o alianță a Gărzii de Fier cu Maniu și Brătianu pentru apărarea Transilvaniei, cu ajutorul Angliei și contra Puterilor Axei. Buletinele românești de presă și de radio, pe care am avut prilejul să le citesc, conțineau numeroase notițe referitoare la aceeași informație, comentată de ziarele engleze și posturile de emisiune de la Londra. Știrile propagate de Londra, având la bază manifestul de la București, au fost reluate apoi de alte capitale europene, încât din frecvența și importanța ce li se acorda se putea deduce că trebuie considerate cu toată seriozitatea.

 

În cercurile diplomatice ale Legațiilor Germană, spaniolă, italiană și japoneză știrea despre îndepărtarea Gărzii de Fier de Axă a provocat consternare și funcționarii lor își manifestau public nedumerirea în convorbirile cu legionarii.

 

Firește că această știre nu putea produce nici cea mai mică impresie în rândurile legionarilor, care știau cât de solid e ancorată mișcarea în Axă, dar extrem de periculoasă prin consecințele ce le putea avea pe plan politic. Pentru a destrăma această intrigă, am mobilizat toate elementele din corpul Răzleți care aveau legături cu aceste legații, dându-le instrucțiuni să dezmintă paternitatea legionară a manifestului. Considerând totuși că știrea era prea gravă pentru a fi combătută numai pe această cale, am redactat un text pe care l-am distribuit agențiilor străine. Nota a fost semnată de mine și a fost imediat difuzată de posturile de radio de la Berlin și Roma și cu multă ușurare primită în aceste capitale. În declarația mea arătam că manifestul care a stârnit această campanie nu ne aparține, fiind o înscenare a Legației engleze, și că mișcarea legionară rămâne ferm atașată de Puterile Axei.

 

Bineînțeles că n-am uitat să avizez și pe Urdăreanu de această intrigă, prezentându-i și textul ce l-am difuzat, dar nu părea prea încântat de reacția mea.

 

21. La răscruce

 

Pe la începutul lunii August 1940, mi-am dat seama că situația în care ne găseam nu se putea prelungi multă vreme. Între mine și regim se angajase un fel de hărțuială, fără să se prevadă un deznodământ apropiat. Sprijinit pe întreaga mișcare, dădeam asalturi peste asalturi pentru a provoca răsturnarea guvernului Gigurtu.

Dar Regele nu ceda, având ca aliați pe cei trei legionari, care refuzau să demisioneze, și pe Mihail Manoilescu, care, din scrupule de patriotism, se credea obligat să rămână în guvern.

Fără sprijinul acestora, guvernul s-ar fi prăbușit și drumul ar fi rămas liber pentru formarea unui guvern de salvare națională.

 

În această luptă surdă, și regimul îmi administra contra-lovituri, cum a fost adunarea din casa lui Budișteanu sau intriga Legiunii engleze și multe altele mai puțin vizibile. Rezultatul acestei probe de forțe, care dăinuia de la demisia mea din guvern, 7 Iulie 1940, a fost până atunci un fel de match nul. Nici Regele n-a cedat și nici mișcarea nu revenea pe poziția de colaborare politică cu regimul, căci cei trei miniștri, Noveanu Bidianu și Budișteanu, nu mai aveau audiență în sânul ei, nereprezentând decât o expresie izolată a propriilor lor interese.

 

Dar era mai mult decât evident că tensiunea dintre Palat și mișcare se va rezolva cu victoria Regelui. Noi ne bucuram în acel moment de o imensă popularitate. Fără exagerare, toată țara era cu noi, dar Regele dispunea de armată și de aparatul Statului, care continua să fie mâna oamenilor lui de încredere. Odată trecută această perioadă critică, odată reglementată chestiunea frontierelor și Berlinul mulțumit de gestiunea Regelui, nimic nu-l va mai împiedică să revină la vechile metode de persecuție.

 

Dar mai gravă se prezenta situația externă. Incertitudinile viitorului legionar se complicau cu apropierea scadențelor, când vor fi smulse noi bucăți din trupul țării. Cu guvernul Gigurtu, am puterile vor fi teribil de mari în Ardeal, căci acest guvern se va înclina fără nici o rezistență italo-germane, pentru a putea salva regimul carlist.

 

Dacă din punct de vedere legionar, mai puteam spera la o schimbare de opinie din partea Palatului și nu era nevoie absolută de o revoluție, din punct de vedere extern rigiditatea cu care dictatura carlistă își menținea pozițiile devenise intolerabilă. Cu cât se prelungea existența acestui regim nefast cu atâta creștea și primejdia de la hotare. Cu un guvern legionar la cârma țării, pierderile teritoriale ar fi putut reduse într-o proporție apreciabilă.

 

Din nou mișcarea era pusă în alternativa să lase lucrurile să se întâmple peste capul ei, fără a se mai expune la suferințe și vărsări de sânge sau să intervină cu toate forțele pentru a opri roata destinului să treacă peste trupul țării, lăsându-o într-o stare jalnică. Chestiunea legionară, soarta noastră tragică, dorința de o viață mai liniștită, iarăși treceau pe al doilea plan și în fața mea îmi apărea cu o putere irezistibilă, cealaltă alternativă, imperativul național. Trebuie să facem ceva înainte de a fi prea târziu, pentru a alunga acest regim nefast de la cârma țării și a salva hotarele amenințate.

 

De la începutul lunii August m-am decis să pun în aplicare planul de acțiune conceput la Berlin. Elementele care au urmat cursul revoluționar din iarna acestui an la Berlin le-am trimis în diferite puncte ale țării, prevăzute în acest plan, pentru a ocupa posturi de comandă.

 

Cum am făcut de atâtea ori în această perioadă, când se iveau momente grele, m-am dus să mă sfătuiesc cu Profesorului Codreanu.

I-am expus impasul în care se găsește mișcarea, amenințarea de la hotare, mult mărită de acest guvern debil, aservit în primul rând intereselor camarilei, și planul meu de acțiune. Trebuie să întreprindem ceva pentru a dărâma regimul înainte de a bate ceasul deciziilor la Roma și Berlin. Suntem angajați într-o cursă contra timpului și salvarea frontierei apusene depinde de rapiditatea intervenției noastre. Cu Regele pe tron, viitorul Legiunii este sumbru, dar al țării și mai sumbru. Un glas din adâncuri ne cheamă să-i sărim într-ajutor "acum ori niciodată".

 

Profesorul Codreanu m-a ascultat cu mare atenție și mi-a dat deplina lui aprobare. A fost unicul dintre figurile principale ale mișcării căruia i-am destăinuit acest plan și pe care l-am ținut la curent cu toate etapele lui de dezvoltare.

 

Când am luat decizia de a pregăti o soluție de forțe, n-am renunțat la acțiunea politică propriu zisă. Cele două acțiuni de acum merg paralel. N-am încetat nici o clipă campania de răsturnare a guvernului unui guvern legionar, evident că abandonam proiectul revoluționar. Mai păstram nădejdea că Regele, în fața greutăților crescânde ce le întâmpina pentru noile frontiere ale României, se va adresa mișcării legionare in extremis. De aceea și primele răspândiri de efectivele legionare pe teren au fost imperceptibile. Au constituit doar un dispozitiv schematic, care putea fi retras oricând, fără să observe autoritățile ceva.

 

Mi se strângea inima când mă gândeam la noile pierderi pe care va trebui să le sufere mișcarea și tare aș fi fost bucuros să mi se deschidă linia politică.

Eram mereu cu inima îndoită și tot ce-am realizat în prima jumătate a lunii August a fost timid și incomplet.

Numai când posibilitățile politice ar fi fost epuizate, eram decis să dau instrumentul revoluționar, pe care îl țineam în rezervă, toată amploarea cuvenită.

 

22. Un drum prin Ardeal

 

Tot pe la începutul lunii August am făcut un drum de două zile la Sibiu pentru a-l vizita pe Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, care își exprimase dorința să mă cunoască prin profesorul de teologie Spiridon Cândea, legionar.

 

Am mers cu mașina, luând ruta Brașov-Făgăraș-Sibiu și având ca însoțitor pe Horia Cosmovici. M-am oprit un sfert de oră în satul meu de obârșie, Mândra, la 7 km de Făgăraș, pentru a-mi vedea rudele și cunoscuții. Dar nici la casa lui Ion Dan, șeful de garnizoană al comunei, și nici a familiei Beleuță nu am găsit pe nimeni, în afară de copii. Toți erau plecați la câmp.

 

Mitropolitul Nicolae Bălan, avizat de sosirea mea, m-a primit îndată. Mai întâi m-a condus să văd reședința lui și apoi muzeul metropolitan. Mitropolitul era un bărbat impunător.

Discuția s-a concentrat, cum era și natural, în jurul pretențiilor maghiare și a ținuturilor amenințate să ne fie răpite. Era îngrijorat de cuantumul sacrificiilor ce ni se vor cere de către Hitler și m-a întrebat ce se poate face.

 

– Mișcarea legionară are o soluție pentru a evita aceste pierderi sau cel puțin ale reduce la minimum, dar este respinsă de sfătuitorii din jurul Regelui: un guvern legionar. Cu un guvern-emanație al mișcării, Hitler și Mussolini nu vor putea trata cu desconsiderația ce-o poartă actualului guvern, lipsit de o bază populară și fără prestigiu peste hotare. La Berlin și Roma, cu toate schimbările de fațadă, se știe că guvernul Gigurtu este expresia acelorași cercuri românești care au împins România în această situație, ca urmare a politicii de permanentă ostilitate față de Puterile Axei. Guvernul Gigurtu i se vor putea impune orice condiții pentru a fi primită România în noua ordine europeană cu certitudinea că vor fi acceptate, dacă mișcarea ar fi la conducere, ar mobiliza întreaga națiune pentru apărarea hotarelor și va invoca sacrificiile făcute de legionari pentru Statele revoluțiilor naționale.

 

– Rog și Înalt Prea Sfinția Voastră să susțină, în contactele ce le va avea la București, această formulă, unica salvatoare pentru neam și țară în împrejurările actuale.

 

Mitropolitul Bălan avea faima de om extrem de prudent în relațiile cu puterea politică, pentru a nu dăuna Bisericii pe care o păstorea. A ascultat cu atenție tot ce i-am spus, dar nu și-a dezvăluit în nici o formă părerea proprie și nici nu și-a luat vreun angajament.

 

Profitând de faptul că era la Sibiu, am făcut un raid până la Miercurea Sibiului, unde locuia Corneliu Georgescu. Nu-l cunoșteam decât fugar din rarele întâlniri de la sediul din București în vremuri bune, fără să fi avut vreodată prilejul să stau cu el temeinic de vorbă. Înainte de mine trecuse pe la el Petrașcu și îl informase de situație, dar era de mare importanță să audă din gura mea versiunea reală a evenimentelor și să-mi spună punctul lui de vedere.

 

Întâlnirea cu Corneliu Georgescu mi-a dat un nou avânt, întărindu-mi încrederea că sunt pe drumul cel bun. Era un om ponderat și cu mintea clară. Nu râvnea la nimic; nu se preocupa decât de viitorul neamului și al țării.

Nu am descoperit la el nici o urmă de ambiție care să-i întunece dreapta judecată.

 

I-am explicat lui Corneliu Georgescu tot ce-am făcut din timpul când am fost eliberat de la Siguranță: constituirea Partidului Națiunii și decepțiile suferite, trecerea prin cele două guverne, demisia, miraculoasa salvare a unității legionare în casa lui Budișteanu, la care el nu participase, și răul ce-l fac cauzei cei trei miniștri care refuză să părăsească guvernul, deși sunt dezaprobați de imensa majoritate a legionarilor. Numai un guvern condus de legionari ar putea salva frontierele țării, în timp ce cu actualul guvern se merge matematic la catastrofă.

 

Ce bucurie să ai de-a face cu un om inteligent și dezinteresat! Ne-am înțeles de la alfa și omega.

Mi-a aprobat atitudinea și m-a asigurat de întreg sprijinul lui. L-am rugat atunci să binevoiască să descindă la București, deoarece suntem în ajunul unor evenimente decisive și prezența lui în Capitală este absolut necesară. Mi-a promis că în câteva zile va fi la București. De abia ajunsese acasă. Fusese în lagăr și apoi concentrat multă vreme pe zonă.

Îi venea greu să se despartă de familie, de cuibul lui, de orășelul acela liniștit de munte, unde își exercita profesiunea de avocat.

 

Revenind la Sibiu, m-am întâlnit pe stradă cu un vechi coleg de la liceul din Făgăraș, Vasile Neagoe, care intrase în poliție și era comisar la chestura locală. Mi-a dat o informație prețioasă.

 

– Să știi că ăștia nu vă vor lăsa să ajungeți la putere. Din dispozițiile primite și mai ales din ce se vorbește în cercurile colegilor mei, rezultă că s-ar putea reveni la vechile metode, odată rezolvată chestiunea frontierelor.

 

– Nu ai nici o grijă, dragul meu. Cine știe de unde a ieșit acest zvon fără temei. Nu se va întâmpla nimic. Ostilitățile dintre noi și Rege sunt definitiv îngropate. Eu duc o luptă politică în cadrul regimului și nimic mai mult.

 

23. O nouă lovitură de la Berlin

 

Nici nu mă dezmeticisem bine după înscenarea Legației engleze și o nouă intrigă se țese în jurul meu, infinit mai primejdioasă și care putea fi fatală Legiunii. După înfrângerea suferită cu scrisorica Preotului Dumitrescu-Borșa în adunarea din casa lui Budișteanu, Papanace n-a renunțat la planul lui de a-mi zădărnici acțiunea din țară. De astă dată a imaginat o combinație atât de ingenioasă, atât de rafinată, încât era imposibil, după calculele omenești, să mai scap teafăr din urzeala ei. Planul lui Papanace era conceput pe trei etaje. Dacă nu exploda un proiectil, mai rămâneau două de rezervă și era suficient unui singur să-și atingă ținta pentru ca toată mișcarea din țară să sară în aer.

 

Cum am mai spus și înainte, după urâtul comportament al lui Papanace cu Stoicănescu și Borobaru la Berlin, am întrerupt raporturile cu Papanace, socotind că este de rea credință și că orice informație ce i-aș da-o ar folosi-o împotriva mea, creându-mi situații grele. Dar dacă eu îl ignoram, nu același lucru se întâmpla cu el. În măsura în care putea fi informat pe alte canale și îl ajutau puterile, căuta să distrugă minunata unitate legionară ce se realizase în țară între mine, Forul Legionar, Profesorul Codreanu cu Noveanu. Deși pe poziții divergente – Noveanu era omul Palatului, iar Papanace revenise la anti-carlism – aceasta nu-i împiedica să fie aliați pe o temă centrală: sabotarea acțiunii mele. Se menajau reciproc și complotau împreună.

 

Noveanu trimisese la Berlin în luna Iulie pe Preotul Ștefan Palaghiță ca să se informeze asupra atitudinii grupului de acolo în chestiunea mea.

Preotul Palaghiță nu venise ca refugiat ca refugiat politic, ci cu pașaport în regulă. Fiind instruit dinainte de Noveanu, nu i-a fost greu lui Papanace să-i adâncească pornirea împotriva mea, arătându-i că grupul de la Berlin, cu excepția câtorva, nu este cu mine și nu acoperă acțiunea mea.

 

Acum, despre care acțiune este vorba? Papanace amesteca intenționat acțiunile mele ca niște cărți de joc și scotea din ele pe aceea care îi convenea, interpretând-o după capacitatea de înțelegere a fiecăruia. Care din acțiunile mele nu era bună?

 

1. Acțiunea de răsturnare a Regelui Carol pregătită la Berlin? Această acțiune am început-o în perfectă înțelegere cu el și numai în ultimul moment el s-a sustras de la răspunderi, sfătuindu-mă și pe mine să renunț la ea. Ceea ce eu am refuzat.

 

2. Acțiunea de colaborare cu Regele Carol? Dar această acțiune o aprobase și el în mesajul trimis în țară Regelui Carol prin intermediul celei de-a doua delegații legionare. Le era permis celor dințară să dea mâna cu "asasinul Căpitanului" și mie nu?

 

3. Acțiunea de desprindere și distanțare de Regele Carol, după demisia mea din guvern? Nici aceasta nu era bună?

 

Alte ipoteze de lucru nu mai existau în țară. Eu am trecut în două luni prin toată gama lor. După ideea lui Papanace, dacă eram contra Regelui Carol și vroiam să-l răstorn prin violență nu era bine. Nimeni nu-l mai putea înțelege. Ce vroia acest om? De fapt el nu urmărea un țel legionar propriu zis, nu-l interesa binele mișcării, ci cum să-mi facă mie rău, cum să saboteze acțiunea legionară din țară. Așa se explică și de ce n-a șovăit să se alieze cu Noveanu, deși acesta era interpretul fidel al liniei carliste în mișcare. Pe Papanace nu-l deranja faptul ce Noveanu și ceilalți miniștri erau în guvern și nu le cenzura atitudinea; în schimb mă stigmatiza* pe mine, care de o lună de zile părăsisem guvernul!

 

După ce Palaghiță a fost temeinic îndoctrinat de Papanace, a fost trimis în țară ca purtător al explozibilelor destinate să mă sfărâme. În primul rând Palaghiță adusese un manifest semnat de o parte din grupul de la Berlin, prin care se cerea abdicarea Regelui Carol. Era îndrumat să predea manifestul direct Profesorului Ion Zelea Codreanu, însoțit de o scrisoare a lui Papanace către Profesor. Papanace îl solicita pe Profesor să redacteze și el un manifest cu conținut asemănător, prin care să ceară abdicarea regelui, și apoi amândouă manifestele să fie publicate într-o singură broșură și răspândite.

 

Profesorul Codreanu m-a chemat îndată la dânsul, mi-a dat să citesc manifestul de la Berlin și scrisoarea lui Papanace și m-a întrebat ce părere am.

 

– Domnule Profesor, i-am răspuns, manifestul e bun și dacă cei de la Berlin vor să-l difuzeze, pe socoteala și răspunderea lor, nu am nimic împotrivă.

Dar dacă v-ați asocia și D-voastră la această acțiune, semnând un manifest asemănător, atunci este rău pentru D-voastră, rău pentru mine și rău pentru întreaga mișcare. Este ușor de prevăzut ce se va întâmpla. Veți fi arestat și internat ca Generalul Antonescu, care până astăzi este imobilizat la Mânăstirea Bistrița. dar, după D-voastră, voi fi arestat și eu și o mulțime de alți legionari, încât acțiunea proiectată va fi periclitată. Când dai un astfel de manifest, atunci trebuie să ridici și poporul, pentru ca Regele Carol să nu mai poată reacționa. Acest manifest este o declarație de război adresată Regelui. Dar când îi declari război, trebuie să dispui și de o armată care să intre în luptă cu forțele regimului.

Cei de la Berlin au făcut acest manifest, poate de bună credință, dar sunt de o ingenuitate politică feciorelnică. Ce cred ei că Regele se va speria de manifestul lor și va abdica? Se va crampona de Tron cu ultimele puteri și numai împins zdravăn de o altă forță, va părăsi țara.

Această forță este în pregătire. Legionarii se îndreaptă spre diferite puncte ale țării pentru a-și lua în primire posturile de comandă. Când vom fi gata, vom da acest manifest, semnat de D-voastră, și atunci se va decide soarta.

 

Cum pe vremea aceea relațiile mele cu Profesorul Codreanu erau mai mult decât bune, erau filiale, și cum argumentația mea era inapelabilă din perspectiva acțiunii comune ce-o pregăteam, nu mi-a fost greu să-l conving pe Profesor de inoportunitatea manifestului. L-a pus la dosar și a trecut la alte chestiuni.

 

Revenind la Papanace, nu știu ce își poate imagina el când a conceput acest manifest. Își închipuia că va produce un efect atât de puternic asupra Regelui încât acesta, speriat, va lua calea exilului? Sau că se va ridica țara ca un singur om și îl va alunga? Există o anumită inerție a maselor. Țara se ridică, dar trebuie urnită din loc prin acțiunea câtorva elemente îndrăznețe, ceea ce pregăteam eu cu grupuri restrânse de legionari.

Se baza Papanace pe o intervenție germană? Cred că mai degrabă la această posibilitate se gândea, la o presiune externă.

Dar și în această se înșela amarnic. Guvernul german nu se gândea la substituirea Regelui Carol. El urmărea doar să-l silească să facă concesiuni teritoriale cerute de Axă și apoi erau dispuși să se înțeleagă cu el, lăsându-l mai departe să conducă țara. Ei nu credeau mișcarea aptă să-i ia succesiunea și nici nu doreau o Românie puternică. Informațiile lui Papanace erau greșite, deși se afla la Berlin.

 

Chestiunea manifestului de la Berlin nu mi-a produs prea mare bătaie de cap, pentru că era o acțiune cunoscută și am putut la timp să o opresc.

Dar Palaghiță transportase de la Berlin în țară și alte ghiulele, de existența cărora nu știam, și care dacă ar fi trase, ar fi provocat un adevărat dezastru în rândurile mișcării. Era o conspirație între ei doi, fără cunoștința semnatarilor manifestului.

 

Palaghiță adusese de la Papanace niște scrisori adresate mai multor categorii de legionari: una macedonenilor, alta muncitorilor și alta studenților. De aceste scrisori, Palaghiță nu pomenise nimic Profesorului Codreanu. Dar înainte de a le preda grupurilor indicate trebuia să facă o recunoaștere a terenului, pentru a nu cădea în mâini nesigure. Ajuns în țară, Palaghiță a intrat în contact cu un grup de muncitori pe care îi cunoștea și le-a explicat în linii mari care este misiunea lui. Șeful acelui grup de muncitori l-a ascultat cu toată bunăvoința, pentru a-i declara la sfârșit că Părintele este complet neinformat și că toată suflarea legionară se identifică cu acțiunea lui Horia Sima. S-a dus la un alt cer de muncitori, unde le-a făcut aceleași confidențe, ca mandatar al grupului Berlin.

și s-a ales cu același rezultat. După alte experiențe, când a văzut care e starea de spirit a legionarilor, în organizațiile de bază, l-a cuprins panica și s-a decis să predea materialul compromițător.

 

Paralel cu cercetarea stării de spirit între cuiburile muncitorești și studențești, Palaghiță a vrut să se achite și de a treia misiune primită de la Papanace, ale cărei efecte ar fi fost devastatoare pentru mișcare. Papanace îi mai încredințase un manifest pe care trebuia să-l imprime și apoi să-l difuzeze atât în Capitală cât și în provincie înmii de exemplare. Manifestul, nesemnat de nimeni, trebuia să pună în gardă legionarii contra acțiunii lui Horia Sima, care e un act de nebunie și ar putea avea groaznice consecințe pentru supraviețuitorii ultimei prigoane. Pe vremea aceea acțiunea mea de răsturnare prin forță a regimului era încă în stare embrionară și Papanace nu avea de unde să afle de ea. El a dedus că aș pregăti ceva în țară din planul meu anterior, pe care i-l expusesem la Berlin. Acest manifest dacă s-ar fi difuzat, ar fi rămas fără efect în rândurile legionarilor, atribuindu-l unei încercări a dușmanilor Legiunii, dar ar fi alarmat poliția. Așa cum era conceput, manifestul era adresat mai mult Regelui și camarilei și era o invitație să-și ia măsurile de apărare. Până la urmă autoritățile ar fi aflat originea manifestului și cine l-a împrăștiat. Venea de la Berlin, din partea grupului legionar de acolo, erau îndreptățiți să creadă în seriozitatea avertismentului și ar fi procedat la arestări preventive. În afară de mine, ar fi căzut victimă manifestului aproape toate cadrele luptătoare ale mișcării și în modul acesta s-ar fi zădărnicit și ultimele șanse de biruință ale Legiunii.

 

Preotul Palaghiță nu a avut noroc nici cu această întreprindere. Găsise tipografia care să imprime textul lui Papanace, dar cum nu-l avea în acel moment la el, l-a trimis pe paracliserul său, Moș Chiriță, să-l ducă la cules. Moș Chiriță, omul lui de încredere, era și legionar și fusese și internat în lagărul de la Vaslui în 1938. Pe drum citind manifestul, omul acesta simplu, cu frica lui Dumnezeu, s-a speriat de conținutul lui și nu l-a mai dat la tipografie.

S-a întors cu manuscrisul lui Palaghiță și i l-a dat înapoi, zicându-i că el nu poate să-și ia păcatele asupra lui, dând la tipărit acest manifest. "Apoi dacă Dl Comandant Horia Sima vrea să-l răstoarne pe Carol și să-l răzbune pe Căpitan, eu zic că bine face. Căci dacă n-o face el, cine s-o mai facă?"

"Să mai știi, Părinte, că greșești și mare păcat îți faci dacă tipărești manifestul contra comandantului Sima, pe care eu nu-l cunosc, dar știu că toți legionarii cu care am vorbit eu îl urmează și eu am să fac la fel ca ceilalți camarazi." Mustrat de omul