HORIA SIMA

 

ERA LIBERTĂȚII

STATUL NAȚIONAL-LEGIONAR

 

VOLUMUL I

 

 

CUPRINS

I. CREAREA STATULUI NAȚIONAL-LEGIONAR

 

1. Țara în picioare

2. La „Casa Verde”

3. Sfântă Tinerețe Legionară la Radio

4. Reapariția ziarului Buna Vestire

5. Înmormântarea eroilor

6. Lichidarea structurilor carliste

7. Strămutarea Generalului Coroamă

8. Tratativele pentru formarea guvernului

9. Noua Constituție

10. Împărțirea Ministerelor

11. Formula tripartită

12. Numirile

13. Ziua Căpitanului. Pelerinaj la „Casa Verde”

14. Cad și ultimele împotriviri

15. Depunerea jurământului

16. Întoarcerea din exil a Reginei-Mamă Elena

17. Întoarcerea grupului legionar din Germania

18. Apel către legionari

19. Nicolae Petrașcu la Secretariatul General al Mișcării

20. Declarațiile Profesorului Codreanu

21. Privind în urmă

22. Pentru Neam și Legiune

 

II. PRIMII PAȘI ÎN VIAȚA DE STAT

 

1. Dificultățile guvernării legionare

2. Graba de a ocupa locurile

3. Originile poliției legionare

4. Bunurile de la „Straja Țării” trec în patrimoniul Legiunii

5. Ziua eroilor și martirilor Legiunii

6. Demnitari legionari în ministere

7. Numirea Prefecților

8. Refacerea organizației legionare

9. Încadrarea legionarilor întorși din Germania

10. Ajutorul Legionar

11. Reorganizarea studențimii

12. Marea manifestație de la 6 Octombrie

 

III. CRIMELE REGIMULUI CARLIST ȘI PROBLEMA SANCȚIUNILOR

 

1. Concepția de bază a sancțiunilor

2. Arestări sporadice

3. Un articol al lui Grigore Manoilescu

4. Justiția intră în acțiune

5. Colonelul Zăvoianu la Prefectura de Poliție

6. Două sinucideri

7. „Nu vreau să vărs sânge”

8. Cum a lucrat Comisia de Anchetă

 

IV. BĂTĂLIA ECONOMICĂ

 

1. Refacerea țării

2. Ofensiva agricolă

3. Evreimea în panică. Ordinul de la Sinagogă

4. Cazul Galeries LaFayette

5. Legea comisarilor de românizare

6. Cum s-a aplicat legea

7. Exorbitantele pretenții germane

8. Magazinele evreilor

9. Un schimb de scrisori cu Generalul

10. Al doilea schimb de scrisori

11. Cum rezolva Antonescu problemele economice

12. O întâlnire cu Clodius

13. Două legi contra evreilor

14. Consiliul de Administrație legionar la Malaxa

15. Imprimeria din Sărindar

16. Cancicov, Ministru al Economiei. Petra, Subsecretar de Stat

17. Chestiunea petrolului

18. Cursul mărcii germane

19. Conflictul de la Mediaș

20. Apoteoza muncitorimii

21. Cinci miliarde șapte sute șaptezeci și patru de milioane de lei

22. Creșterea depunerilor bancare

23. Protestul lui Neubacher

24. Desființarea comisarilor de românizare

25. Perfidia Generalului Antonescu

26. ... Și perfidia lamentațiilor evreiești

27. Evreii și comerțul legionar

 

V. POLITICA EXTERNĂ

 

1. Umbre în relațiile cu Axa

2. Audiența lui Fabricius

3. Rețeaua de sabotori englezi de pe Valea Prahovei

4. Atrocitățile maghiare din Ardealul cedat. Discursul de la Brașov

5. Manifestația tineretului european de la Padua. Un detașament legionar defilează în fața Ducelui

6. Sosirea misiunii militare germane la București

7. Reacția lui Mussolini

8. O intriga în trei acte

9. Doamna Himmler la București

10. Tineretul fascist și tineretul național-socialist la serbările de la Iași

11. Personalul diplomatic legionar

12. Calvarul Ministerului de Externe

13. Călătoria Generalului Antonescu la Roma

14. Statutul Grupului Etnic German din România

15. Vizita la Berlin. Semnarea Pactului Tripartit

16, Funeraliile Căpitanului. Baldur von Schirach și von Bohle la București

17. O scrisoare a lui Himmler

18. Acordul economic germano-român

19. O lovitură de la Berlin. Rechemarea lui Fabricius

20. Căderea lui Sturdza. O nouă criză în relațiile cu Antonescu

21. Greceanu, Ministru de Externe

 

VI. ÎN CENTRUL GUVERNĂRII

 

1. Realizările regimului legionar și întâmplări memorabile

2. 13 Octombrie. Reapariția „Libertății”

3. „Cuvântul” ziar al Mișcării Legionare

4. Bătălia fierului vechi. Comandamentul materiilor prime

5. Un dispensar al iubirii de oameni

6. Asociația „Prietenii Legionarilor” se încadrează în Mișcare

7, Legionarii uciși la Vaslui sunt reînhumați la Predeal

8. Iașiul, proclamat oraș al Mișcării legionare. Marea manifestație de la 8 noiembrie

9. Deschiderea Universității Transilvane la Sibiu

10. Cutremurul

11. Organizația „Munca Legionară”

12. Emisiunile de timbre legionare

13. Ofensiva „Ajutorului Legionar”. Semnificația spirituală și națională a acestei opere

14. O manifestație comunistă

15. „Axa”

16. Reînvierea cărții legionare

17. Conferințe la Radio

18. Gărzile legionare motorizate

19. Moartea Părintelui Moța. Funeralii naționale

20. 10 Decembrie

 

VII. CONSIDERAȚII ASUPRA REGIMULUI. DIFICULTĂȚI, INCIDENTE ȘI TULBURĂRI

 

1. Paradoxul guvernării

2. Ministere fără probleme

3. Ministerul Educației Naționale

4. Ministerul Cultelor și Artelor

5. Ministerul Sănătății, Muncii și al Ocrotirilor Sociale

6. Ministerul de Interne

7. Direcțiunea Generală a Siguranței și a Polițiilor

8. Prefectura Poliției Capitalei

9. Tactica lui Antonescu

10. Corpurile Auxiliare

11. Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale

12. Tulburări în Mișcare

13. Primejdioasa evoluție a Profesorului Codreanu

14. Atacul de la sediu

15. Conflict cu Ion Mihalache

16. O misterioasă poliție legionară

17. Stâlpul infamiei

18. Raporturile cu Armata. Originea unei circulări

19. Socoteala finală

 

 

 

I. CREAREA STATULUI NAȚIONAL-LEGIONAR

 

Statul Național-Legionar nu s-a format ca o implicație naturală a biruinței de la 6 Septembrie. Nu ne-a căzut în mâini ca un fruct copt. A trebuit să luptăm pas cu pas pentru constituirea lui, înlăturând ultimele obstacole din calea realizării lui.

 

1. Țara în picioare

Rar s-a trăit în istoria neamului nostru un moment de exaltare colectivă atât de impunător ca acea manifestare de entuziasm a maselor populare după alungarea Regelui Carol din țară. Nu se poate compara ca intensitate de sentiment național decât cu iureșul de bucurie din provinciile alipite, când s-a săvârșit Unirea din 1918.

Țara întreagă s-a ridicat în picioare, de la un capăt la altul al ei, ca să-și exprime ușurarea ce-o schimbase de la Palat, ca o binecuvântare a Cerului.

Cortegiile populare, cu mii și mii de oameni, defilau în toate orașele mari și mici ale țării, repetându-se zi de zi. În afară de București, la Constanța, Craiova, Galați, Iași, Rădăuți, Timișoara, Arad, Sibiu, Alba Iulia, Deva, Brașov, Turnu Severin, Ploiești, același spectacol de neuitat a unor coloane nesfârșite de popor din toate straturile sociale, care sărbătoreau victoria contra unui regim odios, cu cântece și drapele. Ritmul eroic al melodiilor legionare, interzise de doi ani, străbătea întreaga țară, topind și ultimele rezistențe. A fost mai mult decât un act de adeziune al poporului la revoluția legionară: o irupție a energiei naționale. Sufletul neamului, încătușat până atunci de forțele de opresiune, s-a dezlănțuit ca un uragan. Lumea cânta, striga, se îmbrățișa cu privirile iluminate de o mare credință. Acea mistică națională, de care vorbește Căpitanul, acum se pusese în marș, pentru a afirma drepturile poporului nostru. Evident, au existat și răuvoitori, din tagma celor înfrânți, care au dat un alt tâlc acestor manifestații. „Dar de ce se bucură legionarii și scot atâta lume pe străzi? Oare nu e mai degrabă motiv să plângem pentru pierderea Ardealului și să ne răzvrătim contra puterilor care ne-au impus dictatul de la Viena?”

– Nu, domnilor, legionarii sunt și ei îndurerați de pierderea Ardealului și au făcut tot ce le-a stat în putință ca să apere pământul țării. Legionarii, și cu ei întreg poporul, își strigă bucuria pe străzi pentru că au scăpat de regimul responsabil de aceste pierderi teritoriale. În timp ce D-voastră, care acuma azvârliți aceste comentarii viclene, ce-ați făcut în timp ce noi muream pe baricade în luptă cu tiranul? Unde ați fost? Fie împărtășindu-vă din banchetul oferit de camarilă fie tăcând chitic și așteptând deznodământul dramei. În timp ce Căpitanul era strangulat și sute de legionari uciși și azvârliți în piețele publice, s-a auzit un protest din gura voastră, fără să vă dați seama că aceste crime erau preludiul dezmembrării României Mari. Nu vă grăbiți să acuzați Puterile Axei de dictatul de la Viena, când voi ați făcut tot ce v-a stat în putință ca să provocați aceste puteri, până ce ați împins România în tabăra dușmanilor lor. Cum vroiați să trateze Roma și Berlinul o țară amestecată în nenumărate încercări și comploturi contra securității lor și în serviciul Moscovei?

O altă caracteristică impresionantă a marilor manifestații populare care s-au desfășurat în toată țara după 6 Septembrie a fost ordinea perfectă. Nu s-a tras nici o palmă unui evreu, nu li s-au spart geamurile, nu li s-au jefuit prăvăliile și n-a fost ucis nimeni dintre ei. Și aceasta, fără ca legionarii să fi avut ordine anume de la mine sau alte căpetenii. Legionarii mari și mici, au dat un strălucit examen de maturitate civică și politică.

De obicei, când o revoluție triumfă, se produc tulburări grave, în primele zile, în primele săptămâni. Se revarsă sânge. Partida biruitoare se răzbună pe vechii conducători, pentru suferințele îndurate. Noi am fi avut mii de motive ca să procedăm tot atât de drastic contra asupritorilor noștri. Nu numai Căpitanul, dar aproape toată elita legionară a fost masacrată sub dictatura evreo-carlistă. Dar nu s-a atins nimeni de nici un fir din capul conducerii evreiești și nici ale demnitarilor slugarnici, care au executat ordinele Palatului.

Ce exemplu de noblețe morală! Și nu a câtorva, ci a sute de mii de oameni, care se abțin in corpore de la orice act de violență contra fioroșilor călăi ai erei carliste. Ce superbă declarație de respect a drepturilor omului și de încredere în justiție, care îi va trage la răspundere pe cei vinovați și îi va pedepsi! Calea legală, care nouă ne-a fost refuzată permanent sub toate regimurile, acum o țineam deschisă și ofeream ocrotirea ei celor mai mari încălcători ai legii.

Generalul Antonescu s-a bucurat chiar de la început de marele avantaj de a avea în spatele lui un popor disciplinat, hotărât să-l urmeze în sarcina grea ce și-a asumat-o, de a crea un nou Stat. El n-a avut nevoie să recurgă la forță pentru a obliga valurile revoluționare să revină în matca ordonată a Statului. Sudura dintre națiunea biruitoare și noua conducere a Statului s-a realizat spontan și imediat, prin mijlocirea mișcării legionare, care a înțeles că suprema ei datorie în acel moment era normalizarea situației.

S-au mai întrebat mulți, la 6 Septembrie, de unde au răsărit acele mii și mii de cămăși verzi, după teroarea regimului Carol-Călinescu, când mișcarea părea distrusă și doar câțiva incorigibili se mai agitau în clandestinitate. Cine erau acești tineri care defilau în pas marțial, ca și cum coasa morții nu i-ar fi secerat pe cei mai buni camarazi ai lor?

Erau vechii legionari care scăpaseră cu viață din masacrele erei carliste, dar erau sutele de mii votanți din 1937 ai partidului „Totul pentru Țară”, care au dispărut de la suprafața vieții publice, înfricoșați de teroare. Pe urmele vitejilor de la 3 Septembrie, au prins din nou curaj și au venit să îngroașe rândurile micilor detașamente cu care am început revoluția. Dar fenomenul legionar depășise și acest cadru, al foștilor prieteni și votanți ai mișcării, pentru a cuprinde straturi și mai largi din popor. Legionari anonimi, necunoscuți, ieșiți din tainele neamului, ca un fel de generație politică spontanee, s-au alăturat celor mai vechi, formând împreună cu ei o masă legionară impunătoare. În acești doi ani de prigoană, Legiunea se refugiase în adâncurile conștiinței naționale și luase proporții de mit, o forță imponderabilă, pe care nici o armă nu mai putea să o învingă. Când s-au rupt zăgazurile, s-a produs o explozie a mitului, antrenând după sine zeci de mii și sute de mii de oameni pe drumul Legiunii.

 

2. La Casa Verde

Primul lucru ce l-am făcut, a doua zi de dimineață, în 7 Septembrie, a fost să mă reped la „Casa Verde”, pentru a cerceta dacă s-a retras paza militară și de aici. Într-adevăr, nu mai erau soldați. Una din primele măsuri luate de Generalul Coroamă, după renunțarea la Tron a Regelui, a fost să ridice secvestrul de la sediile noastre din Capitală.

Mai întâi m-am îndreptat spre mausoleul Moța-Marin. Sicriele erau intacte și la locul lor. Am rostit o scurtă rugăciune, mulțumindu-i lui Dumnezeu că zbirii regimului nu s-au atins de sfintele lor oseminte. Apoi m-am urcat pe trepte, la primul etaj, unde se aflau biroul Căpitanului și sala de reuniuni. În birou descopăr un om mărunțel, stând la masă pe un scăunel. Îl întreb ce caută aici.

– M-a trimis Profesorul Codreanu să iau în primire Casa Verde.

L-am poftit să plece acasă și am dat clădirea în paza unor legionari care mă însoțeau.

Întorcându-mă în oraș, aflu cu surprindere și amărăciune că Profesorul Codreanu, fără să mai aștepte întâlnirea cu mine, începuse să facă numiri în diverse funcții legionare. La muncitori îl numise pe un oarecare inginer Chelaru, care n-avea nici o legătură cu Corpul Muncitorilor Legionari și nici cel puțin nu se știa despre el că ar fi legionar. Era o figură necunoscută în organizația din Capitală. În același mod arbitrar, fără să se consulte cu nimeni, delegase șefi la conducerea studențimii și a altor unități legionare.

Nici nu a fost nevoie să anulez măcar aceste numiri. Au căzut de la sine, căci erau inoperante. Elementele ce vroia să le impună Profesorul Codreanu la comandamentele legionare erau străine de realitatea de bază. Nu era destul să faci o numire, cum credea Profesorul Codreanu, pentru ca o unitate să se pună în marș și să execute ordinele. Se mai cere ca persoanele alese să conducă un corp legionar să se bucure de un anumit prestigiu în sânul lui sau pe suprafața întregii mișcări. Să fie expresia acelora a căror comandă i s-a încredințat.

Mă durea sufletul gândindu-mă la actele Domnului Profesorului în acele clipe când, după răsturnarea Regelui, trebuia să ne concentrăm toate puterile pentru a câștiga bătălia politică, valorizând la maximum momentul revoluționar pe care-l trăia țara. Profesorul Codreanu era în afară de problemă. Nu cunoștea nici structura mișcării și nici nu înțelegea etapa istorică în care am intrat.

Pretenția Profesorului Codreanu de a conduce mișcarea era absurdă. Dacă nu eram eu, putea să o conducă oricare alt legionar, în afară de Profesorul Codreanu. În primul rând, pentru că Profesorul Codreanu nu cunoștea ordinea internă a mișcării. Nu ocupase niciodată vreo funcție în cadrul ei, nu i-a încredințat Căpitanul niciodată vreun sector să-l organizeze, nu avea experiența omului de teren, care e mereu pus în acțiune și reclamă însușiri speciale. În al doilea rând, Căpitanul exclusese atât principiul elecțiunii cât și principiul eredității din procesul de formare al elitei legionare. El a optat pentru principiul selecției, adică cel mai vrednic trece înainte. Profesorul Codreanu cerea să fie recunoscut Șef al Legiunii în virtutea faptului că este tatăl Căpitanului, adică vroia să pună în aplicare principiul eredității, pe care tocmai fiul său îl declarase nepotrivit pentru a servi de criteriu la alegerea cadrelor de conducere la toate nivelele. S-a mai întâmplat apoi și lucrul neplăcut că biruința mișcării s-a realizat peste capul Profesorului, care era pe punctul să torpileze întreaga acțiune de la 3 Septembrie prin proiectata lui audiență la Rege, de la care l-am oprit în ultimul moment și cu mare greutate.

Profesorul nu și-a înțeles chemarea după 6 Septembrie. Misiunea lui nu era în mișcare, făcându-mi mie greutăți la reorganizarea ei, ci în afara mișcării, în câmpul politic, în dezbaterile care s-au deschis între noi și Generalul Antonescu pentru proiectarea Legiunii în noul Stat. Aici, cu experiența lui de parlamentar, cu autoritatea lui, cu prestigiul ce i-l dădea jertfa fiului său, ar fi fost de mare folos. Trebuia să revină numai la relațiile de intimă colaborare cu mine, care au fost atât de binefăcătoare pentru mișcare, pentru a se închide acest incident și a păși cu forțe unite în viitor. Revoluția legionară trebuia dusă la bun sfârșit. Care ar fi fost rolul Profesorului Codreanu în noua perspectivă? Nu m-am gândit niciodată să-i fixez rangul în mișcare sau în Stat. Orice i s-ar fi oferit era prea puțin pentru Profesorul Codreanu. El trebuia să rămână ceea ce a fost întotdeauna: Profesorul Codreanu. Și în această calitate să vegheze la împlinirea testamentului Căpitanului. Fiecare cu rolul lui și în perfectă armonie, așa cum am avut fericirea să lucrez cu el în vara anului 1940. Fără această colaborare, nu am fi putut ajunge la rezultatul de la 6 Septembrie. Profesorul Codreanu a fost un factor decisiv al victoriei. Acum el își renega tocmai înțelepciunea cu ocrotise care ocrotise destinele Legiunii în perioada premergătoare, pentru a se azvârli cu toată vehemența temperamentului său într-o direcție dăunătoare mișcării, pretinzând o șefie care depășea posibilitățile lui și care și așa nu ar fi putut-o exercita niciodată, chiar dacă nu aș fi fost eu.

 

3. Sfântă tinerețe legionară la radio

După cum se știe, orice emisiune radiofonică din lume are un semnal sau un indicativ, constituit din anumite sunete sau note dintr-o arie, destinat să servească la identificarea acelui post. În România, chiar în dimineața de 6 Septembrie, indicativul a fost schimbat, fiind substituit cu primele note din Sfânta Tinerețe Legionară.

Acest lucru, neînsemnat în aparență, a avut efecte incalculabile asupra stării de spirit a populației. Auzind Sfânta Tinerețe Legionară, de câte ori se deschidea aparatul de radio, lumea credea că Legiunea este la putere, că este stăpână în Stat, ceea ce nu era adevărat pentru că guvernul în care am intrat și noi s-a constituit mai târziu. În zilele care au precedat formarea Statului Național-Legionar, de la 6 la 14 Septembrie, postul nostru de radio, adoptând indicativul legionar, a dat o amploare și mai mare victoriei legionare și a mărit certitudinea noastră în triumful Legiunii contra tuturor încercărilor de a-i restrânge rolul ei în noul Stat.

Această inițiativă îndrăzneață și oportună a fost luată de compozitorul Nelu Manzatti, creatorul celor mai frumoase melodii legionare, ca Sfântă Tinerețe Legionară, Imnul Moța Marin, Imnul Muncitorilor Legionari și altele.

Ministru al Propagendei era pe atunci Nichifor Crainic, rămas de la vechiul guvern Gigurtu, iar acesta nu s-a opus, fiind prea bucuros să facă un serviciu mișcării, după ce înainte era unul din „supușii servitori ai Majestății Sale”. Cât îl privește pe Generalul Antonescu, el avea alte probleme pe cap în acele momente, fiind ocupat cu lichidarea moștenirii carliste, pentru a-și putea da seama ce importanță avea pentru opinia publică faptul că postul de radio difuza programele sub patronajul Legiunii.

În străinătate, la Berlin și Roma, schimbarea semnalului de la Radio București a fost interpretată tot atât de favorabil pentru mișcare. De vreme ce acest post emite sub semnul Gărzii de Fier, înseamnă că constituirea unui guvern legionar este apropiată.

Iată cum se crează istoria. Un om inspirat de valul evenimentelor prefigurează noul Stat, aflat încă în durerile facerii, cu propagarea pe undele eterului a acelei melodii nemuritoare.

O acțiune asemănătoare a întreprins și Comandantul Legionar Boldeanu, care în primele ore după ce a aflat de abdicarea Regelui, a scos un manifest contra tiranului alungat din țară și a lăsat să fie răspândit în Capitală. Spre deosebire de manifestul meu de la 1 Septembrie, care se limita la aspectul politic al revoluției, Părintele Boldeanu a denunțat viața de scandal a fostului Rege, cu toate păcatele și viciile lui, demoralizând națiunea și amenințând însăși existența Statului Român. Manifestul s-a bucurat de un mare succes în opinia publică. A fost citit cu plăcere și satisfacție mai ales de masele populare, care se simțeau răzbunate pentru anii de suferință ce i-a îndurat sub stăpânirea perechii nelegiuite. Deși nesemnat, manifestul Părintelui Boldeanu a contribuit la justificarea răzvrătirii poporului contra regimului carlist și la întărirea curentului legionar în țară.

 

4. Reapariția ziarului „Buna Vestire”

De mare ajutor ne-a fost în această perioadă de tranziție în luptă cu vechile structuri ale Statului, reapariția ziarului Buna Vestire. Chiar a treia zi după alungarea Regelui Carol, Duminică , în 8 Septembrie, am avut bucuria să salutăm reînvierea acestui ziar, care-și începuse glorioasa carieră în 1937 și apoi fusese strangulat de dictatura carlistă. După Radio, unde Nelu Mânzatu pusese stăpânire încă din dimineața zilei de 6 Septembrie, Buna Vestire a sărit pe baricade, contribuind la izbânda ideii legionare în Stat, prin influența ce-a exercitat-o asupra opiniei publice.

Și acum un scurt istoric al acestui ziar. Colonelul Zăvoianu încercase în 1937 să reia publicarea ziarului Dacia, proprietatea sa, pe care-l fondase în 1919 și care dispăruse din lipsă de mijloace. Își întocmise și echipa de colaboratori, care se întâlneau zilnic și aduceau articole, pe care le citeau împreună, ca și cum apariția ziarului era iminentă. Dar Colonelul Ștefan Zăvoianu n-a putut obține de la cenzură autorizația de apariție a Daciei, fiind socotit prea atașat de Corneliu Codreanu. Mai mult noroc a avut Mihai Manoilescu când i-a dat aprobarea de apariție a ziarului Buna Vestire. Regele se gândise probabil să facă o ultimă încercare ca să capteze mișcarea, operație pe care o încredințase înainte și altor personalități, dar fără rezultat: Generalul Cantacuzino, Nae Ionescu, Octavian Goga, Vaida Voevod și alții. Echipa alcătuită de Colonelul Zăvoianu a fost preluată în redacția ziarului Buna Vestire.

Bune Vestire din 1937 a fost organizată ca o societate anonimă pe acțiuni, majoritatea lor fiind în mâna Profesorului Manoilescu și a familiei lui. Directori ai ziarului din prima lui perioadă au fost Dragoș Protopopescu și Toma Vlădescu. Prim-redactor era Mihail Polihroniade, iar secretar general de redacție, Valeriu Cârdu. În afară de cei mai de sus, mai figurau în redacție, Ion Stoenescu pentru politica internă, Alexandru Cristian Tell, Mircea Streinul, Virgil Rădulescu, Gabriel Bălănescu. În afară de această permanență la redacție, au colaborat: Radu Gyr, Nicolae Totu, Mihail Manoilescu, Bănică Dobre, Ciril Vârnav, Luca Popovici, Paul Petzi.

La reapariția ziarului Buna Vestire în 1940, mulți din vechii colaboratori nu mai erau în viață. Au pierit asasinați la 21 Septembrie 1939 din ordinul Regelui Carol, Mihail Polihroniade, Valeriu Cârdu, Alexandru Cristian Tell, Virgil Rădulescu, Nicolae Totu, și Bănică Dobre.

Componența noii redacții a fost următoarea:

Director: Grigore Manoilescu, fratele profesorului.

Prim-redactor: Constantin Noica.

Secretar de redacție: Valeriu Olaniuc.

Redactori: Cristian Petrescu, Ion Stoenescu, Horia Stamatu, Ștefan Ion Gheorghe, Luca Popovici, Radu Gyr, Mircea Streinul, Alexandru Alexianu, Demetrie Soutzu.

Colaboratori: Mihail Manoilescu, Constantin Noica, Colonel Octav Vorobchievici, Locotenent Emanuel Voinescu (sub pseudonimul Vornicul Boldur), Mircea Mateescu, Dragoș Vrânceanu, Ciril Vârnav, Nicolae Pană, Demetrie Ganea, Paul Petzi, Barbu Slușanschi, Mircea Pop. După apariția articolului lui Grigore Manoilescu, Cu mănuși, ziarul a fost suspendat o săptămână din ordinul Generalului Antonescu și la reapariție a luat direcția lui Alexandru Constant, care era și Ministrul Propagandei.

Odată cu Grigore Manoilescu, a părăsit redacția și Constantin Noica, fiind înlocuit cu Horia Stamatu.

Ziarul era imprimat la întreprinderile grafice Eminescu din Strada Anghel Saligny și apărea în două ediții: una de capitală și ala de provincie. De administrația ziarului se îngrijeau Nicolae Ilieșiu, Alexandru Livezeanu și Vasile Dova.

Buna Vestire și-a încetat apariția în Ianuarie 1941, după ce Generalul Antonescu a devenit stăpân pe situație, grație ajutorului dat de germană.

 

5. Înmormântarea eroilor

După revărsarea de bucurie a întregului popor, la 6 Septembrie, a urmat o zi de reculegere și durere în fața legionarilor căzuți în luptă, purtați acum pe scut de camarazii lor, întorși victorioși din bătălie. Ei nu mai trăiau să vadă că pe urma sacrificiului lor milioane de oameni și-au recâștigat libertatea, dar au avut acest privilegiu să treacă în lumea de dincolo încununați cu laurii celor aleși. De la înmormântarea lui Moța și Marin, nu s-a mai văzut o mai pioasă participare a unei mari mulțimi de oameni care-și aduceau tributul lor de recunoștință acestor viteji între viteji. Nu erau plânși în sensul omenesc al cuvântului. Fapta lor era prea mare ca să intre în tiparele comune ale existenței. Era multă jale în suflete, dar demnă și reținută. Peste trupurile lor fără viață, se proiecta aureola unui mare moment istoric, la a cărui împlinire au contribuit cu tot ce au avut mai bun: propria lor viață. Numele lor va intra în anonimat, nu se va putea șterge din Cartea Neamului, pentru că au pus jertfa vieții lor temelie renașterii unei națiuni, din starea de deznădejde și de suferință în care o azvârliseră dușmanii ei.

În 7 Septembrie, la Constanța, au fost petrecuți la locul de veci legionarii Cavachi, Caporani și Ardeleanu, iar la Brașov au fost înmormântați Sultan Donat și Constantin Sălceanu. Studentul Puiu Grigorescu a fost transportat la Târgoviște, de unde era originar, iar Lucian Caramlău și Gheorghe Ștefănescu la Ploiești unde au fost îngropați Duminică, 8 Septembrie.

La slujba înmormântării de la Ploiești, în Biserica Trei Ierarhi am luat și eu parte, însoțit de Victor Biriș, care tocmai în acea zi se întoarse din Germania. Sicriele lor, așezate pe catafalc, de-o parte și de alta a Altarului, erau descoperite. Biserica era plină de lume, care trecea prin fața lor și se închina cu evlavie. Alți fii ai Prahovei care au luat drumul veșniciei pentru a mântui neamul. La căpătâiul lui Caramlău veghea o fată, îmbrăcată în negru. Părea că nici nu vede pe nimeni; doar privea la chipul lui de ceară. Era ca o statuie. Mi s-a spus că e logodnica lui. N-am cutezat să mă apropii de ea, ca să-i tulbur durerea ei pietrificată. O, Doamne, câtă jale! Alte mame întristate de moarte! Toată bucuria vieții lor se stingea odată cu copilul care fusese răpit în plină tinerețe!

Uitându-mă la Lucian Caramlău, acum fără suflare, cu gândul mă întorceam la el în viață. Ce mândrie de legionar, ce pregătire, ce minte ageră! Cu câteva zile mai înainte, mă întâlnisem cu el la București. Abia ieșise din închisoare și venise la mine, cerându-mi să participe la acțiune. Am stat mult de vorbă cu el, căci îi încredințasem misiunea să atace la Ploiești. În ultimul moment i-am schimbat destinația și l-am trimis cu echipa lui de prahoveni să întărească grupul care trebuia să ocupe postul de radio de la Bod. Cu rezultatele care se cunosc, Caramlău a căzut aici, străpuns de jandarmi.

Lucian Caramlău era de o rară modestie, deși poseda două diplome și își însuși o cultură temeinică. Parcă-l văd și acum cum stătea rezemat de perete și asculta cu atenție tot ce îi spuneam. Îi explicam cum să procedeze, că Ploieștiul era un mare centru militar. Lui i se părea că poate să ocupe instituțiile publice indicate. Citeam în ochii lui o hotărâre de cremene. O liniște maiestuoasă în fața morții, cum numai la Sultan Donat am mai văzut. Deși abia ieșise din închisoare, nu-l atrăgea viața, ci împlinirea unui destin mai înalt.

Mă uitam la el și îmi apărea în suflet toată falanga de eroi pe care i-a dat Prahova, această regiune de un ethos național vulcanic. Ce oameni năprasnici! De unde au răsărit acești cavaleri „sans peur et sans reproche”, ca vestitul Bayard din Franța?

Cel dintâi pe care l-am cunoscut a fost Teodorescu Gandi, care conducea organizația locală din prigoană, în vara anului 1938. Organizația politică se desființase prin atestările făcute, dar rămăsese un puternic nucleu de tineri care acționau cu multă prudență, fără să fie simțit de poliție. Teodorescu-Gandi cade în toamna aceluiași an și ia comanda grupului Miti Dumitrescu. În planul loviturii contra dictaturii carliste din Ianuarie-Februarie 1939, Miti Dumitrescu avea misiunea să atace Palatul Regal. Căzând acest plan, se refugiază în Germania, de unde se întoarce în țară și pregătește răzbunarea. Se predă după executarea atentatului contra lui Armand Călinescu pentru a nu primejdui viața celor din închisori și sfârșește ucis împreună cu cei opt camarazi din echipa lui. Miti Dumitrescu a săvârșit cel mai frumos atentat din istoria lumii din punct de vedere etic. Nu a încercat să dispară după doborârea tiranului, deși putea să fugă și să se ascundă, și nici nu s-a sinucis, ci s-a pretat și și-a asumat întreaga răspundere. După Miti Dumitrescu a răsărit un alt viteaz din pământul Prahovei, într-un moment de răscruce pentru Neam, acela care zăcea acum fără viață în fața mea.

Slujba a fost lungă. Biserica era plină de fum de lumânări și se respira greu și din cauza mulțimii de oameni. Am stat neclintit la căpătâiul lui Lucian Caramlău mai bine de un ceas până ce am simțit că îmi vin amețeli și sunt pe punctul să leșin. Eram slăbit din cauza tensiunii în care am trăit în ultimele zile. Cu Victor Biriș și Eugen Necrelescu am ieșit din Biserică, ne-am urcat în mașină și ne-am oprit undeva la marginea Ploieștiului. Ne-am întors apoi la București.

A doua zi, trecând pe la Președinție, Generalul Antonescu m-a întrebat unde am fost ieri, căci mă căutase. I-am răspuns că am fost la Ploiești, unde am participat la înmormântarea a doi legionari, căzuți în luptele de la Brașov.

– De ce nu mi-ai spus mie, căci aș fi venit și eu, bucuros să dau onorul acestor eroi?

– Domnule General, știam că aveți atâtea pe cap în aceste momente și nu credeam că ați putea să vă deplasați la Ploiești. Sunt recunoscător pentru sentimentele ce le purtați camarazilor noștri căzuți în această luptă și nu vom uita aceste cuvinte care se răsfrâng asupra întregii Mișcări.

Luni, 9 Septembrie, au fost înmormântați, la Cimitirul Sf. Treime din Brașov, Sultan Donat, căzut la Regimentul 41 Artilerie, și Constantin Sălceanu, ucis de jandarmi în încercarea de a cuceri postul de radio de la Bod.

Trupurile legionarilor se aflau depuse la Spitalul Militar. Peste 3000 de legionari au adus ultimul salut camarazilor căzuți în luptă. În fruntea cortegiului se aflau Nicolae Petrașcu, Inginer Ionică, Profesorul Ionică, Marian și Dr. Dogan. În fața spitalului militar, a vorbit Profesorul Ionică:

”Aici, în pragul spitalului militar, îi salutăm pe cei doi camarazi ce și-au dăruit viața pentru mântuirea Patriei, căci de aici au plecat spre moarte, în acea noapte de urgie, cei șase comandanți legionari: Căpitanul Șiancu, Inginer Eugen Ionică, avocat Traian Cotigă, Gheorghe Pihu, Gheorghe Proca, Iulian Șușman, avocat Herghelegiu”.

”Aici ne închinăm în fața camarazilor căzuți la Bod și la Reg. 41 Artilerie și cu glasul nostru înlăcrimat îi chemăm din nou între noi: Lucian Caramlău, Gheorghe Ștefănescu, Gheorghe Grigorescu, Sultan Donat și Sălceanu Constantin”.

La apelul acesta, legionarii au strigat „Prezent”.

Consulii Germaniei și Italiei au fost de față la ceremonia funebră.

 

6. Lichidarea structurilor carliste

După cum se știe, îndată după asasinarea Căpitanului, Regele și Armand Călinescu s-au pus pe treabă ca să creeze „noul” Stat românesc, care să corespundă puterii ce-o exercitau de fapt, și care, în același timp, să producă impresia, în țară și în străinătate, că autorii loviturii de Stat nu sunt niște uzurpatori, ci sunt susținuți și de popor în schimbările introduse în ordinea internă.

În 15 Decembrie 1938, s-a înființat „Frontul Renașterii Naționale”, organizație în care au fost obligați să intre toți funcționarii Statului. S-au făcut apoi alegeri, sub patronajul Frontului, pe baza unei liste unice, întocmită de conducerea lui și, în 7 Iunie 1939, s-a inaugurat noul Parlament. Prin întemeierea „Frontului”, Regele vroia să convingă puterile Axei că România și-a însușit regimul existent în Statele revoluțiilor naționale, Italia și Germania, sistem bazat pe existența partidului unic și a unui Parlament, emanație a acestui partid.

Chiar de la constituirea celui de-al doilea guvern al dictaturii, sub Patriarhul Miron, în 30 Martie 1938, Regele a transformat Consiliul de Coroană tradițional într-o instituție permanentă a Statului, în care nu vor figura decât membri numiți de el și nu toți șefii de partide, cum era obiceiul până atunci. Aceștia au primit titlul de consilieri regali. Printre primele personalități numite au fost Mareșalii Prezan și Averescu, Argetoianu, Tătărăscu, Vaida și Iorga.

”Straja Țării” a fost creată mai de mult, încă din 1934, cu scopul de a sustrage noile generații de sub influența Gărzii de Fier. După capitularea mișcării, Regele a lărgit cadrul acestei organizații, înglobând în ea tot tineretul țării până la 18 ani. Corpul profesoral a fost obligat să urmeze cursuri speciale pentru a servi de instructori străjeri în școli. S-a imitat Legiunea în tot ce părea că reprezintă o oarecare asemănare cu organizațiile de tineret din Italia și Germania. S-a introdus salutul roman, o uniformă specială, iar la serbările naționale elevii defilau în formații para-militare. Când profesorii intrau în clasă, monitorii le dădeau raportul cu mâna în sus, zicându-le „Domnule Comandant”.

Comandantul Suprem al Străjerilor era Regele, iar locțiitorul său, Maiorul Teofil Sidorovici. Acesta a făcut dese călătorii la Roma și Berlin, pentru a lua contact cu „Hitlerjugend” și „Ballila”, și a fost oaspetele nelipsit, până în ajunul căderii Regelui Carol, de la toate manifestațiile tineretului italian și german. Guvernele acestor țări s-au pretat la această sinistră farsă, de a accepta ca reprezentant al tineretului român pe o creatură a aceluia care trimisese la moarte elita aceluiași tineret.

De la 18 ani în sus, tineretul își făcea stagiul în „Pregătirea Premilitară”, o altă instituție a regimului carlist, iar studenții erau îndrumați să participe în „Echipele Regale”, care făceau cercetări sociologice în diferite puncte ale țării.

Generalul Antonescu, cu o repeziciune uimitoare, a lichidat structurile Statului carlist. Decretele se succedau unul după altul, anunțând dispariția acestor organisme. Consilierii regali și-au pierdut titlurile lor, Partidul Națiunii a fost desființat; aceeași soartă a avut și Parlamentul ieșit din alegerile precedente. Pe noi ne-a bucurat mai mult faptul că n-a scăpat de ghilotina antonesciană nici „Straja Țării”, creată cu scopul să combată mișcarea tocmai în mediul social de unde își trăgea puterea: în tineret. Statul carlist nu mai exista în nici una din încheieturile lui.

În măsurile luate pentru a elimina resturile dictaturii carliste, Generalul Antonescu n-a întâmpinat nici cea mai ușoară rezistență. Era o dovadă în plus că formele de Stat introduse de Regele Carol erau creații artificiale, fără nici o aderență în popor. Nu s-a auzit nici cel mai ușor murmur când Partidul Națiunii a încetat să mai existe, sau când „Straja Țării” a fost suprimată. Odată cu Regele fugit peste hotare, au pierit și instrumentele oficiale de care s-a servit pentru a îngenunchea poporul.

Evident că lichidarea moștenirii carliste întărea poziția mișcării în relațiile cu Antonescu. Statul Român era constituit în acel moment dintr-un Rege fără putere și un dictator investit cu toate puterile. Dar dictatorul în speță Antonescu guverna într-un gol politic, pentru că nu dispunea de nici o forță populară care să-l susțină. Mișcarea legionară reprezenta în acel moment aproape totalitatea națională, încât Generalul Antonescu, dacă vroia să-și consolideze poziția de Conducător al Statului, trebuia să-și asigure sprijinul Legiunii.

 

7. Strămutarea Generalului Coroamă

În mijlocul acestui torent de evenimente și emoții, o notă discordantă tulbură relațiile dintre mine și Antonescu.

Sunt chemat la Generalul Coroamă, la casa lui din Strada Sfinții Voevozi, pentru a-mi comunica o chestiune gravă și urgentă: i s-a ridicat Comanda Corpului II Armată din Capitală și a fost strămutat la Iași, la Comanda Corpului IV Armată. Pentru care motiv?

– Generalul Antonescu m-a convocat la el și m-a întrebat dacă, la ordinele lui, sunt gata să trag în oricine, comuniști și chiar legionari, dacă se va ivi vreun caz când trebuie folosită armata pentru restabilirea ordinii interne. I-am răspuns că așa cum m-am purtat în noaptea de 5-6 Septembrie, nu voi trage niciodată în tineretul țării. Ca urmare a acestui refuz, am primit ordinul de transferare la Iași.

Se uita îndurerat la mine, acest om blând și cuminte. În afară de ingratitudinea lui Antonescu, trebuia să părăsească și casa unde locuia de mulți ani și să-și strice toate rosturile vieții lui, la o vârstă înaintată. Nu se aștepta la această lovitură tocmai din partea aceluia pe care-l sprijinise când Regele a făcut ultima încercare de a se salva.

– Domnule General, nu știu nimic. Sunt uimit și îndurerat de această măsură prin nimic justificată. Mă duc imediat la Președinție să-l întreb pe Antonescu.

În câteva minute am fost la Președinție, căci Calea Sfinții Voevozi e aproape de Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, unde se afla pe vremea aceea Conducătorul Statului. Am intrat la Antonescu și l-am rugat să-mi explice motivul îndepărtării Generalului Coroamă din Capitală.

– Domnule General, i-am spus lui Antonescu, știți bine că fără Generalul Coroamă nici D-voastră și nici eu nu eram unde suntem. Eu mă așteptam ca D-voastră să-i răsplătiți lealitatea și patriotismul, oferindu-i un post de ministru. În loc de aceasta, luați de aici și îl transferați la Iași, ca un om în care nu puteți avea încredere, deși ar trebui să se bucure de cea mai mare încredere din partea D-voastră.

Mi-a răspuns, vădit încurcat, că mutarea Generalului Coroamă la Iași se datorează unor motive pur militare. După eliminarea unor serii de generali care s-au făcut vinovați de crime și abuzuri pe timpul lui Carol, trebuie să reorganizeze Înaltul Comandament. În fruntea Corpului de Armată din Iași, are nevoie de un ofițer încercat, pentru că, în apropiere, pe Prut, este granița noastră cu Uniunea Sovietică.

Eu cunoșteam adevărul din gura Generalului Coroamă și m-am frământat câteva clipe ce atitudine să iau. Putem brusca lucrurile, cerându-i lui Antonescu să anuleze ordinul de plecare al Generalului Coroamă la Iași dacă vrea să aibă colaborarea noastră, dar eram frânat de situația de moment a mișcării. Eu nu dețineam nici o funcție în Stat și nici o particulă de putere. Puteam oare să mă amestec în chestiuni de ordin militar, care erau de resortul exclusiv al Conducătorului? De altă parte, ar fi putut bănui că între mine și Coroamă ar fi o înțelegere secretă ca mai târziu să-l răsturnăm și pe el și de aceea insist să fie menținut la comanda militară a Bucureștiului. Mi-era teamă ca acest incident să nu afecteze buna dispoziție a Generalului față de mișcare, tocmai când începuseră tratativele pentru formarea noului guvern.

Recunosc că nu l-am apărat pe Generalul Coroamă cum merita acest om nobil și de caracter. Punctul de vedere politic a prevalat. Am pledat cu căldură cauza lui, dar fără să fac din reintegrarea lui la Comanda Capitalei o condiție sine qua non a colaborării noastre.

M-am înapoiat la Generalul Coroamă și i-am comunicat rezultatul negativ al intervenției mele. I-am explicat în ce stadiu se găsesc relațiile noastre cu Antonescu și l-am rugat să accepte noua situație în interesul superior al țării. Despărțirea a fost tristă. Omul care a oprit armata să facă o baie de sânge în Piața Palatului, în noaptea de 5-6 Septembrie, primise o crudă recompensă din partea aceluia care îi datora rangul și puterea în Stat.

 

8. Tratativele pentru formarea guvernului

Generalul Antonescu avea trei oameni de încredere de care se folosea în contactele politice din acel moment cu noi sau cu alții: Mihai Antonescu, Colonelul Rioșeanu și Colonelul Nicolae Dragomir. Pe Mihai Antonescu nu l-am cunoscut decât în acea noapte dramatică de la Brașov, când mi-a cerut să accept rămânerea pe Tron a Regelui Carol. Colonelul Rioșeanu locuia în același bloc cu Alexandru Ghica, pe Calea Dorobanți, încât am avut prilejul să-l întâlnesc de mai multe ori, chiar înainte de eliberarea Generalului de la Bistrița. Cât îl privește pe Colonelul Dragomir, nu l-am văzut decât după 6 Septembrie, când a jucat un rol politic de mare importanță: primise mandat de la Generalul Antonescu să trateze cu mine formarea noului guvern. Generalul vroia ca înainte de a lua o decizie să sondeze opinia noastră, să afle ce pretinde Legiunea, până unde se întind revendicările ei și apoi cum concepem noi colaborarea cu el, în ce cadru constituțional, sub ce formă de Stat.

Colonelul Dragomir a ales un tren neutru pentru ducerea acestor tratative: am fost invitat în casa inginerului Cerchez, directorul societății aurifere „RIMMA” de la Baia Mare împreună cu Cerchez a asistat la aceste tratative și inginerul Capriel, care era rudă cu el și lucra la aceeași întreprindere. Nu știu dacă Colonelul Dragomir, când a ales acest loc de întâlnire, era informat că inginerul Cerchez era prieten al Legiunii, iar Capriel era legionar din grupul „Răzleți”. I-am cunoscut pe amândoi într-o perioadă primejdioasă, în toamna anului 1938, când orice contact cu mine putea să aibă consecințe fatale pentru ei, dacă s-ar fi descoperit. Am fost adus la ei de avocatul Ibrăileanu de la Galați, vechi legionar și bun prieten cu Căpitanul. Cu prilejul acestei întâlniri, inginerii Cerchez și Capriel au pus la dispoziția mișcării o sumă importantă de bani, care ne-a prins bine în acele timpuri critice.

Tratativele s-au desfășurat între noi patru: eu, Colonelul Dragomir, inginerii Capriel și Cerchez. Aceștia din urmă m-au susținut cu inteligență și tact, încât nu puțin din succesul final al tratativelor se datorează lor. De altă parte, am descoperit în Colonelul Dragomir un om de mare bun simț, un spirit ponderat și, ceea ce era mai important, doritor din tot sufletul să realizeze înțelegerea dintre mișcare și Antonescu. Nu numai în acel moment, dar în toate împrejurările când, mai târziu, s-au ivit neînțelegeri cu Generalul, Colonelul Dragomir ne-a sprijinit și a pledat cu căldură necesitatea să rămânem uniți. Își dădea seama ce dezastre s-ar abate asupra țării dacă dușmanii ar reuși să ne despartă.

Ne-am întâlnit zilnic în casa inginerului Cerchez, de Luni 9 Septembrie, până Joi, 12 Septembrie, când practic, chestiunile principale au fost dezbătute în mare parte clarificate. Sistemul de lucru al grupului era următorul: în reuniunea de patru, abordam problemele la ordinea zilei. Colonelul Dragomir raporta Generalului stadiul discuțiilor și revenea cu obiecțiile și contrapropunerile acestuia. Le examinam și apoi se ducea din nou la General cu răspunsurile noastre. În unele puncte cedam, în altele rămâneam intransigent.

În timpul când aveau loc aceste reuniuni restrânse, n-am întrerupt legăturile cu Antonescu, care era ținut la curent de mersul tratativelor prin Colonelul Dragomir. Paralel, am avut dese consfătuiri cu Generalul în Palatul Cantacuzino și multe chestiuni ce păreau să se împotmolească în conversațiile cu Colonelul Dragomir s-au lămurit între noi doi.

Forul Legionar era mobilizat, în permanență, în aceste zile de mare tensiune politică, și ne întâlneam de obicei seara în casa Colonelului Zăvoianu. Le expuneam membrilor din For cum decurg tratativele cu Conducătorul Statului, greutățile ce le întâmpin și luam avizul lor. Sprijinul de care m-am bucurat din partea acestui grup de fruntași ai Legiunii mi-a fost de mare folos pentru a apărea interesele mișcării și a obține din partea Generalului o justă distribuție a puterilor în Stat.

În cursul tratativelor, m-am îngrijit ca ordinea în țară să fie desăvârșită pentru a conveni apelului dat de Generalul Antonescu, cu puțin înainte de păstrarea liniștii interne. În 11 Septembrie am dat o circulară, prin care îi avertizam pe legionari să nu provoace incidente:

Circulară pentru păstrarea ordinii

”Având informația că în țară s-au întâmplat anumite incidente, fără importanță de altfel, ca urmare schimbării de regim, pentru a le preîntâmpina pe viitor, precizez următoarele:

1. Legionarii să nu se amestece în nici un fel în atribuțiile de Stat, care aparțin exclusiv guvernului. Serviciul de ordine legionar trebuie să păstreze ordinea înlăuntrul organizației legionare și nu intervine numai dacă aparatul de Stat solicită intervenția lui.

2. Să se păstreze o atitudine de înaltă înțelegere față de aparatul de Stat, atitudine întemeiată pe spiritul de dreptate care definește mișcarea noastră.

3. Anumite gesturi de amenințări și provocări, anumite atitudini care depășesc rezerva unei ținute corecte legionare, nu aparțin Gărzii de Fier, ci sunt opera unor elemente periferice, care acum când biruința legionară se apropie de sfârșit, își îngăduie o ținută dincolo de buna cuviință. Organizațiile noastre vor cerceta toate cazurile ivite.

4. Orice fel de inițiativă, în afară de ordinele primite, și care angajează răspunderea mișcării, trebuie să mi se comunice pentru a o aproba sau respinge.

5. Nici un ziar nu reprezintă până acum punctul de vedere legionar și – în afară de comunicatele noastre – nimic din ce se scrie despre Legiune în aceste ziare, nu angajează răspunderea mișcării.

6. Cât privește organizarea, interzic orice fel de inițiativă locală. Legionarii să aibă răbdare. Ordinele de reorganizare se vor transmite pe cale ierarhică.

HORIA SIMA

București, 11 Septembrie 1940

 

9. Noua Constituție

Prima chestiune ce-am dezbătut-o în ședința de Luni cu Colonelul Dragomir a fost Constituția noului Stat. Nu cunoșteam punctul de vedere al Generalului în elaborarea legii fundamentale a Statului și de aceea mi-am permis să-i prezint concepția noastră sub forma unei alternative:

– Domnule Colonel, nu ne putem întoarce la Constituția din 1923, fiind depășită de evenimente. Această Constituție a fost călcată în picioare chiar de partidele care au guvernat țara, prin abuzurile lor nesfârșite, și a fost suspendată în 1938 de Regele Carol. În 6 Septembrie s-a creat o situație revoluționară, care reclamă o modelare a Statului în spiritul acestei revoluții și în conformitate cu aspirațiile poporului:

Mișcarea legionară ar fi fost foarte bucuroasă să se procedeze în cel mai scurt timp la alegeri. Procesul democratic din 1938, care ar fi adus mișcarea pe căi legale la putere, a fost întrerupt prin violență de Regele Carol. Nu am vrea să cădem sub aceeași acuzație, că am căuta să guvernăm contra voinței poporului, prin metode dictatoriale. Alegerile sunt necesare pentru a legaliza revoluția. De aceea propunem alegeri libere, cu participarea tuturor partidelor. E în afară de orice discuție că vom obține majorități zdrobitoare în aceste alegeri, bătând partidele pe propriul lor teren de luptă. Noul parlament ar avea și misiunea să revizuiască Constituția de la 1923 sau să o înlocuiască cu alta nouă.

În ipoteza că Generalul Antonescu ar vrea să continue actualul regim autoritar, considerând alegerile inoportune în acest moment, atunci trebuie să i se acorde mișcării o poziție privilegiată în Stat și anume să fie încorporată în sistemul lui constituțional. Repet că nu sunt partizanul acestei soluții, ci prefer să mergem la alegeri. Dar dacă Generalul Antonescu vrea să conducă țara pe baza puterilor depline ce le-a primit de la Regele Mihai, și, în același timp, să obțină și colaborarea mișcării legionare, atunci trebuie să proclame Statul Român, Stat Legionar. Oferindu-i Domnului General sprijinul forței noastre politice, care e, în afară de orice discuție, cea mai puternică din țară, îi cerem în schimb să ne asocieze la zidirea noului Stat cu numele nostru propriu. Mișcarea legionară trebuie să figureze în Constituția ce se pregătește.

Principiul democratic nu ar fi abandonat nici în acest caz, ci doar exprimat într-o altă formă. Mișcarea legionară reprezintă în acest moment imensa majoritate a poporului român; e logic atunci ca Statul să-i poarte emblema. Statul se va umple atunci de un conținut, de o substanță spirituală și politică. Poporul român se va recunoaște în noul Stat și îl va sprijini din toate puterile, pentru că mișcarea este purtătoarea idealurilor și aspirațiilor lui. Generalul Antonescu nu ar avea decât de câștigat, căci ar dispune și de o bază populară. Poziția lui s-ar consolida. În afară de încrederea ce-a obținut-o de la Majestatea Sa Regele Mihai, prin acordarea puterilor depline, ar avea, deci, o dublă acoperire: sus, prin aprobarea Suveranului, iar jos, prin voința poporului.

Colonelul Dragomir a luat notă cu multă atenție de declarațiile mele și a plecat la General. La întâlnirea următoare n-a venit nici un răspuns la această chestiune și nici cel puțin n-a mai deschis-o. Mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Generalul Antonescu a fost speriat de îndrăzneala cererilor noastre și i-a dat ordin Colonelului Dragomir să lase chestiunea constituțională în suspensie. Generalul Antonescu ar fi vrut să obțină colaborarea mișcării la guvern, dar fără să-i facă concesiuni pe plan constituțional. Puterile depline vroia să le păstreze exclusiv pentru sine, fără să accepte vreo limitare a lor, prin introducerea mișcării în Stat. Mișcarea putea participa la guvern împreună cu alte forțe politice, cu care trata în acel moment, dar trebuia ținută în afară de cadrul constituțional, pentru ca poziția lui de Conducător al Statului să nu fie alterată. Mi-am dat seama de pericolul acestei combinații minore, în cadrul strict al guvernului, din care noi am fi putut fi oricând expulzați, și n-am încheiat acordul cu Generalul până ce n-am obținut recunoașterea mișcării ca factor constituțional al Statului.

 

10. Împărțirea ministerelor

În ședințele următoare cu Colonelul Dragomir, am tratat chestiunea repartiției Ministerelor. Ce reține Generalul pentru oamenii lui și ce lasă mișcării?

Generalul Antonescu, în afară de Președinția Consiliului, titlul separat de-al Conducătorului Statului, mai deținea și Ministerul Apărării Naționale. Îl numise în Justiție pe Mihai Antonescu, iar Subsecretar de Stat la Interne, pe Colonelul Rioșeanu. Aceste departamente nu mai puteau fi negociate.

Din primul moment am cerut să se atribuie mișcării Ministerele de Interne și Externe. Aveam nevoie de Ministerul de Interne pentru a putea controla situația din țară. O mișcare în expansiune, cum era Legiunea pe atunci, ușor putea veni în conflict cu prefecți sau polițiști străini de ideologia ei. Am revendicat apoi Ministerul de Externe, pentru a putea înfăptui linia de politică externă fixată de Căpitan. Era logic și firesc ca aceia care au suferit și au sângerat să aibă acest post important, pentru că s-au opus apropierii de Rusia și au luptat pentru a aduce România în tabăra Puterilor Axei. În discuțiile paralele ce le-au avut cu Generalul,

acesta a încercat o anumită rezistență, dar văzând că nu mă poate îndupleca să fac vreo concesiune, n-a mai insistat.

Am cerut apoi să ni se încredințeze totalitatea Ministerelor sociale: Ministerul de Presă și Propagandă, Ministerul Sănătății, Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerul Educației Naționale și Ministerul Cultelor. Le-am obținut fără nici o dificultate.

Bătălia a fost aprigă în sectorul economic. Mihai Antonescu, care fusese șef al tineretului partidului liberal georgist, se temea ca mișcarea să nu se atingă de patrimoniul economic al fruntașilor partidului liberal. De aceea și-a exercitat influența pe lângă Generalul Antonescu ca să ne țină departe de Ministerele economice. Am fost de acord ca Ministerul Economiei să fie încredințat unei persoane agreate de General, dar am cerut în schimb să ni se dea Ministerul de Finanțe. Cum mi s-a comunicat că Ministerul de Agricultură va fi ocupat de un prieten de-al Generalului, Nicolae Mareș, la care nu vrea să renunțe, am cerut Colonelului să fim compensați cu Ministerul Comunicațiilor.

Nu l-am putut convinge pe General să accepte aceste compensații reciproce la împărțirea Ministerelor Economice. A refuzat să ne cedeze Ministerul de Finanțe și ne-a oferit numai un Subsecretar de Stat la același Minister. N-am obținut nici Ministerul Comunicațiilor. Generalul își pusese ochii pe Profesorul de la Școala Politehnică din Timișoara, Pompiliu Nicolau, pe care îl considera o somitate.

Poziția noastră în sectorul economic a slăbit și mai mult prin crearea unui nou minister economic, Ministerul Coordonării Economice, pe care l-a încredințat Colonelului Dragomir.

La sfârșitul acestor tratative, Generalul Antonescu era stăpân absolut pe Ministerele Armatei și al Justiției și anexase aproape în întregime sectorul economic. Mișcarea legionară deținea Ministerele de Externe și Interne și toate Ministerele Sociale. Dar, în realitate, nici la aceste Ministere puterea ei nu era deplină, căci toate numirile, legile și deciziile importante, prezentate de titularii lor, depindeau de aprobarea Conducătorului Statului.

 

11. Formula tripartită

Planul inițial al Generalului Antonescu era să formeze guvernul pe o bază mai largă, incluzând și gruparea lui George Brătianu. De fapt paternitatea planului îi aparținea lui Mihai Antonescu, care vroia să-i ofere fostului șef o satisfacție politică, după o poziție sterilă de peste șapte ani.

Aflând de intenția Generalului cu George Brătianu, i-am spus că nu mă opun dacă pretențiile acestuia se limitează la ministerele economice și nu reclamă vreun departament din lotul rezervat nouă.

Nu s-a putut ajunge la nici o înțelegere cu George Brătianu, pentru că acesta cerea prea mult: Vice-Președinția Consiliului de Miniștri, Ministerul de Externe și totalitatea ministerelor economice. Dacă am fi acceptat propunerea lui, mișcarea legionară ar fi jucat rolul șters al unei anexe guvernamentale. În zadar au încercat Generalul și, în special Mihai Antonescu, să-l înduplece pe George Brătianu să-și modeleze pretențiile. Fie că se considera indispensabil pentru alcătuirea noului guvern, fie că nu vroia să intre, de teamă să nu se compromită alături de noi, George Brătianu a ținut morțiș la prețul său. Generalul a fost pus în alternativa de a alege între partidul liberal georgist și mișcare. Cum Legiunea, în acel moment, se afla într-o fază de fulgerătoare ascensiune, Antonescu a fost silit să-l sacrifice pe George Brătianu și să renunțe la proiectul tripartit.

Generalul Antonescu ducea tratative și cu Iuliu Maniu. Acestuia i-ar fi convenit ca după atâția ani de când nu mai era la putere să introducă câțiva oameni de încredere ai lui în noul guvern. Negocierile n-au progresat, deoarece Antonescu și-a dat seama repede că apropierea de Maniu este dăunătoare din punct de vedere al politicii externe. Colaborarea cu Iuliu Maniu, cunoscut ca adversar al Puterilor Axei, ar fi provocat suspiciuni la Roma și Berlin și i-ar fi zdruncinat poziția lui față de noii stăpâni ai Europei.

Așa s-a făcut că Generalul Antonescu a trebuit să se resemneze să formeze guvernul numai cu mișcarea legionară.

 

12. Numirile

Negocierile nu s-au terminat cu repartiția ministerelor. Tot atât de aprigă a fost și discuția referitoare la cine le ocupă și ce persoane vor fi titularii lor.

La Ministerul de Interne, când am rostit numele Generalului Petrovicescu, Antonescu a fost mulțumit. Era militar ca și el (deci o garanție pentru ordinea internă), cunoscut în armată ca un om de mare corectitudine. Pentru noi, intrarea Generalului Petrovicescu în guvern, în afară de priceperea lui în treburile publice, era și un act de recunoștință pentru atitudinea lui dreaptă în acest proces, Generalul Petrovicescu, în cursul cercetărilor, s-a convins de inocența lui Corneliu Codreanu și a celorlalți fruntași legionari și a cerut achitarea lor – un caz rar în analele justiției românești -, căci un procuror, prin natura funcției lui, avea datoria să susțină dosarul acuzațiilor, indiferent de convingerile lui proprii.

La Ministerul de Externe, am propus pe Mihail Sturdza, un diplomat de elită și un bun cunoscător al afacerilor externe ale Statului. A fost unul dintre puținii diplomați români care s-a opus cu înverșunare politicii scelerate a Regelui Carol II, care vroia să ne împingă în alianță cu Rusia Sovietică. Generalul n-a fost încântat de propunerea mea și mi-a cerut timp să se mai gândească. Fără îndoială, Generalul a fost informat de „stofa” de diplomat a lui Mihail Sturdza, care nu aparținea speței „bonjuriste”, ce se adaptează cu ușurință oricăror circumstanțe, chiar când ar trebui să trădeze interesele țării. Mihail Sturdza, chiar în serviciul diplomației, se considera un soldat al națiunii, care trebuie să mânuiască această artă dificilă exclusiv pentru apărarea intereselor ei.

La Sănătate, Generalul nu a ridicat nici o obiecție când l-am propus pe Vasile Iasinschi.

În schimb n-a fost de acord cu numirea lui Traian Brăileanu la Educația Națională. Probabil Mihai Antonescu, care era Conferențiar la Facultatea de Drept din București, i-o fi atras atenția că Traian Brăileanu este un „dur”, care poate crea probleme învățământului prin reformele lui. Mi-a propus să fie numit un alt legionar, Profesorul P.P. Panaitescu. Am ridicat această problemă în ședința Forului Legionar și în unanimitate mi s-a cerut să mențin candidatura lui Traian Brăileanu. A doua zi i-am comunicat Generalului că nu puteam renunța la Profesorul Brăileanu pentru Educație.

Ca să reducă numărul miniștrilor legionari din lotul rezervat mișcării, Generalul a procedat la contopirea Ministerului Muncii cu Ministerul Sănătății și a Ministerului Cultelor cu Ministerul Educației Naționale, sub pretextul de a se face economii, încât la urmă atât Iasinschi cât și Traian Brăileanu au ajuns să conducă două ministere. Reforma n-a fost prea fericit inspirată, deoarece Cultele și Munca reprezentau domenii de administrare aparte, care nu puteau fi amestecate cu alte activități ale Statului.

În Ministerul de Propagandă și Informații, am concis să fie numit Horia Cosmovici. Generalul Antonescu îl aprecia foarte mult pentru serviciile ce le-a adus cauzei comune în acele zile tulburi, premergătoare răsturnării Regelui Carol. Numirea era definitiv stabilită, când cade ca o furtună de la Berlin Alexandru Constant. S-a zbătut ca un leu să obțină Ministerul Propagandei, motivând că el este cel mai indicat să obțină acest post, deoarece a servit sub Göbbels, la Berlin, și cunoaște mecanismul propagandei. A pledat cu atâta forță cauza lui, încât până la urmă, l-am convocat pe Cosmovici, pentru a-i cere părerea. Acesta, nobil ca întotdeauna, fără nici o șovăire, s-a dat la o parte pentru a-i face loc lui Constant.

Ce s-a întâmplat mai departe? Generalul a regretat despărțirea de Cosmovici și pentru a-l păstra în guvern, a creat la Președinție un Subsecretariat de Stat pentru Problemele Doctrinare, post nou, în care l-a numit pe Cosmovici. M-am bucurat din tot sufletul și i-am lăudat generozitatea Generalului.

La finanțe, Generalul l-a acceptat fără discuție pe Constantin Papanace ca Subsecretar de Stat, după ce i-am explicat cine este și ce rol a jucat în mișcare. În afară de aceasta, mai poseda și pregătirea corespunzătoare, pentru că fusese administrator financiar.

Profesorul Ion Protopopescu, pe care îl aveam în vedere pentru Ministerul Comunicațiilor, a trebuit să se mulțumească cu Ministerul Inventarului Public, departament creat pe timpul lui Carol pentru a-și plasa agreații lui extra-numerari. Profesorul Protopopescu a fost mai mult decât nemulțumit, jignit când a aflat de numirea rivalului său de la Timișoara, Profesorul Nicolau, la Comunicații, iar el, care trecuse prin atâtea primejdii pentru legiune, să fie azvârlit la un minister-sinecură. Cu mare greutate l-am potolit, explicându-i că nu am nimic de-a face cu numirea Profesorului Nicolau.

Fixarea locului meu în guvern s-a rezolvat în modul cel mai simplu:

– Cum înțelegeți să mă încadrați pe mine în guvern, Domnule General?

– Vice-Președinte al Consiliului de Miniștri.

– Bine, Domnule General.

 

13. Ziua Căpitanului. Pelerinaj la Casa Verde

Pentru Vineri dimineața, 13 Septembrie, am convocat lumea legionară din București la Casa Verde, pentru a comemora 13 Septembrie, ziua de naștere a Căpitanului și ziua numelui său, Sf. Corneliu Sutașul.

În 11 Septembrie, a apărut în ziare comunicatul meu prin care făceam apel la legionari să participe la serviciul religios de la Biserica Sf. Ilie Gorgani și apoi încolonați să se îndrepte spre „Casa Verde”, se va desfășura sărbătorirea Căpitanului.

Manifestația a fost impunătoare. Peste 12000 de legionari, în cămăși verzi, au străbătut arterele principale ale Capitalei, Bulevardul Elisabeta și Calea Victoriei, pentru a se îndrepta apoi spre Bucureștii noi, unde se afla Casa Verde. Trotuarele pe unde treceau legionarii erau împânzite de lume, care îi saluta cu brațul în sus și le arunca flori. Vuia centrul orașului de „Ștefan Vodă al Moldovei”, „Marșul Legionarilor Tecuceni”, „Ardealul Tânăr Legionar” și „Sfântă Tinerețe Legionară”.

O priveliște de neuitat! De unde a răsărit această mândră oaste legionară, care până acum o săptămână trăia sub amenințarea legilor excepționale? Și de unde au putut să-ți procure acești tineri, într-un timp atât de scurt, mii și mii de cămăși verzi? În toate familiile și croitoriile s-a lucrat de zor la confecționarea lor, iar pânza verde a dispărut de pe piață, fiind căutată până și în dughenele evreilor.

Cu Borobaru și Necrelescu, am plecat înaintea cortegiului și ne-am amestecat cu mulțimea de pe trotuare, undeva la capătul Căii Victoriei. Vroiam să văd, fără să mă recunoască nimeni, trecerea coloanelor. În frunte pășeau Vasile Iasinschi și Comandanții Bunei Vestiri, Mile Lefter și Ilie Gârneață. Ce entuziasm delirant! Ferestrele erau înțesate de oameni care aplaudau frenetic tineretul României Legionare. Se rupseseră zăgazurile terorii și acum populația putea să-și exprime în libertate adevăratele ei sentimente.

Am lăsat formațiunile legionare să treacă și când am socotit că au ajuns la Casa Verde și au avut timp să facă front, am sosit și noi cu mașina. O pădure de brațe legionare ridicate spre cer, de-o parte și de a trecerii spre Mausoleu, m-au salutat la sosire. Când am ajuns în fața Monumentului, am avut bucuria să-l descopăr pe Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, înconjurat de un sobor de preoți, care venise să rostească rugăciunea de pomenire a eroilor din criptă. M-am îndreptat spre Mitropolit și i-am sărutat mâna dreaptă.

După slujbă, am deschis ședința legionară și am făcut apelul morților. Am citit apoi, tot în decursul ședinței, mesajul adresat de Generalul Antonescu legionarilor, cu prilejul zilei de naștere a Căpitanului:

”Dragi Legionari,

Puterile răului au fost pentru totdeauna înfrânte.

Cu ajutorul destinului, cu învierea Patriei a venit și biruința voastră și a mea.

Îngenuncheați și cinstiți cu pietate ziua Căpitanului vostru de ieri.

Jertfa lui o merită cu prisosință.

Îndemnul meu este să faceți, odată cu această închinare și legământul că, prin ordine, prin disciplină, prin credință nelimitată în destinele glorioase ale Patriei, și prin muncă neșovăielnică, veți dovedi țării și lumii întregi că sunteți cu adevărat păstrătorii unei mari și neuitate moșteniri.

Este datoria voastră de mâine.

Țara vă cere să începeți, alături de mine, fără șovăire și fără precupețire, în unire și iubire, munca de îndreptare și de reconstrucție la care am pornit.

Este îndemnul meu de astăzi.

Ascultați-mă și urmați-mă”.

General Antonescu

Deși cuvintele adresate de General legionarilor cu prilejul comemorării de la „Casa Verde” au fost bine primite de miile de cămăși verzi adunate aici, totuși n-a scăpat nimănui semnificația unei aluzii din mesajul acestuia: „Îngenuncheați și cinstiți cu pietate ziua Căpitanului vostru de ieri. „Pentru legionari, Corneliu Codreanu nu era „Căpitanul vostru de ieri”, ci „Căpitanul nostru de ieri, de azi și din totdeauna”.

M-am adresat apoi eu legionarilor, rostind următoarea cuvântare:

”În ziua de 24 Iunie 1927, cinci tineri luptători din viața studențească, trecuți prin grele încercări pentru credința lor națională, s-au adunat la Iași, în Căminul ridicat prin brațele studențimii, și acolo, în fața icoanei Arhanghelului Mihail, s-au legat să lupte pentru dezrobirea neamului românesc.

Astfel s-a întemeiat Legiunea „Arhanghelului Mihail”, care, mai târziu, s-a numit Garda de Fier.

Conducătorul lor era Corneliu Zelea Codreanu. Ochii albaștri, înlăcrimați pentru durerile neamului și iluminați de credințe și nădejdi care îi stăpânesc numai pe marii conducători de popoare, trecutul lui aspru de luptător încercat, voința lui masivă și veșnic trează, constituiau garanția că la capătul drumului lor nu poate fi decât biruința.

Au pornit la drum acești flăcăi, în surâsul disprețuitor al oamenilor „cuminți” și în mocnetul de ură al dușmanilor din adâncuri.

De atunci au trecut 13 ani de luptă, de chinuri, de jertfe și de eroism. Rând pe rând, sub conducerea înțeleaptă a Căpitanului, toate piedicile au fost înlăturate, toate pozițiile au fost cucerite până în inima dușmanului.

Lupta nu a fost ușoară. La conducerea Statului se afla o clasă egoistă și înstrăinată de poporul românesc, subjugată forțelor iudeo-masonice, o clasă de conducători care își aflau fericirea în arginți și în trădarea patriei acelora care vroiau nimicirea ei.

În fața acestor suflete pline de ură și viclenie, s-a ridicat El, Căpitanul, cavalerul medieval, fără frică și fără prihană.

Sabie între două lumi, cum spunea un comandant legionar, azi dispărut din mijlocul nostru. A despărțit lumea nouă, așa cum s-a despărțit pământul de apă.

Și a început lupta grea, pe viață și pe moarte, cu puterile răului. Val după val s-au azvârlit asupra lui dușmanii să-l doboare și să-l nimicească. A fost târât în adâncuri, dar s-a ridicat iarăși biruitor pe culmi.

De câte ori credeam că va pieri de uneltirile celor răi, de atâtea ori mâna lui Dumnezeu l-a înălțat deasupra oamenilor. Dușmanii l-au lovit cu armele josnice ale minciunii, infamiei, trădării: el le-a răspuns și i-a înfruntat cu dragoste și bunătate.

Căpitanul a introdus în viața politică o linie de înaltă ținută etică, exemplu atât de rar în istorie. Pentru El, onoarea era însăși existența și viața unui neam.

”Decât să învingi printr-o infamie mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei”, e una din legile fundamentale fixate de Căpitanul legionarilor, iar cucerirea puterii în Stat o concepea ca o acțiune de convingere întemeiată pe dragostea și suferința legionarilor, cu care să sfarme toate împotrivirile sufletești și prin consimțământul tuturor să clădească Statul legionar.

Acțiunea lui politică, Căpitanul și-a întemeiat-o pe transformarea sufletească a omului. Legiunea este, înainte de toate, o mare școală educativă pentru poporul românesc, unde se face apel la tot ce este mare și dezinteresat în sufletul omenesc și unde se îndepărtează tot ce este meschin și inferior în el.

Pentru această mare transformare a sufletelor în sens nobil, dezinteresat și eroic, un rol conducător are în viața legionară suferința, ca instrument de luptă împotriva dușmanului.

Sub acest aspect, viața Căpitanului, un lung martiraj, cu trupul lui târât din închisoare, a fost un exemplu cutremurător pentru toți.

Nici o suferință n-a reușit să-l încovoaie pe Căpitan; de aceea El a biruit.

Cel mai greu eroism, eroismul de durată, singurul care duce la biruință, nu l-a părăsit pe Căpitan niciodată.

El a fost veșnic la cârmă, fără clipe de odihnă, mereu cu fața la dușman și a biruit tocmai prin această tenacitate supraomenească de a sta neclintit la postul de comandă.

Acum, când biruința lui e deplină să ne amintim de marile lui virtuții, de dragostea lui nesfârșită, prin care să-i dezarmăm pe ultimii adversari ai Mișcării Legionare.

El ne-a fixat liniile de dezvoltare ale poporului nostru pentru sute de ani înainte.

Noi nu mai avem nimic de adăugat decât să aplicăm cinstit gândurile lui.

Prăbușirea teritorială să nu ne înspăimânte.

Biruința de la 6 Septembrie e mult mai însemnată decât tot trecutul istoric de până acum, pentru că poporul român devine, pentru prima oară, stăpân pe destinul lui.

Căpitanul e cu noi, camarazi. El veghează ca drumul nostru să nu se abată de la linia legionară și să ne ducă numai spre biruință.

Pentru Căpitan și pentru biruința legionară să strigăm din toată inima, camarazi:

Trăiască Legiunea și Căpitanul!”

Intenționat, am evitat să vorbesc în această cuvântare de moartea Căpitanului. De doi ani, în masele legionare și chiar în cadrele conducătoare libere, stăruia credința că n-ar fi mort, că ar trăi, ținându-se ascuns, și ar apărea din nou când va veni vremea lui. N-am vrut să zdruncin această speranță într-un moment când memoram ziua lui de naștere, care e o zi de bucurie.

După închiderea ședinței și ruperea rândurilor, ne-am amestecat cu mulțimea. Era o zi frumoasă de toamnă bucureșteană, caldă și cu cer senin. Între miile de legionari, l-am întâlnit și pe Domnul Mihail Sturdza, pe care nu-l mai văzusem din vara anului 1939. I-am comunicat că va prelua portofoliul Afacerilor Externe, căci zvonurile care circulau în Capitală îl indicau pe George Brătianu ca noul lui titular.

A lipsit de la măreața comemorare Profesorul Codreanu. Cu toate că i-am trimis mai mulți camarazi, binecunoscuți de el, cu rugămintea să participe, a refuzat, răspunzându-mi că el se va duce într-o Biserică și se va ruga singur. Ca să aibă pe cineva în jurul lui, am detașat un grup de legionari să-l însoțească. Cu Profesorul Codreanu în Biserică au fost 24 de persoane, dintre care jumătate erau legionari trimiși de mine.

Profesorul Codreanu m-a amărât din nou în acest moment de neuitat. Situația mea era penibilă, căci nu puteam să divulg motivul real al supărării lui, din respect față de persoana Profesorului, și lumea își putea închipui că cine știe ce nedreptate i-am făcut. Din aceste zile și până la publicarea volumului meu Sfârșitul unei domnii sângeroase am păstrat în mine însumi ce s-a întâmplat între noi înainte de căderea Regelui Carol.

 

14. Cad și ultimele împotriviri

Ziua de 13 Septembrie 1940 n-a fost numai un martor glorios al renașterii unei mișcări din propria ei cenușă, ci a adus cu sine și dezlegarea necunoscutei în care oscilau până atunci tratativele cu Antonescu. În această zi binecuvântată, ca și cum ar fi răsturnat trompeta în fața zidurilor Ierihonului, s-au topit și ultimele rezistențe ale Generalului la instituirea Statului național-legionar și la formarea noului guvern.

Nu știu cum vor judeca alții, dar e plin de mister faptul că la o săptămână după 6 Septembrie, când s-a prăbușit Regele Carol II, într-o altă Vineri, 13 Septembrie, ziua de naștere a Căpitanului, în care Biserica îl proslăvește pe cel dintâi creștin convertit dintre neamuri, Sf. Corneliu Sutașul, am câștigat și o mare victorie politică contra tuturor acelora, români și străini, care ar fi vrut să ne țină și acum la poarta cetății, împiedicându-ne să facem dreptate poporului.

În după amiaza aceleiași zile, sunt chemat de Generalul Antonescu, care, pe un ton îngrijorat și aproape mânios, îmi spune:

– Domnule Sima, trebuie să facem guvernul. Nu mai putem aștepta. Ce va zice lumea? Sunt de o săptămână la cârma Statului și nu avem încă guvern. Duminică vine și Regina-Mamă Elena. Cum ne vom prezenta să o primim?

– Domnule General, i-am răspuns contrariat de ieșirea lui, nu înțeleg de ce sunteți supărat. Răspunsul e la D-voastră. Condițiile noastre pentru colaborare le cunoașteți și în mare parte le-ați aprobat. Mai rămâne să vă pronunțați asupra formei de Stat. Noi cerem să se proclame Statul Român, Stat Legionar.

– Accept această schimbare, dar ne-am expune la critici dacă l-am numi direct Stat Legionar. Propun să folosim expresia „Stat Național-Legionar”.

– Perfect, Domnule General. În definitiv, cele două atribute se completează, căci Legiunea s-a ridicat din național, iar Căpitanul a numit mișcarea legionară o mișcare națională. În modul acesta evităm să se spună că am fi rupt continuitatea Statului Român.

Era de față și Mihai Antonescu. Adresându-se amândurora, ne spune:

– Treceți într-o altă odaie și redactați textul constituțional, în termeni clari și conciși. Să fie cât mai scurt. Apoi veniți din nou la mine ca să-l examinăm împreună.

Scena s-a petrecut la Palatul Cantacuzino. Am trecut într-o altă încăpere și ne-am apucat de treabă. Mihai Antonescu scria, iar eu dictam sau completam ideile lui. Operația de redactare a noului act constituțional n-a durat mai mult de un sfert de ceas.

Articolul 1. „Statul Român devine Stat Național-Legionar”, n-a ridicat nici o problemă.

Articolul 2. „Mișcarea Legionară este singura mișcare recunoscută în noul Stat, având ca țel ridicarea morală și materială a poporului român și dezvoltarea puterilor creatoare”, a fost conceput aproape în întregime de Mihai Antonescu, eu adăugând numai sfârșitul și dezvoltarea puterilor lui creatoare”.

Articolul 3. „Domnul General Ion Antonescu este Conducătorul Statului Național-Legionar și Șeful Regimului Legionar”. Mihai Antonescu se mulțumi să-l proclame pe General Conducătorul Statului Național-Legionar. Eu am completat „și Șeful Regimului Legionar”, pentru a-l lega pe General mai strâns de mișcare. În calitate de „Șef al Regimului Legionar”, Generalul Antonescu își asuma răspunderea față de mișcare de a înfăptui noul Stat în spiritul Legiunii și cu personalul politic recrutat precumpănitor din sânul ei.

Articolul 4. „Domnul Horia Sima este Comandantul Mișcării Legionare”, a fost opera exclusivă a lui Mihai Antonescu, fără nici o intervenție din partea mea. Eu credeam că articolul 3 încheie actul constituțional, când Mihai Antonescu pune pe hârtie și articolul 4, în forma de mai sus. Bineînțeles că mi-a convenit să figureze ca Șef al Legiunii în Noua Constituție, deoarece îmi întărea poziția mea în Stat și, în același timp, limita puterile depline ale Generalului Antonescu. Fusesem ridicat, fără să cer, la rangul de factor constituțional, alături de Rege și General.

Ne-am dus apoi amândoi cu ciorna Noii Constituții la General, care a aprobat-o cu vădită satisfacție. Fața i se luminase. N-a schimbat nici o virgulă. A adăugat în schimb un nou articol, Articolul 5. „Cu începere de la data acestui Înalt Decret, orice luptă între frați încetează”, pentru a indica, spunea el, climatul de armonie și frățietate care va domina de acum înainte în toate straturile poporului nostru.

– Dragă Ică și Domnule Sima, e bun. Acuma trebuie bătut la mașină și mă duc imediat la Majestatea Sa Regele să-l semneze. Mâine va apărea în Monitorul Oficial.

– Domnule General, adaug eu cu oarecare îndoială, credeți că Maiestatea Sa Regele va semna actul? Nu va ridica anumite obiecții?

– N-ai nici o grijă, Domnule Sima, îmi spune Generalul pe un ton ironic și zâmbind. Va semna.

Mi-a comunicat apoi că mâine, 14 Septembrie, să convoc toți miniștrii legionari la Palatul Cantacuzino, pentru a depune jurământul.

Seara a fost recepție la Von Ritgen. Am fost invitat și eu. Nu-l văzusem din seara de 31 August, când ne-a recomandat să nu întreprindem nimic contra Regelui Carol, deoarece Germania are nevoie de liniște în sud-estul european. Lume multă. Funcționari ai Axei și oameni politici, chiar militari în uniformă. „Tout Bucarest”, cum s-ar zice. Dintre legionari nu mai era decât Greceanu.

Von Ritgen m-a iscodit să afle cum stau tratativele. Nu știa nimic de aranjamentele de după amiază. Aveam lista guvernului în buzunar, dar m-am ferit să fac vreo indiscreție. În definitiv era o chestiune care nu putea fi divulgată, căci aparținea Conducătorului Statului și apoi ministrul Germaniei, Fabricius, nu ne era prieten.

I-am răspuns că tratativele continuă și par să fie pe drumul cel bun.

La recepție a venit și George Brătianu. S-a apropiat de mine și m-a întrebat neliniștit:

– Domnule Sima, în ce stadiu se află tratativele D-voastră cu Generalul?

Aș vrea să știu și eu ca să mă pot orienta.

– Domnule George Brătianu, n-am ajuns la un rezultat definitiv. Sunt încă greutăți. Poate poimâine...

Mi-am dat seama că cei doi Antonescu l-au ținut în ignoranță, abandonând planul de a-l avea în guvern.

Înaltul Decret, prin care Statul Român devine Statul Național-Legionar, a fost semnat și a intrat în vigoare în 14 Septembrie 1940, data la care a apărut în Monitorul Oficial. Schimbarea constituțională a fost anunțată și printr-un comunicat al Președinției Consiliului, din 16 Septembrie, cu următorul conținut:

Comunicat

16 Septembrie 1940

Președinția Consiliului de Miniștri comunică:

I. Domnul General Antonescu, Conducătorul Statului Român și Președintele Consiliului de Miniștri, a adresat Țării și Mișcării Legionare o chemare la unire și acțiune pentru întărirea Statului.

II. Mișcarea Legionară a răspuns la acest apel prin următoarea declarație:

”Mișcarea Legionară răspunde cu toată însuflețirea și toată bucuria la chemarea Generalului Antonescu, fiind gata să-l urmeze în orice împrejurare și să se identifice cu ființa noului Stat”.

III. Următor acestui legământ, și ținând seamă de nevoia schimbării așezămintelor românești, și a însuși temeliilor Statului, pentru a asigura viitorul Neamului nostru, unitatea în libertatea și autoritatea cu consimțământul tuturor, s-a dat următorul Înalt Decret:

”Mihai I,

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României, la toți de față și viitori sănătate.

Am decretat și decretăm:

1. Statul Român devine Stat Național-Legionar.

2. Mișcarea Legionară este singura mișcare recunoscută în noul Stat, având ce țel ridicarea morală și materială a poporului român și dezvoltarea puterilor lui creatoare.

3. Domnul General Ion Antonescu este Conducătorul Statului Național-Legionar și Șeful Regimului Legionar.

4. Domnul Horia Sima este Comandantul Mișcării Legionare.

5. Cu începere de la data acestui Înalt Decret, orice luptă între frați încetează.

Dat în București, la 14 Septembrie 1940”.

Mihai I

Conducătorul Statului Român și

Președintele Consiliului de Miniștri

General Ion Antonescu

 

15. Depunerea jurământului

Sâmbătă, 14 Septembrie, s-a desfășurat la Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei solemnitatea depunerii jurământului.

Ceremonia a fost simplă. Miniștrii legionari, împreună cu ceilalți care au venit îmbrăcați în haine obișnuite. După ce, în ordinea importanței, au jurat credință Conducătorului Statului și s-au îndeplinit celelalte formalități, Generalul Antonescu a ținut o scurtă cuvântare în care a înfățișat situația grea a țării după o guvernare nefastă, cu hotarele sparte și cu economia răvășită și a amintit de îndatoririle noilor miniștri.

A lipsit de la solemnitate Constantin Papanace, care nu sosise încă din Germania, dar al cărui nume era trecut pe lista miniștrilor.

În continuare , noii miniștri s-au răspândit pentru a lua în primire departamentele lor.

Decretele de instituție ale Statului Național-Legionar și de formare ale noului guvern fuseseră difuzate prin Radio și apăruseră și în ziarele din București.

Capitala era în sărbătoare. Entuziasmul are la culme în populație. Mii de legionari, în cămăși verzi, se vedeau pe străzi comentând cu aprindere evenimentele sau, în formațiuni, intonând cântecele noastre. Până noaptea târziu au răsunat strigătele lor de bucurie.

Noul guvern avea următoarea componență:

Președinția Consiliului de Miniștri – General Ion Antonescu.

Vice-Președinte al Consiliului de Miniștri – Horia Sima.

Apărarea Național㠖 General Ion Antonescu.

Ministru de Externe – Mihail R. Sturdza.

Ministru de Interne – General Constantin Petrovicescu.

Ministru de Justiție – Mihai Antonescu.

Ministrul Economiei Naționale – Gheorghe Leon.

Ministru de Finanțe – George Crețianu.

Ministrul Coordonării Economice – Colonel Nicolae Dragomir.

Ministrul Agriculturii și Domeniilor – Nicolae Mareș.

Ministrul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor – Pompiliu Nicolau.

Ministrul Educației Naționale, Cultelor și Artelor – Traian Brăileanu.

Ministrul Sănătății, Muncii și Ocrotirii Sociale – Vasile Iasinschi.

Subsecretar de Stat la Ministerul Finanțelor pentru Inventarul Avuțiilor Publice – Ion Protopopescu.

Subsecretar de Stat la Apărarea Național㠖 General Constantin Pantazi.

Subsecretar de Stat la Aer și Marin㠖 Comandor Gheorghe Jienescu.

Subsecretar de Stat la Înzestrarea Armatei – General Gheorghe Dobre.

Subsecretar de Stat la Economie, pentru Colonizări și Populația Evacuat㠖 Corneliu Georgescu.

Subsecretar de Stat la Presă și Propagand㠖 Alexandru Constant.

Subsecretar de Stat la Finanțe – Constantin Papanace.

Subsecretar la Președinție pentru Probleme Doctrinare – Horia Cosmovici.

Subsecretar de Stat la Interne – Colonel Alexandru Rioșeanu.

Subsecretar de Stat la Economie, pentru Petrol și Exploatări Miniere – V. Dimitriuc. Subsecretar de Stat la Agricultur㠖 Petre Nemoianu.

 

16. Întoarcerea din exil a Reginei – Mamă Elena

Duminică 15 Septembrie, a fost o zi memorabilă din această perioadă de schimbări profunde din istoria neamului nostru. Regina-Mamă Elena a revenit în patrie de la Florența, unde trăia surghiunită de fostul ei soț, Regele Carol al II-lea, pentru a nu-i tulbura intimitatea cu Elena Lupescu.

Generalul Antonescu, în telegrama ce i-a trimis-o, prin care o invita să se întoarcă în țară, publicată în ziare, a avut indelicatețea să o jignească din primul moment al relațiilor lor. Regina era rechemată în țar㠄pentru a completa educația fiului său”. După umilințele ce le-a îndurat din partea Regelui Carol, Antonescu n-a scăpat nici un prilej ca să-i pună în vedere că statului ei nu va fi acela al unei Regine influente, ci va juca mai mult rolul unei guvernante pentru a îndruma educația fiului său. În aceeași telegramă, îi amintea și Regelui Mihai poziția lui subordonată față de Conducătorul Statului. Mihai este nepregătit pentru afacerile Statului și are nevoie de o lungă ucenicie sub supravegherea mamei lui și a Generalului. Telegrama a stârnit comentarii defavorabile la adresa lui Antonescu în marele public și mai ales în cercurile legionare ale Capitalei, care cunoșteau atitudinea binevoitoare a Reginei Elena față de mișcare. Din străinătate a trimis ajutoare și cuvinte de încurajare, lăudând munca creatoare a legionarilor în tabere.

Pentru a arăta că noi avem o altă considerație pentru Regina – Mamă Elena, văzând în ea un simbol al suferințelor neamului întreg, ostracizată nu numai pentru scandaloasa viață a fostului rege, dar și pentru atașamentul ei profund pentru țara ei adoptivă, am dat o circulară, prin care mobilizam legionarii din Capitală să participe la primirea ei:

LEGIONARI,

”Mâine, 15 Septembrie 1940, Majestatea Sa Regina – Mamă Elena, după un lung exil, se întoarce în capitală, în aclamațiile de bucurie ale întregului popor.

O veți întâmpina cu toată dragostea și veți lua parte la solemnitățile de mâine ale primirii.

La ora 10 dimineața, legionarii vor fi înconjurați, sub aceeași comandă și aceeași ordine, între Biserica Albă și Piața Victoriei.

Nu vor fi încadrați decât legionarii în cămăși verzi. Ceilalți pot asista, dar nu vor intra în rânduri.

Cer tuturor o nouă dovadă de ținută, corectitudine și disciplină”.

Horia Sima

București, 14 Septembrie 1940.

La sosirea trenului în Gara Mogoșoaia, pe peron se aflau, în afară de Rege, Generalul Antonescu și Doamna Mareșal Prezan, care a oferit flori Reginei.

În aceeași dimineață, a avut loc la Patriarhie un Te-Deum, la care au asistat Majestățile Lor și întreg guvernul, în frunte cu Generalul Antonescu. Miniștrii legionari s-au prezentat în cămăși verzi. A servit Patriarhul Nicodem, înconjurat de un sobor de preoți. Același Patriarh care mă denunțase cu două luni înaintea Regelui Carol ca o mare primejdie pentru el. A fost un moment de neuitat. Mitropolia, în care nu intrase până atunci pentru a participa la atare ceremonii decât tristele figuri ale politicianismului român, acum îi primea în sânul ei pe adevărații fii ai poporului. Regele, în uniformă militară, era înalt și chipeș. Regina, înaltă și ea, era de o rară distincție, care atrăgea atenția tuturor.

În continuare, la Palatul Regal a avut loc o altă solemnitate, în prezența întregului guvern și a corpului diplomatic. Antonescu vroia să inaugureze noul regim cu un act impunător, care să demonstreze solidaritatea conducerii lui, bazată atât pe consimțământul Coroanei cât și pe adeziunea poporului. În sala mare a Tronului, au fost așezați, față în față, pe o singură linie, guvernul și corpul diplomatic. Mai întâi au trecut Regele și Regina, însoțiți de Generalul Antonescu, pe la membrii guvernului pentru a se face prezentările. Apoi Suveranii i-au salutat pe membrii corpului diplomatic. După împlinirea protocolului, grupurile s-au amestecat și miniștrii au conversat cu diplomații.

Festivitatea de la Palat s-a încheiat cu ieșirea în balcon a Regelui și Reginei, pentru a primi omagiul poporului. O mare mulțime de oameni se adunase în Piața Palatului, aclamând pe Majestățile Lor. Strigătele de „Trăiască Regele”, „Trăiască Regina” umpleau văzduhul, rostogolindu-se ca valurile unei mări. Prin această explozie de bucurie, poporul vroia să arate că alungarea Regelui Carol de pe Tron n-a alterat sentimentele lui de dragoste și devotament pentru Dinastie.

Regele și Regina au răspuns entuziasmului mulțimii extrem de emoționați și fericiți. La scurt interval, am apărut și eu și Generalul alături de Majestățile Lor, căci ne vroia poporul. Aclamațiile s-au întețit și mai mult până la apoteoză.

Regele, Generalul și cu mine, reprezentau noua ordine constituțională și poporul saluta în noi, garanții unui viitor mai bun după atâtea calamități care s-au abătut asupra țării.

 

17. Întoarcerea grupului legionar din Germania

În aceeași zi, Duminică, 15 Septembrie, s-a întors și grupul legionar din Germania, de sub conducerea lui Papanace.

În dimineața de 6 Septembrie, când a aflat de răsturnarea Regelui Carol, Papanace n-a mai avut încotro și s-a predat evidenței. Nu știu ce s-a petrecut în sufletul lui în acel moment, dar presupun că i-a fost greu să admită în fața prietenilor săi că s-a înșelat și că doctrina lui a fost infirmată de evenimente. Revoluția legionară, ale cărei origini se trăgeau din pregătirile noastre de la Berlin, a triumfat contra tuturor obstacolelor interne și externe, călăuzită de puterea nevăzută a Arhistrategului oștilor cerești.

Ca să repare măcar în ceasul al 11-lea neînțeleapta lui atitudine, în 8 Septembrie 1940, mi-a trimis o telegramă de felicitare cu următorul conținut:

Camaradului Horia Sima

”În numele camarazilor mei de aici, te îmbrățișez pentru victoria legionară pe care ai înfăptuit-o cu tenacitatea ta și cu sângele martirilor noștri”.

În aceeași zi a expediat o telegramă și Profesorului Codreanu, în care spunea:

Domnului Profesor Ion Zelea Codreanu

”În ziua biruinței legionare gândul nostru se îndrepta către D-voastră, tatăl Căpitanului, care prin dârzenia și pătimirea voastră chezășuiți înfăptuirea integrală a crezului legionar pentru care au murit martirii noștri”.

În sfârșit Papanace, după tot răul făcut, rostea și un mare adevăr: „prin tenacitatea ta”. Iată ce aveam eu și ce lipsea multora, inclusiv lui Papanace, tenacitatea în luptă. În ceasurile cele mai grele, când părea că se pierde însăși speranța în viitorul Legiunii, nu mi-am pierdut încrederea în victorie.

În cercul legionarilor din grupa 17, care nu s-au alipit lui Papanace, bucuria a fost uriașă. Statornicia lor în credință și loialitate a fost răsplătită din belșug când au ascultat la radio informațiile din țară, care, într-un ritm vertiginos anunțau schimbările spectaculoase din România. Biriș și Smultea s-au înapoiat îndată în țară. Tot din primul moment și independent de grupul lui Papanace, au revenit și Comandanții Legionari Victor Silaghi, Victor Vojen și Alexandru Constant.

Octavian Roșu aștepta un semnal de la București pentru a se întoarce și cum nu venea nici o știre, până la urmă a rămas.

Împreună cu Ponta, Găvăgină, Vasiu, Tolcea și Popa Ion, au fost ultimii care au părăsit Berlinul.

Papanace a șovăit să părăsească Berlinul la primul semnal al biruinței din țară, de teamă ca evenimentele să nu sufere vreo întorsătură, dar și pentru că nu cunoștea atitudinea mea față de el, după ciocnirile ce le-am avut în vară. Prin 11 Septembrie, sunt chemat la telefon de Stănicel, de la Berlin, întrebându-mă din partea lui Papanace, dacă e oportun să se întoarcă întreg grupul în țară sau să mai întârzie. I-am răspuns că situația internă nu e clarificată și este prudent să mai rămână câteva zile. I-am transmis acest sfat fără altă intenție decât de a păstra o rezervă peste hotare, în eventualitatea că tratativele cu Antonescu n-ar duce la rezultatul dorit.

N-au zăbovit nici ei mult la Berlin. Peste două zile au plecat și ei spre țară, ajungând la București la 15 Septembrie. Tocmai ieșeam de la sediul din Str. Gutenberg, în după amiaza acestei zile și coboram scările, când intră pe poartă Papanace cu legionarii din grupul său: Virgil Mihăilescu, Șeitan, Dragomir – Jilava, Stănicel, Trifa, Horodniceanu, Smărăndescu și ceilalți. Cum mă vede Papanace, ordonă poziție de „drepți, pentru onor înainte” și îmi dă raportul:

”Domnule Comandant, grupul legionar din Germania, în număr de... este gata și așteaptă ordinul D-voastră”.

Ne-am îmbrățișat cu efuziune și apoi am strâns mâna tuturor. Eram stăpânit de emoția revederii unor vechi camarazi intr-o Românie eliberată de sub jugul tiraniei carliste. M-am retras apoi cu Papanace și într-o conversație particulară i-am explicat ce s-a întâmplat cu Ministerul Finanțelor, cum s-a făcut că n-am putut să-l obțin pentru mișcare, trebuind să mă mulțumesc cu un Subsecretariat de Stat la același Minister. Stingherit i-am spus că nu pot să-i ofer un post de ministru plin. Papanace a fost mișcat de cuvintele mele și mi-a răspuns că înțelege situația și acceptă să intre în guvern.

Starea mea sufletească față de Papanace și grupul lui nu avea nimic din aerul triumfal al unui învingător, dimpotrivă m-am apropiat de ei cu umilință, arătându-le aceeași dragoste, pentru a le risipi orice urmă de suspiciune că ar putea suferi vreo discriminare în raport cu legionarii din țară. Și ei erau chemați, cu aceleași drepturi și datorii, să participe la făurirea Noii Românii. Nu numai că nu le purtam nici o umbră de supărare, dar m-aș fi considerat nedemn de comanda mișcării dacă i-aș fi jignit cu cea mai ușoară aluzie la trecut. Am tras cortina peste ce-a fost între mine și Papanace și am privit numai spre viitor, spre marile sarcini ce ne așteaptă. Trebuie să punem umărul cu toții pentru a urni neamul din nenorocirea în care se află de pe urma nefastei domnii carliste.

În definitiv, victoria era a tuturor. Atât Papanace cât și Vojen sau Constant sau Preotul Borșa au contribuit ca să ajungem la acest rezultat splendid. Toți acești fruntași ai Legiunii au reprezentat anumite momente din istoria ei, anumite etape, fără de străbaterea cărora n-am fi ajuns acolo unde suntem. Deosebirea dintre mine și ei era de perspectivă și tenacitate. În cursul luptei contra regimului carlist, ei s-au tulburat la un moment dat, n-au văzut nici o ieșire din înfrângerile suferite și au apucat alte căi, care se îndepărtau de linia legionară. Eu m-am împotrivit acestor tendințe de resemnare sau capitulare, susținând că bătălia nu este pierdută, că șansele victoriei au rămas intacte, cu toate pierderile îndurate. Dar acum, când punctul meu de vedere biruise, nu-i puteam trata de sus, cu aroganță, ca și cum meritele ar fi ale mele, uitând luptele și jertfele lor, uitând că eu însumi am trecut prin momente de îndoială și slăbiciune. Ei erau frații mei de încercări și suferință și le-am deschis larg porțile noului Stat, ca să intre și ei încununați de laurii victoriei. M-am străduit să reconstitui atmosfera legionară din timpul Căpitanului, pentru ca nimeni să nu se simtă străin în casa unde nu mai este întemeietorul, dar unde guvernează aceleași norme și același spirit.

Era o chestiune de etică legionară dar și de înțelepciune politică de a-i aduna pe toți fii Legiunii, risipiți în cursul luptelor, la sânul ei. Oamenii cu care m-am îmbrățișat aveau un mare trecut legionar, au fost promovați și și-au pus viața pentru Legiune. Ei trebuiau considerați prin prisma întregii lor personalități, de la primele lor palpitații spirituale, și nu judecați exclusiv prin atitudinea lor de ultimă oră, determinată și de complicata panoramă politică din țară când fronturile s-au întrepătruns. Ajuns în vârful piramidei legionare, gândul meu se îndrepta acum la coeficientul lor de prestigiu și competență, cu care puteau contribui la reușita guvernării noastre.

 

18. Apel către legionari

Cu prilejul proclamării Statului Național – Legionar, Generalul Antonescu a adresat un apel către Români, prin care i-a îndemnat la unire, ordine și muncă. La fel am făcut eu, în chemarea către legionari din 15 Septembrie, prin care îi convocam să se pună în fruntea acțiunii de refacere a țării, mobilizând toate planurile creatoare ale nației și aplicând în opera de guvernare normele morale și educative învățate de la Căpitan.

LEGIONARI,

”După 13 ani de la întemeierea Mișcării Legionare, după jertfe nenumărate și suferințe cumplite, România Legionară a devenit o realitate. Prin înțelepciunea Conducătorului Statului Român și Șeful Regimului Legionar, Generalul Antonescu, singurul care, prin suferință, luptă și idei comune, ne-a înțeles adânca noastră iubire de Patrie, prigoana a încetat și tineretul României a fost chemat să asigure viitorul Neamului nostru.

Acest act al proclamării României Legionare înseamnă totala eliberare a Poporului Românesc din tirania unui trecut întunecat și realizarea destinului său istoric după propria sa voință și putere. Prin actul său istoric, Generalul Antonescu a dat posibilitate sufletelor românești să crească în duhul nou al vremii, în spiritul legionar, a creat cadrul de reînnoire morală pentru întreaga Națiune. Dar se cere și din partea noastră a tuturora o mare putere de înțelegere, spre a ne da seama de sensul nou al acestei schimbări ți a ne încadra în noua ordine morală pentru întreaga Națiune. Dar se cere și din partea noastră a tuturora o mare putere de înțelegere, spre a ne da seama de sensul nou al acestei schimbări și a ne încadra în noua ordine morală. Numai când întreaga Națiune română va fi legionarizată se va putea vorbi de biruința deplină a mișcării. Spre acest scop suprem se îndreaptă gândul Generalului Antonescu: o transformare a sufletelor spre a se realiza o Națiune legată numai de interesele nepieritoare ale Patriei.

După răsturnarea de la 6 Septembrie, pe Tronul României se afla un Rege Tânăr, legat de generația noastră prin vârstă, legături sufletești și înconjurat de iubirea unei Mame fericite că revine în Patrie, după un lung exil. Regele Mihai este Regele generației tinere. În el întruchipăm toate biruințele de mâine ale poporului nostru și este așezat în inima noastră a tuturor.

LEGIONARI,

Să fim vrednici de cutremurătoarele jertfe ale martirilor și eroilor noștri, de nădejdile îndurerate ale neamului întreg, de încrederea Majestății Sale Regelui și a Marelui Ostaș, Generalul Ion Antonescu, Salvatorul Patriei, în ceasurile cele mai grele ale existenței ei, al cărui nume trece azi ca o binecuvântare a lui Dumnezeu peste întreg poporul românesc.

După ce am fost împiedicați până astăzi să ne mântuim Patria, sub noua conducere ostășească a Generalului Antonescu, începem mobilizarea tuturor elanurilor românești, încep ceasurile grele ale tuturor jertfelor pentru refacerea Țării și cucerirea ei în adâncuri, începe munca aspră și fără odihnă, începe organizarea în locul haosului care ne-a stăpânit până acum. Va fi considerat dușman al Neamului oricine disprețuiește munca, oricine părăsește cinstea, oricine nu urmărește dreptatea în toate faptele lui, sau oricine risipește zăcămintele morale sau materiale ale Neamului nostru.

În fața Națiunii Române și în fața Generalului Ion Antonescu, Conducătorul Suprem al Statului Național – Legionar, repetăm jurământul pe care Căpitanul l-a cerut elitei legionare în fața mormântului lui Moța și Marin:

1. Să trăim în sărăcie, ucigând în noi poftele de îmbogățire materială;

2. Să trăim o viață aspră și severă, cu alungarea luxului și a îmbuibării;

3. Să înlăturăm orice încercare de exploatare a omului de către om;

4. Să jertfim permanent pentru Țară;

5. Să apărăm mișcarea legionară cu toată puterea noastră împotriva a tot ce ar putea să o ducă pe căi de compromisuri sau compromitere, sau împotriva a tot ce ar putea să-i scadă măcar înalta linie morală.

Cu aceste gânduri, pășim pe drumul nou al Istoriei”.

Horia Sima

București, 15 Septembrie 1940.

 

19. Nicolae Petrașcu la Secretariatul General al Mișcării

La Secretariatul General al Mișcării, l-am numit, pe data de 20 Septembrie, pe Profesorul Nicolae Petrașcu, post ocupat sub Căpitan de George Clime, iar pe timpul când sediul mișcării era la Iași, de Ion Banea. Notez că Preotul Dumitrescu-Borșa nu a fost secretar general al mișcării, ci secretar al Partidului „Totul pentru Țară”, la ordinele Generalului Cantacuzino, pe care-l însoțea în deplasările lui prin țară.

Am făcut această denumire din necesitatea de a proceda la reorganizarea mișcării. Legionarii au ieșit din starea de amorțeală și tăcere, în care au fost ținuți în perioada dictaturii carliste și acum se manifestau cu putere. Dar în această enormă masă de oameni, trezită la viață, trebuia să se pună în ordine, de sus până jos, de la București până la cel mai umil sat din provincie, căci altminteri puteam fi depășiți de inițiativele locale necontrolate.

Numirea lui Petrașcu nu am făcut-o din prietenie sau din alte motive, ci pentru că era cel mai indicat să ocupe acest post în acel moment. Intrat ca student în mișcare, în anul 1928, în primul cuib format la București sub conducerea lui Andrei C. Ionescu, a luptat ca și mine, în perioada 1928 -1932, în cadrul Centrului Studențesc din Capitală. În vara anului 1930, împreună cu el și Gheorghe Bâlborea, am pus bazele organizației legionare din județul Făgăraș. A luat parte la campaniile electorale din acest județ în anii 1931 (guvernul Iorga) și 1932 (guvernul Vaida). Prigoana din 1933-19341-a surprins la Alba-Iulia, unde avea un post de profesor suplinitor. A fost închis multă vreme, după ce a suferit bătăi și schingiuiri de la jandarmi.

În 1934 s-a mutat la Sibiu, unde a obținut catedra de geografie și istorie la Școala Normală a Mitropoliei Ortodoxe. A fost numit șef al acestui județ de Căpitan și mai târziu i s-a încredințat conducerea regiunii. Reușind să tipărească cartea „Pentru Legionari”, Petrașcu a fost ridicat de Căpitan la gradul de Comandant Legionar, în afara de serie, cu titlu excepțional.

Aceste numiri și distincții le-a primit Petrașcu de la Căpitan. Eu, în altă parte a țării, am urmat o evoluție legionară paralelă cu a lui. Am fost numit mai întâi șef al județului Severin și, mai târziu, șef de regiune în Banat. Ne vedeam rar, când eram convocați la sediu. Între anii 1934-1937, Petrașcu devenise o figură cunoscută nu numai în Ardeal, dar în multe părți ale țării.

Prigoana din 1938 ne-a împreunat iar destinele. EI venise de la Sibiu la București și a întrat în lupta de supraviețuire a mișcării. A fost membru al Comandamentului Legionar din prigoană pană în Ianuarie 1939, când, încolțit de poliție, a trecut granița în Polonia și de aici s-a refugiat în Germania. La Berlin a fost unul dintre factorii de rezistență al grupului legionar constituit aici și a luat parte la toate manifestațiile lui.

L-am ales să mă însoțească în campania din primăvara anului 1940. A fost prins la frontieră și a avut mult de suferit până la eliberarea lui. Peripețiile acestei întreprinderi le-a zugrăvit el însuși în cartea sa „Din Viața Legionară”, scrisă în al doilea exil din Germania, la Rostock. În fruntea grupului legionar sibian s-a azvârlit apoi în luptele de la Brașov, din 3 Septembrie, și a cunoscut triumful acestor zile glorioase.

De la întrarea lui în mișcare, n-a fost bătălie legionara în care să nu fi fost prezent în primele linii. N-a fost prigoană pe care să n-o fi trăit în carnea și sângele lui. Familia lui a avut mult de suferit, fiind una din cele mai lovite din țară. Soția lui era sora lui Ion Banea.

Petrașcu era un legionar din vechea școala, un om de teren, un bun organizator, tocmai elementul de care aveam nevoie în acel moment. În afară de aceasta, el ieșise dintr-o revoluție și, prin numirea lui la Secretariatul General, îi onoram pe toți luptătorii de la 3 Septembrie.

 

20. Declarațiile Profesorului Codreanu

În timpul când constituirea guvernului era iminentă, Profesorul Ion Zelea Codreanu a făcut niște declarații presei care contrastau cu eforturile mele și cu politica întregii mișcări. Declarațiile sale, apărute în Buna Vestire din 15 Septembrie, aveau două părți: una se referea la politica externă a României după alăturarea ei la Puterile Axei, iar cealaltă, la politica interna, la relațiile dintre mișcate și Antonescu. Înainte de a comenta declarațiile Profesorului, le vom reproduce așa cum au apărut în Buna Vestire, pentru ca cititorul să-si poată da seama de valoarea lor și de replica noastră.

Despre misiunea Generalului Antonescu

Întrebare: Credeți deci, că ceasul acesta este chiar acum, imediat, ceasul României Legionare?

Răspuns: Nu! Părerea mea este părerea pe care întâmplător, într-o discuție, a exprimat-o fiul meu Corneliu, Căpitanul Legiunii, care răspunzând unei întrebări a zis: Când voi birui, nu voi proclama imediat România Legionara, ci voi face ca țara să fie pregătită, cel puțin un an, de un general!

Și a fost întrebat: De Generalul nostru, Cantacuzino Grănicerul?

De un altul, a răspuns el. Și la insistente, a precizat: de Generalul Antonescu. Și această profeție s-a împlinit.

Așa fiind, eu nu știu ce crede, ce vrea astăzi Șeful Statului Român, în calitatea lui de prim-ministru, dar părerea mea este că el e anume trimis de Dumnezeu și de stăpânul nostru Sfântul Arhanghel Mihail ca să pregătească drumul pentru România Legionara.

Întrebare: Și în practică, cum credeți că ar trebui sa procedeze Generalul Antonescu la aceasta pregătire?

Răspuns: Eu sunt un vechi ostaș de front și am o foarte înaltă idee despre geniul strategic al Generalul Antonescu. Îl cred cel puțin de trei ori în această materie cat Mareșalul Averescu. Și cum lupta politică, cum zicea Corneliu, e foarte asemănătoare cu lupta pe câmpul de război, sunt adânc convins ca genialul General Antonescu știe că spre a merge la sigură biruință, nu el, ci Neamul nostru, pe care el astăzi îl comandă, trebuie sa aibă o puternică rezervă.

Aplicat eu cred așa:

Generalul Antonescu să-și alcătuiască un guvern de personalități de cat mai mare experiență, dar mai ales de înalt patriotism și totală dezinteresare, de oriunde s-ar găsi. Din acest guvern, însă, sa nu facă parte absolut nici un legionar! Pentru ca rezerva cu toate puterile ei trebuie sa stea absolut neatinsă. Să nu fie utilizată decât în ceasul marii hotărâri. Aceasta nu înseamnă că Legiunea n-ar putea lua chiar acum întreaga răspundere.

Întrebare: Credeți că în ceasul acela Generalul Antonescu ar trebui, precum ar trebui, precum a și afirmat-o, să se dea la o parte, spre a face loc Legiunii? Răspuns: Cred că Generalul Antonescu atâta timp cat îl vor sluji puterile fizice și sufletești, nu trebuie nici dat la o parte, nici să se dea la o parte. Căci datoria oricărui trimis de Dumnezeu este să slujească planurilor Lui, până la ultima suflare.

Întrebare: S-ar putea concilia aceste două puteri atunci?

Răspuns: Cred că s-ar putea nu numai ușor, dar în modul cel mai fericit. Generalul Antonescu ar rămâne atunci Șeful Statului și Generalisimul Armatei, iar Legiunea ar cârmui, supravegheată de experiența și patriotismul său încercat, spre a îndeplini misiunea în fața lui Dumnezeu, spre a face ca Patria noastră să ajungă a străluci duhovnicește „ca Soarele Sfânt de pe Cer”.

Iată cum își imagina Profesorul Codreanu relațiile dintre mișcare și General și viitoarea configurație politica a României. Pentru a-și justifica și întări punctul sau de vedere, aduce în discuție o părere exprimată cândva de Căpitan, și anume că atunci când va birui, nu va proclama imediat România Legionară, ci va face ca țara să fie pregătită cel puțin un an de zile de un general, care după cât își amintește Profesorul din discuția cu Căpitanul, ar fi chiar Generalul Antonescu.

Nu tăgăduim autenticitatea acestei informații, dar Profesorul făcea greșeala că aplica formula politică a Căpitanului în împrejurări fundamental diferite. Era cu totul altceva dacă ar fi biruit mișcarea într-o formă plenară, cu Căpitanul în frunte, și având asigurate resorturile puterii, atunci, da, și-ar fi putut îngădui să accepte o faza de tranziție în guvernare cu un general în frunte. Acest general, să zicem Antonescu, atunci ar fi fost la dispoziția mișcării, și nu mișcarea la dispoziția Generalului. Dar la 6 Septembrie, nu-l mai aveam pe Căpitan și întreg Statul Major al mișcării fusese decimat. Atunci ne aflam în iureșul unei revoluții și nu mai puteam permite vechii clase conducătoare înfrânte să se reconstituie. Generalul Antonescu nu era nici el o garanție că va pregăti calea unui triumf legionar. Pe General îl interesa exclusiv puterea și nu binele și mărirea națiunii. Nu era un premergător al nostru, ci un om al momentului, care, ridicat sus pe culmi, prin sacrificiul nostru, nu se gândea decât cum să-și consolideze puterea fără să se intereseze de mijloace. Numai avântul revoluției putea garanta mișcării viitorul și nu bunăvoința Generalului. În România se produsese un gol politic și daca nu eram noi să-l umplem, veneau alții, aceleași forțe, sub altă etichetă, și Legiunea putea aștepta mult și bine să fie chemată la putere.

O revoluție nu-și poate permite luxul ca după ce a dărâmat un regim, să lase altora inițiativa. În această privință, în zilele acelea, a existat o unanimitate de păreri în toate straturile legionare. Exista o lege nescrisă a oricărei revoluții, de a-și consuma până la capăt posibilitățile. N-am realizat România Legionară, așa cum o visa Moța, dar am înscris o pagină în istorie. Fără de regimul legionar, fărădelegile regimului carlist ar fi rămas înmormântate. Nici Căpitanul n-ar fi fost deshumat și nici asasinii lui n-ar fi fost pedepsiți. Antonescu găsea o formulă de acomodare cu forțele regimului carlist, cum s-a verificat mai târziu.

E o copilărie să se creadă că Generalul ne-ar fi cedat puterea după un timp de... Profesorul se înșela amarnic asupra caracterului acestui om. Nu-l interesa decât propria persoană, pe care o punea deasupra intereselor tarii, N-a fost trimis al Arhanghelului, ci Arhanghelul a răsplătit sacrificiile mișcării, băgând groaza în dușmani. Mișcarea a fost promotorul răsturnării Regelui Carol, iar Antonescu, în cadrul acestei revoluții, și-a jucat rolul său, pe care nimeni nu-l poate tăgădui.

Cu aceste declarații, Profesorul îngreuna poziția mișcării față de General. Ele nu si-au produs efectul politic, deoarece au apărut abia la. 15 Septembrie, când guvernul era format. Lumea legionară le-a citit ca o curiozitate politică, dându-și seama că sunt mai mult reflexul nemulțumirilor personale ale Profesorului decât expresia unei judecăți cumpănite și folositoare mișcării.

 

21. Privind în urmă

Volumul Sfârșitul unei domnii sângeroase l-am încheiat cu Considerații Finale, capitol în care am separat din noianul evenimentelor acele energii care au contribuit în mod decisiv la făurirea actului de la 6 Septembrie. Etapa 6-14 Septembrie nu e mai puțin importantă pentru a nu-i consacra și ei aceeași privire generală. Fără de întemeierea Statului Național-Legionar, victoria obținută contra Regelui Carol n-ar fi fost completă, asemănându-se unei case începute și neterminate. Ce folos de triumful Legiunii dacă nu ar fi avut urmare și pe plan politic, dacă noul Stat nu ar fi purtat pecetea ei? Fără îndoială, am obținut o mare satisfacție morală cu răsturnarea Regelui Carol II-lea, dar fără de cucerirea puterii, biruința s-ar fi diluat și până la urmă s-ar fi pierdut în desișul tenebros al politicianismului român. Am fi rămas în postura jalnică a unor eterni începători ai destinului românesc, care nu știu ce sa facă cu el când au ajuns pe culmi și trebuie să-l realizeze.

După ce s-a încheiat campania contra Regelui Carol, în aceeași clipita, fără tranziție, s-a deschis o alta bătălie, al cărei obiectiv era pătrunderea mișcării în Stat. Daca ne-am fi culcat pe laurii victoriei, rezultatele puteau fi altele. Nu era neapărat necesar ca după răsturnarea Regelui Carol să urmeze, ca o consecință inevitabila, guvernarea legionară în forma ei majora, a unui Stat cu același nume. Se puteau întâmpla multe. Nu era exclusa o coaliție a Generalului Antonescu cu alte partide, cum se și încercase de altminteri, în care combinație să ni se rezerve și nouă un locșor mult inferior forței pe care o reprezentam. Putea ca Generalul să accepte colaborarea cu noi, fără să admită proclamarea Statului Național-Legionar. Se mai putea întâmpla ca Legația Germană să-și exercite influența în sensul de a-l consilia pe Antonescu să nu permită ocuparea unor posturi – cheie de către legionari. Câte nu se puteau întâmpla! Însăși răstimpul care s-a scurs de la 6 la 14 Septembrie dovedește că rezistențele n-au lipsit și că gestația regimului legionar n-a fost ușoară. În cele ce urmează voi trece în revistă, cu explicațiile necesare, acei factori care au impus Statul Național-Legionar contra tuturor încercărilor de a ne frusta de roadele victoriei.

1. Adeziunea poporului. Succesul nostru politic trebuie atribuit în primul rând sprijinului pe care l-am obținut în aceste zile de la masele largi ale poporului. Popularitatea mișcării creștea pe zi ce trece, luând aspectul unui fluviu maiestuos. Cămășile verzi defilau pe străzi, având în spatele lor milioane de români dornici să îngroașe rândurile.

2. O revoluție ordonată. Spre deosebire de alte revoluții care, odată biruitoare, se revarsă în excese și cruzimi, revoluția legionară de la primele ceasuri s-a canalizat în manifestații ordonate și controlate, fără vărsare de sânge și fără execuții sumare. Nu s-au săvârșit acte de răzbunare. N-a fost ucis nici un evreu pentru crimele Elenei Lupescu contra Legiunii și nici un călău al fostului regim. Instantaneu, organizația s-a reconstituit sub conducerea șefilor locali, care și-au impus cu ușurință autoritatea până în cel din urma sat. Poate e un caz unic în istoria lumii. 0 mișcare lovită în modul cel mai crud, însângerată, decapitată, cu cadrele ei superioare suprimate în proporție de 90 la sută, nu are altă grijă decât să nu-și strice bunul ei renume, evitând sa săvârșească fapte care ar putea arunca umbre și îndoieli asupra concepției ei creștine. Mișcarea legionară, în acele zile de mari prefaceri, când se pregătea tranziția de la un regim de tiranie la un regim de libertate, a dat examenul maturității politice, comportându-se ca un corp responsabil. Generalul Antonescu a fost puternic impresionat de spiritul de disciplină ce domnea în mișcare, fiind o garanție ca forțările lui de a reorganiza Statul vor fi duse la bun sfârșit.

3. Izolarea Generalului Antonescu. Cu toate ca nominal era stăpân pe conducerea Statului, puterea Generalului Antonescu era fragilă, pentru că nu dispunea de o bază populară. Era un izolat în mijlocul națiunii pe care o guverna. N-avea un partid pe care să se poată sprijini, ci doar câțiva prieteni, pe care îi puteai număra pe degete. Era cunoscut în țară din cauza conflictului cu Regele Carol și a legăturilor ce se bănuia că le are cu mișcarea, dar nu dispunea de nici un grup organizat, nici cel puțin de 100 de oameni. În jurul conducerii lui se întindea deșertul politic și spiritual.

Situația lui în armată nu era mai bună. Era temut, având faima de om rău, „câinele roșu” cum i se zicea, dar nu se putea bizui nici pe afecțiunea cadrelor inferioare și nici a înaltului comandament. După răsturnarea Regelui Carol, s-au format trei curente în armată: generalii devotați trup și suflet fostului Rege, cu ajutorul cărora acesta a dominat armata. Cei mai notorii au fost expulzați din armată de Antonescu, dar mai erau destui care nu s-au compromis prea deschis cu regimul carlist și care nu așteptau decât ora revanșei; existau apoi o serie de generali care simpatizau mișcarea și, în sfârșit, generali atașați de persoana Generalului Antonescu, aceștia fiind cei mai puțini. Generalul Antonescu nu avea nici în armată suportul masiv pe care îl bănuia lumea. Ca o consecință a izolării lui în mijlocul poporului și chiar în mijlocul armatei, Antonescu simțea nevoia unei forțe complementare, cu ajutorul căreia să-și consolideze conducerea aninată în aer. Mișcarea Legionară îndeplinea această condiție, oferindu-i o bază populară ancorată în întreaga națiune. În același timp, prin colaborarea cu mișcarea, Generalul acumula și simpatiile de care se bucura Legiunea între militari, întărindu-și autoritatea în armata și neutralizând influența restului de cadre carliste.

4. Teama de Regele Carol. Chiar izgonit peste hotare, Regele Carol îi inspira o teroare sacră. Și după 6 Septembrie trăia într-o teamă continuă că oameni de-ai Regelui Carol, rămași în poliție și armată, sa nu organizeze o contralovitură și să-l doboare. Prin colaborarea cu mișcarea, își procura, o pavăză care îl va apăra de o eventuală primejdie, dacă elementele carliste ar încerca să ridice capul. În această privință, Antonescu nu se înșela... În fața blocului Antonescu-Mișcare, nu mai era posibilă nici o conspirație internă și conducerea lui era asigurată. Legiunea câștigase un ascendent atât de mare în viața politică a țarii încât vechile cadre politice și militare, cu care lucrase Regele Carol, se țineau la pământ și nu se gândeau decât la propria lor salvare.

5.”Sprijinul Berlinului”. Generalul Antonescu nu descifrase nici el enigma germană, referitor la sprijinul de care ne-am bucura din partea lui Hitler. Ca și Carol, trăia în confuzia ca mișcarea este tare la Berlin și nu se poate concepe noul Stat fără de participarea ei. În aceste zile decisive, am beneficiat de această necunoaștere a lui a stării de spirit de la Wilhelmsstrasse. În realitate, guvernul german fusese surprins de evenimentele din România și abia în ultima fază a duelului cu Carol, când deznodământul crizei se prevedea, a optat pentru abandonarea lui. Aceasta credință i-a fost întărită lui Antonescu când au apărut la sediu și la manifestațiile noastre câțiva membri de partid din Auslandsorganisation (AO) din București. Nu-i invitase nimeni. Ei, din proprie inițiativă, au crezut oportun să-și manifeste camaraderia față de mișcare printr-o ieșire publică, a cărei venire al putere li se părea iminentă. Erau îmbrăcați în uniformă SA și apariția lor a stârnit o senzație enormă. Li s-a dat locul de onoare, fiind puși în fruntea defilărilor și au fost aclamați cu entuziasm de legionari și de public.

6. Absența Legației Germane. În tot cursul tratativelor pentru formarea guvernului, de la 6 la 14 Septembrie, marele absent a fost Legația Germană. Nu am avut în acest timp nici o întâlnire nici cu von Ritgen și nici cu vreun alt membru al Legației. După pățania din noaptea de 31 August, am socotit că este mai prudent să evit contactul cu ei în această perioadă delicată, știind că cei de la Legație nu ne poartă cele mai bune sentimente.

Fără îndoială, Fabricius primea informații de la Generalul Antonescu, dar acestea erau fragmentare și fugitive, căci Conducătorul era hărțuit zi și noapte de zeci de probleme, încât Legația n-a putut să urmărească pas cu pas mersul tratativelor și să-și dea seama de proporțiile ce le va lua colaborarea noastră cu Generalul.

7. Ecoul manifestației de la Casa Verde. Generalul aflase de tensiunea existentă între mine și Profesorul Codreanu și aștepta ziua de 13 Septembrie ca sa vadă care e raportul de forțe. Sunt eu liderul necontestat al mișcării sau există un puternic grup opoziționist care îmi contestă conducerea? Știrile ce le-a primit după ceremonie l-au convins că s-a format un bloc compact în jurul meu, de sus până jos, și nu există loc de manevră între diferite grupe legionare.

8. Relații cordiale. De la prima mea întâlnire cu Generalul, în Iunie 1940, i-am căzut simpatic. Chiar atunci când nu ne potriveam în păreri, nu mi-a vorbit niciodată cu asprime, ridicând tonul, cum avea obiceiul să facă cu alții. De altă parte și eu, cunoscându-i orgoliul nemăsurat, evitam în orice împrejurare să-l supăr cu ceva. Apăram poziția mișcării, dar cu tact și moderație. Simpatia ce mi-o arăta a avut importanța ei în această perioadă când s-a format Statul Național-Legionar.

 

22. Pentru Neam și Legiune

Cum am explicat în articolul precedent, nu se poate trage o linie despărțitoare între biruința de la 6 Septembrie și întâmplările care au urmat și care și-au găsit expresia finală în actul de la 14 Septembrie. Ca să fim mai preciși, din seara de 3 Septembrie, când legionarii au intrat în acțiune, și până în 14 Septembrie, am trecut prin zguduirile aceleiași bătălii, care și-a găsit apoteoza în proclamarea Statului Național-Legionar.

Nu putem încheia această parte din lucrare, fără a face bilanțul acestei perioade scurte, dar de mare intensitate istorică din viața neamului nostru, stabilind ce foloase a tras din prăbușirea vechiului regim și inaugurarea erei legionare.

Pe plan intern națiunea si-a dobândit încrederea în propriile ei forțe, putându-se reculege, după amarul pierderilor teritoriale, și a înfrunta pregătită sufletește furtunile ce vor veni: războiul din răsărit și apoi invazia comunistă. Toata rezistenta națiunii, de atunci și până astăzi, își trage puterea din izvorul limpede al acestei biruințe. Națiunea, descătușată din lanțurile tiraniei carliste, și-a luat un avânt formidabil, ale cărui ecouri spirituale nu s-au stins nici până astăzi, menținând trează speranța în învierea patriei noastre.

Pe plan intern, România, aflată în primejdie să fie trasă în lotul bolșevic, prin politica pro-sovietică a Regelui Carol, a fost salvată în ultimul moment și readusă cu fața spre Europa, pe atunci reprezentată de Puterile Axei.

În sfârșit, prin biruința legionară, am eliminat vâscul care înăbușea funcțiile naturale ale Coroanei, pe Elena Lupescu și camarila ei iudeo-comunistă, și am deschis drumul pentru ca Regele Mihai sa poată domni în spiritul marilor săi înaintași, Regele Carol I și Regele Ferdinand.

Dar Legiunea ce-a câștigat prin schimbarea de regim din România? Ce binefaceri s-au revărsat asupra organizației noastre?

Mai întâi s-au spulberat planurile dușmanilor de a nimici mișcarea legionară. Sub tirania carlistă, nu numai Căpitanul a fost ucis, dar și cadrele noastre principa1e au fost lichidate, în speranța că, după aceste lovituri, mișcarea nu se va mai ridica niciodată. Masele legionare, înspăimântate de aceste vărsări de sânge, nu mai cutezau să se angajeze în noi acțiuni, iar poporul suferea în tăcere, fără să-și, fi pierdut nădejdea într-o răzbunare a fărădelegilor. Prin biruința de la 6 Septembrie, nu numai că i-am recuperat pe mai toți legionarii care se risipiseră în decursul prigoanei carliste, dar s-au creat și condiții psihologice obiective pentru a face noi recrutări din masele largi ale poporului. Rândurile noastre s-au îngroșat în lunile următoare luând aspect de avalanșă. Când am fost expulzați de la putere, în Ianuarie 1941, aveam o jumătate de milion de legionari încadrați, ceea ce i-a dat mișcării o noua vigoare, asigurându-i supraviețuirea.

Nu numai baza bio-psihică a mișcării a fost salvată prin biruința de la 6 Septembrie, ci și unitatea ei. E un lucru îndeobște cunoscut în istorie că după dispariția șefului unei grupări politice, se nasc lupte interne între diverși pretendenți la conducere; neînțelegeri care pot provoca chiar dezmembrarea ei. Cu atât mai gravă se prezenta criza în mișcare, după moartea unui șef de talia lui Corneliu Codreanu, care fusese și întemeietorul și mai ales când știm că elita disponibilă, din care se putea selecta succesorul, avusese aceeași soartă tragică prin biruința de la 6 Septembrie, s-a realizat și aceasta a doua mare minune, refacerea unității legionare sub o nouă conducere. Trebuia să se întâmple această Bastilie românească, cu făgăduința unui nou început românesc, pentru ca toți legionarii, de la mic la mare, să se recunoască în noua conducere. Dizidența în germene, cultivată de Papanace la Berlin, a fost resorbită, iar dizidența efectivă a grupului Noveanu, a fost eliminată și izolată, prin prăbușirea sistemului de care și-au legat membrii ei soarta.

Cu ordinea internă reconstituită fulgerător, mișcarea și-a făcut intrarea în istorie. Fără de răsturnarea Regelui Carol și a complementului ei, Statul Național-Legionar, mișcarea legionara ar fi dăinuit încă mulți ani, dar sub forme nostalgice, a unei amintiri duioase, care s-ar fi perpetuat în cântece de jale. Visul de mărire al românismului, înroșit cu sângele unei generații, ar fi fost din nou zădărnicit de dușmanii neamului. Doina ar fi luat locul istoriei. Statul Național-Legionar a fost realitate de scurtă durată, dar o realitate de mare forță creatoare, pe care nici un istoric conștient nu o poate trece sub tăcere.

Mai trebuie adăugat, tot la activul acestei biruințe, faptul ca mișcarea s-a eliberat de enorma răspundere istorică de a fi participat la ciopârțirea țării în vara anului 1940. Mișcarea legionară n-a fost prezentă nici în guvernul Tătărăscu, care s-a supus ultimatumului rusesc și a predat Sovietelor fără lupta Basarabia, Bucovina de Nord și teritoriul Herța și s-a retras la vreme și din guvernul Gigurtu, care a acceptat dictatul de la Viena. Prezența celor trei miniștri legionari în acest guvern, Noveanu, Bidianu și Budișteanu, s-a redus la o acțiune particulară a lor, fiind dezaprobați de majoritatea mișcării. Prin sângele vărsat de legionari la 3 Septembrie și prin răsturnarea Regelui Carol, s-a pus capăt oricărei interpretări răuvoitoare, dovedindu-se, în mărturia țării întregi, că mișcarea legionară n-a aprobat politica externă a Regelui Carol și nu are nimic de-a face cu guvernele care au patronat pierderile teritoriale din aceasta perioadă. Gratie biruinței de la 6 Septembrie, mișcarea legionară se putea prezenta cu mâinile curate în fața istoriei, neputându-i-se imputa nici cea mai ușoară culpă în gravele evenimente din vara anului 1940, care au sfâșiat icoana României Mari.

 

 

II. PRIMII PAȘI ÎN VIAȚA DE STAT

 

Existența Statului Național-Legionar poate fi asemănată cu desfășurarea unei drame. La început se afirmă cu vigoare pe scena istoriei, pentru ca mai târziu să întâmpine tot mai multe obstacole în calea lui, care-i împiedică deplina realizare. Tensiunea dintre cele două forțe principale ale Statului crește până ce se produce ciocnirea. În această parte a lucrării, vom înfățișa acea perioadă din guvernarea legionară, când mișcarea se află în faza de ascensiune, cucerește poziție după poziție și se impune în toate ramurile vieții naționale.

 

1. Dificultățile guvernării legionare

Am socotit necesar să încep istoricul guvernării legionare cu câteva considerații inițiale, pentru ca cititorul să-și dea seama din primul moment de greutățile ce le-am întâmpinat în cursul ei. Am fost permanent hărțuit ca să împac o mulțime de tendințe, caractere și forțe care se încrucișau în acel moment în politica României și dacă nu am reușit să mențin echilibrul guvernării și totul s-a sfârșit până la urmă în conflictul de la 21 Ianuarie, faptul se datorează în mare parte aceluia care se afla în fruntea Statului. Prea plin de sine, devenise insensibil atât la suferințele trecutului cât și la teribila încercare ce se apropia.

I. Relațiile cu Generalul Antonescu

Putini, foarte putini, îl cunosc pe Generalul Antonescu așa cum l-am cunoscut eu, până în cele mai ascunse cute ale sufletului său. Am fost zilnic în contact cu el. Biroul meu se găsea la același etaj cu încăperile rezervate Președinției, încât făceam doar câțiva pași și eram la General. Mă duceam la el oricând vroiam, fără să cer audiență. Relațiile noastre erau de serviciu permanent, încât aparțineam mai degrabă personalului atașat Președinției decât unei instituții aparte. Între noi nu exista nici un fel de protocol. Ne întâlneam ori de câte ori era necesar, în funcție de problemele ce se iveau, fără a ține seama de rangul ce-l aveam.

Generalul Antonescu avea cultul propriei lui personalități. Tot ce se întâmpla raporta la sine și judeca în funcție de sine. Nu suferea pe nimeni să-i întunece autoritatea sau gloria. N-am întâlnit în viața mea un om mai lipsit de modestie, mai încrezut în capacitatea și valoarea lui. „Eu am făcut România Mare, Domnule Sima, și eu voi reface-o în vechile ei hotare”. Mi-era penibil să-l aud adeseori vorbind între noi doi la persoana a treia despre el însuși: „Generalul Antonescu... nu poate tolera aceasta, nu se poate compromite în fața istoriei”. Pe colaboratorii săi îi aprecia după gradul de servilism și era extrem de sensibil la laudele altora. Cu această structură sufletească bolnăvicioasă, ușor cădea victimă lingușitorilor și oamenilor fără scrupule care știau să-i cultive vanitatea. Întocmai ca și Regele Carol, țelul lui era să acumuleze în propria-i mână toate puterile statului. Ceea ce îi era insuportabil, era sa sufere vreo limitare în exercițiul puterii. Înțelegerea cu mișcarea avea pentru el o valoare provizorie, până ce alte împrejurări îi vor permite să ajungă și Șeful Legiunii.

Egocentrismul sau era potențat până la a lua forme de nebunie de boala de care suferea. În perioade de criză, megalomania lui nu mai cunoștea margini. Avea gesturi necontrolate și chiar accese de cruzime. Țipa la oameni, îi dădea afară, umilea și batjocorea pe cei mai apropiați colaboratori. În perioade normale, când boala era ținută sub control, era mai accesibil. Medicul îl însoțea în toate călătoriile și îi dădea injecții. La mese oficiale nu fuma și rareori se atingea de un pahar cu vin sau șampanie. Suferea de ficat și din cauza aceasta câteodată avea o paloare mortală. Cu mine s-a purtat întotdeauna cuviincios, n-a avut nici o ieșire, probabil pentru ca știa că am o forță în spate. Bineînțeles că și eu îl tratam cu cea mai mare atenție, cunoscându-i caracterul irascibil. Prin felul meu blând de a mă purta cu el, nu puțin am contribuit ca să risipesc o mulțime de neînțelegeri și să obțin multe lucruri bune de la el.

Nici formația lui intelectuală nu-l ajuta să-și modereze pretențiile și să fie obiectiv în aprecierea oamenilor și evenimentelor. Avea o mentalitate cazonă. El credea că e suficient sa dai ordine, pentru ca Statul să funcționeze bine, exact ca o unitate militară. El nu identifica forțele vii care brăzdează existența unui Stat și nu le lua în considerare, Națiunea era o entitate secundară pentru el, era materia socială care umplea cadrul Statului, dar fără drept de a participa la plăsmuirea lui. Rostul națiunii era ca, prin munca și sacrificiile ei, să susțină funcțiile Statului. De fapt Antonescu era un produs al mentalității liberale care a creat Statul Român după l866 și care s-a perpetuat și în România Mare sub dominația, partidelor. Națiunea era prizoniera unor structuri parazitare, care îi înăbușeau elanurile. Incontestabil, Generalul Antonescu era un patriot, dar un patriot care vedea patria pe linie extensivă, teritorială, și nu ca expresie a unei națiuni care vrea să-și afirme personalitatea istorica pe acel teritoriu.

Generalul Antonescu privea Statul de sus în jos, prin prisma structurilor existente, militare, economice, administrative, politice, în timp ce noi vroiam să modificăm acele structuri, pentru a face loc națiunii sa respire și să creeze. Pentru noi, națiunea trecea pe primul plan al politicii, iar Statul nu era decât un instrument de realizare al ei. Misiunea noastră era sa reparăm nedreptățile suferite de masele poporului în decursul veacurilor de împilare și să creăm un Stat care să corespundă aspirațiilor de înnoire națională. Mentalitatea ciocoiască în care a crescut Generalul Antonescu și care nu-l deosebea cu nimic de un Armand Călinescu, îl împiedica să înțeleagă sensul profund al revoluției legionare. Biruința legionară trebuia sa fie în primul rând o biruință a poporului, o descătușare a lui din lanțurile exploatării evreo-liberale. Telul nostru era sa creăm un Stat „național”, care sa nu fie numai o simplă firmă cu acest nume, o „formă fără fond”, cariat în interior. Necesitățile vitale ale națiunii trebuiau sa aibă precădere în construirea noului Stat. Pentru General, Legiunea era o forță politică și nimic mai mult, incontestabil forța politică dominantă în țară în acel moment, de care s-a servit pentru a se ridica la rangul suprem în Stat și pe care spera să o domesticească și să o înhame la carul său triumfal.

Pornirile tiranice ale Generalului Antonescu ar fi putut fi frânate într-o anumită măsură dacă sfetnicii săi cei mai apropiați ar fi fost oameni de caracter, închinați binelui patriei, doritori să ajute la realizarea unei perfecte armonii în colaborarea cu mișcarea. Din nefericire, cu excepția Colonelului Dragomir, ceilalți prieteni intimi ai Generalului, Mihai Antonescu, Colonelul Rioșeanu și Nicolae Mareș, nu vedeau în legionari decât niște rivali cu care trebuia să împartă puterea și pe care bucuros i-ar fi dorit scoși din cadrul Statului. Erau răi și intriganți fără pereche. Ca orientare politică, aparțineau aceleiași clase conducătoare care ne-a guvernat între cele doua războaie și a cărei „glorioas㔠cariera s-a încheiat cu sfărâmarea României Mari. Mihai Antonescu fusese șef al tineretului liberal georgist, Nicolae Mareș era moșier, iar Colonelul Rioșeanu, ofițer de cavalerie. Atitudinea lor față de mișcare suferea variații după cum scădea sau se urca barometrul relațiilor noastre cu Generalul. Când simțeau că Antonescu este nemulțumit de legionari, și ei deveneau agresivi, încurajându-l pe General sa fie energic. Când bunele noastre raporturi cu Generalul se restabileau, se potoleau ca prin farmec, deveneau amabili și surâzători. Uneltirile lor le simțeam zi de zi și nu puțin au contribuit ca să-l determine pe Antonescu să dea lovitura de Stat de la 21 Ianuarie.

Mai periculos decât aceștia era anturajul feminin al Generalului Antonescu. Nelipsita din casa lui Antonescu era Doamna Veturia Goga, o scorpie de femeie, care i-a fost fatală și lui Octavian Goga. Întreținea relații cu cercurile evreiești, care găsiseră în ea nu numai o apărătoarea intereselor lor, ci și un instrument de care se puteau servi pentru a provoca ruptura între General și mișcare. Tot atât de bine introdusă era în acea pătură parazitară a Capitalei, care trăia numai din lovituri, șperțuri și tot felul de afaceri necurate. De la cel dintâi contact cu mișcarea, după proclamarea Statului Național-Legionar, ne-a ratificat cu o aversiune profundă și a întreținut atât în cercurile germane cât și la Președinție o atmosferă de ostilitate contra noastră. Era maestră în a inventa tot felul de conspirații legionare, care ar atenta chiar la viata Generalului. Distilându-i zi de zi otrava neîncrederii, Generalul n-a mai putut până la urma să distingă adevărul de intrigă și alerga la sfaturile ei ca la un oracol politic.

Soția Generalului, Doamna Maria Antonescu, era o femeie bună și delicată, dar lipsită de cultură. Noua lume pe care trebuia să o frecventeze acum, în calitate de soție a Șefului de Stat, cerea o anumită etichetă; anumite maniere, și pentru a compensa aceste lipsuri în educația ei de până atunci, si-a găsit refugiu în tovărășia doamnelor care cunoșteau mai bine ca ea arta de a se purta în societatea înaltă. În modul acesta, se formase o „curte” și în jurul Doamnei Antonescu, paralel cu curtea regală. În anturajul feminin al Generalului, pe lângă Doamna Goga, se mai aflau Doamnele Veturia Barbu și Veturia Manuilă. Toate trei, cunoscute în popor sub numele de „cele trei Veturii”, au exercitat o influență nefastă asupra Generalului și trebuie considerate co-răspunzatoare pentru dezastrul ce s-a abătut asupra țării. Bineînțeles că geniul răului era Doamna Goga, iar celelalte două o aprobau și o completau în tiradele ei de ură contra tineretului legionar.

În concluzie, la nici unul din nivelele de manifestare ale personalității Generalului Antonescu nu întâlnim un echivalent sănătos; era ros de ambiții bolnave; fizicește, avea o boală chinuitoare; în familie, era prizonierul unui anturaj de proastă calitate, iar ca formație politică, era un produs al acelei clase care s-a opus permanent aspirațiilor noastre de renaștere națională.

II. Relațiile cu mișcarea.

Mișcarea Legionară a dat un strălucit examen de eroism și sacrificiu la 3 Septembrie, contribuind în mod decisiv la dărâmarea dictaturii carliste. Intrând acum în guvern și creându-se Statul Național-Legionar, situația noastră se modifica. Trebuie să trecem un alt examen, de alta natură. Examenul maturității politice. Una e să dezlănțui o revoluție și cu totul altceva este să administrezi o tară.

Cum se înfățișa mișcarea la 14 Septembrie 1940? Era ea pregătită să se înfrunte cu sarcinile guvernării, mai ales într-un Stat destinat să sufere prefaceri profunde?

În marea majoritate a cazurilor, elemente din mișcare ce-au îndeplinit funcții în Stat s-au purtat impecabil. Am avut o serie excelentă de prefecți și primari legionari. În administrația centrală demnitarii legionari s-au distins prin corectitudinea și competența lor. Evident, cei interesați să denigreze mișcarea nu vedeau sutele și miile de legionari, care, cu un zel sublim, își făceau datoria, ci pe cei puțini care săvârșiseră anumite ilegalități. Pe aceste puține, foarte puține cazuri, le-au trâmbițat și afișat, după eliminarea noastră de la putere, Antonescu și oamenii lui au trecut sub tăcere devotamentul miilor de legionari, care, cu munca lor supraomeneasca, au ridicat Statul din starea de descompunere în care se aflase când l-am preluat de la regele Carol.

Trebuie sa recunosc că legionarilor le lipsea experiența Statului. Nu erau familiarizați cu mentalitatea de Stat. Traian Herseni a publicat tocmai în zilele acelea un articol intitulat Mentalitatea de Stat, în care el, ca sociolog, atrăgea atenția legionarilor asupra neajunsurilor ce se pot ivi în guvernare din cauza lipsei lor de înțelegere pentru mecanismul Statului.

În Stat totul se desfășoară pe verticală. Fiecare funcționar este încadrat într-o ordine ierarhică, avându-l ca șef suprem, pe ministru. Un reprezentant al puterii în Stat nu se poate amesteca în atribuțiile specifice altui funcționar și nici nu poate accepta amestecuri străine de ministerul căruia îi este subordonat. Fiecare se ocupă exclusiv de chestiunile care cad în competența oficiului unde este numit și nu se poate întinde orizontal, pentru a rezolva probleme care cad în sfera altui funcționar.

Încadrarea unei mișcări revoluționare în mentalitatea de Stat cere oarecare timp. În Germania lui Hitler, tulburările au durat multă vreme după luarea puterii și a trebuit să se recurgă la masuri drastice. La noi, unde trecerea de la un regim la altul s-a desfășurat într-o ordine uimitoare, nu era nevoie decât de puțină înțelegere și răbdare din partea Conducătorului, pentru ca legionarii să-și însușească practica politico-administrativa și incidentele inerente primei perioade de guvernare sa dispară. Dacă în locul Generalului Antonescu am fi avut un alt șef, care ar fi fost îngăduitor cu legionarii și i-ar fi îndrumat să-și asimileze mentalitatea de Stat, aceste fricțiuni s-ar fi resorbit, fără nici o pagubă pentru ordinea publică. Când însă se urmărește altceva, și anume exploatarea acestor ieșiri din lege pentru scopuri nemărturisite, atunci, evident, ilegalități oricât de nevinovate luau proporții alarmante la Centru și serveau admirabil acelora care aveau interesul sa creeze continue motive de tensiune între Conducător și mișcare.

Trebuie să mă explic acum și asupra naturii „ilegalităților” săvârșite de legionari. N-au nici o asemănare cu acele abuzuri tipice unei administrații corupte în care funcționarii se folosesc de puterea ce o au pentru a-și rotunji veniturile sau a săvârși alte acte dăunătoare interesului public. Legionarii n-aveau preocupări de acest gen. Nu se gândeau la bunăstarea lor personală, ci la masele populare în suferință și atunci, în zelul lor de a-i ajuta pe frații lor aflați în mizerie, adeseori treceau peste cadrul legal sau se amestecau în treburile altor funcționari. Ca sa dau doua exemple, pentru mai buna înțelegere. La Timișoara, șeful organizației județene se duce la o fabrică și impune patronului mărirea salariilor la muncitori, fără a tine seama de organele competente. Era mânat de cele mai bune intenții, îi iubea pe muncitori, dar procedura lui cădea în marginea legii. El trebuia sa informeze Ministerul Muncii de mizeria în care trăiau acești funcționari, sa cerceteze cazul și să se ia masuri în consecință. La Tulcea, niște tineri legionari care făceau de serviciu la Prefecturi, văzând într-o zi pe strada niște copii de români care umblau cu picioarele goale pe ger și zăpadă, s-au dus la un magazin jidovesc de ghete și i-au cerut proprietarului să-i încalțe. Ei nu aveau bani, trăind în condiții grele, dar au crezut, cu mentalitatea unui revoluționar de 20 de ani, că săvârșesc o faptă bună, scăpând de la moarte niște pui de români. Evident, fapta lor atenta la proprietatea particulară, dar judecata lor neconformistă le spunea că fac un act de dreptate, că evreul care s-a îmbogățit din exploatarea maselor populare poate fi obligat să se lipsească de câteva perechi de ghete din galantar pentru a aduce alinare unor copii. După 23 Ianuarie, evreul i-a denunțat pe acești tineri că i-au devalizat prăvălia și justiția antonesciană a întrat în funcție pentru a-i prinde pe „borfași”. În măsura în care eu eram informat de aceste abuzuri, chiar săvârșite cu cele mai bune intenții, reacționam.

Cum îndemnase cândva Emil Cioran tineretul, legionarii ajunși să aibă răspunderi în Stat vroiau „să ardă etapele”. Neajunsul principal de care m-am izbit în relațiile cu mișcarea, în cursul guvernării noastre, a fost tocmai dinamismul legionar. Fiecare legionar numit într-o funcție publică se credea chemat de destin să facă maximum de efort pentru a scoate poporul din starea de suferință în care se găsea. Un fel de febră de a face binele pentru cel de-aproape cuprinsese lumea legionara de la un capăt la altul al țării. Nu erau acte care emanau dintr-o mentalitate anarhică, ci dintr-o pasiune creatoare, dintr-un zel de cruciat în serviciul neamului. Fenomene care ar fi putut fi ușor stăpânite, daca am fi avut timpul necesar să le lămurim și dacă în fruntea Statului ar fi fost un om echilibrat și cu simțul răspunderii pentru viitorul neamului.

Armonizarea relațiilor dintre Stat și Mișcare era îngreunată și de faptul ca eu nu aveam controlul guvernului, Generalul Antonescu era atât Conducător al Statului cât și Președinte al Consiliului de Miniștri. În această ultimă calitate, el dirija și coordona activitatea tuturor Ministerelor. Miniștrii legionari, ca toți ceilalți miniștri, nu se mi adresau mie pentru a rezolva afacerile departamentelor lor, ci lui Antonescu, singurul care avea putere de a decide. Ei tratau toate chestiunile direct cu Generalul. Eu eram în afară de circuitul principal al guvernării. Nici o numire importantă nu se făcea, nici un decret nu ieșea, nici o reformă nu vedea lumina zilei fără aprobarea Generalului. Cel puțin odată pe săptămână, fiecare ministru se prezenta la Președinție cu dosarul situației de la administrația sa, făcea propunerile ce le credea de cuviință și aștepta să se pronunțe Conducătorul. Eu eram absent de la aceste audiențe. Evident, aveam încredere deplină în miniștrii legionari, în competența și loialitatea lor. Eram convins ca tot ce fac ei este bine cugetat și în interesul țării. Sturdza, Petrovicescu, Brăileanu, Iasinschi, Constant, Papanace, Corneliu Georgescu erau elemente de elită care au făcut cinste Legiunii și Neamului în locurile pe care le-au ocupat în timpul guvernării noastre. De aceea s-au bucurat din partea mea de toată libertatea de a-și recruta colaboratorii și de a conduce după propria chibzuință resortul ce le-a fost încredințat. Rareori interveneam pentru a recomanda o numire. Îi consideram pe toți egali în rang cu mine și eram fericit să știu că în fruntea Ministerelor atribuite Legiunii se găsesc oameni pregătiți și de mare corectitudine morală. Dar din punct de vedere al bunei înțelegeri ce trebuia să domnească între Stat și Legiune, această dublă comandă la Centru era dăunătoare, deoarece mă împiedica sa coordonez activitatea legionarilor angajați în Stat cu a acelora care îndeplineau funcții în mișcare. În practică se produsese o scindare între două categorii de legionari: legionarii încadrați în Stat, care îl aveau ca șef suprem pe Antonescu, și legionarii care lucrau în organizație și cu care tratam direct. Firește, nu era vorba de o separație rigidă, deoarece legionarii numiți în funcții publice tot legionari rămâneau și aparțineau la rândul lor unei unități legionare, dar nu puteam urmări pe teren pe toți membrii organizației noastre, în toate locurile unde erau încadrați, cum își fac datoria și dacă, chiar de bună credință fiind, nu săvârșesc acte inoportune sau chiar dăunătoare. Problema nu s-ar fi pus dacă Generalul era un alt om. Eu nu râvneam să-i iau locul! Nu de asta mă plâng. Ci de lipsa lui de înțelegere pentru lupta și aspirațiile noastre. El stătea la pândă ca să descopere o nouă infracțiune legionară, o nouă încălcare a legii, inerente oricărui început de guvernare sub emblema unei revoluții, ca sa facă din ele piese de incriminare și scandal, în loc sa mă ajute sa îndrum activitatea tuturor legionarilor în matca ordinii și a disciplinei.

Dar deși eu nu eram răspunzător de ceea ce se întâmplă la ministerele ocupate de legionari, fiind direct subordonate Generalului, aceasta nu-l împiedica să-mi ceară mie socoteala când se produceau acte ce nu erau pe placul său. Atunci eram solicitat să-i chem la ordine pe legionarii care s-au făcut vinovați de anumite transgresiuni ale legii. Normal ar fi fost ca sa mi consulte în toate deciziile ce le lua, privind toate ministerele, și abia după aceea să vina cu „plângeri” contra vreunui legionar. Eu nu țineam pupitrul de comandă al guvernului ca să pot organiza în condiții optime relațiile dintre Stat și mișcare.

III. Relațiile cu Puterile Axei

Cine își închipuie că în perioada guvernării legionare ne-am bucurat de sprijinul Puterilor Axei nu cunosc realitatea. Mișcarea Legionară a irupt în istorie ca o apariție neașteptată și nedorită, nici la Roma și nici la Berlin. Socotelile ce și le făcuseră Puterile Axei cu România erau cu totul altele. Ele erau convinse că după ce Regele Carol a acceptat cedările teritoriale, se poate ajunge la un acord de colaborare cu el. Mișcarea Legionară nu întra în calculele lor. Prima lor mare surpriză a fost renunțarea la Tron a Regelui Carol și plecarea lui peste hotare. Al doilea fapt care i-a surprins, răsturnându-le planurile, a fost proclamarea Statului Național-Legionar. Dintr-odată s-au întâlnit în România cu o structură statală fundamental diferită de tipul de guvern cu care erau ei obișnuiți să trateze până atunci în România. O revoluție națională triumfase în România contra tuturor prevederilor transmise de serviciile lor în aceasta țară. Nu se puteau opune actelor înfăptuite, susținute de imensa majoritate a poporului. Dar nici nu ne puteau accepta fără rezerve ca parte integranta a „noii ordini europene”. Trebuia să fim supuși la probă. De la bun început ne-au urmărit pas cu pas, pentru a observa cum ne comportam în Stat și dacă politica mișcării nu tulbură concepția lor de organizare a spațiului european.

Simpatiile legionarilor mergeau mai ales spre Italia, spre Mussolini, și dacă Ducele s-ar fi găsit într-o poziție de forță în aceasta perioada, fără îndoială că ar fi putut juca un rol moderator la Berlin. Din nefericire, tocmai în epoca guvernării legionare, Mussolini căzuse în totală dependență de Hitler, fiind avizat la ajutorul german, atât în ceea ce privește războiul necugetat ce l-a provocat în Balcani cât și pentru a face față ofensivei dezlănțuite de englezi în Libia.

În opoziție cu situația militară precară a Italiei, Reichul german se afla în culmea puterii. Pierderile ce le-a avut armata germană în războaiele din Polonia, Norvegia și Franța erau neînsemnate în raport cu masele de care dispunea. Mașina de război germană era intactă, numărând 200 de divizii, gata să între oricând în acțiune. Bazat pe aceasta forță și pe succesele repurtate până atunci, Hitler considera războiul virtual câștigat. Încă din toamna anului 1940, își făurise planul să termine și cu Rusia. El avea certitudinea ca imperiul sovietic se va prăbuși de la primele lovituri zdravene. O campanie de câteva luni.

Această concepție ireală, a unei victorii potențiale, a influențat dezastruos asupra relațiilor ce le-a întreținut Hitler cu popoarele Europei, indiferent că erau învinse, prietene sau neutre. Hitler se considera stăpânul efectiv al Europei, putând dispune, după bunul său plac de soarta continentului nostru. În loc de a coaliza în războiul contra Rusiei cât mai multe forte, așa cum cereau datele realității, el și-a înstrăinat simpatia multor popoare, prin brutalitatea cu care și-a dezvăluit de la început și și-a pus în aplicare planurile sale de hegemonie germanică în Europa, înainte chiar ca să aibă în mana sceptrul victoriei finale.

În judecarea situației din România, mentalitatea lui Hitler nu diferea. El nu căuta și nu suporta relații de colaborare, pentru a realiza un front comun contra inamicului comun, ci relații de subordonare între o mare putere, stăpână a Europei, și o mică țărișoară, care nici nu avea altă alegere decât să se plece total voinței lui. Pentru a înțelege ce s-a petrecut mai târziu în România, trebuie să ținem seama de aceasta beție de putere a conducătorilor celui de-al Treilea Reich. Ei își imaginau că puteau brusca realitățile impunând în fiecare țară aflată în sfera lor de influență soluții care prefigurau politica lor expansionistă, „noua ordine europeană”.

Reichul german, privit din afară, era impunător. Funcționa ca o mașină de mare precizie. Din toate manifestările lui respira sănătate, forță și o încredere nelimitată în victorie. Dar în interior, construcția lui nu era chiar atât de solidă. O lipsă importantă era în domeniul informativ. Nu exista un organ central, care, din noianul de informații ce veneau pe diferite canale, să facă o selecție și să le valorizeze la justa lor valoare. Hitler era bombardat zilnic de informații pe care i le procurau numeroase servicii, adeseori în concurență unele cu altele: armata avea Abwehr-ul, partidul dispunea prin Auslandsorganisation de o rețea proprie, Ministerul de Externe era alimentat de aparatul lui diplomatic, SS-ul lui Himmler își crease un serviciu propriu peste hotare; apoi mai erau agențiile de presă din străinătate și organele care depindeau de Ministerul Economiei Naționale. Hitler, ca orice șef de guvern, lua decizii pe baza informațiilor ce le primea. Dar dintre ele, dădea preferință, cel puțin în primii doi ani, acelora procurate de Ministerul de Externe și de Armată, considerându-le mai sigure și mai obiective. Această multiplicitate de servicii informative s-a soldat în detrimentul mișcării, deoarece cei ce mânuiau aceste informații nu ne erau prieteni nici la București și nici la Berlin. De la început așadar între noi și Hitler s-a interpus un ecran informativ confuz, care oferea Führerului interpretări dubioase asupra evenimentelor din România, favorabile lui Antonescu și răuvoitoare pentru mișcare.

În ceea ce privește personalul german detașat în România, nici în sânul lui nu se găseau oameni ca să înțeleagă drama mișcării noastre și extraordinarul ei aport la cauza Noii Europe prin biruința de la 6 Septembrie. Cei mai mulți dintre reprezentanții Reichului la București erau un produs tipic al beamterului german, cu orizontul limitat la informațiile zilnice, fără a simți pulsul vieții românești și fără a intui complexul de forțe care se agitau în politica țării. Evenimentele treceau peste capul lor, fără a le descoperi importanța.

Ministrul Fabricius nu ne-a vrut niciodată binele. Sub Regele Carol a jucat un rol dubios, dând permanent referințe favorabile acestuia, și, prin aceasta atitudine ambiguă, a contribuit la asasinarea lui Corneliu Codreanu. Consilierul von Ritgen, cu care am avut dese contacte, era un om cult, inteligent și mai apropiat de mișcare, dar în momente decisive nu-și lua nici o răspundere, ci urma linia lui Fabricius și asculta de ordinele acestuia.

Șeful Misiunii Militare Germane, Generalul Hansen, era un soldat din vechea școală prusiana. Era ostil național-socialismului și îl respecta pe Hitler numai ca Șef de Stat. Cu aceasta mentalitate, era firesc sa se atașeze din primul moment de Generalul Antonescu și să vadă în legionari niște formațiuni anarhice, ca grupurile SA din Germania, care au fost decapitate chiar de Hitler pentru a impune ordinea în Stat.

Singurul om de mare prestigiu, al cărui cuvânt avea greutate la Berlin, era Neubacher, ministru însărcinat cu problemele economice. Era un bun cunoscător al situației din România și lucid în tratarea oricărei probleme. Era o plăcere să ai o conversație cu el. Austriac din naștere (poate așa se explica superba lui inteligență), a fost singurul diplomat care a înțeles importanta mișcării legionare pentru politica germană în sud-estul european, ca factor de stabilitate în acest spațiu și ca o garanție a unei alianțe loiale cu Reichul.

Ne bucuram de prietenia lui Geissler, șeful Gestapo-ului din România, a lui Bolschwing, șeful SD-ului, și a lui Conradi, șeful lui AO de la București. Ne-a susținut și noua conducere a minorității germane, în frunte cu Andreas Schmidt. Dar toți aceștia erau prea mici și nu puteau compensa rapoartele defavorabile mișcării, trimise de Fabricius, de Generalul Hansen și de delegatul Abwehr-ului din România.

 

2. Graba de a ocupa locurile

În primele zile după formarea guvernului, am tratat cu un Antonescu nu numai dispus la o colaborare leală, dar preocupat până la isterie ca tranziția de la Statul dictaturii carliste la Statul legionar să se facă cât mai repede. Era obsedat de teama unei contra-lovituri din partea partizanilor Regelui Carol. Om curajos de altfel, avea o frică bolnăvicioasă să nu fie răsturnat peste noapte. Deși l-am asigurat ca acest lucru nu se poate întâmpla, căci tot poporul e de partea noastră, trăia într-o panică permanentă, care m-a contagiat și pe mine.

– Domnule Sima, mi-a spus adeseori în aceste zile, eu nu am oameni, eu nu am partid. Dar Statul trebuie ocupat cât mai repede de legionari. Vechile forte nu așteaptă decât un moment de slăbiciune pentru a ne dobori. Pregătește în cea mai mare grabă listele de prefecți legionari și alți demnitari ai Statului pentru a face numirile.

– Domnule General mă voi strădui să întocmesc aceste liste cât mai în grabă, dar îmi trebuie câteva zile, căci oamenii sunt împrăștiați. Unii sunt concentrați pe zonă și vă rog să dați ordin ca toți cei indicați de mine să fie imediat desconcentrați.

În acest ritm trepidant am lucrat în primele zile. Atât Generalul cat și eu, nu aveam decât o singură grijă: să înlocuim cât mai repede vechile cadre ale Statului cu elemente legionare. Nu știu dacă toate persoanele alese de mine au corespuns funcției ce-o aveau de îndeplinit, dar ceea ce interesa în acel moment era securitatea Statului. E un fenomen natural, specific oricărei evoluții. Nu totdeauna cei mai pregătiți ajung în primele locuri. După aceea, dacă regimul ieșit din revoluție durează, se procedează la ajustări, la o mai atentă selecționare a cadrelor.

Adeseori eram pus de Antonescu în fața unor situații ultimative:

– Domnule Sima, trebuie să-l schimbam pe cutare. Să-mi dai un om în câteva ore. Nu putem întârzia.

Când relațiile dintre noi s-au înrăutățit, Generalul a început să ne pârască nemților, spunând c㠄nu avem oameni, că cei mai buni au murit”. Este adevărat că cei mai buni au murit, dar nu era mai puțin adevărat că dispuneam încă o impresionanta masa de rezervă. Numai la București, Corpul Răzleți număra 4.000 de intelectuali, avocați, ingineri, medici, profesori, preoți, înalți funcționari, scriitori, ziariști. etc. Puteam sa procurăm oameni nu numai pentru formarea unui singur guvern, ci a trei garnituri guvernamentale, cu tot aparatul lor interior și exterior. O întreagă generație ne stătea la dispoziție ca să colaboreze la crearea Statului Național-Legionar. Niciodată în România vreun partid, politic nu a avut o pleiadă atât de numeroasă de intelectuali și atât de bine pregătiți cum a avut mișcarea legionară.

Bineînțeles, ne trebuia timp până ce am fi descoperit talentele existente și am fi așezat pe fiecare la locul potrivit. Niciodată, după o revoluție, nu poate ieși o ordine perfectă. Nemții aveau obiceiul să compare stările de la noi cu situația din Statul și partidul lor. Dar ei, săracii, guvernau de șapte ani și au trecut și printr-o baie de sânge. Nouă ne trebuia un an ca Statul să funcționeze perfect și fără să vărsăm o picătura de sânge.

 

3. Originile politiei legionare

Multă lume și-a închipuit, și chiar unii legionari – după cele scrise în Pe Marginea Prăpastiei – că poliția legionară a fost creată de mine, independent de Conducerea Statului. Nici cel puțin nu mi-a trecut prin gând să fondez o poliție paralelă cu organele oficiale. Cum era să provoc tocmai în acele momente, când abia începuse guvernarea legionara, pe Șeful Statului, demonstrându-i, prin organizarea unui corp de poliție recrutat din sânul mișcării, că nu aveam o eventuala răfuială? În realitate, Generalul Antonescu este autorul poliției legionare, ca al multor altor acțiuni ce le-a patronat, pe care mai târziu le-a renegat și le-a transformat în capete de acuzație contra noastră.

El însuși mi-a cerut, îndată după formarea guvernului și cu mai mare insistență, să organizez o poliție legionară. Iată convorbirea avută cu Generalul, care a dat naștere poliției legionare:

– Domnule Sima, în cadrele vechi ale poliției nu putem avea încredere. Trebuie să dublăm poliția oficială cu legionari. Te rog, în cel mai scurt timp să creezi o poliție legionară, care să constituie un instrument de siguranță al regimului.

– De acord, Domnule General, dar arme de unde luăm?

– Adresează-te Ministerului de Interne și cere ca să-i înzestreze pe legionari cu revolvere și cu muniția respectivă.

Ca sa înțelegem ce l-a determinat pe Generalul Antonescu să-mi facă această propunere, trebuie să revenim la neliniștea ce-l chinuia, la teama că ar putea fi răsturnat peste noapte de elemente carliste. Poliția legionara ar fi constituit un organ de protecție al propriei lui persoane. Dar Generalul nu-mi lăsa nici timpul necesar ca să constitui politia legionară pe îndelete, ci vroia ca să între în acțiune cât mai repede, peste noapte, dacă se poate. I se părea că terenul pe care calcă este nestatornic și avea nevoie și de acest punct de sprijin pentru a-și consolida puterea.

Dat fiind agitația Generalului, mai mult am improvizat decât am organizat acest corp de poliție. Nu toate elementele chemate să facă parte din poliția legionară erau pricepute, dar când factorul timp decide, când o țară se găsește într-o fază de tranziție, accentul cade mai mult pe iuțeala execuției unui proiect și mai puțin pe competența personalului.

Poliția legionară s-a constituit mai întâi în Capitală și apoi în orașele din țară. Procedura era următoarea: șeful de județ însărcina pe un legionar cu conducerea politiei legionare locale și apoi acesta își recruta elementele de care avea nevoie din sânul organizației. Eu am transmis numai ordinul și șefii de județ s-au ocupat de înființarea acestor unități de politie. Numai în Capitală l-am numit ca șef al politiei legionare pe Victor Apostolescu.

Tot graba de a crea poliția legionară m-a împins să trec peste formele legale pentru a obține arme de la Ministerul de Interne. Pe o bucățică de hârtie, ruptă de nu știu unde, i-am scris Generalului Petrovicescu câteva cuvinte, prin care îl rugam să predea legionarilor revolvere.

Domnule General,

Vă rog sa predați cât mai urgent revolvere băieților. Cat de multe.

Horia Sima

Din stilul și conținutul acestei scrisori, rezultă cu claritate că lucram sub imperiul unei stări febrile, preocupat de a pune cat mai repede pe picioare poliția legionară, ordonată de Antonescu.

Aceasta notiță, găsită la Ministerul de Interne după așa zisa rebeliune, a fost publicată de Antonescu în Pe Marginea Prapastiei, cu scopul de a dovedi opiniei publice ca eu aș fi dat ordinul de înarmare al legionarilor. În realitate, hârtiuța datează din primele zile ale guvernării și nu conținea altceva decât transmiterea unei dispoziții verbale a Generalului Antonescu pentru înarmarea membrilor politiei legionare.

O entuziastă sprijinitoare a politiei legionare a fost Doamna Maria Antonescu. În întâlnirile cu mine și cu alți fruntași ai mișcării, mereu vorbea de legionari. „Să vină legionarii să-l păzească pe Ionică la Președinție și la noi acasă”. Mai târziu, Doamna Maria Antonescu a intervenit la General ca să aprobe cumpărarea de revolvere din străinătate pentru nevoile poliției legionare, fapt care s-a dezvăluit și în cursul proceselor care au avut loc mai târziu.

 

4. Bunurile de la „Straja țării” trec în patrimoniul Legiunii

Constantin Stoicănescu, pe care-l numisem șef al tineretului legionar, mi-a sugerat să mă duc la General și să cer ca bunurile fostei organizații „Straja Țării” să fie transferate în patrimoniul Legiunii, deoarece acum mișcarea se ocupa de educația tineretului. Ideea lui Stoicănescu era bună, dar mă îndoiam că Generalul Antonescu își va da aprobarea. Aceste bunuri aparțineau Statului și putea obiecta că nu le poate înstrăina unui partid, chiar dacă momentan acest partid face parte integrantă din Stat.

Când m-am dus la Președinție și i-am expus chestiunea, l-am găsit pe General extrem de dispus să mă asculte. Și-a însușit imediat argumentul nostru, găsind perfect îndreptățită propunerea mea. Așa se face că, în 18 Septembrie 1940, așadar la câteva zile după constituirea guvernului, a apărut decretul prin care toate bunurile care au aparținut „Străjii Țării” au fost trecute în patrimoniul Legiunii.

Bunurile „Straja Țării” erau constituite din mai multe imobile și din bani lichizi. Imobilele pe care le-am luat în primire au fost: Casa din Strada Romei, unde funcționaseră până atunci birourile fostei organizații, o casa de oaspeți, tot la București, și o clădire la Predeal, unde era instalat centrul pentru formarea comandamentelor-străjere. Casa din Strada Romei ne-a fost de mare folos, deoarece vechiul sediu din Strada Gutenberg era neîncăpător, iar aripa nouă, a cărei construcție începuse sub Căpitan nu fusese terminata din cauza prigoanei. În Strada Romei si-au găsit adăpost Corpul Răzleți, Corpul Muncitorilor Legionari, Ajutorul Legionar, Secțiunea Feminină, Patrimoniul Mișcării, Secțiunea de Studii Economice, Contenciosul Legionar și alte servicii. Clădirea de la Predeal am predat-o „Frățiilor de Cruce”, pentru instruirea cadrelor acestui corp. În ce privește casa de oaspeți de la București, ea se găsea în stare de reparație și amenajare, încât n-am putut-o folosi în tot timpul guvernării noastre. „Straja Țării” mai fusese înzestrată cu o mulțime de terenuri sportive împrăștiate prin sate și orașe. Pe acestea nici nu le-am luat în primire și nici cel puțin n-am știut de existenta lor. Ca bani lichizi, „Straja Tării” dispunea de un fond de aproximativ 70 de milioane de lei, care a fost trecut în patrimoniul mișcării.

După lovitura de Stat din Ianuarie 1941, Generalul Antonescu a pretins în volumul Pe Marginea Prăpastiei că ne-am fi însușit de la „Straja Țării” o avere de un miliard de lei! În acest miliard, probabil s-a calculat și valoarea terenurilor ce le avea organizația carlistă în toată țara pentru educația sportivă. Dar chiar așa, cifra este exagerată. Cum voi arata mai târziu, nu numai ca n-am risipit bunurile fostei organizații, dar le-am înmulțit considerabil. Cine ne-a jefuit, a fost Generalul Antonescu, care nu numai că ne-a luat înapoi ceea ce ne dăduse înainte pe cale legală, dar ne-a confiscat și patrimoniul propriu al mișcării în valoare a zeci de milioane de lei, realizat din contribuția benevolă a sute de mii de români, fără nici un amestec al Statului.

 

5. Ziua eroilor și martirilor Legiunii

Cedarea părții de nord a Ardealului, cu intrândul din Secuime, a avut ca urmare că și fostul lagăr de internare al legionarilor de la Miercurea Ciuc a căzut în lotul maghiar. Dar la câteva sute de metri de lagăr se afla groapa comună, unde au fost azvârlite trupurile ciuruite de gloanțe ale celor 43 de legionari asasinați, din ordinul Palatului, în noaptea de 21-22 Septembrie 1939. Problema era gravă; se apropia termenul de evacuare al acestei zone și, în câteva zile, trupele ungurești ar fi întrat în Miercurea Ciuc, împiedicând deshumarea lor. Alarmat de aceasta situație, am organizat o expediție legionară sub conducerea lui Vasile Iovin, care urma să plece imediat la Miercurea Ciuc și să aducă în România Liberă osemintele martirilor noștri. Vasile Iovin fusese el însuși prizonier al acestui lagăr și trăise noaptea masacrului.

Ca loc de veșnică odihnă pentru cei uciși în lagăre, am ales Predealul. Era locul de recreație preferat al Căpitanului în ultimul timp, atât pentru măreția peisajului și puritatea aerului, cât și pentru privilegiul ca de pe acele vârfuri putea îmbrățișa într-o singură privire ambele versante ale Carpaților, acela care cobora spre vechea țară, pe Valea Prahovei, și celalalt care se pierdea pe Valea Timișului, până la Brașov. Fosta graniță devenise un simbol al unității pe vecie între Ardeal și Patria-Mamă.

Legionarii de sub comanda lui Vasile Iovin au lucrat zi și noapte. Ajutați de familiile celor căzuți, au identificat trupurile celor dezgropați, le-au așezat în sicrie și le-au transportat la Predeal. În ziua de 11 Septembrie, s-a săvârșit reînhumarea martirilor de la Ciuc în cimitirul de la Predeal, în cadrul unei mari solemnități.

În 19 Septembrie am proclamat ziua de 22 Septembrie, Ziua Eroilor și Martirilor Legiunii, cu indicația să se comemoreze în fiecare an.

Ziua de 22 Septembrie decretată ziua eroilor și martirilor legionari

”În ziua de 22 Septembrie 1940, ziua eroilor și martirilor legionari, se vor face rugăciuni la toate bisericile din țara. La ora 10 dimineața, în Capitală, la Biserica Sf. Ilie Gorgani, la Râmnicu-Sărat, la Vaslui, la Predeal și pe întreg cuprinsul țării unde au căzut martirii noștri, vor lua parte legionari din aceste localități.

Cu conducerea și organizarea pelerinajelor, sunt încredințați Profesorul Tase la București, Bartolomeu Livezeanu la Râmnicu-Sărat, Toma Simion pentru Vaslui și Vasile, Iovin pentru Predeal.

Cu acest prilej voi fixa câteva norme de viață legionară, cerute de jertfa lor și legate de asprimea vremurilor pe care le trăim”.

Horia Sima

București, 19 Septembrie 1940.

L-am însărcinat pe Vasile Iasinschi să organizeze ceremonia religioasă de la Predeal, în timp ce eu am rămas în Capitală, pentru a mă închina la locul unde au fost expuse publicului trupurile torturate ale legionarilor din echipa lui Miti Dumitrescu, pentru a servi de exemplu „cum vor fi pedepsiți asasinii trădători de țară”. La slujba de pomenire a legionarilor îngropați la Predeal, au participat Conducătorul Statului, Generalul Antonescu, Fabricius, Ministrul Germaniei, și Ghigi, Ministrul Italiei. În aceeași zi au avut loc pelerinaje la toate locurile de martiraj legionar: Râmnicu-Sărat, Vaslui, Brașov, Râșnov, și în toate orașele din țară unde au fost executați legionari.

În dimineața de 22 Septembrie, am pornit de la sediul din Strada Gutenberg în fruntea unei puternice coloane legionare spre Podul Sf. Elefterie, la intersecția dintre Strada Carol Davila cu Splaiul Independenței, unde cu un an înainte zăceau în pulbere, expuși oprobiul public, trupurile fără viață ale scumpilor noștri camarazi. În rând cu mine pășea Profesorul Mihail Tase, șeful județului Prahova. O mare mulțime de oameni, pe trotuare, ne saluta cu brațul în sus, într-o tăcere respectuoasa.

La locul jertfei, se formase un careu, împrejmuit cu flori. În centru ardeau nouă lumânări pentru pomenirea sufletelor celor nouă legionari care și-au dat viața pentru Căpitan și Legiune. S-a făcut o scurtă rugăciune și apoi s-a cântat „Imnul Legionarilor Căzuți”.

După încheierea ceremoniei, m-am îndreptat spre mamele și surorile celor căzuți, cu strângere de inimă. Dar n-am întâmpinat nici lacrimi nici trupuri încovoiate de dureri. O lumină duioasă mă învăluia, cu mulțumirea ca jertfă fiilor lor nu a fost zadarnică. Când am ajuns în fața celei mai încercate mame, a celor doi frați eroi, Cezar și Traian Popescu, m-a privit în ochi cu hotărâre și mi-a spus cu o mândrie de senator roman:

– Mai am un băiat și daca este nevoie, îl sacrific și pe el pentru Neam și Legiune!

M-am cutremurat. Ferice de poporul care are astfel de mame! În veci nu va pieri! O, Prahovă, ținut binecuvântat! O, leagăn de eroi! Legionarii din echipa lui Miti Dumitrescu au fost vrednicii copii ai soldaților din Regimentul 32 Mircea, care, surprinși de inamic la Mărășești, nemaiavând timp să se îmbrace, au alergat în cămăși, cu armele in. mâna, ca să-l întâmpine.

 

6. Demnitarii legionari în ministere

Am arătat cum s-a format guvernul, ce ministere s-au atribuit legionarilor și care erau titularii lor. Tabloul trebuie completat pentru a cunoaște ce posturi au fost ocupate de legionari la nivelul personalului superior al Ministerelor: secretari generali, directori generali, președinți de instituții autonome.

La Ministerul de Interne l-am propus Generalului Petrovicescu ca Secretar General pe Dr. Victor Biriș. Am vorbit de el în volumul precedent. A fost unicul procuror pe țară care a avut curajul să voteze contra Constituției impuse de Regele Carol. A fost destituit telegrafic și imediat s-a pus la dispoziția mișcării. S-a refugiat în Germania, unde s-a distins prin aceeași ținută demnă. L-am ales și pentru formația lui profesională. Era om de legi. Studiase dreptul și fusese procuror, ceea ce era o indicație că va îndeplini cu competență și înaltă funcție de la Interne. Pe Alecu Ghica, la Direcția Generala a Siguranței și Polițiilor nu l-am ales eu. Generalul Antonescu îl numise înainte ca Director pe Colonelul Petre Cameniță. Dar au venit reclamații. Colonelul Cameniță fusese prefect pe timpul lui Carol și patronase execuțiile de legionari din Județul Argeș. La sugestia Colonelului Rioșeanu (prieten cu Alecu Ghica), Generalul s-a fixat asupra persoanei lui Alecu Ghica, pe care vroia să-l răsplătească și pentru devotamentul ce i l-a arătat în noaptea de 5-6 Septembrie. Fără intervenția lui Ghica, Antonescu ar fi fost arestat și evenimentele ar fi luat un alt curs. Bineînțeles, eu m-am asociat acestei propuneri cu căldură și am susținut din toată inima candidatura lui Alecu Ghica. După numirea acestuia, în 18 Septembrie, Generalul mi-a spus cu satisfacție.

– Iată un om care merită această încredere, nu numai pentru valoarea lui, dar și pentru ceea ce a făcut pentru mine, în noaptea aceea teribilă. Nu vreau să rămână nimeni nerăsplătit din cei ce m-au ajutat. Mai ai pe cineva, Domnule Sima?

La Prefectura de Poliție alegerea Generalului Antonescu a căzut la început pe Generalul Dona. El credea ca ne va mulțumi și pe noi, deoarece Dona făcuse parte din completul de judecată care-l achitase pe Căpitan, în marele proces din 1934 și mai târziu fusese numit în Senatul Legiunii. Generalul Dona era un om de treabă și în împrejurări normale ar fi fost un bun Prefect de Poliție, dar era prea slab pentru momentul de atunci, când era nevoie de o anumită energie pentru a proceda la arestarea criminalilor care au asasinat floarea tineretului legionar. A fost înlocuit mai târziu cu Colonelul Zăvoianu.

La Ministerul de Externe, Ministrul Sturdza și-a ales sigur colaboratorii: pe avocatul Mircea Vlasto, ca șef de cabinet, și pe Alexandru Crețianu, Secretar General. La Ministerul Educației Naționale, Cultelor și Artelor, am intervenit pe lângă Traian Brăileanu, să-l numească Secretar General la Culte pe Vladimir Dumitrescu, care mai ocupase acest post în scurtul interval când fusesem eu Ministru al Cultelor, în guvernul Gigurtu. Vladimir Dumitrescu era conferențiar universitar, bine cunoscut și apreciat în lumea intelectuală a Capitalei. Pe ceilalți colaboratori și i-a ales singur Profesorul Brăileanu. Și trebuie să recunosc că a avut ochiul ager. La nici un minister nu am avut o reprezentanță legionară atât de strălucită: Secretar General, sociologul Traian Herseni, cel mai bun elev al Profesorului Gusti; directori generali în diferitele ramuri ale învățământului; Vasile Băncilă, filosoful noii generații, și Ion Ionică sociolog și scriitor.

La Ministerul Sănătății, Muncii și Ocrotirilor Sociale, i l-am recomandat lui Iasinschi, ca Secretar General la Sănătate, pe Dr. Alexandru Popovici. Nu numai că era un om de specialitate, cu o reputație bine stabilita în lumea medicală, dar și pentru marile servicii aduse mișcării în vara anului 1940. Toate celelalte numiri le-am lăsat pe seama lui Iasinschi. Am avut bucuria să aflu că printre cei numiți de el era și avocatul Victor Silaghi, ca Director al Asigurărilor Sociale. Silaghi era comandant legionar din prima serie făcută de Căpitan. Ca Secretar General la Munca, Iasinschi l-a numit pe Gheorghe Ghițea.

La Ministerul Presei și Propagandei, Alexandru Constant și-a ales singur colaboratorii. Secretar General a fost numit Emil Bulbuc, iar mai târziu Victor Mendrea, al doilea Secretar General. La Subsecretariatul de Stat al Colonizării și Populației Evacuate, de sub conducerea lui Corneliu Georgescu, au fost numite de asemenea elemente de prima linie, între care Sterie Duliu, Secretar General. Corneliu Georgescu a creat trei comisariate generale pentru asistența refugiaților: unul pentru populația refugiată din Basarabia și Bucovina de Nord, încredințat lui Ion Țurcan, al doilea pentru Dobrogea Nouă și al treilea pentru Ardealul de Nord, numindu-l la acesta din urmă pe Dr. Ilie Colhon.

La Ministerele Economice, nu am avut acces direct. Totuși au pătruns câțiva legionari. La Ministerul Agriculturii și Domeniilor toate cele trei secretariate generale au fost ocupate de legionari: Victor Chirulescu la Agricultură, Dr. Iosif Dumitru la Zootehnie și Nicolae Smărăndescu la Păduri. O echipă excepțional de bine pregătită și despre care Ministrul Nicolae Mareș s-a pronunțat întotdeauna cu elogii. La Ministerul de Finanțe, legionarii au condus două instituții principale: Casa Autonoma a Monopolurilor și Institutul Național al Cooperației. La CAM, a ajuns președinte Aristotel Gheorghiu, Senator al Legiunii, un om de mare bun simț și un gospodar de frunte, ajutat de inginerul Chica, o altă figură distinsă a Legiunii, ca Director General; la Cooperație, președinte a fost Ilie Olteanu, o somitate în materie, iar director Traian Boeru.

La Ministerul Economiei Naționale au fost numiți doi secretari generali legionari, Dr. Gheorghe Crișan și Paul Iacobescu.

Toate aceste numiri s-au făcut prin. bunăvoința titularilor acestor departamente, G. Crețianu, Nicolae Mareș, Colonel Dragomir și Prof. G. Leon. Bineînțeles, ei se bazau pe cuvântul de ordine al Generalului Antonescu, de a se substitui în cel mai scurt timp posibil vechile cadre carliste.

La Ministerul Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor, Profesorul Protopopescu, după trecerea lui în locul Profesorului Pompiliu Nicolau, a făcut doua numiri importante de legionari: pe inginerul Velețeanu, Subdirector al Regiei Autonome a Căilor Ferate, și pe inginerul Dumitru Mihăescu, Subdirector al Poștelor.

La Președinție a luat conducerea cancelariei mele Horațiu Comaniciu, ajutat de Ion Ghinda și Deac Ion. Traian Borobaru a rămas secretarul meu particular.

 

7. Numirea prefecților

După formarea guvernului, prima chestiune ce ni s-a pus a fost înlocuirea prefecților militari, vestigii ale vechiului regim carlist, cu prefecți legionari: Prefecții reprezentau autoritatea ce s-a instalat la conducerea țarii. În această privință, n-a existat nici o deosebire de păreri între mine și General. Din motive de siguranță internă, și el era tot atât de interesat ca să se procedeze repede la înlocuirea vechilor cadre administrative.

În zilele următoare, am lucrat cu înfrigurare la întocmirea listelor cu noii prefecți. Treaba nu era deloc ușoară, pentru că nu cunoșteam în toate părțile ce-a mai rămas din vechile organizații, după masacrele săvârșite sub dictatura carlistă. Trebuia să mă consult cu alți camarazi și să țin seama de recomandările lor. În câteva județe organizația era așa de slaba încât nu aveam de unde să aleg viitorii prefecți. În general am făcut apel la forțele locale și numai în mod excepțional am trimis elemente din altă parte. M-am mai izbit de dificultatea ca unii legionari puși pe listă să fie numiți prefecți erau concentrați și se aflau pe zonă. Până când s-a dat ordin din cabinetul Generalului Antonescu să fie desconcentrați și să vină de urgență la București, a trecut iarăși timp, încât de la începerea acestor lucrări până la terminarea lot s-a scurs exact o săptămână de când s-a format guvernul.

Decretul de numire al noilor prefecți a apărut în 20 Septembrie 1940, iar Sâmbătă, 21 Septembrie, au depus jurământul în fața Conducătorului Statului. În câteva județe, Buzău, Prahova și Vlașca, n-au putut fi numiți legionari, deoarece Generalul a rezervat aceste prefecturi unor cunoscuți de-ai lui.

În Banat alegerea prefecților a fost ușoară, având de-a face cu o regiune pe care o cunoșteam:

Timiș-Torontal, Profesor Ilie Ghenadie, un vechi și încercat legionar. Fost șef de județ al acestei organizații;

Severin, Profesor Tiberiu Mităr, o ilustră figură a corpului didactic din Banat, cunoscut prin activitatea lui culturală atât la Lugoj cât și în Banatul Sârbesc.

Caraș, Profesor Ion Vințan din Timișoara, fost șef de regiune al Banatului, după înlocuirea cadrelor la 1 Ianuarie 1937. I-a urmat avocatul Traian Laza, după demisia lui Vințan.

În Ardealul rămas României după dictatul de la Viena, ajutat de Nicolae Petrașcu, am propus următoarele numiri:

Arad, Avocat Ilie Rotea. Originar din județul Hunedoara, și-a pus viața în primejdie în lupta contra regimului carlist din perioada 1938-1940, participând și la ultima expediție de la Berlin spre țară.

Hunedoara, Avocat Iosif Costea. Fost șef de județ al acestei organizații, era o figură cunoscută în întreaga mișcare. Luase parte la marșul din Bucovina din anul 1929, sub comanda Căpitanului.

Bihor, partea de sud a județului, Colonel în rezerva Constantin Luca. Era senator legionar, cunoscut și apreciat de Iosif Bozântan și de Ștefan Comjig. L-am cunoscut chiar în cursul prigoanei din 1938, când și-a pus casa din Oradea la dispoziția celor urmăriți de poliție.

Alba, Avocat Grigore Baciu. Fiu al acestui județ, avea o minte ageră și cumpătată. Un legionar de elită, care făcea onoare acestei organizații.

Cluj-Turda, din restul celor doua județe mutilate s-a constituit o nouă unitate administrativă, cu denumirea de mai sus. În fruntea ei a fost numit Profesorul Vasile Hanu, cu reputație bine stabilită, nu numai în lumea legionara, ci și în viața culturală a provinciei.

Târnava-Mare, l-a avut ca prefect pe Profesorul Ion Creangă, iar

Târnava-Mică, pe Profesorul Ion Nonea Covrig. Amândoi profesorii și-au făcut un nume și în domeniul literelor, ca ziariști și scriitori.

Sibiu, Avocatul Dr. Ion Fleșeriu, fost șef de județ al acestei organizații.

Făgăraș, alegerea a căzut pe Virgil Mateiaș, vechi legionar dinainte de prigoana din 1933 și fost șef de județ al acestei organizații.

Brașov, Avocatul Traian Trifan. Se bucura de multă apreciere în oraș și județ, atât din punct de vedere profesional cât și pentru înalta lui ținută morală.

În Oltenia, am întocmit lista după consultările avute cu organizațiile locale:

Mehedinți, avocatul Crișu Axente, fiu al acestui județ. Un intelectual de elită, Doctor în Drept de la Paris, apreciat de Căpitan.

Gorj, Profesorul Octavian Tucu.

Râmnicu-Vâlcea, Avocat Victor Bărbulescu, fost șef de organizație al acestui județ.

Dolj, Avocatul Nicolae Roșulescu. Un element de valoare, care a adus mari servicii mișcării în prigoana din 1938- 1939.

Romanați, Libert Târnoveanu.

Olt, Avocat Victor Georgescu.

În Muntenia, situația prefecților sub regimul legionar a fost următoarea:

Argeș, Dr. Mihail Georgescu.

Muscel, Profesorul Paul Gălășanu.

Dâmbovița, Colonelul de rezerva, Ștefan Spătaru, acel ofițer care m-a condus cu mașina în dimineața de 3 Septembrie 1940 spre Brașov.

Prahova, Marin Stănescu, fost magistrat. Numit de General la recomandarea lui Mihai Antonescu. A avut bune sentimente față de mișcare.

Buzău, Emanoil Hagi Moscu, om de încredere al Generalului.

Râmnicu-Sărat, Inginer Gheorghe Vlad. Ilfov, Avocat Emil Popa de la Cluj. Vechi legionar din școala lui Bănică Dobre și Ion Banea, a fost numit în Ilfov pentru a avea o garanție că în acest județ vecin cu Capitala, va fi ordine.

Teleorman, Profesorul Nicolae Zaharia. Fiu al acestui județ, i-am apreciat simțul lui de răspundere în timpul când a fost șeful meu de cabinet, atât la Ministerul Educației Naționale cât și al Ministerul Cultelor Artelor, în vara anului 1940.

Vlașca, Colonelul activ Anibal Dobjanschi, numit de Generalul Antonescu.

Ialomița, Avocat Ion Bogdan Munteanu.

Brăila, Avocatul Stere Mihalexe.

În Dobrogea, în cele două județe rămase după cedarea Cadrilaterului Bulgariei, au fost numiți următorii prefecți:

Constanța, Avocatul Șeitan, fost șef al acestei organizații, refugiat în Germania în cursul prigoanei carliste.

Tulcea, Avocat Ștefan Predescu, din baroul de Constanța. Cunoscut pentru întinsele relații atât la Constanța cât și în lumea politică a Capitalei. Excepțional de bine pregătit în domeniul juridic și administrativ.

În Moldova, s-au încrucișat mai multe curente. Alături de prefecți recrutați din organizațiile locale, a trebuit sa recurg la ofițeri de rezervă și la elemente provenite din alte regiuni.

Bacău, Profesorul Vasile Stoian. Legionar din organizația locală, a fost un bun administrator, corect și imparția1. Covurlui, s-a bucurat de un prefect excepțional, Avocatul Mihail Orleanu, fiul liderului liberal Orleanu.

Iași, Dr. Alexandru Ventonic, medic, era fiul fruntașului legionar Alexandru Ventonic, care l-a urmat pe Căpitan din primele ceasuri după întemeierea Legiunii și este menționat în cartea Pentru Legionari.

Putna, Petre Țocu, Comandant Legionar, originar din Galați. S-a distins în diversele bătălii legionare, între care și bătălia comerțului legionar.

Fălciu, Avocatul Victor Corbuțiu din Oradea, refugiat la București.

Tecuci, Profesor Ion Dobre de la București.

Baia, Grigorescu Constantin.

Dorohoi, Barbu Stroici, fratele lui Manole Stroici, șeful sporturilor legionare.

Neamț, Farmacist Eftimie Galan.

Roman, Avocat Ion Niculescu.

Botoșani, Căpitan de rezervă, Vasile Niculescu.

Tutova, Colonel de rezervă, Constantin Bolintineanu, până la 16 Noiembrie, când i-a luat locul Horațiu Comaniciu.

Vaslui, Colonel de rezervă, Alexandru Costăchescu.

În Bucovina, sudul provinciei, în cele trei județe rămase după ocuparea părții ei septentrionale de către ruși, au fost numiți prefecți legionari indicați de Vasile Iasinschi:

Câmpulung, Avocat Cristian Rusu.

Rădăuți, Nicolae Sulcina.

Suceava, Profesor Gavril Ionescu.

Cu prilejul depunerii jurământului, Generalul Antonescu a ținut o cuvântare, în care a dat îndrumări noilor prefecți cum să se comporte în exercițiul funcției lor. Le-a comunicat ca se vor bucura de toată libertatea și inițiativa, căci nu li se poate cere răspundere completă dacă nu au libertate:

”Noi trebuie să-l facem răspunzător de toată administrația din județul lui. El trebuie să se sesizeze de tot ceea ce se petrece în județ. (...) Așa înțeleg eu: să-i dăm răspunderea completă, dar și libertatea și inițiativa completă. Daca nu dai libertate și inițiativă totală cuiva, el nu poate să răspundă total. Prin urmare, principiul sa fie acesta: Prefectul având libertate și inițiativă totală, are și răspundere totală.

***

”Fiecare trebuie să ne luam răspunderi istorice astăzi, nu numai răspunderi politice. Se poate întâmpla să greșim, dar să răspundem. Să nu ținem tara în loc, de teama că vom răspunde mai târziu. Daca suntem de bună credință în actele noastre, istoria nu ne va condamna.

Prin urmare, să se accentueze că Prefectul are toată inițiativa în cadrul legal, însă el trebuie să utilizeze de această inițiativă la maximum. Aceasta este fraza pe care să o trecem acolo”.

Am fost surprinși cu toții de lărgimea de vederi a Generalului, în îndrumările date noilor prefecți. În loc de a le încorseta activitatea, după sistemul disciplinei militare, le acorda toată libertatea și făcea apel la spiritul lor de inițiativă: „Să nu ținem țara în loc, de teamă ca vom răspunde mai târziu”.

Statul Național-Legionar avea în fruntea lui un om de o concepție revoluționară, care se gândea în primul rând la repararea nedreptăților suferite de poporul român sub guvernările anterioare. Prefecții, după ascultarea acestei cuvântări, au plecat în județe cu sufletele înaripate, hotărâți să-si închine ridicării materiale și morale a maselor populare toată puterea lor de muncă

8. Refacerea organizației legionare

Ceea ce a surprins pe toată lumea, nu a fost numai mulțimea de cămăși verzi care au ieșit ca din pământ în toate colțurile țării, ci și iuțeala cu care s-a făcut organizația noastră. Ca și cum n-ar fi trecut o crâncenă prigoana peste noi – cu Căpitanul ucis și elita decimat㠖 legionarii s-au încadrat într-o ordine perfectă, sub conducerea șefilor de cuib, a șefilor de garnizoană, a șefilor de plasă, a șefilor de județ, până la șefii de regiune. N-a fost nevoie de un efort special. Fiecare își cunoștea locul unde să se încadreze. Fulminanta reînviere a mișcării s-a conjugat cu o tot atât de grabnică reconstituire a formei ei de manifestare. Lumea a văzut că masele legionare nu se agită în gol, că nu sunt niște bande dezorganizate, care acționează fiecare pe socoteală proprie, ci răspund la o singură comanda pe linia ierarhică a sistemului fixat de Căpitan.

Pentru ce s-a putut reface organizația legionară fără nici o greutate și într-un timp record?

a) Faptul se datorează în primul rând excelentei educații primite de legionari în cuib, bazata pe dragoste, unitate și disciplină.

b) În cursul prigoanei, n-a încetat o clipă să existe un embrion de organizație, care a funcționat fără întrerupere chiar și în epocile cele mai grele. Nici după marile masacre din Septembrie 1939, organizația clandestină a mișcării n-a putut fi nimicită.

c) Proclamarea noului șef, la 6 Septembrie, a împiedicat dezbinările interne și a constituit un punct de referință pentru toți legionarii. Aveau ochii ațintiți acum spre acea persoană care exercita comanda supremă. Și acum să vedem cum se prezenta mișcarea legionară, după reorganizarea ei din Septembrie 1940: Secretarul General Petrașcu și-a luat ca ajutor pe Preotul Vasile Boldeanu, Comandant Legionar, căruia i-a încredințat biroul organizării. Preotul Boldeanu ținea legătura cu organizațiile județene, prin mijlocirea șefilor de regiuni. Ca secretar particular, Petrașcu și l-a ales pe Alexandru Popovici, care îl însoțea în toate deplasările.

Ca șefi de regiuni au fost numiți următorii:

Regiunea Banat – Preot Virgil Pușcaș.

Regiunea Ardealului de Sud – Avocat Nistor Chioreanu.

Regiunea Bucovinei – Avocat Grigoraș Sucevan.

Regiunea Moldovei – Avocat Ion Dragomir.

Regiunea Galați – Nicolae Ion.

Regiunea Dobrogea – Eugen Teodorescu.

Regiunea Muntenia – Preot Vasile Boldeanu (provizoriu).

Regiunea Oltenia – Avocat Nicolae Roșulescu (provizoriu).

Corpurile Legionare au avut următoarea conducere:

Șeful Studențimii Legionare – Vasile Andrei.

Șeful Centrului Studențesc Legionar București – Nicolae Mazilescu.

Șeful Corpului Muncitorilor Legionari – Dumitru Groza.

Comandanta Cetățuilor de Fete – Lucia Trandafir.

Organizația Doamnelor Legionare – Marietta Claudian Tell.

Șeful Frățiilor de Cruce – Ilie Smultea.

Corpul Răzleților din Capital㠖 Ilie Niculescu și Ion Nicolau.

Șeful Tineretului Legionar (studenți și frați de cruce) – Constantin Stoicănescu.

La Centru funcții importante au îndeplinit:

Vasile Posteuc㠖 Șeful tipăriturilor – legionare.

Alexandru Randa – Șeful Presei legionare.

Nicolae Horodniceanu – Șeful Patrimoniului legionar.

Alexandru Vergatti – Contenciosul Legionar.

Cea mai mare parte a elementelor care au ocupat aceste funcții au trecut prin prigoana din 1938 și au participat și la revoluția de la 3-6 Septembrie. Nu au fost creațiile mele, ci s-au impus prin fapta și sacrificiile lor. Vasile Andrei, Dumitru Groza, Lucia Trandafir, Ilie Smultea, Alexandru Popovici, Eugen Teodorescu, Avocatul Dragomir, Ilie Niculescu, Vasile Posteucă, Constantin Stoicănescu, au trecut prin cele mai teribile încercări. Ei au fost permanent în prima linie în lupta contra regimului carlist. Dacă au scăpat cu viață, aceasta se datorează exclusiv unui miracol, căci nu s-au cruțat nici o clipă. Au ieșit dintr-o bătălie, pentru a intra în alta.

În mișcare nu se pot face numiri arbitrare, căci nu le suportă corpul legionar. Cel numit trebuie să aibă în prealabil o anumită ascendență în mișcare, o legătura organică cu cei pe care îi va comanda. Principiul este valabil de la șeful de cuib la șeful Legiunii. Altminteri numirile nu sunt operante.

Bineînțeles că aceste numiri nu erau permanente. Ele trebuiau revizuite periodic. La trei ani, la doi ani, după importanța funcțiilor îndeplinite de fiecare. E un principiu fixat de Căpitan, pentru a nu crea feude în mișcare, ca în partidele politice.

 

9. Încadrarea legionarilor întorși din Germania

N-am făcut nici o deosebire între legionarii rămași loiali „Grupului de 17” și ceilalți, care, fie că s-au răzlețit fie că au adoptat o atitudine ostilă acțiunii mele. Toți au fost încadrați în Statul Național-Legionar fără altă opreliște decât pregătirea lor și posibilitățile ce ni le oferea colaborarea noastră cu Antonescu. Din grupul opoziționist au fost promovați trei miniștri, Constantin Papanace, Alexandru Constant și Victor Vojen. Din același grup au făcut parte următorii înalți demnitari:

Viorel Trifa, Președinte al Uniunii Naționale a Studenților Creștini Români;

Nicolae Smărăndescu, Secretar General al Ministerului Agriculturii și Domeniilor;

Nicolae Horodniceanu, Secretar General al Patrimoniului Legionar și Șeful Centrului Legionar de Studii și Documentare;

Stelian Stănicel, Secretar la Prefectura Poliției Capitalei;

Virgil Mihăilescu, Secretar General al „Ajutorului Legionar”;

Preotul Ștefan Palaghiță, care făcuse și el parte din același grup câtva timp, Inspectorul General la Ministerul Cultelor;

Nicolae Șeitan, Prefect al județului Constanța.

Cei din grupul rămas loial – mă refer la cei ce au revenit în țară după biruinț㠖 n-au fost favorizați, fiind încadrați acolo unde era nevoie de ei.

Octavian Roșu, șeful acestui grup, a reluat șefia județului Caraș, pe care o deținea încă din timpul Căpitanului.

Ion Popa a luat conducerea unei secțiuni a Corpului Muncitoresc Legionar din Capitală.

Tolcea și Vasiu s-au întors în județul lor de origine, Timiș, unde au îndeplinit funcții modeste în cadrul organizației lor locale.

Petre Ponta n-a avut nici o funcție. A rămas cu mine la Președinție, atât pentru a mă păzi în deplasările mele cât și pentru îndemânarea lui în domeniul tehnic.

Singur Ilie Smultea a făcut un salt din condiția lui anterioară, numindu-l Șef al Frățiilor de Cruce. Ultimul Șef al Frățiilor de Cruce din timpul prigoanei era Ion Tărăoiu, un element bun, care făcea parte din cadrul de conducere al FDC și era bine pregătit din punct de vedere al tehnicii de organizare. L-aș fi lăsat mai departe la conducere, dacă, din nefericire, înainte de 3 Septembrie, aflând că se pregătește ceva, n-ar fi ordonat Frățiilor de Cruce sa se abțină de la acțiune. Frații de cruce n-au ascultat de el și, în cea mai mare parte, au participat la luptele de la 3 Septembrie, încadrați în alte unități și sub alte comenzi. Atunci l-am numit pe Ilie Smultea, el însuși fost frate de cruce, care făcuse alături de mine toată prigoana din 1938-1939, fiind unul dintre puținii supraviețuitori ai acestei perioade teribile.

Două elemente de la Berlin, afiliate „Grupului 17”, Victor Biriș și Victor Silaghi, au ocupat funcții importante în Stat.

Victor Biriș a fost numit Secretar General al Ministerului de Interne, iar Victor Silaghi, Director General al Asigurărilor Sociale.

Un caz special îl reprezenta Părintele Dumitrescu-Borșa și Gheorghe Ciorogaru. Pe ei nu-i puteam încadra imediat în noul Stat, deoarece se puseseră în conflict cu întregul grup de la Berlin. Aceștia nu numai ca abandonaseră orice veleitate de luptă contra regimului carlist, dar trecuseră chiar în tabăra inamicului și își pregăteau întoarcerea în țară. Surprinși de evoluția situației politice din România, n-au făcut pasul final, ci au rămas mai departe la Berlin, continuând a-mi face greutăți. Dar deși le cunoșteam debilitatea lor de caracter, având în vedere trecutul lor și faptul că fuseseră apreciați de Căpitan, eram hotărât să le acord și lor situații corespunzătoare. Singurul lucru ce le-am cerut a fost să aib㠄puțintică răbdare”, pentru a menaja sentimentele marii majorități a legionarilor, care cunoșteau comportamentul lor îndoielnic.

Pe Ciorogaru l-am rugat să înființeze o secție de studii și cercetări în cadrul mișcării. El era Doctor în Economie de la Universitatea din Heidelberg și era bine pregătit în materie. Ciorogaru a făcut această secție și a început să lucreze cu un grup de colaboratori. Cum citim într-un comunicat de la 1 Octombrie al secției economice, care-și avea sediul în strada Romei, Ciorogaru a împărțit secția în șapte grupe, agricultură, industrie, comerț, finanțe-bancă, cooperație, transporturi și petrol, care au început sa lucreze. Dacă nu s-ar fi angajat în acțiunea Profesorului Codreanu, lui i-ar fi revenit postul de Subsecretar de Stat la Economie, pe care l-a ocupat mai târziu Petra.

În ceea ce-l privește pe Părintele Borșa, îi rezervasem o misiune cum nu se poate mai frumoasă. Aveam de gând să-l trimit în Spania, în fruntea unei delegații legionare de ziariști și scriitori, pentru a reface drumul pe care l-a străbătut echipa legionară în 1936-1937, până la jertfa de la Majadahonda, cu scopul de a culege de la supraviețuitorii spanioli toate amintirile legate de luptele acestei echipe și a le publica apoi intr-un volum omagial. Nici acest proiect n-a putut fi realizat, Preotul Borșa preferând să ia o atitudine de frondă. A fost unul dintre sfătuitorii Profesorului Codreanu în atacul sediului din Strada Gutenberg.

 

10, Ajutorul legionar

Ilie Gârneață nu fusese inclus pe lista guvernului, nu din alte motive, ci pentru că nu mai erau locuri disponibile pentru legionari. Dintre Comandanții Bunei Vestiri, el și Radu Mironovici au rămas pe dinafară. Mile Lefter a fost numit Director al Monitorului Oficial, post de mare răspundere. În aceste zile de sfârșit de Septembrie, vine la mine Ilie Gârneață cu propunerea să înființez o nouă organizație legionara, denumit㠄Ajutorul Legionar”. Am fost bucuros de inițiativa lui Gârneață, considerând-o de urgentă necesitate în acele momente când sute de mii de refugiați din Ardealul de Nord, din Basarabia și Bucovina, s-au îngrămădit in țara liberă și aveau nevoie de prim ajutor, până ce vor reuși să-și refacă viața. M-am gândit la familiile sărace de la periferia Capitalei și a altor orașe mari, de care de asemenea trebuia să ne îngrijim.

Circulara mea cu înființarea „Ajutorului Legionar” a apărut în 26 Septembrie 1940. După ce explicam rostul acestei organizații, în tragicele împrejurări pe care le trăiește țara, încheiam circulara cu următorul apel: „Legionari, cuvântul de ordine s-a dat. La prima bătălie după prigoană, ochii întregii țări vă privesc cu dragoste și încredere deplină. Biruința, ca întotdeauna, stă numai în hotărârea voastră. Ridicați „Ajutorul Legionar” la înălțimea marilor bătălii din trecut și veți fi vrednici de recunoștința întregului popor”. În aceeași circulară l-am numit pe Ilie Gârneață, Comandant al Bunei Vestiri, conducător al noii organizații. În modul acesta, în afara de rostul primordial al noii instituții, crearea „Ajutorului Legionar” mai avea avantajul că îi oferea o compensație lui Ilie Gârneață, mâhnit pentru absența lui din guvern. „Ajutorul Legionar” a luat în cursul guvernării noastre o dezvoltare așa de mare încât putea fi echivalat unui minister.

În 30 Septembrie, Ilie Gârneață, referindu-se la circulara mea, a adresat un apel către populație, cerându-i să participe cu toată generozitatea la aceasta bătălie, menită să aline suferințele a sute de mii de dezrădăcinați și de oameni care nu dispun de nici un minimum de existență. Noua organizație s-a întemeiat punând în aplicare una din legile fundamentale ale cuibului. „Ajută-ți fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa!”.

”Ajutorul Legionar” și-a fixat sediul în fosta clădire „Straja Țării” din Strada Romei și și-a început activitatea cu multă însuflețire și dinamism. Ca secretar general l-am numit pe Virgil Mihăilescu, venit cu grupul din Germania, care s-a distins prin competență și eficacitate, fiind un talent în domeniul organizării.

Chiar din primele zile de activitate, „Ajutorul Legionar” s-a bucurat de cea mai bună primire în popor. Contribuțiile veneau năvalnic din toate părțile, de la cetățenii umili până la cei mai înstăriți, ajungând în scurtă vreme la milioane de lei. O mulțime de legionari din toate colțurile țării și mai ales doamne din organizația feminină a Legiunii s-au pus la dispoziția „Ajutorului”, pentru a lucra voluntar în cadrele lui. Nici nu trecuse o lună de la înființare și, sub auspiciile „Ajutorului Legionar”, s-au deschis atât în Capitala cât și în multe orașe din provincie restaurante populare, care au fost o adevărată binecuvântare pentru pătura socială cu venituri modeste. Pentru un preț mic, funcționarii începători, vânzătorii din prăvălii și muncitorii primeau o hrană substanțială și de bună calitate, fiind tratați cu omenie și dragoste. Rețeaua de cantine și restaurante populare, create de „Ajutorul Legionar”, continuau într-o altă perspectivă vechea realizare a Căpitanului, a comerțului legionar, din anii 1935-1937. „Ajutorul Legionar” a fost de mare folos și în alte chipuri populației sărace. Nu a fost familie necăjită sau tineri fără slujbă care, bătând la poarta Legiunii, să nu primească o mâna de ajutor. Mai mult decât atât. Legionarii din acest grup, sub conducerea lui Ilie Gârneață, nu așteptau ca lumea săracă să se anunțe la sediul din Strada Romei, ci, constituiți în echipe, cutreierau ei înșiși casa de casa cartierele mărginașe ale Capitalei, pentru a descoperi nevoile fiecărei familii. La Centru s-a întocmit un fișier cu familiile aflate în suferință și remediile ce trebuiau aplicate pentru a le salva din mizerie. Unii erau bolnavi; alții aveau nevoie de îmbrăcăminte, iar alții pur și simplu trăiau din mila cerului, neavând nici strictul necesar pentru ziua de mâine.

”Ajutorul Legionar” luase legătura cu spitalele din Capitală și intervenea pentru internarea bolnavilor și a copiilor ofiliți, care se prăpădeau cu zile din lipsa unei îngrijiri elementare. Pe tinerii fără lucru îi plasa la diverse întreprinderi, făcând apel la Ministerul Muncii.

Masele populare au simțit că un alt suflu bate în țară, că indiferența pentru soarta celor săraci dispăruse prin venirea legionarilor la putere, fiind înlocuită cu solidaritatea naționala în fața suferințelor fiecărui individ. Cântecul legionar „Pentru acel, acel flămând ce plânge, ne jertfim în orice clip㔠devenise o realitate. Înainte, numai câțiva indivizi se bucurau ocazional de asistența unor anemice societăți de binefacere; acum se crease o întreprindere uriașă, la scară națională, care veghea ca să nu mai existe oameni în România care să moară de foame. Și tot acest ajutor nu se dădea cu disprețul de odinioară al claselor posesoare, ci dintr-un imbold curat, al dragostei de oameni ajutați să se desprindă din complexul neputinței și să meargă pe picioarele lor proprii.

”Ajutorul Legionar” a fost una din cele mai însemnate realizări ale Statului Național-Legionar, un focar de caritate creștină și cea mai mare operă socială ce-a cunoscut-o vreodată România de la începuturile istoriei ei moderne. Meritul acestei instituții este cu atât mai mare cu cât a funcționat în afară de cadrul oficial al Statului și fără să coste nici o centimă din bugetul țării. Toate ajutoarele veneau de la popor și se revărsau, fără intermediari frauduloși, tot în popor. Pe lângă afluența de bani, la sediile „Ajutorului Legionar” soseau alimente și băuturi pentru cantine, puse gratuit sau cumpărate cu prețuri mult mai mici decât pe piață, apoi haine pentru a fi date la cei dezbrăcați, pături și chiar mobile de tot felul.

Iată ce putea face entuziasmul legionar, când era liber să se manifeste. Sute de mii de români s-au bucurat de binefacerile „Ajutorului Legionar”, binecuvântând memoria Căpitanului.

 

11. Reorganizarea studențimii

Studenții legionari de la toate Universitățile din țară își aveau organizația lor aparte. Erau constituiți în centre studențești legionare, unul pentru fiecare oraș universitar. La București exista Centrul Studențesc Legionar București.

Organizația oficială a studenților era separată de organizația legionară a studenților. Încă din 1922, studențimea din toată țara se integrase într-un organism unitar, care purta numele de „Uniunea Națională a Studenților Creștini Români”. La fiecare Universitate, studențimea era reprezentată printr-un Centru Studențesc, care purta numele Universității respective: Centrul Studențesc București, Centrul Studențesc Cluj, Iași, etc. Toate împreună formau Uniunea. Deci, trebuia să se facă deosebirea între centrele studențești legionare, formate exclusiv din studenți încadrați în mișcare, și centrele studențești oficiale sau profesionale, în care intra întreaga studențime. Centrele Studențești Legionare erau subordonate Comandamentului Studențimii Legionare, unul pe țară, cu sediul la București, în timp ce centrele studențești profesionale erau aparte, având ca expresie comună pe țară Uniunea.

Începând din 1934, curentul legionar a devenit atât de puternic în mijlocul studențimii încât la toate Universitățile masa studențească a ales în comitetele de conducere ale centrelor oficiale conducători legionari. Separația a continuat să subziste între cele două organisme studențești, dar din cauză că conducerea studențească oficială a fost precumpănitor formată din legionari, s-a realizat o interpenetrație atât de puternică între ele încât până la urma guvernul și autoritățile au considerat Uniunea Naționala a Studențimii un organism anexă al mișcării. În cursul prigoanei, Uniunea a fost dizolvata și șefii ei arestați, condamnați și apoi uciși.

După biruința legionară de la 6 Septembrie, s-a pus problema reorganizării studențimii. Chiar a doua zi după victorie, Sâmbătă 7 Septembrie, Președintele Uniunii Naționale a Studenților Creștini Români, Dr. Șerban Milcoveanu, a convocat o ședință solemnă a Consiliului Uniunii, pentru a lua hotărâri asupra reorganizării vieții studențești, după pierderile suferite în prigoană și după prăbușirea hotarelor tarii.

Au participat Tiberiu Vereș, Președintele Centrului Studențesc Cluj, Nicolae Sguroiu, președintele Centrului Studențesc Iași, M. Popovici, Președintele Centrului Studențesc Cernăuți, Eugen Manolescu, Președintele Centrului Studențesc Timișoara, iar Centrul Studențesc București a fost reprezentat de Traian Cristescu, ca delegat al Președintelui în funcție Viorel Trifa, care nu se întorsese încă din exilul din Germania. Au mai participat consilierii Uniunii rămași în viață, lipsind cei asasinați mișelește în cursul terorii carliste.

Președintele Uniunii Naționale, Dr. Șerban Milcoveanu, a declarat ședința solemnă și a îndreptat primul sau gând și al tuturor celor prezenți memoriei conducătorilor asasinați mișelește, pentru dârzenia luptei lor și pentru credința lor în învierea Neamului. S-a făcut apelul celor căzuți, ale căror oseminte sunt împrăștiate pe întreg cuprinsul țării.

S-a luat decizia ca viața studențească să se reconstituie în formele ei interioare, adică pe baza de cercuri studențești și regionale, societăți pe facultăți, Centre Studențești și Uniune. Între 1 Octombrie și 7 Noiembrie, toate aceste asociații își vor reconstitui comitetele de conducere, conform procedurii cunoscute. Averea și sediile organizațiilor vor reintra în posesia conducătorilor ei legitimi. În special s-a pus accentul pe revenirea la destinația lor firească a localurilor istorice, legate de lupta studențimii, Căminul Studenților în Medicină și Casa Studențească de pe Calea Plevnei.

Duminică, 8 Septembrie, s-a săvârșit un Te-Deum la Biserica Sf. Anton din Piața cu Flori, în prezența întregii conduceri studențești rămase în viață, în frunte cu Dr. Șerban Milcoveanu. Cu acest prilej sfântul lăcaș a revenit ca loc de închinare al studențimii române.

După întoarcerea lui Viorel Trifa din Germania, acesta, ca prezumtiv succesor la conducerea Uniunii, a făcut greșeala să schimbe structura organizației studențești, bazată pe alegeri, la cercuri, federații și societăți, și s-a orientat după sistemul de conducere al studențimii germane și după structura autoritară a noului Stat Român, care avea în fruntea lui un Conducător. A cerut puteri depline pentru a-i putea numi direct pe conducătorii de centre studențești, fără să se mai treacă prin filiera organizațiilor de bază.

Consiliul Suprem al Uniunii s-a întrunit din nou în 27 Septembrie pentru a face bilanțul celor doi ani de prigoană și pentru a păși la reorganizarea studențimii, în conformitate cu noile realități politice ale țării. Ședința s-a ținut la „Casa Studențeasc㔠de pe Calea Plevnei și, în cursul ei, vechiul Comitet al Uniunii, în frunte cu Dr. Șerban Milcoveanu, și-a depus mandatul și a fost proclamat un nou Comitet, avându-l ca Președinte pe Viorel Trifa, întors din Germania. Viorel Trifa fusese ultimul Președinte al Centrului Studențesc București. Reprezentând cel mai puternic centru universitar din țară, îi revenea prin tradiție și conducerea Uniunii. Cu acest prilej, fostul Președinte al Uniunii, Dr. Șerban Milcoveanu, a ținut un discurs memorabil, în care a evocat faptele cele mai importante petrecute în decursul mandatului său, care a coincis cu ororile prigoanei carliste.

Cuvântarea lui Dr. Șerban Milcoveanu

„Onorată asistență și dragi camarazi studenți,

În Consiliul de asta seara comitetul nostru își depune mandatul și urmează să se aleagă un nou comitet.

Comitetul nostru, ales în Noiembrie 1936, și-a prelungit mandatul peste limita obișnuită, fiind constrâns de împrejurările politice excepționale să păstreze mai departe chiar din temniță și exil conducerea studențimii.

Conform tradiției ar trebui să facem un bilanț de activitate. Renunțăm pentru ca întreaga noastră arhivă ne-a fost confiscată de fosta Siguranță Generală.

În cursul conducerii noastre s-au petrecut următoarele evenimente:

1. Confundarea totală a vieții studențești cu mișcarea legionară, atât ca atitudine cat mai ales ca suflet.

2. Precizarea politicii externe românești alături de Axa Berlin-Roma, în urma adeziunii spontane la memoriul Căpitanului în Noiembrie 1936.

3. Precizarea politicii interne românești prin indicarea cangrenei în persoana lui Carol al II-lea și inițierea unei legaturi cu Dl. Maniu, în Aprilie 1937.

4. Începerea marii prigoane în 1938, care a lovit mai întâi studențimea și apoi mișcarea legionară.

5. Asasinarea în masă a președinților și conducătorilor studențești în noaptea măcelului, 21-22 Septembrie 1939.

6. Înfrângerea dușmanului și prima biruință legionara din Septembrie 1940.

De îndată ce vom relua arhiva la Siguranță, toate acestea vor fi publicate, împreună cu activitatea studențimii de la 1934 încoace.

Astfel, în această seară, gândurile noastre se îndreaptă înainte, spre viitor. În Septembrie 1940, studențimea română încheie un capitol și deschide un nou capitol. Capitolul pe care îl încheiem este lupta contra vrăjmășiei și dușmanilor din afara noastră, a studențimii și a mișcării legionare. Această luptă, începută protestatar la 1922, a fost dusă în armată organizată începând din 1934, când la conducerea studențimii au venit marii președinți martiri, Traian Cotigă și Gheorghe Furdui.

Din acest capitol pe care îl încheiem propunem să se împărtășească noilor generații de studenți următoarele:

1. Primul număr din Cuvântul Studențesc sa reediteze vechile articole cu caracter de veșnicie; al doilea număr să publice ceea ce a fost oprit de cenzură în activitatea studențimii începând de la 1934 și al treilea număr să cuprindă istoricul organizațiilor studențești din provinciile pierdute și cele rămase.

2. Celelalte numere din Cuvântul Studențesc să fie închinate memoriei conducătorilor martiri ai studențimii: Traian Cotigă, Gh. Furdui, Al. Cantacuzino, I. Caratănase, I. Bozântan, Grigore Pihu, I. Antoniu, Th. Tudose, V. Dragomirescu, P. Craja, I. Spânu, M. Goga etc., și să cuprindă viața și fapta lor ca într-o arhivă.

3. Să se organizeze la Casa Studențească un muzeu cuprinzând fotografiile, publicațiile și toate amintirile dragi din viața studențească începând din 1922.

Astfel, tezaurul sfânt al studențimii va rămâne prezent ca o rădăcină vie în sufletele tuturor generațiilor de studenți care ne vor urma și vor purta prin luptă steagul mai departe.

Aceasta, pentru că bătălia în istoria neamului nostru nu s-a terminat încă. Nu suntem ajunși la Biruință și nu ne este dat să ne odihnim. Să ne încordăm pentru a putea judeca privind departe în zări pe o linie lungă. Până acum n-am făcut decât să ne eliberam drumul, dar n-am învins. Avem doar o biruință virtuală și trebuie sa câștigăm marea Biruință legionară de mâine.

Puterea sufletului legionar și a motorului său activ, studențimea română creștină, stă tocmai în rezervele lor latente, în potențialul lor, în posibilitățile lor de devenire, în elanul lor veșnic înnoitor și creator.

Suntem angajați pe linia revoluționară a desăvârșirii, drum care rupe cu răul și cu trecutul. Pe linia individuala trebuie să ajungem la eroul integrat în unitate. Pe linia colectivă trebuie sa realizăm o țară tare și sănătoasă, iar pe linia dumnezeiasca trebuie să obținem mântuirea neamului românesc.

În luptele ce vor veni și vor fi multe până la Biruință, noi cei vii nu suntem decât mandatarii celor ce vor veni după noi se vor rândui ca roadele sfintei rădăcini, care este jertfa lor.

Să nu uităm, adevărul din natură: a trăi înseamnă a lupta, cine nu luptă moare – sensul bărbatului este războiul. Nu vin timpuri de odihnă. A rămas răul din noi și dintre noi, ceea ce este un dușman mai vrăjmaș, pentru că este ascuns. Numai prin noi și prin tăria noastră vom putea reajunge și face ceea ce ne-a legat Ionel Moța, primul nostru președinte de onoare.

Părăsind conducerea Studențimii, urez noii conduceri sa facă mai mult decât am putut noi face”.

Cuvântarea lui Viorel Trifa

Camarazi,

”Nici unui înaintaș nu i-a revenit conducerea studențimii în condiții analoge celor de azi. Poate anul 1922 să-i fi pus pe conducătorii studențimii în fata unei asemenea răscruci. Altele erau însă problemele lui 1922 și altele sunt problemele anului 1940. Din cercetările pe care le-am făcut în ultimul timp referitor la viața studențească am ajuns la următoarele concluzii:

I. După cei trei ani de prigoană n-a mai rămas nici o organizație studențească în activitate. Toate au fost dizolvate, arhivele în mare parte distruse, comitetele de ani de zile , neschimbate. Este necesară o reorganizare și o primenire a vieții studențești.

II. Statul Român, adversarul de ieri al Studențimii, este astăzi Stat Național-Legionar. Sistemul de organizare studențească de până acum a fost creat și menținut pentru a lupta împotriva clasei conducătoare jidovești. În noul Stat, putându-se lucra mai liber; conducătorii fiind reprezentanții autentici ai poporului, se impune revizuirea metodei de activitate studențească.

III. Vechile Centre, Uniunea și Societățile studențești au la bază concepția democratică a alegerilor comitetelor, comisiilor, cenzorilor etc. Toate acestea aparțin azi trecutului. În epoca noastră și în noul Stat autoritar românesc, studențimea nu poate să rămână un organism anacronic.

IV. Prin realizarea Statului Legionar, studențimea, pe lângă realizări de ordin spiritual, trebuie să se bucure de o soartă mai bună și în ce privește bursele, căminele, cantinele etc. Raportul dintre conducerea studențimii și Ministerul Educației Naționale trebuie să fie altul decât cel de până acum.

Pentru a putea face față tuturor acestor probleme, nu găsesc satisfăcătoare formula încredințată unui mandat. Am nevoie de puteri absolute în viața studențească. N-am timp de pierdut cu fleacuri democratice și nici cu formalități de paragrafe.

Formula este simplă: să se execute tot ceea ce poruncesc și răspund pentru tot ceea ce am ordonat. Răspund camaraderește în fața voastră a tuturor, răspund penal în fața Ministerului Mișcării Legionare și moral în fața lui Dumnezeu și a conștiinței mele de legionar”.

În continuare, după enunțarea principiilor pe care se angajează să le urmeze la conducerea studențimii, Viorel Trifa dă explicații Consiliului Suprem al Studențimii asupra modalităților practice care vor călăuzi activitatea Uniunii în viitor. Ședința se încheie cu citirea și aprobarea telegramelor care vor fi trimise Regelui Mihai, Conducătorului Statului, Comandantului Mișcării Legionare, Ministrului Educației Naționale și șefilor studențimii germane și italiene.

 

12. Marea manifestație de la 6 Octombrie

La începutul lunii Octombrie, am dat un nou asalt ca să-l conving pe Generalul Antonescu să facem alegeri libere. Dintr-o astfel de discuție s-a născut marea manifestație legionară de la 6 Octombrie 1940.

– Domnule General, revin asupra problemei ce v-am pus-o încă înainte de formarea guvernului. Trebuie să procedăm neîntârziat la legitimarea revoluției de la 6 Septembrie, acceptând să mergem la alegeri. Nu avem nici un interes să creadă partidele vechi și străinătatea că am guverna contra voinței poporului, continuând și luând ca model regimul de dictatură al Regelui Carol. Ne bucurăm de o popularitate imensă. Trebuie să ne folosim de acest moment excepțional. Vom câștiga alegerile cu brio, iar D-voastră veți avea satisfacția să fiți confirmat în poziția de Conducător al Statului nu numai de Rege, dar și de Națiune, printr-un Parlament liber ales.

– Domnule Sima, îmi dau seama de avantajul unei consultări populare, dar oare vom obține majoritatea în parlament? Nu vreau să deschid un proces pe care să nu-l putem stăpâni.

– N-aveți nici o grija, Domnule General. Popularitatea noastră este așa de mare încât se apropie de limita unei unanimități naționale. Și ca să vedeți că nu spun vorbe goale, uitați, astăzi este Joi, 3 Octombrie. Dacă sunteți de acord, Duminică putem organiza o mare manifestație legionară la București, ca să vă convingeți cât de tari suntem. Dispunem de o bază populară atât de puternică, cum n-a avut nici un partid vreodată.

– Bine, Domnule Sima, fă-o. Aceasta a fost geneza marii manifestații legionare de la 6 Octombrie. În acel moment nici nu mi-a trecut prin minte că data aleasă de mine coincidea cu o lună de zile de la biruința de la 6 Septembrie. M-am gândit exclusiv să fac o demonstrație de forță Generalului, pentru a se convinge de popularitatea regimului.

Îmi luasem o sarcină grea și supuneam organizația, abia înfiripată, la o teribilă încercare. Nu dispuneam practic decât de două zile libere, căci convorbirea de mai sus avusese loc Joi. Dar aveam încredere în șefii de regiuni și de județe, în Secretariatul General, în capacitatea de mobilizare a mișcării, orientându-mă după masele care au ieșit ca din pământ la lumină, după plecarea Regelui Carol. Zecile de mii de legionari care s-au manifestat în toate satele și orașele țării puteau fi aduse la București, pentru a se reuni la 6 Octombrie într-un fluviu impunător.

De mare folos ne-a fost în acele momente secretarul particular al lui Petrașcu, Alexandru Popovici. Funcționar la căile ferate din Caransebeș, cu experiența ce-o avea, a întocmit cu precizie orarul trenurilor destinate să aducă din provincie în Capitală masele legionare. Operația s-a desfășurat impecabil. Trenurile speciale sau vagoanele atașate trenurilor de circulație normală au sosit la București fără nici o întârziere, conform programului.

Am mai dispus un lucru care nu s-a mai întâmplat niciodată în istoria partidelor politice din România, când dețineau frânele guvernării. Toate cheltuielile cu deplasarea legionarilor pe căile ferate vor fi achitate din casa mișcării. Când s-au încheiat socotelile, Petrașcu a plătit prompt și conștiincios câteva milioane de lei. Și așa am procedat la toate manifestațiile noastre. Nici Regia CFR și nici Statul nu au fost păgubite cu un leu.

Duminică, 6 Octombrie, ne dăruise Dumnezeu o zi minunată. Soarele strălucea pe un cer limpede, iar aerul era călduț. Încă din zori, trenurile speciale debarcau în Gara de Nord zeci de mii de legionari. Era un freamăt, o veselie și un entuziasm, cum rar a trăit Capitala. Încadrați de șefii respectivi, legionarii se regrupau în Piața Gării de Nord și apoi încolonați se îndreptau cântând și cu steagurile desfășurate spre locul de adunare, Piața Națiunii din fața Mitropoliei, care, mai târziu, în cinstea biruinței legionare, s-a numit Piața 6 Septembrie.

Am încredințat organizarea manifestației Comandantului Bunei Vestiri, Radu Mironovici, care poseda arta, învățată de la Căpitan, de a pune în mișcare mase mari de oameni. Parada s-a desfășurat în cea mai perfectă ordine, fără a se produce încurcături în fixarea locurilor la adunare sau în orarul defilării. Chiar și foile adversarilor au recunoscut că niciodată Bucureștii nu au văzut o manifestație de așa proporții, atât de bine organizată și cu atât simț al răspunderii pentru ordinea publică.

Pe atunci Președinția se afla încă pe Calea Victoriei, în Palatul Cantacuzino. Coloane nesfârșite de legionari veneau dinspre gară și se îndreptau spre Mitropolie, trecând pe dinaintea Președinției. Răpit de entuziasmul general, Generalul Antonescu s-a decis să îmbrace cămașa verde. Ică Antonescu nu s-a lăsat mai prejos și a cerut și el o cămașă verde. Cum nu aveam la îndemâna alta, am dezbrăcat repede un legionar din escortă și i-am trecut-o lui Mihai Antonescu. Părea fericit, deși se mișca stângaci în ea, ca și cum nu ar fi fost în pielea lui.

O singură notă discordanta în acel moment de neuitat. Când eram pe punctul să plecam, vine la mine Ică Antonescu cu un teanc de hârtii șapirografiate și mi le întinde. Citind una din aceste foi, văd că conținea un fel de jurământ pe care masele legionare trebuiau să-l depună Generalului, în decursul solemnității din Piața Mitropoliei. Chestiunea nu mă deranja, dacă s-ar fi limitat la aceasta. Ceea ce m-a izbit și m-a întristat a fost faptul că la sfârșitul textului, formula noastră tradițională de salut „Trăiască Legiunea și Căpitanul” era înlocuită cu „Trăiască Legiunea și Generalul”. I-am spus lui Ică că ceea ce propune, este peste putință de înfăptuit. Nici cel mai umil legionar nu ar accepta aceasta schimbare. Ar echivala cu un sacrilegiu și rezultatul ar fi o repulsie generală. Generalul nu ar avea nimic de câștigat, și, dimpotrivă, totul de pierdut, căci ar apărea ca un uzurpator al operei Căpitanului. Devotamentul moral și spiritual ce ne leagă de memoria Căpitanului nu exclude devotamentul față de General. Generalul este șeful regimului legionar și nu are nevoie de această substituire. Ică părea că a înțeles. Mi-a luat hârtiile din mâna și s-a dus cu ele în biroul său.

Când am fost avizați să plecam, ne-am urcat într-o mașină deschisă, Generalul la dreapta mea, și în picioare, am străbătut Calea Victoriei și apoi Cheiul Dâmboviței, până la locul de adunare. În Piața Națiunii, am fost întâmpinați de Radu Mironovici, care a dat raportul Generalului și apoi ne-a însoțit să trecem în revistă frontul legionar. Strigătele de Ura, Ura, Ura, Trăiască Legiunea și Căpitanul, Trăiască Generalul Antonescu, se rostogoleau ca talazurile unei mări, ieșite din gura a o sută de mii de legionari. Cămășile verzi alternau cu mândrele straie țărănești, într-un spectacol grandios.

Ne-am îndreptat apoi spre tribuna ridicată în mijlocul Pieței, de unde se putea vedea toată suflarea adunată. În spatele tribunei, se construise un panou înalt de scânduri, îmbrăcat în draperie verde. Pe acest fundal, sus, se vedeau de la mare distanță semnul Gărzii de Fier, iar sub el portretul Căpitanului, opera pictorului Basarab.

În tribună, am luat loc numai eu cu Generalul, iar la poalele ei erau locurile rezervate corpului diplomatic, membrilor guvernului și demnitarilor legionari. La dreapta tribunei se afla și o delegație a partidului național-socialist, în uniforma SA. Drumul care ducea la tribună era împodobit cu drapele românești și cu drapelele Puterilor Pactului Tripartit: germane, italiene și japoneze.

Mai întâi am vorbit eu, reamintind prigoana trecută și exprimându-mi bucuria pentru descătușarea națiunii din lanțurile tiraniei. Am adus omagiu cuvenit Generalului, care a înțeles lupta noastră și menirea tineretului legionar în opera de refacere a României. Ca semn de recunoștință din partea noastră, am anunțat înființarea unui corp special de gardă al Generalului, denumit „Corpul Legionar Arhanghelul Mihail”, care va sta la dispoziția Generalului, fiind legat de el prin dragoste și jertfă. A vorbit apoi Generalul, cerând maselor legionare să se adune în jurul lui, pentru a mântui țara din dezastrul în care a fost azvârlită de vechiul regim.

Din Piața Națiunii, ne-am îndreptat apoi spre Statuia lui Mihai Viteazul din fața universității ca să primim defilarea. Aici s-a ridicat o altă tribună de proporții mai mici, în care au fost invitați să ia loc cu noi, Ministrul Germaniei, Fabricius, Ministrul Italiei, Ghigi și Ministrul Spaniei, Merry del Val. De-o parte și de alta a tribunei erau așezate câteva muzici militare. Dat fiind mulțimea legionarilor care defilau, una singura nu ar fi răzbit să cânte tot timpul. Când înceta una, alta începea și, în modul acesta, defilarea se putea scurge fără întrerupere. Aveam un sentiment straniu, văzând și auzind aceste muzici care până mai ieri erau la ordinele regimului opresor, acum executând cu foc marșurile legionare. Nu știu când au avut timp să le învețe. Probabil au făcut zi și noapte exerciții, pentru a nu se face de rușine în fata publicului. Între muzicile militare prezente la defilare era și o muzică... a jandarmilor.

Defilarea a început pe la orele 12 și a durat până după ora 4. Coloanele legionare veneau dinspre Calea Victoriei, se urcau pe Bulevardul Elisabeta și în dreptul tribunei dădeau onorul. Bănățeni, Bucovineni, Moți, Dobrogeni, Moldoveni, Olteni, care de care se întreceau să defileze mai marțial. Din cauza neîntreruptului fluviu uman, care venea fără întrerupere spre noi, aveam senzația câteodată că mă mișc cu toată tribuna în direcția opusă coloanelor care treceau.

O puternică impresie a făcut un detașament de preoți legionari, cei mai mulți în antirie și cu bărbi impunătoare. Era o dovada a profundei înrădăcinări a crezului legionar în clerul românesc de ambele confesiuni.

După defilare, ne-am întors la Palatul Cantacuzino în uralele mulțimilor. Generalul era extrem de satisfăcut și a invitat pe toți miniștrii la Predeal, pentru a închina cu noi un pahar de vin la vila lui. Îndată ne-am pus în marș într-o lungă coloană, în frunte cu Generalul. În afară de miniștrii legionari, au mai fost Ilie Gârneață, Radu Mironovici, Mile Lefter, Aristotel Gheorghiu, Nicolae Petrașcu și alții. A fost invitată și Doamna Codreanu. Am petrecut cu Generalul în mijlocul unei mari animații. Ne-am întors târziu la București, unde la mine acasă, cu mai mulți camarazi, am comentat evenimente, bucuroși că totul a ieșit bine.

Profesorul Codreanu, deși stăruitor rugat sa vină la manifestație, s-a abținut și de data aceasta.

În schimb Regele Mihai ar fi vrut să fie cu noi și chiar să îmbrace cămașa verde, dar a fost oprit de Antonescu. Aceasta am aflat-o mai târziu de la Șeful Casei Militare a Rege1ui. Nu vroia să rămână stingher în Palat, uitat de toți, în timp ce Capitala vuia de tineret. Făcea parte din aceeași generație și locul lui era cu tineretul țării. N-a consimțit Antonescu, nu pentru că vroia să ferească Coroana de o imixtiune politică, care să-i dăuneze în viitor, ci pentru a nu-i întuneca lui însuși gloria acelei zile, căci simpatiile mulțimilor s-ar fi descărcat în primul rând asupra tânărului monarh.

În ceea ce privește numărul participanților, dacă ne referim exclusiv la legionarii care au defilat, aceștia au fost în jurul a o sută de mii de oameni. Dacă însă socotim și masele care au ieșit pe străzi și ne-au aclamat, atunci nu este exagerat să vorbim de o jumătate de milion de oameni.

Scopul pentru care am organizat această manifestație – a-l determina pe Antonescu să convoace corpul electoral – n-a fost atins. Am așteptat o zi, două, trei, o săptămâna, două, trei, ca să se pronunțe asupra chestiunii ridicate de mine. N-a mai suflat nici un cuvânt, ca și cum nici nu ar fi existat acest subiect de conversație între noi. Cum am aflat pe alte căi, Generalul Antonescu i-a sondat imediat pe șefii de partide, arătându-le că mișcarea ar fi dispusă să meargă la alegeri libere, dar aceștia, speriați tocmai de amploarea manifestației de la 6 Octombrie, l-au sfătuit să nu accepte, deoarece legionarii ar lua majorități zdrobitoare, iar partidele ar fi nimicite. Ei nu cer revenirea la vechea ordine constituțională, iar pentru Stat este mai bine ca Generalul să păstreze puterea în condițiile în care o exercită acum.

Ca să ne dăm seama de amploarea manifestației de la 6 Octombrie și a entuziasmului cu care a răspuns toată țara, reproducem un articol scris de Generalul Mehedinți, un ostaș drept, care vedea în mișcare o forță de renaștere a poporului românesc. Articolul a apărut în Buna Vestire din 10 Octombrie 1940.

Minunea Legionară

”Căpitanul a vrut să-și treacă în revistă Legiunea, iar prin gura Conducătorului Mișcării a comandat: „Adunarea”.

Comanda dusă de vânt a ajuns pe crestele Carpaților, de unde ecoul ei s-a propagat din culme în culme, până departe sus în Țara Oașului, a Maramureșului și a Bucovinei.

Legionarii Căpitanului au recunoscut comanda Căpitanului lor și au răspuns cu toții în cor „Prezent”. Și cu excepția celor pe care silnicia vecinilor îi țin despărțiți de frați, ei au pornit la locul de adunare, spre acest București atât de mult hulit, deși în el răsare soarele românismului.

Ce a fost Duminică, în Piața 6 Septembrie și în fața Statuii lui Mihai Viteazul, nu se poate reda prin cuvinte.

O suta de mii de legionari, juruiți aceluiași ideal și cu aceeași dârză hotărâre de a-l realiza, o înțelegere completă în vorbe și în gând între Conducătorul Statului – D-l General Antonescu – și Conducătorul Legiunii – D-l Horia Sima – aceasta este minunea pe care Dumnezeul Neamului nostru ne-a învrednicit să o vedem.

Cuvintele pline de demnitate dacă și de mândrie romană ale Conducătorului Statului: că noi răspundem pretențiilor Coroanei Sfântului Ștefan cu drepturile pe care ni le dă coroana de lauri a Marelui Traian, sunt răspunsuri fără posibilitate de replica, sentința fără drept de apel, care se dă pretenției ungurilor năvălitori de a silui o parte a poporului daco-roman și a încerca să-l înghită în mijlocul Europei, ba încă la mijlocul secolului al XX-lea.

Nu se poate ca freamătul cântecelor și ropotul nesfârșit al pasului cadențat al batalioanelor legionare, să nu fi trezit din morminte marii noștri strămoși, care au luptat și s-au jertfit în credința reînvierii neamului lor.

Defilarea s-a terminat târziu, căci batalioanele se scurgeau fără întrerupere ca izvorâte din pământ, iar când și ultima unitate trecuse, părea că umbra Căpitanului întorcându-și fața senină, plina de satisfacție către mucenicii legionari ce-l înconjurau, le spunea: Jertfa nu a fost zadarnică!”

 

 

III. CRIMELE REGIMULUI CARLIST ȘI PROBLEMA SANCȚIUNILOR

 

În problema sancțiunilor, Generalul Antonescu a urmat aceeași linie ca a întregii lui guvernări. Câtă vreme a fost loial mișcării, era decis să-i pedepsească cu severitate pe cei vinovați de asasinarea Căpitanului, dar de îndată ce și-a schimbat atitudinea față de noi, urmărind alte planuri, a început să bată în retragere, vrând să salveze viața celor închiși la Jilava.

 

1. Concepția de bază a sancțiunilor

Când o revoluție triumfă într-o țară, așa cum demonstrează atâtea antecedente istorice, masele populare își fac singure dreptate din primele zile, nimicindu-i fără alegere pe asupritorii lor de până atunci. „În acest caz, răspunderea nu cade asupra acelora care, sfărâmând lanțurile silniciei, se năpustesc asupra prigonitorilor lor, astâmpărându-și revolta în sângele lor, ci asupra tiranilor care împing oamenii la disperare”.

Lăsând mână liberă legionarilor să se răzbune contra uneltelor regimului carlist, care au ucis atâția oameni nevinovați, revoluția de la 6 Septembrie s-ar fi desfășurat conform impulsurilor ei naturale. Era o reacțiune justificată pe planul mare al istoriei și, ca urmare a ei, ar fi plătit cu viața sute și chiar mii de indivizi implicați în crimele dictaturii carliste.

Dar această revărsare necontrolată a răzbunării mi-a repugnat din primul moment. „Deși de nenumărate ori, în cursul luptei contra regimului carlist, când atâția prieteni și camarazi erau sugrumați în beciurile politiei sau arși de vii în crematoriu jurasem să fiu fără cruțare în ziua biruinței, era ceva care mă reținea și acest sentiment de rezerva îl citeam în ochii tuturor acelora care mă înconjurau în acel moment. Era linia creștină a mișcării noastre. Îmi spuneam că am scădea din măreția sacrificiilor noastre, dacă am căuta o compensație a pierderilor suferite pe aceasta cale”.

În România, în Septembrie 1940, se întruniseră toate condițiile obiective și toate justificările posibile ca să se producă o represiune generalizată contra asasinilor mari și mici ai perioadei carliste. N-am înclinat cursul revoluției în aceasta direcție. În afară de orientarea creștină a mișcării noastre, noi aveam și un alt sens de înțelegere a unei revoluții naționale, care ne împiedica sa ne angajam într-o baie de sânge. Nu puteam urma nici exemplul revoluției franceze, care a sfârșit în teroare, și nici al dictaturilor comuniste. Comuniștii nu se mulțumesc cu revoluții de tip popular, care invadează o națiune ca o apă de mare și apoi se retrag, ci urmăresc exterminarea sistematici a vechii clase conducătoare. Tratamentul ce ni l-a aplicat nouă dictatura Carol-Călinescu – exterminarea elitei legionare – s-a inspirat din modelul sovietic . Pentru noi, revoluție nu înseamnă distrugerea unei clase, ci instaurarea unei noi ordine, în cadrul căreia ar fi putut servi și reprezentanții vechii clase conducătoare, ceea ce este cu totul altceva. Aceasta este deosebirea între o revoluție națională și o revoluție internațională. Forțele revoluționare internaționale nu se interesează de pierderile suferite de o națiune într-o revoluție. Dimpotrivă, cu cât pierderile sunt mai mari, mai sângeroase, cu atât scopurile revoluției internaționale sunt mai bine servite. Tocmai naționalismul nostru, tocmai grija de viitorul națiunii, ne împiedică să ne lăsăm călăuziți exclusiv de sentimentul răzbunării sau să procedam la o lichidare sistematică a foștilor adversari, după modelul oferit de „marile” revoluții sau de regimul carlist .

Călăuzit de aceste convingeri, am frânat în germene orice tendințe ca legionarii să se substituie justiției, pedepsindu-i prin execuții sumare pe asasinii camarazilor lor, și am impus o normă și o conștiință superioară în problema sancțiunilor. Și în relațiile cu foștii noștri dușmani, care ne-au făcut atâta rău și care acuma zăceau neputincioși la pământ, ne-am purtat cu echitate și ponderație. Dreptate, da, pedepsirea vinovaților, da, dar nu dreptul fiecăruia de a administra dreptatea, chiar dacă cei loviți de ei și-ar fi meritat pe deplin soarta. Nu acte de răzbunare, ci intervenția justiției, pentru ca sancțiunile să aibă cu atât mai mare greutate atât în popor cât și în lumina istoriei.

”Noi am optat pentru justiție, pentru calea legală. Manifestații uriașe, strigăte de bucurie, cântece, aclamații, dar toate într-o perfectă ordine. Nici un legionar n-a ridicat mâna împotriva vreunui om al fostului regim. Cea mai mare biruință a fost aceea repurtată asupra noastră. A fost o biruință luminoasă, o biruință a spiritului. Abia ieșiți din închisori, cu răni încă deschise, trupești și sufletești, cu goluri înspăimântătoare în mijlocul nostru, am refuzat sa ne facem singuri dreptate”.

Chestiunea aceasta am tratat-o pe larg în Cazul Iorga-Madgearu. Pasajele cuprinse între semnele citației aparțin acestei lucrări.

 

2. Arestări sporadice

În primele zile ale guvernării, nu s-a luat nici o măsura pentru arestarea slujbașilor regimului carlist implicați în crimele contra legionarilor. Aceștia s-au bucurat mai departe de libertate și este de mirare cum de n-au profitat mai mulți de acest timp mort pentru a dispărea.

S-au făcut câteva arestări în acest interval de către poliția legionară, dar nu din inițiativa ei, ci provocate de faptul ca unii complici ai Regelui Carol au părăsit domiciliul lor căutând să se sustragă răspunderilor. Cei arestați au fost surprinși în tentativa lor de a fugi peste hotare, de a se ascunde în alte orașe, decât locul lor de reședință.

Unul din marii criminali care n-au mai putut fi găsiți a fost Directorul Prefecturii de Poliție, Vasile Parisianu. Acesta reușise să treacă frontiera în Iugoslavia din primele zile, unde s-a pus sub ocrotirea autorităților sârbești. O altă figură sinistră din galeria carlistă, Colonelul Dumitru, Președintele Tribunalului Militar din București, care i-a condamnat pe nedrept, fără nici o probă de vinovăție, pe Căpitan și pe alți conducători ai mișcării, n-a părăsit țara, dar s-a ascuns așa de bine că deși a fost căutat cu înfrigurare în tot timpul guvernării noastre, nu a putut fi găsit.

Alții au fost mai puțin norocoși. Generalul Gabriel Marinescu fugise de-acasă și se îndreptase spre Banat, de unde avea de gând să treacă și el în Iugoslavia. Făcând un popas la Băile Herculane, a fost identificat de legionari și reținut. Comandantul Legiunii de Jandarmi din Constanța, Popescu-Marinaru, care ucisese cu mâna lui trei preoți legionari în cursul băii de sânge din 21-22 Septembrie 1939, dispăruse din oraș. Legionarii au răscolit toată Dobrogea, fără a-i da de urmă. În sfârșit unuia i-a trecut prin minte să-l caute la o moșie de-a lui ce-o avea prin sudul provinciei. Într-adevăr era aici... în halat și papuci.

Fostul președinte al Tribunalului Militar Cluj, Colonelul Negulescu, degradase justiția militară, ca și nevrednicii săi colegi de la București, la o simpla unealtă a regimului. Studențimea română a avut mult de pătimit de pe urma lui. În afară de sentințele lui nedrepte, ordonate de camarilă, își dăduse consimțământul ca unii legionari arestați în cursul unor atentate, sa fie scoși de sub jurisdicția Tribunalului Militar și executați sumar. La intrarea Ungurilor în Ardealul de Nord, se refugiase de la Cluj la Sibiu, unde stătea ascuns. După strângerea mai multor informații, i s-a descoperit domiciliul clandestin și a fost reținut.

Legionarii care au operat arestările, au respectat ordinul meu. Nu s-au săvârșit acte individuale de răzbunare. Nimeni n-a fost omorât. Cei reținuți au fost trimiși sub escortă la București, unde au fost predați organelor competente, pentru a fi cercetați.

 

3. Un articol al lui Grigore Manoilescu

În ziarul Buna Vestire, Grigore Manoilescu, directorul acestei gazete, a publicat un aspru articol referitor la modul cum sunt tratați criminalii erei carliste, intitulat „Cu Mănuși”. Manoilescu învinuia guvernul că se poartă prea blând, prea tolerant, „prea cu mănuși” cu ucigașii Căpitanului și ai atâtor legionari.

Articolul lui Manoilescu exprima o realitate. Eram pe la sfârșitul lunii Septembrie și complicii Regelui Carol încă nu fuseseră deranjați de justiție. Nu se stabilise încă nimic precis, privitor la anchetarea lor și nu se dăduse nici un ordin de detenție, deși vinovații, în acest caz, erau prea bine cunoscuți. Lumea legionară era revoltată și nu știa cum să interpreteze atitudinea dilatorie a guvernului.

Când a citit articolul, Generalul Antonescu a avut o explozie de mânie. „Cum se poate ca legionarii să-l bănuiască tocmai pe el, care a suferit alături de ei și i-a scăpat de teroarea carlistă?” Generalul avea dreptate să fie supărat. Imputarea lui Manoilescu nu i se putea adresa lui, în acel moment. Așa cum îl cunoșteam pe atunci, era ferm decis să-i pedepsească pe criminalii carliști. Când s-a întors de la Predeal, unde a asistat în genunchi la slujba de pomenire de la 22 Septembrie, mi-a spus: „Domnule Sima, sunt îngrozit de ce-am văzut la Predeal. Atâtea cruci! Atâția tineri uciși în floarea vârstei! Am să-i pedepsesc pe acești ticăloși de o să mă pomenească istoria”. Pe atunci erau încă proaspete în amintirea lui propriile suferințe, surghiunul de la Bistrița și teama ce-l încercase ca ar putea avea sfârșitul lui Codreanu. Sub imperiul acestor sentimente, era solidar cu noi și părea hotărât să procedeze fără milă contra executanților crimelor ordonate de Palat, pe care îi considera în același timp și dușmanii lui.

Cine tergiversa în chestiunea sancțiunilor era Mihai Antonescu, Ministrul Justiției, care nu părea grăbit să dispună arestarea și anchetarea celor vinovați. Mihai Antonescu aparținea, vechii clase conducătoare politicianiste și prin diverse fire întreținea legaturi și cu cercul din care s-au recrutat asasinii din timpul lui Carol.

Că să-l potolesc pe General, i-am cerut lui Grigore Manoilescu să se retragă de la direcția gazetei Buna Vestire. S-a oferit atunci să ia conducerea ziarului Alexandru Constant, Ministrul Propagandei. Generalul a fost mulțumit cu aceasta numire, căci prezența lui Constant în fruntea ziarului era o garanție că nu se vor mai publica articole care să-i irite sensibilitatea.

Articolul lui Grigore Manoilescu n-a rămas totuși fără efect. În curând a fost numită o Comisie de Anchetă care să instruiască crimele din timpul dictaturii carliste și s-a ordonat arestarea preventivă a principalilor vinovați.

 

4. Justiția intră în acțiune

Conducătorul Statului s-a ținut de cuvânt. Ca urmare a intervenției lui, Mihai Antonescu s-a decis să pună în mișcare mecanismul judiciar de urmărire a vinovaților. Este adevărat că încă de la 23 Septembrie 1940, pe cale de decret-lege, s-a instituit o Comisie Specială de Anchetă Criminală, sub președinția Consilierului de Curte de Casație, Eugeniu Bănescu, dar cum atribuțiile Comisiei nu erau clar definite, n-a putut întra în funcțiune. Comisia nu era emanația puterii judecătorești, ci depindea direct de Președinția Consiliului.

Au mai trecut încă zece zile până ce un alt decret-lege, din 3 Octombrie, a adus noi precizări și a stabilit normele ei de procedură. Abia după apariția acestui decret, Comisia de Anchetă s-a putut constitui, în 4 Octombrie, și a început să lucreze.

Înființarea Comisiei de Ancheta deschidea o noua problemă: cine să fie dat în judecată? Toți cei implicați în crimele carliste contra legionarilor? Daca am fi aplicat criteriul culpabilității cu rigoare, atunci puteam aduce pe banca acuzaților câteva mii de persoane. În acest caz, nu ne puteam limita la făptuitorii direcți ai crimelor, ci trebuia să tragem la răspundere pe complicii lor mari și mici, care formau o rețea vastă în toată țara.

Am meditat îndelung asupra acestei chestiuni în aceste zile, când trebuia să se întocmească lista celor ce urmau să fie reținuți și anchetați. Am ajuns la concluzia că, din punct de vedere al intereselor Statului, trebuia lichidat trecutul cu cât mai puține capete căzute. O stare de nesiguranță prelungită, din cauza numeroaselor procese, ar atârna ca o sabie a lui Damocles asupra vechii clase conducătoare românești și ar avea efecte negative – chiar pentru propria noastră guvernare. Cum urmăream să normalizam viața politică a țării și chiar să procedăm la alegeri libere, era necesar să adoptam un criteriu restrictiv în fixarea responsabilităților. Cercul celor vinovați trebuia redus la cea mai concentrată expresie posibilă.

În primul rând, am scos din cauza partidele politice, deși nu erau fără păcat, căci participaseră, în forme și grade diferite, la dictatura carlistă, acceptând ideea de lichidare a mișcării, fie prin comisiune, prin oamenii ce i-au pus la dispoziția Regelui, fie prin omisiune, adică prin aprobarea tacită a abominabilelor crime săvârșite de acest regim.

Am făcut un pas mai departe în aplicarea acestui criteriu restrictiv. Nu am cerut să fie implicați în bloc – cum era normal – nici personalul politic de care s-a slujit Regele Carol în diferitele guvernări. Am scos din cauza marea majoritate a miniștrilor carliști din guvernele crimei, separându-i de acel grup restrâns care deținea efectiv puterea și care a ordonat masacrele. În general am urmărit să desprind cadrul politic al tării de uneltele bestiale ale regimului. Am tratat această chestiune în cartea Cazul Iorga- Madgearu, unde cititorul va putea afla expuse pe larg motivele care m-au determinat sa fiu atât de indulgent în acțiunea de pedepsire a celor vinovați de asasinarea legionarilor. Între altele, spuneam în acea broșură următoarele:

”Regimul carlist, ca orice regim de dictatură, poseda o infrastructură. Din tot aparatul de Stat și din toată lumea politică, Armand Călinescu selecționase o echipă de devotați, cu care opera contra legionarilor și contra tuturor acelora care se opuneau dictaturii. Puterile Statului fuseseră smulse din mâna organelor legitime ale țării și predate acestei echipe de gangsteri, conduse de Armand Călinescu și patronată de Rege. Aceasta rețea de asasini avea ramificații în justiție, în armată, în poliție, în jandarmerie și în întreg aparatul de Stat. Aceștia reprezentau, cum se spunea pe atunci, „permanențele Statului”, în realitate era NKVD-ul regimului, care n-avea de dat socoteală decât centrului conspirativ de la Palat. Acest grup era foarte redus, nu trecea de o sută de oameni, dar după indicațiile lor decidea camarila. Tătărăscu putea deveni ministru sau putea fi concediat, dar structura de bază nu se schimba. Acest grup restrâns de oameni erau animatorii regimului și executanții tuturor crimelor. Indivizii ce formau acest grup erau legați între ei exclusiv prin setea de putere și de beneficii materiale. Despre Gabriel Marinescu se spunea că strânsese o avere de milioane de lei din jaf și crimă. Politica propriu zisă era de resortul Regelui, al lui Urdăreanu, Elena Lupescu și alți câțiva”.

”Noi am circumscris responsabilitățile la acest grup de bază al dictaturii carliste. N-am cerut nici capul partidelor, i-am scos din cauză și pe aceia care au dat girul politic dictaturii, cum au fost consilierii regali, și am avut generozitatea ca să nu-i implicam în bloc pe toți acei care au servit ca miniștri sub Carol. Am cerut ca să fie trimis în judecată exclusiv acest grup restrâns de criminali notorii, Bengliu, Gherovici, Argeșeanu, Macoveanu, Dinulescu etc.”

Trebuie să adaug că limitarea acuzației noastre de a da fi dați în judecată numai principalii vinovați nu se datorează vreunei presiuni a Conducătorului Statului. Generalul Antonescu din acea vreme n-ar fi avut nimic împotrivă dacă am fi inclus în lista celor destinați a fi arestați și o serie de miniștri ai dictaturii carliste, în afară de cei direct responsabili de organizarea crimelor. Dacă am fi introdus în aceasta lista pe un Petre Andrei, pe-un Mihail Ralea, pe Ghelmegeanu sau Tătărăscu, n-ar fi găsit nimic anormal și nu s-ar fi opus. Scriam în broșura Cazul Iorga-Madgearu:

”Generalul Antonescu a fost surprins de moderația cererilor noastre. El ar fi mers la arestări mult mai numeroase. El vroia să implice în proces și o parte din cadrul politic al dictaturii. Mă refer la atitudinea lui în aceasta chestiune în primele două luni de regim național-legionar. Antonescu de atunci era altul decât Antonescu de mai târziu. Era furios până la isterie contra foștilor demnitari carliști. Antonescu era un om răzbunător. În vara anului 1940 fusese internat la Mânăstirea Bistrița și eliberat cu trei zile înainte de izbucnirea revoluției legionare. Când a ajuns Conducător al Statului, fierbea de mânie contra tuturor acelora pe care îi considera responsabili de prigonirea lui”.

***

”În aceasta fază deci, noi n-am avut nevoie să-l împingem pe Antonescu la măsuri contra uneltelor regimului carlist. El era mult mai pornit decât noi. Hotărârile lui erau alimentate de propriile lui suferințe. Fusese el însuși ofensat, bruscat, lovit de cei ce i-au asasinat pe camarazii noștri. Rolul meu, la început, a fost mai degrabă să-l temperez. Primele liste de dețineri au fost întocmite de General, Mihai Antonescu și Rioșeanu. Pe ele figurau Tătărăscu, Ghelmegeanu, Radu Lobey, Eduard Mirto, Eugen Titeanu, Generalii Ilcuș și Țenescu Florea și alți oameni politici care au servit sub dictatură. O parte din aceste liste au fost publicate și s-a hotărât, ca o primă măsură, să se aplice domiciliul forțat acestor persoane. Cu mare greutate l-am convins pe General să renunțe la cei de mai sus. După ce s-a potolit, m-am îngrijit personal ca să se ridice gărzile de pază de la domiciliul acestora, formate din jandarmi și legionari”.

Dar cu această delimitare a răspunderilor, operația nu era terminată. Ce facem cu agenții forței publice, care, ascultând de ordinul Regelui, au participat la execuții de legionari? Numărul acestora era foarte mare. După un calcul sumar se ridica la aproximativ 500. Ce facem cu ofițerii de armată, foștii prefecți de județ, ce facem cu ofițerii din jandarmerie, foști șefi de legiune de jandarmi, subofițeri din aceeași armă, comisari și agenți de politie? Îi introducem pe toți în lotul celor vinovați și procedăm la arestarea lor? Mi-am dat seama că aceste măsuri, perfect justificate, ar produce mari tulburări între militari. Am aplicat și în acest caz criteriul restrictiv, pentru a cruța cât mai multe elemente din cadrul armatei. Armata nu trebuia identificată cu crimele fostului regim.

După aceste trieri, acordul final între mine și Antonescu, referitor la sancțiuni, a luat următorul aspect:

”Pe cei implicați în execuția legionarilor, i-am împărțit în trei categorii:

– prefecții militari, generali și colonei, scoși complet din cauză. Aceștia vor rămâne în armata și cariera lor nu va avea nimic de suferit. Singurul lucru ce i l-am cerut Generalului a fost să nu-i întrebuințeze pe aceștia în posturi de mare răspundere;

– șefii de legiuni de jandarmi, maiori și colonei, comisarii de politie, jandarmii și agenții care au executat ordinele de servilism și fără a fi pus zel în urmărirea legionarilor, nu vor suferi decât sancțiuni administrative, adică vor fi îndepărtați din corpul jandarmeresc sau de poliție;

– lotul marilor vinovați, indiferent din ce sector al Statului proveneau, armată, poliție, jandarmerie, justiție civilă sau militară, organizații politice etc., vor fi arestați și deferiți justiției”.

”În total numărul celor din ultima categorie se ridica la aproximativ o sută, în timp ce numărul celor care au participat efectiv la execuții era de cca. 500. Să comparăm acum pierderile suferite de noi cu acest număr. Legionarii asasinați în timpul dictaturii carliste se apropie de 300 și nu legionari luați la întâmplare, ci elita unei generații. Nici nu ne-am lăsat târâți de pornirea spre răzbunare și nici n-am căutat o compensație a pierderilor noastre pe baza principiului „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

Tot din motivul de a nu tulbura opinia publică, nu i-am inclus în lista arestărilor pe Iorga și Argetoianu, deși aparțineau lotului marilor vinovați. Sub guvernul Argetoianu, care a urmat după guvernul Argeșeanu, au fost asasinați alți legionari și anume aceia ce au fost uitați sau nu li s-a putut da de urmă în toiul masacrelor precedente. Iorga era vinovat în cel mai înalt grad, pe aceeași treaptă cu Elena Lupescu și Armand Călinescu, făcând parte din cercul celor care au conspirat la suprimarea Căpitanului.

Dar cu Iorga se punea o problema delicata. „Iorga era... Iorga. Arestarea lui Iorga ar fi făcut o mai mare vâlvă în țară decât a tuturor celorlalți oameni politici la un loc. Lumea nu cunoștea îndeajuns ce-a făcut Iorga, la ce crime îngrozitoare a fost părtaș. Păstra încă o imagine idilică a profesorului. De la plecarea lui de la putere trecuseră zece ani și mizerabila lui guvernare începuse să se uite. Înainte de a-l aresta, trebuia organizată contra lui o campanie de presă de câteva luni, pentru a-i dezgropa trecutul politic plin de păcate și a-i smulge masca onorabilității”.

 

5. Colonelul Zăvoianu la Prefectura de Poliție

În locul de Prefect al Poliției Capitalei, Conducătorul Statului îl numise la început pe Generalul Constantin Dona, o aleasă figură de ofițer român, stimat în cercurile legionare pentru atitudinea lui dreaptă în marele proces al mișcării din Martie 1934. A făcut parte din faimosul complet de judecată al Consiliului de Război din București, care, refuzând să se supună atât injoncțiunilor guvernului cât și ordinelor Palatului, a pronunțat o sentință de achitare a Căpitanului și a fruntașilor legionari dați în judecată împreună cu el.

Generalul Dona era un om bine intenționat, dar nu corespundea grelei misiuni ce incumba Poliției în aceste vremuri de tranziție de la un regim la altul. Nu avea dispoziția sufletească să procedeze cu toată energia la arestarea asasinilor din timpul dictaturii carliste. Cum problema sancțiunilor era acută pe atunci și nu mai suferea nici o întârziere, am cerut Generalului Antonescu să-l înlocuiască pe Generalul Dona cu Colonelul Zăvoianu, care avea o altă structură sufletească, fiind înzestrat cu spirit de decizie și curaj.

E de semnalat faptul că schimbarea de la Prefectura de Poliție s-a petrecut la scurta vreme după intrarea în funcție a Comisiei de Anchetă Criminală. Aceasta Comisie s-a constituit și a început sa lucreze în 4 Octombrie, iar în 5 Octombrie Colonelul Zăvoianu și-a luat în primire postul de Prefect al Poliției Capitalei. Coincidența celor două date se datorează unui brusc reviriment de atitudine al Generalului Antonescu în problema sancțiunilor. Până atunci Generalul n-a apăsat pe acceleratorul puterilor de care dispunea, iar ancheta lâncezea, sub direcția binevoitoare a lui Mihai Antonescu, Ministrul Justiției. Trebuie să recunoaștem că numai datorita intervenției Generalului s-a trecut la faza de urmărire penală a celor vinovați de asasinarea legionarilor.

Cu numirea Colonelului Zăvoianu s-a făcut un pas uriaș înainte pentru tragerea la răspundere a complicilor Regelui Carol în uciderea Căpitanului și a sutelor de legionari: Colonelul Zăvoianu a primit de la Generalul Antonescu puteri depline în trei chestiuni esențiale:

1. A fost autorizat ca să procedeze fără întârziere la arestarea preventivă a principalilor vinovați din timpul dictaturii carliste, fără să mai aștepte rezultatele Comisiei de Anchetă și emiterea mandatelor de arestare. Era de presupus că mulți din cei vinovați vor profita de libertatea lor provizorie pentru a dispărea cum s-a întâmplat în unele cazuri.

2. A obținut ca atât cei aflați cu domiciliul forțat cât și inculpații deținuți în celulele Prefecturii de Poliție sa fie încarcerați în închisoarea militară Jilava.

3. Ca o măsură suplimentara de siguranță, însuși Generalul Antonescu i-a cerut Colonelului ca să dubleze paza militară de la Jilava cu o pază legionară, pentru ca nimeni să nu poată fugi, amăgind vreo santinelă.

Deținuții au fost ridicați din locurile unde se aflau până atunci și transportați la Jilava, unde au fost închiși în Fortul Nr. 13, același fort care îi avusese de atâtea ori ca oaspeți pe legionari, în mult chinuita lor viață. Foștii călăi au făcut și ei cunoștință acum cu tristețea și umezeala acestei închisori, care a servit ca anticameră a morții pentru mulți legionari, în timp ce prigonitorii credeau ca au triumfat pe mormintele lor.

Prefectura de Poliție organiza garda legionară de pază, care se schimba în fiecare zi, la orele nouă seara. Garda se forma din efective legionare externe, procurate de Corpurile Legionare din Capitala, Răzleți, Muncitori și Studenți. Paza generala a închisorii Jilava a rămas tot pe seama militarilor și numai Fortul Nr. 13, unde erau închiși în 19 celule cei arestați, se afla sub supravegherea gărzii legionare.

Evident, pentru a duce la bun sfârșit acțiunea de arestare a celor vinovați, Colonelul Zăvoianu nu se putea baza pe vechile cadre polițienești, fiind ele însele implicate, în mare parte, în crimele carliste, dintre care unii comisari se aflau chiar sub stare de arest în subsolul Prefecturii. Nu e de mirare, deci, că a fost nevoie să muncească la Prefectura un mare număr de legionari. Abia după ce a dispus de noul personal, a putut să facă față răspunderilor ce i le încredințase Generalul Antonescu și propria lui conștiință. La schimbarea vechiului personal, Generalul Antonescu nu numai că n-a ridicat nici o obiecție, dar chiar l-a încurajat și a aprobat și fondurile suplimentare necesare pentru plata noilor funcționari.

Numirea Colonelului Zăvoianu la Prefectura de Poliție avea și o alta semnificație. Schimbarea se făcuse tocmai în ajunul marii manifestații legionare din 6 Octombrie. Era un gest de prietenie cu care Generalul Antonescu saluta această manifestație, pentru ca să nu mai existe nici o umbră de neînțelegere între cele două forțe constitutive ale Statului.

Colonelul Zăvoianu a fost cel mai aprig și mai lucid „răzbunător” al Căpitanului din perioada guvernării noastre. Trăise mult timp lângă Căpitan, îl cunoștea ca puțini legionari și avea un cult pentru el. Îl scăpase pe Căpitan de la moarte în 1934, când era căutat de poliție, cu ordinul de a fi suprimat. L-a ținut ascuns în casa lui și când venise ceasul să se predea, l-a însoțit, împreună cu preotul profesor Grigore Cristescu, până la Consiliul de Război. Asasinarea Căpitanului l-a zguduit adânc și a rămas cu durere în suflet care nu se mai putea alina decât prin pedepsirea călăilor care l-au strangulat în noaptea de 29-30 Noiembrie 1938.

Ajuns în fruntea Prefecturii de Poliție, a avut o atitudine implacabilă și și-a pus toate forțele sufletului său pentru a-i descoperi și a-i aduce în fața justiției pe cei vinovați de înspăimântătoarea crimă. Această îndatorire i s-a părut a fi misiunea principală a vieții lui și cu împlinirea acestei misiuni și-a încheiat și propria lui viață.

 

6. Două sinucideri

În cursul cercetărilor contra demnitarilor carliști, s-au petrecut și două cazuri de sinucidere, care nu au decât o legătură marginală cu ancheta propriu-zisă. Cei ce și-au pus singuri capăt vieții au fost Maiorul Teofil Sidorovici și Profesorul Petre Andrei.

Maiorul Teofil Sidorovici a fost Comandantul organizației oficiale a tineretului român Straja Țării. Om de încredere al Palatului, misiunea ce i s-a încredințat a fost să scoată tineretul din școlile secundare de sub influenta Căpitanului și să-l atragă sub sceptrul Regelui, care luase titlul pompos de „Marele Străjer”. Deși activitatea educativă a Maiorului Teofil Sidorovici era îndreptată împotriva Legiunii, nimeni nu s-a gândit să-l tragă la răspundere, deoarece, conform criteriului stabilit, nu aparținea grupului central de asasini, aceia care au executat ordinele sângeroase ordonate de Palat.

Maiorul Sidorovici căzuse sub cercetările altei Comisii. Generalul Antonescu înființase și o Comisie de Ancheta a bunurilor foștilor demnitari ai țării, înalți funcționari, fie sub guvernarea partidelor, fie sub aceea a guvernării carliste. Președintele acestei Comisii era Consilierul de Curte de Casație, Petit, un om extraordinar de corect și scrupulos. Examinând gestiunea de la Straja Tării, Consilierul Petit a găsit o sumă de șase milioane de lei care nu putea fi justificată pe baza actelor, frauda ce i-a trecut-o în sarcina lui Teofil Sidorovici, pentru nereguli în mânuirea banului public, Consilierul Petit a dat dispoziții Prefectului de Poliție să-i aplice fostului Comandant al Străjii Țării domiciliul forțat până ce va apărea în fața justiției. Așa se face că, în acel moment, Teofil Sidorovici a fost păzit în propria lui casa de agenți ai Prefecturii de Poliție, între care se aflau și legionari. N-a fost bruscat sau amenințat, ci tratat cu toată deferența, în așteptarea deciziei ce-o va lua Comisia de Anchetă a Bunurilor.

În aceste împrejurări, când se afla în stare de arest domiciliar, Maiorul Sidorovici s-a sinucis în 23 Noiembrie 1940. Comisia Specială de Ancheta a dat un comunicat în care a explicat cazul. Probabil l-a împins la acest act disperat un ultim sentiment de onoare. Era înjositor pentru el, fostul educator al tineretului român, să apară într-un proces acuzat de a-și fi însușit bani publici.

Trecând la al doilea caz de sinucidere, al Profesorului Petre Andrei, din toate cercetările făcute chiar în timpul guvernării noastre, rezultă că se datorează bolii de care suferea. Era neurastenic. Petre Andrei fusese profesor universitar la Iași și unul dintre fruntașii partidului național-țărănesc. Aparținea aripii stângi a acestui partid, de orientare socialisto-marxistă. Când Regele Carol a suprimat Constituția în vigoare și a trecut sub dictatură, Petre Andrei n-a avut nici un scrupul ca să-și părăsească convingerile lui democratice și să se atașeze Palatului. Odată cu el, toți liderii național-țărăniști de tendință marxistă au făcut același viraj și au servit ca miniștri în succesivele guverne carliste. Figurile proeminente ale stângii țărăniste care l-au abandonat pe Maniu și s-au pus la dispoziția camarilei au fost Armand Călinescu, Mihail Ralea, Mihail Ghelmegeanu... și Petre Andrei.

În guvernul Tătărăscu, din care am făcut parte și eu câteva zile la sfârșitul lui Iunie 1940, Petre Andrei era Ministrul Educației Naționale, iar eu eram Subsecretar de Stat la același Departament. S-a purtat prietenos cu mine și m-am despărțit de el cu o buna impresie.

Petre Andrei n-a fost inclus în lista celor destinați a fi trimiși în fața Comisiei de Anchetă Criminală, nici Ralea și nici Ghelmegeanu. Fosta stângă național-țărănistă a fost cruțată, căci, conform criteriului adoptat, nu făcea parte din lotul marilor vinovați.

Ce s-a petrecut între timp la Iași, tocmai când aceste liste se întocmeau la București? Poliția legionară locală a făcut o descindere la domiciliul Profesorului Petre Andrei. Profesorul era cunoscut în cercurile legionare de la Iași ca un dușman implacabil al mișcării încă din perioada luptelor studențești, încât tinerii care i-au călcat casa trăiau încă sub proaspăta amintire a camarazilor uciși în timpul guvernelor carliste, din care făcuse parte și Petre Andrei. Ei nu veniseră însă în intenția să-l aresteze sau să-i facă vreun rău, ci doar vroiau să-i examineze hârtiile cu gândul ca vor descoperi ceva compromițător în sarcina fostului regim. În timp ce legionarii erau ocupați cu percheziția, Profesorul a trecut în altă cameră și și-a pus capăt vieții.

Ne putem imagina ce s-a petrecut în sufletul lui. Crezând că va fi ridicat de acasă, închis și anchetat pentru participarea lui în guvernele responsabile de asasinarea Căpitanului și a celorlalți legionari, sub povara acestei temeri, și-a pierdut cumpătul și a recurs la acest act disperat. Dacă n-ar fi avut sistemul nervos zdruncinat și și-ar fi păstrat firea, Petre Andrei ar fi trăit încă mulți ani, iar sub comuniști, spre care înclina prin formația lui doctrinară, și-ar fi reluat cariera politică, acceptând să servească sub o dictatură nouă, ca și colegul său Ralea.

Însăși data timpurie a morții lui Petre Andrei, 4 Octombrie, indica cu claritate că este vorba de o întâmplare locală, care n-a fost provocată de la București. Într-adevăr, abia la 4 Octombrie s-a constituit Comisia de Anchetă Criminală și au fost întocmite listele cu marii vinovați; actul lui Petre Andrei se datora dezechilibrului său nervos, neurastenie în grad înalt, care i-a potențat complexul de culpabilitate, pana a-l determina să se sinucidă, socotind că nu mai are nici o șansă de salvare. Nici în cazul lui Teofil Sidorovici și nici în acel al lui Petre Andrei, Legiunea n-a avut nici un amestec. O fatalitate i-a împins pe amândoi să se sinucidă când puteau să trăiască. Generalul Antonescu nici atunci și nici după expulzarea noastră de la putere, prin lovitura lui de Stat din Ianuarie 1941, n-a încercat să pună în sarcina noastră aceste sinucideri. Faptele erau prea evidente și prea bine cunoscute ca să le poată capitaliza contra Legiunii.

 

7. „Nu vreau să vărs sânge”

Era pe la începutul lunii Noiembrie, înainte de marea manifestație de la Iași, când întrând odată în cabinetul Generalului, din primul moment aduce vorba despre cei închiși la Jilava. Când vorbea, nu mă privea în ochi, așa cum îi era obiceiul, ci pieziș, ca și cum ar avea ceva pe conștiință.

– Domnule Sima, îi voi pedepsi pe ticăloșii care i-au asasinat pe legionari cu toată strășnicia, dar nu vreau să vărs sânge.

– Ce înțelegeți prin asta, Domnule General?

– Vor fi condamnați la pedepse grele, dar nu la pedeapsa capitală. Îmi repugnă să vărs sânge.

– Nici eu nu spun, Domnule General, că toți cei arestați să fie condamnați la moarte; poate printre ei se mai găsesc și oameni mai puțin vinovați, dar nu putem transforma o excepție într-un principiu de judecată. Nu trebuie să uităm faptele odioase săvârșite de acești nemernici: asasinarea lui Corneliu Codreanu și a sute de elemente de valoare.

Cum îmi părea că nu l-am putut convinge, am adăugat:

– Domnule General, ați văzut moderația de care am dat dovadă în problema sancțiunilor. N-am cerut tragerea la răspundere a tuturor celor culpabili de crime contra legionarilor. Ci numai a principalilor vinovați. De la 500 de persoane implicate în aceste crime, au rămas sa fie trimise în judecată aproximativ 60. Nu urmărim o răzbunare în sens revoluționar, cu acele vărsări de sânge caracteristice altor țări, când a fost doborât un regim tiranic, ci m-am limitat la minimum de sancțiuni, impuse de adevăr și dreptate. Ce vor zice masele legionare când vor afla că principalilor vinovați li s-a cruțat viața? Oare aceștia au cruțat viața atâtor tineri care astăzi ar fi de folos patriei? Nu uitați că și D-voastră erați pe punctul să cădeți victimă acestor asasini. Aduceți-vă aminte de situația din vară!

A mârâit ceva, vădit nemulțumit de atitudinea mea, și a trecut la alt subiect.

Ce se întâmplase? Cum de Generalul Antonescu, furios până la isterie la început contra fostelor cadre carliste și dispus fără a clipi din ochi să le aplice pedeapsa capitală, acum bătea în retragere, adoptând criteriul de „a nu vărsa sânge”? Din Octombrie până în Noiembrie, se exercitaseră asupra lui puternice influențe și presiuni, pentru a-l determina să salveze viața celor închiși la Jilava. Cei aflați sub anchetă dispuneau de numeroase legaturi în lumea politică a Capitalei și, prin familiile lor, au întrat în contact cu anturajul lui Antonescu. Nu trebuie uitat apoi că cei arestați dispuneau de mari mijloace materiale, rod al favorurilor de care s-au bucurat din partea regelui Carol, ca răsplată pentru crimele săvârșite, și cu banii ce-i aveau n-au avut nici o greutate ca să corupă persoanele din cercul intim al Generalului, pentru ca aceștia, la rândul lor, să-l determine să se poarte mai indulgent cu cei închiși la Jilava.

A mai intervenit și o altă cauză: solidaritatea de corp între militari. Mulți din cei închiși erau ofițeri superiori, îl cunoșteau pe Antonescu din timpul când au servit în armată împreună, până ce-au ajuns la cele mai înalte grade. Acest trecut ostășesc comun lăsase urme în sufletul Conducătorului și acum îi venea greu să verse sângele foștilor colegi de carieră, deși recunoștea că s-au făcut vinovați de cele mai abominabile crime.

 

8. Cum a lucrat Comisia de Anchetă

În lucrările Comisiei de Anchetă trebuie să distingem două faze. Câtă vreme Conducătorul Statului părea ferm decis să-i pedepsească pe cei vinovați, Comisia a arătat aceeași energie în cercetările făcute. Au fost și cazuri când persoane culpabile de crime, neidentificate de legionari, au fost descoperite și arestate din ordinul Comisiei de Anchetă. Când însă Generalul a dat semne de șovăire, nevrând „să verse sânge”, cum mi-a spus, atunci și Comisia de Anchetă și-a schimbat atitudinea. Simțind membrii ei că Generalul vrea să-i ocrotească pe cei acuzați, au început și ei să se poarte circumspect. Tendința generală a Comisiei nu mai era din acel moment să facă lumina în chestiunea ce li s-a încredințat, ci mai degrabă să ușureze soarta celor închiși. În cursul lunii Noiembrie, s-au petrecut o serie de fapte neliniștitoare cu cei închiși la Jilava, care au provocat, revolta legionarilor.

În special doua cazuri scandaloase, când criminalii notorii au fost absolviți de Comisie de orice acuzație, „din lipsă de probe”, au contribuit la tulburarea spiritelor. Sublocotenentul de jandarmi Cinghiță, care a comandat plutonul de execuție, de la Vaslui, unde au fost uciși 31 de legionari, a fost declarat nevinovat de Comisia de Anchetă și s-a ordonat punerea lui în libertate. Comisarul Davidescu, de la Prefectura de Poliție, responsabil de numeroase crime săvârșite în beciurile ei, s-a bucurat și el de un „non lieu”. În ambele cazuri, Colonelul Zăvoianu, Prefectul Politiei Capitalei, a refuzat să dea curs, și pe bună dreptate, deciziei Comisiei de Anchetă.

Aceste decizii absurde, care ignorau realități elementare, au scos în evidență viciul de constituire al Comisiei de Anchetă. În completul ei nu figura nici un legionar, deși a fost creată tocmai pentru a instrui crimele săvârșite contra lor. Era formată din oameni care nu cunoșteau de-aproape întâmplările sângeroase din timpul dictaturii carliste. Știau că s-au săvârșit anumite crime, dar atât.

Țesătura intimă a prigoanei contra legionarilor le era străina. Și atunci oricâtă bunăvoință ar fi avut și oricât zel ar fi desfășurat, puteau săvârși greșeli grave. Legionarii îi cunoșteau pe asasini din propriile lor pățanii. Trăiseră sub teroarea lor, îi văzuseră ucigându-i pe prietenii și camarazii lor. Unii legionari scăpaseră cu viață și puteau indica cu precizie cine a ucis legionarii de la Vaslui, de la Miercurea Ciuc, de la Râmnicu-Sărat. În mod normal, Comisia de Anchetă ar fi trebuit să colaboreze cu serviciile mișcării la identificarea asasinilor. Nu știu dacă aceasta a fost o omisiune voită, sau numai o scăpare din vedere a Generalului. Cert e că dacă Comisia ar fi colaborat strâns cu mișcarea în cursul anchetei, nu ar fi semnat acte de urmărire a unor indivizi prea bine cunoscuți pentru ferocitatea cu care au executat ordinele camarilei.

Dar amabilitățile Comisiei de Anchetă cu deținuții de la Jilava nu se opresc aici. Pe la mijlocul lunii Noiembrie, Prefectura de Poliție primește o adresa din partea Comisiei, prin care se cerea transferarea într-un sanatoriu a Generalilor Bengliu și Marinescu, pentru motive de boală. Nici acestei dispoziții nu i s-a dat curs de către Colonelul Zăvoianu. Se urmărea crearea unui sistem fraudulos în relațiile cu deținuții, care să ducă la dezlânarea anchetei și la subtilizarea progresivă a vinovaților.

În același timp am observat cu îngrijorare o anumita inerție și chiar indiferență a Conducătorului referitor la proces. Nu se prevăzuse încă nimic, nici ce instanța ar urma să-i judece pe deținuții de la Jilava și nici data aproximativă a începerii procesului. Tot pe atunci, întrebându-l pe Mihai Antonescu cam cât timp ar mai dura lucrările Comisiei de Anchetă, mi-a răspuns că circa 6-7 luni. El spunea ca trebuie să treacă prin fața Comisiei toți foștii prefecți militari, foștii comandanți de legiuni de jandarmi și toți cei implicați într-un mod oarecare în execuțiile legionare. Aceasta însemna convocarea și audierea a încă câteva sute de persoane. Așa cum înfățișa Mihai

Antonescu activitatea Comisiei, părea că depune un zel extraordinar pentru a nu scăpa nici un vinovat nepedepsit. Am fost pur și simplu speriat.

”L-am avertizat pe Mihai Antonescu că cu aceasta metodă se ajunge la rezultate exact contrarii acelora dorite de noi. Noi urmărim o pacificare grabnică a țării. Ce vedem însă? Ancheta se prelungește, ia proporții, cuprinde alte și alte categorii de vinovați. Odată cu acțiunea Comisiei de Anchetă, amenințarea crește, se generalizează, se extinde asupra tuturor culpabililor, mari și mici. Noi am convenit ca să nu fie trași la răspundere decât principalii vinovați, dar în afară nu se știe acest lucru. Cred că a sosit timpul să se specifice intențiile guvernului: care din acei anchetați vor fi chemați în fata justiției, ce instanță este prevăzută să-i judece și cam când ar putea să înceapă procesul. Cu aceste precizări, ar scădea tensiunea brusc în toate sectoarele. Interesul guvernului este de a risipi aceste nedumeriri, de-a face cunoscut cât mai repede până unde se va aplica acțiunea justiției, în ce formă și în ce termen se va aplica. Prelungirea acestei situații provoacă nemulțumiri în armată, unde atâția ofițeri de carieră, foști prefecți sub Carol, se bucură de prietenii și protecții puternice” (Tot ce este între semnele citației, este reprodus din cartea Cazul Iorga-Madgearu).

Mihai Antonescu mi-a răspuns că nu poate face nimic până ce Comisia de Anchetă nu-și încheie lucrările și îi prezintă dosarul. Mi-a cerut să avem încredere în General.

Argumentul Ministrului de Justiție nu era valabil. „Existau suficiente dovezi ca să se deschidă acțiune publica contra principalilor vinovați, cel mai târziu în Ianuarie. Declarațiile agenților din provincie nu erau esențiale. Ei nu puteau decât să confirme de 70 de ori că ordinele de execuție s-au transmis de la Urdăreanu, prin Argeșeanu, Bengliu, Gabriel Marinescu. De altminteri, nimic nu se opunea ca în timp ce s-ar fi desfășurat procesul principal, Comisia de Anchetă să-și continue lucrările și să propună sa fie audiate ca martori persoanele a căror depoziție putea contribui la lămurirea completului de judecată.

În sfârșit, nu era nici o dificultate ca alți vinovați, descoperiți ulterior, să fie judecați într-un alt lot. Daca ar fi existat bună credință din partea lui Antonescu, se putea găsi o „soluție care să potolească neliniștea din mișcare. Era suficient în acele momente sa se dea un comunicat că procesul va începe în scurt timp.

Antonescienii, prefăcându-se că sunt extrem de interesați în descoperirea tuturor vinovaților, utilizau tactica temporizării, în speranța că, prelungindu-se perioada cercetărilor, se va ivi un moment politic favorabil pentru a salva de la moarte chiar și principalii vinovați”.

Aceasta era situația în ajunul deshumării Căpitanului. Ancheta se împotmolea în incertitudine și confuzie, sub presiunea influentelor ce se exercitau asupra Generalului din partea anturajului său. În țară se crease o tensiune cu dublu efect și amândouă în dezavantajul nostru: tensiune în armată, în cadrele politice ale fostului regim carlist și ale partidelor, care nu știau până unde se va extinde acțiunea justiției și ce soarta îi așteaptă și pe ei, și neliniște în rândurile legionarilor, care aveau sentimentul ca sunt frustrați în așteptarea lor de a fi trași la răspundere cei vinovați de asasinarea Căpitanului și a camarazilor lor.

 

 

IV. BĂTĂLIA ECONOMICĂ

 

În chestiunea românizării economiei – punctul de controversă al guvernării legionare – noi n-am făcut altceva decât să executam legile și dispozițiile emanate de la Șeful Statului. Toate măsurile luate în acest domeniu aparțin Generalului Antonescu și s-au realizat sub autoritatea lui directă.

 

1. Refacerea țării

Mutilarea teritorială a României a avut urmări dezastruoase și asupra economiei naționale. Toate ramurile de producție au fost zdruncinate. Agricultura lâncezea, bugetul Statului se dezechilibrase, iar sutele de mii de refugiați din Basarabia, Bucovina și Ardealul de Nord apăsau greu în viața națiunii. Comerțul și industria erau în criză, grav afectate atât de pierderea bogatului hinterland reprezentat de provinciile pierdute, cât și din cauza neliniștii provocate de schimbarea de regim, a cărui orientare economică nu se cunoștea. Evreii întraseră în panică și căutau să se desfacă cât mai repede de întreprinderile lor pentru a putea părăsi țara, în timp ce Germanii, atât cei din Reich cât și localnicii, vroiau să profite de noua conjunctură politică pentru a acapara cât mai multe bunuri evreiești.

Dar, deși titularii departamentelor economice erau străini de mișcare și, în consecință, nu aveam răspunderea directă a acestui sector de guvernare, totuși Generalul Antonescu, din prima zi a colaborării noastre, a făcut apel la mișcare ca să-l ajutăm în opera de refacere materială a țării. Nu am fost noi care ne-am îmbulzit să punem mâna pe poziții economice în domeniul public și privat, ci Conducătorul Statului ne-a solicitat sprijinul ca să rezolve problemele materiale ale națiunii. Pentru mișcare ar fi fost mult mai convenabil ca să rămânem un timp oarecare departe de aceste sarcini strivitoare, pentru a-și putea concentra toate forțele disponibile în politica internă și externă. Generalul ne-a angajat în economie nu din atașament pentru idealurile Legiunii, ci pentru că se găsea el însuși la strâmtoare în acel moment. Un om singur, fără colaboratori loiali, nu putea face față enormelor dificultăți de reorganizare a economiei naționale. În acea perioadă de tranziție de la o țară în ruină la o țară viabilă nu se cerea numai competența specialistului în materie, ci și spiritul de sacrificiu din partea tuturor cetățenilor. Exclusiv din dragoste de țară ne-am angajat alături de General în acțiunea de salvare a patrimoniului fizic al națiunii.

Apariția legionarilor în diversele ramuri ale economiei naționale n-a fost așadar un privilegiu, o recompensă ce se cuvenea învingătorilor, ci un efort tragic pe care l-am plătit cu împrăștierea forțelor noastre și apoi cu valul de calomnii ce s-a abătut asupra mișcării după 23 Ianuarie 1941, când am fost trădați de Antonescu și azvârliți din nou în ilegalitate.

Totuși s-a îndeplinit și al doilea miracol, miracolul economic, după cel politic. Grație energiei legionare, forțele productive ale națiunii și-au reluat ritmul creator și când am fost alungați de la putere, am lăsat în urma o țară prosperă, care a fost apoi în stare să suporte și lunga campanie din răsărit.

 

2. Ofensiva agricolă

Problema cea mai gravă ce se punea economiei naționale în momentul când am pășit pragul guvernării, a fost starea îngrijorătoare din agricultură. Însămânțările erau întârziate și dacă nu se luau măsuri energice din vreme, țara era amenințată de foamete în vara următoare.

Situația se prezenta mai tragică în județele de câmpie din Muntenia, Oltenia și Moldova, de-a lungul Prutului, adică tocmai în acele regiuni cunoscute a fi grânarul României. Au fost mai mulți factori care au contribuit la această părăginire a ogorului românesc:

1. Marile concentrări din anul 1940 au sustras multe brațe de muncă din aria agriculturii.

2. Lipseau nu numai oamenii, ci și carele, căruțele, caii din cauza rechizițiilor militare.

3. Vara fusese ploioasă și câmpul dospea de apa. Țăranii așteptau să se usuce pământul ca să poată ieși cu plugurile. Tot din cauza ploilor, anul 1940 fusese unul din cei mai răi ani agricoli de la război până atunci.

4. Țărănimea era abătută din cauza pierderilor teritoriale. Nu știa unde se va opri dezastrul și dacă potopul dușmanilor nu va cotropi și restul de țară. Neștiind ce le va aduce ziua de mâine, sclavie sau bejenie, plugarilor nu le venea să iasă la câmp.

5. Recolta de toamnă ajunsese la mai puțin de jumătate din media normală.

Abia trecuseră câteva zile de la formarea guvernului și mă cheamă Generalul:

– Domnule Sima, situația agricola este rea și mai ales în județele care dau cea mai mare recoltă de cereale. Firește că am dat ordin ca autoritățile să supravegheze mersul lucrărilor la câmp, încă înainte de formarea guvernului. Dar nu ajunge. Munca trebuie să se facă repede și intens, căci altminteri riscăm ca anul viitor sa fie un an de foamete. Trebuie să intervină și legionarii. Știu că aveți organizații la sate. Să dai și D-ta dispoziții, prin Secretariatul Mișcării, ca legionarii să-i îndemne pe țărani să iasă cât mai repede cu plugurile pe ogoare pentru a pregăti însămânțările.

– Domnule General, problema ce mi-ați semnalat-o ne preocupă și pe noi, fiind poate singurii care putem interveni, prompt și eficace, ca întârzierea muncilor agricole să poată fi recuperată. Legionarii își vor face datoria. Vă asigur că situația precară din agricultură se va normaliza repede.

În câteva zile au pornit ordinele necesare și șefii de organizații, până în cel mai îndepărtat sat, i-au adunat pe țărani și i-au îndemnat să iasă la câmp și să nu lase nici un petec de pământ necultivat. Am dat dispoziției primite de la Șeful Statului caracterul unei mari bătălii, destinate să salveze poporul de la o catastrofă alimentară. Țăranii au înțeles și au pornit voios la muncă. Nu veneau urgisiții de jandarmi să-i silească, cu baioneta la spate să iasă la câmp, ci proprii lor frați, țărani ca și ei, constituiți în cuiburi, îi sfătuiau să aibă milă de ogor. Legionarii care conduceau această bătălie erau gospodari de frunte în sate dând ei înșiși exemplu celorlalți cu propria lor hărnicie.

Ne-a favorizat și vremea. După 6 Septembrie n-a mai plouat. Pământul s-a zvântat, păstrând totuși suficientă umezeală ca semințele să poată încolți. Timpul uscat a ținut până pe la mijlocul lunii Noiembrie, încât programul însămânțărilor a putut fi executat în întregime.

În Consiliul de Miniștri din 4 Decembrie 1940, Generalul Antonescu a putut anunța cu satisfacție, pe baza rapoartelor primite de la Ministerul Agriculturii și de la prefecți, că însămânțările au atins și pe alocuri au depășit suprafețele prevăzute în planul agricol, iar în cursul Consiliului de Miniștri din 20 Decembrie, comunicatul constat㠄că însămânțările s-au încheiat la un total de circa 2.400.000 hectare, depășind în multe părți ale țării prevederile planului agricol”.

Recolta anului următor, 1941, care a coincis cu începutul campaniei din răsărit, a fost excepțional de bună, încât a putut asigura atât hrana populației cât și aprovizionarea frontului. Dar nicăieri nu s-a menționat de oficialitate că această recoltă îmbelșugată se datorează efortului făcut de zeci de mii de legionari țărani de pe întreg cuprinsul țării. A fost o muncă tăcută, anonimă, nerecunoscută decât de bunul Dumnezeu, care s-a revărsat ca o binecuvântare asupra poporului nostru, tocmai în anul încleștării cu fiara bolșevică.

 

3. Evreimea în panică. Ordin de la Sinagogă

Alungarea Regelui Carol de pe tron și mai ales faptul care a urmat, proclamarea Statului Național-Legionar, au azvârlit evreimea în panică. Evenimentele s-au desfășurat cu atâta repeziciune, încât evreii s-au trezit, așa-zicând peste noapte, cu o situație fundamental diferită de cea precedentă, când țineau sub control politica României.

Până la 6 Septembrie 1940, evreii fuseseră stăpânii țarii, cu toate că Regele Carol, silit de împrejurări, a introdus elemente naționaliste în guvern și chiar luase anumite măsuri contra lor. „Antisemitismul” Regelui nu-i neliniștea, știind că are un caracter tactic și tranzitoriu. De îndată ce Regele va scăpa de strânsoarea conjuncturii externe, dominată de puterile Axei, le va revoca. După 6 Septembrie, evreii rămăseseră în aer. Elena Lupescu nu mai dirija politica țării din alcovul ei. Fugise peste hotare, împreună cu Regele urgisit de toata nația. Nici partidele nu-i puteau ajuta în acel moment, deoarece nu erau la putere. De alta parte, situația politică internă evolua spre o colaborare a Generalului Antonescu cu Legiunea, având nevoie de sprijinul mișcării pentru consolidarea poziției lui în Stat. Alt motiv de neliniște pentru evrei. Care va fi soarta lor cu legionarii în guvern? Cine îi va ocroti? Legăturile lor cu Palatul și cu Președinția erau întrerupte. Fără îndoială în jurul Generalului Antonescu se găseau destule persoane cu influență, dispuse să între în solda lor, dar operația cerea timp și pericolul era iminent. În 11 Septembrie 1940, ziarele anunțau că mulți evrei, din cei bogați, din cei ce aveau mari interese în industrie și comerț, au părăsit țara stabilindu-se provizoriu la Atena. Hotelurile sunt pline de cetățeni români de religie mozaică, în așteptarea vizei pentru America.

În fața acestei amenințări, mai marii sinagogii s-au adunat pentru a elabora o noua strategie de apărare a intereselor lor, adaptată condițiilor dificile în care se găseau în acel moment. Și erau convinși pe vremea aceea că schimbarea din România se petrecuse cu ajutorul lui Hitler (o eroare), ceea ce le mărea groaza, crezând că în spatele legionarilor stă umbra amenințătoare a Führerului.

Situația comunității evreiești din România părea fruntașilor Sinagogii mai mult decât gravă, disperată, din cauza complicității lor la actele de guvernare din timpul dictaturii carliste. Pe conștiința lor apăsau asasinarea lui Corneliu Codreanu și apoi masacrele din 21 Septembrie 1939. Deși evreii nu au participat direct la aceste execuții, servindu-se de unelte recrutate dintre români, totuși țara întreagă știa cine a stat în spatele lor, cine a instigat la omorul Căpitanului și al cadrelor legionare: guvernul ocult al evreilor din România, dând curs unor ordine primite de peste hotare, de la centrala iudeo-bolșevică de la Moscova.

Pentru a lămuri termenul întrebuințat mai sus, pentru evrei asasinarea lui Corneliu Codreanu nu era o problema de conștiință, în sens etic. Dimpotrivă, intriga ce le-a reușit și care a dus la dispariția Căpitanului era considerată în forul lor interior un succes al politicii lor milenare. Ceea ce îi apăsa, erau răspunderile legate de această crima. Cum participarea lor nu putea fi negată, le era teamă de consecințe, de răzbunarea legionarilor, pe care o prevedeau groaznică. Dacă în acele zile de răsturnări revoluționare, legionarii, excitați de amintirea sângelui vărsat contra camarazilor lor, se năpustesc asupra lor, ce se va întâmpla cu ei? Evreii contau pe o reacție imediata și fără mila contra lor, din primele zile ale victoriei legionare.

Pogromurile imaginate de evrei nu s-au întâmplat. Au rămas în imaginația lor, nu pentru ca n-ar fi fost vinovați de crimele săvârșite sub Regele Carol, ci pentru că noi nu gândeam după mentalitatea lor: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Noi eram creștini. Evreii n-au avut nimic de suferit fizic în timpul guvernării legionare. Firește, aveam intenția ca, mai târziu, să propunem Generalule Antonescu o serie de măsuri destinate să slăbească presiunea lor asupra românilor în domeniul economic, unde ei dețineau peste 70 la sută din bogățiile țării.

M-am referit la complicitatea lor cu regimul carlist, nu pentru a relua vechile acuzații contra evreilor, ci pentru a explica starea lor de spirit după instaurarea Statului Național-Legionar. Marii lor șefi și-au făcut socoteala că, în condițiile politice create după 6 Septembrie, nu mai este loc pentru ei în România și cea mai bună soluție ar fi sa părăsească țara. Mulți evrei, de orientare comunistă, mai ales din Moldova, n-au mai așteptat acest îndemn, ci din primele zile au trecut Prutul, îngroșând rândul acelor conaționali ai lor care operau din cadrul NKVD contra populației românești a Basarabiei.

Mai marii sinagogii le-au mai dat o poruncă: să nu vândă întreprinderile la români, ci să caute cumpărători germani, de preferință din Reich. Tranzacțiile să se facă discret, pentru ca atunci când se va auzi în cercurile românești că cutare sau cutare întreprindere a trecut în proprietatea germană, actele să fie deja încheiate.

1. Cointeresându-i pe Germani la acapararea proprietăților lor, aceștia se vor comporta mai tolerant cu evreii și vor amâna aplicarea legilor lor rasiale în România.

2. Dat fiind enormul profit ce-l vor realiza Germanii din aceste tranzacții, la rândul lor, vor face presiuni asupra legionarilor ca să-și modereze atitudinea față de evrei, pentru a nu le tulbura afacerile.

3. Sinagoga vedea și mai departe lucrurile. În cazul unei victorii aliate, de care ei nu se îndoiau, bunurile vândute nemților vor fi mai ușor recuperate, fie ca pradă de război, fie cu alte titluri (despăgubiri, constrângeri etc.), decât dacă ar fi vândute românilor.

4. Mai sperau apoi ca din concurența dintre nemți și legionari pentru acapararea întreprinderilor și prăvăliilor evreiești, să se nască tensiuni între cele două grupe, de care vor profita și ei într-o formă oarecare.

Conform ordinului primit de la Sinagogă, Evreii, și în special bogătașii lor, au început cu febrilitate să se desfacă de bunuri, căutând aproape exclusiv cumpărători germani.

În perspectiva noastră de atunci, nu întra deloc ideea să ne angajăm într-un proces de recuperare a unei părți din bogăția acumulată de evrei. Aveam lucruri mult mai importante și mai urgente de făcut: reorganizarea mișcării și buna administrație a ministerelor ce ni s-au încredințat. Nici nu dispuneam de cadre suficiente pentru a ne substitui evreilor. Problema putea fi amânată. Nici guvernul nu avea această preocupare. În primele mele conversații economice cu Antonescu, n-am abordat această chestiune. Pentru simplul motiv ca nu exista. Cine a provocat guvernul să se ocupe de bunurile evreiești au fost evreii înșiși, care, prin precipitarea lor de a-și lichida capitalurile ce le dețineau, pentru a emigra, și exclusiv în profitul Nemților, au târât guvernul într-o acțiune neprevăzută în agenda guvernării și nedorită de noi. Si atunci s-a angajat o cursă între evrei, care căutau cumpărători germani pentru proprietățile lor, și guvern, care căuta frâneze această tendință dăunătoare economiei naționale, pentru a reține cât mai multe bunuri evreiești în patrimoniul național.

Panica în care au întrat evreii după 6 Septembrie, unită cu directiva primită de la conducerea lor de a-i prefera pe germani la lichidarea avuțiilor lor, au determinat guvernul să ia o serie de măsuri destinate să împiedice o nouă înstrăinare masivă a bunurilor tarii.

 

4. Cazul Galeries LaFayette

Cine n-a cunoscut marele magazin universal „Galeries LaFayette” de pe Calea Victoriei din București’? Magazinul a rămas cu același nume și sub comuniști, fiind transformat într-o întreprindere a Statului: în 1979 a ars și în incendiul de acolo au murit sute de oameni. Ei bine, acest magazin merită sa fie menționat în această lucrare, deoarece tensiunea provocată de tentativa evreilor de a-l vinde nemților a jucat un rol important în orientarea politicii economice a Statului Național-Legionar. A fost ca o piatră, care, prin greutatea ei, a pus în mișcare măsurile luate de guvern contra „înstrăinării” bunurilor evreiești.

Proprietarul Galeriilor era un evreu sau un consorțiu evreiesc. La schimbarea regimului, proprietarii, temându-se sa nu piardă averea, s-au decis să se desfacă cât mai repede de întreprindere și, conform ordinului primit de la Sinagogă, au intrat în tratative cu cumpărătorii germani. Tranzacția s-a încheiat repede, deoarece evreii erau grăbiți să pună mâna pe bani și să părăsească țara. Semnarea contractului era iminentă. La începutul lui Octombrie, vine la mine Pavel Suru, proprietarul librăriei cu același nume de pe Calea Victoriei, și mă informează ca Galeriile sunt pe punctul de a fi vândute unor oameni de afaceri germani. Cum Pavel Suru îi cunoștea pe germanii care voiau sa achiziționeze magazinul, l-am rugat să-i aducă la Președinție. Stând cu ei de vorba, le-am spus ca n-am nimic împotrivă să intre în posesia întreprinderii, dar i-am sfătuit să-și caute și un asociat român, să fie și capitalul românesc reprezentat într-o proporție oarecare, pentru ca lumea să nu spună ca sub regim naționalist noi patronăm trecerea bunurilor evreiești în mâini străine. Nu mă gândeam la legionari, care nu aveau bani, ci la orice alt român, indiferent de culoarea lui politică, dispus sa investească în această afacere. Am fost surprins de refuzul german. Mi-au comunicat că ei au mandat de la firma lor să cumpere întreprinderea în totalitatea ei.

În același timp, au sosit la Președinție, alte știri alarmante. În afară de Galeries LaFayette, alte întreprinderi evreiești au intrat în discuții cu oameni de afaceri germani, pentru a le vinde acestora. Nu ne aflam în fața unui caz izolat, ci a unui sistem, care, profitând de panica evreilor și de starea de tranziție în care se găsea Statul român de la un regim la altul, vroia să transforme economia românească într-o anexă a economiei germane. Trebuie să precizez că invazia de cumpărători germani de la începutul guvernării noastre nu avea nimic de-a face cu vechile acorduri economice încheiate sub Regele Carol. Era un fenomen cu totul nou, care se datora exclusiv schimbării de regim din România.

Eram contrariat nu numai de faptul că abia instalați la putere și cu atâtea probleme pe cap, după ce cu sângele nostru deschisesem drumul Puterilor Axei în sud-estul european, Germanii din Reich nu se gândeau decât la acapararea bunurilor evreiești, ci și de refuzul lor de a accepta colaborarea românilor. Vroiau să fie singuri stăpâni pe toate bunurile achiziționate de la evrei.

”Galeries LaFayette” a fost semnalul ofensivei economice germane, realizată cu scopul să se substituie în România locurilor părăsite în comerț și industrie de evrei. Dar și guvernul s-a sesizat de intențiile germane și a reacționat cu „legea comisarilor de românizare”.

 

5. Legea comisarilor de românizare

Un Consiliu de Miniștri, convocat la începutul lunii Octombrie, s-a ocupat în mod special cu problema bunurilor evreiești. Tema în discuție a fost ce măsuri trebuiesc luate pentru ca marile întreprinderi comerciale și industriale evreiești să nu sufere o nouă înstrăinare, iar poporul român să piardă și acest unic prilej pentru a se emancipa economicește.

În acest consiliu s-au înfruntat doua teze:

– eu am propus, susținut de toți miniștri legionari, ca să se înființeze în cadrul Ministerului Economiei Naționale, o Comisie de Control a bunurilor evreiești, destinată să-și dea avizul în fiecare caz de transfer de proprietate. Nu se va putea încheia nici un act de vânzare fără aprobarea acestei comisii. Comisia va avea minimum trei persoane și va fi constituită nu numai din specialiști în materie, dar și din persoane care să reprezinte în același timp și o garanție de onestitate și corectitudine;

– a doua teză, prezentata de G. Leon, Ministrul Economiei Naționale, cerea să se creeze instituția „Comisarii de românizare”, care să fie numiți la toate întreprinderile evreiești mari și mijlocii. Rolul lor ar fi să vegheze atât asupra componentei personalului angajat, pentru a promova elementul etnic românesc, cat și asupra titlurilor lor de proprietate, pentru a împiedica lezarea intereselor naționale.

Eu susțineam că infinit mai ușor poate să se exercite controlul asupra întreprinderilor evreiești printr-un organ central, decât sa se împrăștie acest control pe toată suprafața țării. Si, apoi, e infinit mai ușor să găsești 3-5 oameni competenți și de caracter decât sute de buni administratori, necesari pentru a ocupa locurile comisarilor de românizare. În fiecare caz în parte, în fiecare întreprindere, trebuie sa contăm pe deficiențele umane ale comisarilor, care ar putea anula însăși intenția legislatorului.

Mă gândeam în sinea mea și la faptul ca principalii noștri oponenți acum, în procesul de românizare al economiei, erau germanii. În alți termeni și cu altă autoritate ar trata cu ei aceasta comisie de înalt nivel, ținând seama și de interesele lor, decât dacă se vor hârjoni comisarii de românizare cu ei, pentru fiecare afacere în parte.

Dezbaterile au durat mai bine de o oră și jumătate. Generalul nu se pronunțase încă. Stătea la îndoială să adopte un punct de vedere sau celălalt. Atunci a intervenit Leon cu un argument care l-a determinat pe General să treacă de partea acestuia. În Ardealul de Nord, spunea Leon, guvernul maghiar a numit comisari la toate întreprinderile românești, cu scopul evident al lichidării lor. Trebuie să răspundem provocării maghiare, adoptând aceeași măsură. Cum în Ardealul liber sunt multe întreprinderi cu capital budapestan, trebuie să procedam la fel, aducându-le sub controlul Statului și cea mai eficace măsura este tot formula comisarilor de românizare.

Intervenția lui Leon a fost decisiva. Generalul Antonescu s-a alăturat opiniei lui și i-a dat dispoziții ca să întocmească de urgență textul legii, pentru a-l semna cat mai repede.

Legea comisarilor de românizare a apărut în Monitorul Oficial din 5 Octombrie 1940 și a avut următorul conținut:

Art. 1. „Ministerul Economiei Naționale poate numi, oricând va socoti necesar, fără motivare, comisari de românizare pe lângă orice întreprindere”.

Art. 2. „Toate actele de gestiune vor fi supuse aprobării prealabile și nemotivate a comisarului, care supraveghează și actele de administrație”.

Art. 3. „Acțiunile la purtător se nominalizează și se ștampilează în termen de 30 de zile. Înscrierea titlurilor în registrele de acționari se va face numai cu aprobarea comisarului, pe baza de acte de proprietate cu dată certă, anterioară datei de 9 August 1940”.

Art.4. „Acțiunile la purtător se blochează pe data numirii Comisarului, până la nominalizare”.

Din textul legii se vede clar că nu avea în vedere numai întreprinderile evreiești, ci orice fel de întreprindere, pe lângă care Ministerul Economiei Naționale „va socoti necesar” să numească comisari de românizare. Deși originea acestei legi trebuie căutată în tendința comunității evreiești de a se desface de bunurile ei în profitul germanilor, din cauza măsurilor luate de guvernul maghiar în teritoriul ocupat, s-a extins aplicarea ei, înglobând orice fel de întreprindere.

Ce s-a obținut momentan cu această lege a fost blocarea acaparării bunurilor evreiești de către germani. Dar, cum vom vedea în capitolul următor, legea era defectuos întocmită, încât, până la urma, și partea ei bună și pozitivă n-a dat roadele așteptate.

 

6. Cum s-a aplicat legea

Prin legea comisarilor de românizare s-a pus o frâna acaparării întreprinderilor evreiești de către germani sau alți străini de peste hotare, dar mai departe nu s-a prevăzut nimic. Ce urmează după aceea? Procesul economic nu poate fi blocat. S-a pus o stavilă concurenței germane, dar cum ajung românii în posesia întreprinderilor evreiești, guvernate de acum înainte de comisarii de românizare? Prin ce mecanism financiar se asigură primatul elementului românesc în economie? Dacă un evreu vrea să-și vândă întreprinderea sau partea lui sau acțiunile lui, de unde ia românul banii ca să-l poată plăti pe evreu?

Legea nu prevedea nimic și nici nu a fost completată mai târziu cu vreun instrument de credit, destinat să înlesnească elementului românesc cumpărarea bunurilor evreiești. Concurența germana avea la dispoziție atât capitaluri lichide cât și credite din abundență. În țară, numai marile bănci liberale puteau contribui la dezlegarea problemei. Dar, liberalii, deși au fost stăruitor invitați de mine, prin Crețianu, Ministrul Finanțelor, să participe la cumpărarea de întreprinderi evreiești, au refuzat. Legea comisarilor de românizare a rămas suspendată în aer, ca o clădire începută, dar neterminată.

S-a procedat tot atât de greșit și în ceea ce privește alegerea personalului destinat să devină comisari de românizare. Ceea ce prevăzusem când am cerut un control central, se întâmplase întocmai. S-au numit comisari de românizare fără sa se fi stabilit în prealabil criteriile după care trebuia să se facă aceste numiri. A fi cineva avocat, profesor, medic, funcționar superior, nu era o indicație suficientă că va fi și un bun administrator al unei întreprinderi. Trebuia și o oarecare rutină în materie economică, dublată de o corectitudine ireproșabilă, căci nu vor lipsi tentativele de corupție din partea evreilor.

Trebuie să precizez că numirea comisarilor de românizare era de resortul exclusiv al Ministerului Economiei Naționale. Toate numirile au fost făcute de Leon și de urmașul acestuia, Cancicov. Fapt ce se poate verifica din Monitorul Oficial și din gazetele timpului. Mișcarea legionară nici prin mine și nici prin Secretariat nu a avut o răspundere directa. N-am făcut decât o singură intervenție la Ministerul Economiei Naționale pentru a fi numit comisar de românizare profesorul Ion Vințan, la întreprinderea „Petroșani” de pe Valea Jiului, unde s-a descoperit că majoritatea capitalului era budapestan. Pentru acționarii de la Budapesta au fost uciși în 1929 muncitorii români!

Cum făcea numirile Ministrul Leon? După influențele ce se exercitau asupra lui, fără a cunoaște precis nici identitatea petiționarului și nici competența persoanelor numite. Au fost și legionari printre comisarii de românizare, dar au fost mai mulți dintre acei care au fost simpli simpatizanți sau prieteni, după cum au fost numiți și mulți care nu aveau nici o legătură cu mișcarea, prin jocul influentelor și intereselor. Legionarii, în orice caz, au constituit o minoritate.

Și atunci s-a creat o situație paradoxală. O lege care, după aparențe, în judecata publicului, ar fi fost impusă de mișcare, când în realitate nu ne aparținea, era aplicata de persoane străine de mișcare, de un ministru liberal, care nu făcea altceva decât să se supună influențelor ce se exercitau asupra lui, la ministerul său, de diverse grupe, între care nu lipseau nici legionarii.

Mai e o chestiune care trebuie lămurită și care, mai târziu, a devenit un cap de acuzare contra guvernării noastre. Comisarii de românizare erau plătiți de întreprinderile respective cu 50.000 lei lunar. Suma era mare dacă o comparai cu lefurile celor mai înalți funcționari. Un ministru pe vremea aceea nu avea mai mult decât 35.000 de lei. Dar 50.000 nu era exagerat, ținând seama de faptul că comisarii de românizare, deși numiți de Stat, erau funcționari particulari, aparțineau înaltului personal al întreprinderilor, iar marile întreprinderi ale țării, evreiești în special, plăteau directorilor și membrilor din consiliul de administrație sume fabuloase. Totuși, pentru a nu crea situații privilegiate în mișcare, am dat o circulară prin care stabileam că toți funcționarii publici sau privați, care își datorează situația noului regim, nu pot beneficia din salariul lor de o suma mai mare de 20.000 de lei. Restul trebuiau să-l verse în casieria mișcării.

Mișcarea legionară n-a avut nici un amestec în fixarea retribuției comisarilor de românizare. Tot Ministrul Leon este acela care a stabilit acest plafon. Probabil gândindu-se la ceea ce am spus mai înainte, că funcționarii întreprinderilor private beneficiază de alte norme de salarizare.

 

7. Exorbitante pretenții germane

Tot în această perioadă, prima jumătate a lunii Octombrie, s-au perindat în audiență pe la mine o mulțime de oameni de afaceri germani și emisari la diverse întreprinderi din Reich, care voiau să obțină concesiuni economice în România. Firește ca i-am primit cu toată bunăvoința, considerându-i și pe ei un fel de camarazi de ideologie. Dar când i-am ascultat și am auzit cu ce mandat vin, am rămas înmărmurit de enormitatea pretențiilor lor. Ei nu vroiau să colaboreze cu românii la refacerea economiei naționale, ci pur și simplu, profitând de noua conjunctură, să acapareze principalele izvoare de bogăție ale țării.

Ca să înțelegem cum de și-au îngăduit sa vina la mine cu astfel de propuneri, trebuie să cunoaștem mentalitatea de atunci a oamenilor de afaceri germani. Economia Reichului era stânjenită în acel moment de o serie de restricții impuse de necesitățile războiului. Nu putea nici exporta din cauza blocusului și nici nu găseau spațiu suficient de dezvoltare în Europa aflată sub dominația lor. Când România a trecut, după 6 Septembrie, de partea Puterilor Axei, întreprinderile particulare din Reich și-au îndreptat atenția spre țara noastră, considerând ca aici li se deschid debușeuri promițătoare. Nu era un teritoriu ocupat de Reich, cu economia devastată și aservit legilor războiului, ci o țară de economie liberă, unde puteau face investiții. România mai avea și avantajul că deținătorii de până atunci ai puterii economice, evreii, se pregăteau să abandoneze pozițiile lor din cauza regimului legionar. Acest fapt ar fi creat un gol economic în țara noastră, în care ar fi putut pătrunde germanii cu ușurință, înarmați cu experiența lor industriala și cu capitalurile lor.

De altă parte, în toamna anului 1940, Reichul se afla în culmea puterii lui militare și febra victoriilor îi cuprinse și pe oamenii de afaceri germani. Cine li s-ar fi putut împotrivi? Cu atât mai puțin mișcarea legionară, pe care o considerau un fel de anexă a național-socialismului. România li se deschidea ca o arie potențială de exploatare în Europa, unde întreprinderea privată putea să-și găsească compensații pentru pierderile suferite în alte părți.

În cursul conversațiilor avute cu acești reprezentanți ai diferitelor firme germane, am avut prilejul să ascult cele mai stranii și cele mai absurde proiecte de investiții germane în economia româneasca, care aveau și dezavantajul că nu se puteau realiza decât cu aprobarea și sprijinul Statului. Statul român, în concepția lor, trebuia să servească drept instrument de execuție al planurilor lor de acaparare a principalelor ramuri ale economiei naționale. Să înșir câteva din propunerile ce ni s-au făcut în aceste zile, de care îmi aduc aminte perfect de bine și pe care le expun fără cea mai mică exagerare:

– unii preopinenți mi-au cerut – de obicei veneau doi, trei – să se înființeze un monopol al grânelor, instituție singură îndreptățită să le cumpere de la producător și apoi să le comercializeze. Acest monopol să fie încredințat unui grup financiar german;

– alții mi-au propus să se acorde firmei ce-o reprezentau monopolul pescăriilor din Dunăre și Marea Neagră. Direcția Generală a Pescăriilor Statului trebuia să treacă atribuțiile ei noii societăți germane ce se va crea;

– o mare librărie de pe Calea Victoriei era râvnită de o firmă de aceeași specialitate ca să treacă în proprietatea ei:

– C.A.M. (Casa Autonomă a Monopolurilor) a trezit interesul unui grup care avea fabrici de țigări în Germania;

– o bătălie grea s-a dat în jurul petrolului, unde germanii nu se mulțumeau cu aprovizionările curente, ci vroiau să ajungă și în stăpânirea societăților petrolifere.

În privința monopolurilor pretinse de ei, le-am dat răspunsuri categorice: tot ce aparține patrimoniului național general, cum ar fi grâul, nu poate fi concesionat unor străini. Referitor la întreprinderile particulare ce-i interesau, am repetat declarația făcută în cazul Galeries LaFayette: să-și caute parteneri români cu care să intre în tovărășie și vor avea toate înlesnirile.

Trebuie să adaug că oamenii de afaceri germani care au invadat în această epoca România nu erau trimiși direcți ai guvernului de la Berlin. N-au apărut niciodată însoțiți de Neubacher sau cu vreo recomandare din partea acestuia. Erau reprezentanți la diverse întreprinderi particulare, care, din proprie inițiativă, își căutau norocul în România, unde li se deschisese pe neașteptate un câmp promițător de investiție. Ca urmare a acestei situații penibile, s-a cerut pe cale oficiala, chiar în timpul guvernării noastre, guvernului german, ca acesta să potolească excesele de zel ale negustorilor din Reich, ceea ce a avut un anumit efect.

Cum aproape toți emisarii care au luat contact cu mine s-au întors cu mâinile goale din România, s-au plâns cercurilor oficiale de la Berlin de „șovinismul” mișcării legionare, care se opune colaborării cu germanii, absurdelor lor pretenții, care, dacă ar fi acceptate, elementul românesc ar fi fost exclus în proporție de 100% din tranzacțiile cu evreii și sectoarele cele mai importante de producție ar fi trecut sub controlul german.

 

8. Magazinele evreilor

În timp ce achiziționarea marilor întreprinderi evreiești de către germani părea blocată prin legea comisarilor de românizare, cu toate defectele ei, s-a ivit o nouă problema în războiul economic triangular, care privea sutele de magazine aflate în posesia evreilor.

Urmând și la acest sector sfatul dat de Sinagogă, evreii i-au evitat pe români și au preferat să vândă germanilor prăvăliile lor. De astă dată erau mai puțin interesați germanii din Reich să cumpere micile întreprinderi comerciale ale evreilor, cât mai ales compatrioții noștri sași și șvabi. Minoritatea germană a intrat și ea în febra achizițiilor pentru a-și mări rețeaua comercială de care dispunea.

Veștile ce le primeam din Ardeal și Banat erau neliniștitoare. La Brașov, la Sibiu, la Timișoara, membri ai grupului etnic german acaparaseră sau erau pe punctul să intre în stăpânirea a numeroase bunuri evreiești, iar românii rămâneau eternii păcăliți ai tuturor schimbărilor politice. Prefecții din aceste regiuni au raportat ce se întâmplă în județele lor și chestiunea a ajuns să se discute în Consiliul de Miniștri, dar fără ca guvernul să ia vreo măsură. Situația a rămas în suspensie, până când într-o zi am fost chemat de Generalul Antonescu. Cu o față posomorâtă mi-a spus cât este de îngrijorat de acțiunea minorității germane. Domnule Sima, după rapoartele prefecților, sașii și șvabii cumpără pe capete case de comerț evreiești. Fenomenul a luat proporții îngrijorătoare. Ar trebui sa intervii D-ta, cu legionarii D-tale.

– Domnule General, mișcarea nu are fonduri decât acelea care se adună din cotizații și care sunt strict necesare pentru administrația ei. Legionari particulari, deținători de capitaluri, nu cunosc. Am avut până în primăvară anului 1938 un comerț înfloritor, pe care ni l-a suprimat Regele Carol, la instigația evreilor. Mai avem ceva sume strânse la „Ajutorul Legionar”, dar acestea nu pot fi utilizate decât pentru scopurile pentru care au fost adunate și anume pentru ajutorarea populației. Aici este nevoie de o acțiune de Stat. Vă rog să dispuneți să se deschidă credite românilor care vor să cumpere prăvălii evreiești, indiferent că sunt sau nu legionari.

– Domnule Sima, în acest moment nu pot să blochez sume mari de bani, pentru a crea acest fond. O voi face mai târziu. Până atunci ca o măsură provizorie, întreprindeți D-voastră ceva, cu mijloacele ce le aveți.

– Domnule General, singurii bani de care dispunem sunt cei dați de D-voastră mișcării de la Straja Tării, vreo 60-70 de milioane. Dar acești bani sunt destinați educației tineretului. Ar fi o deturnare de fonduri. Dar dacă D-voastră ne dați dezlegare, am putea face ceva cu ei, că o măsura provizorie.

– Bine, Domnule Sima, folosește acest fond până ce Statul va interveni cu mijloacele lui...

Așa s-a făcut că, în urma acestei convorbiri cu Șeful Statului și bazându-mă pe cuvântul lui, am utilizat fondul rămas de la Straja Țării, pentru a-i ajuta pe românii dornici să se angajeze în comerț, luând locul evreilor în magazinele pe care aceștia le ofereau spre vânzare.

Fondul Straja Țării era administrat de „Patrimoniul Legionar”, instituție nou creată, sub conducerea inginerului Nicolae Horodniceanu. Șef al investițiilor acestui fond și ajutor al lui Horodniceanu a fost inginerul Duiliu Sfințescu, un element priceput în materie, care a realizat o serie de operații bancare și comerciale excelente, în perfectă ordine și fără a fi bruscați posesorii evrei.

Cum procedam? Pe baza cererilor primite de la organizațiile noastre din provincie, dădeam dispoziții lui Horodniceanu să deblocheze cutare sau cutare sumă în beneficiul acestor organizații. Se transferau sumele în mod global, în cutare sau cutare punct al țării, 5, 10, 15 sau chiar 20 de milioane de lei, iar repartiția fondului – diverșilor aspiranți la prăvăliile evreiești se făcea sub supravegherea șefilor locali. Bineînțeles că existau români mai înstăriți și nu aveau nevoie decât de un împrumut suplimentar. Așa se explică faptul că s-a putut face față nevoilor imediate cu atât de puțini bani. Existau și resurse locale, iar fondul de la Centru servea ca un fel de credit bancar. Cea mai mare parte a fondului a mers în Ardeal și Banat, pentru că acolo se dădea bătălia cu concurența germană. Inginerul Sfințescu nu se ocupa de micul comerț, ci numai de acele transferuri de proprietate care reprezentau un oarecare volum.

Firește că ar fi fost mai potrivit să se centralizeze operațiile la București, unde să se examineze fiecare caz în parte, dar timpul nu permitea crearea unei filiere de control a investițiilor și rentabilității lor.

Mai trebuie observat că nu mișcarea era cea care achiziționa aceste magazine, pe numele ei, ci persoane particulare, cu ajutor bănesc de la mișcare. Acești particulari puteau fi legionari, dar tot așa de bine putea fi orice român apt pentru comerț și cunoscut de organizație ca om corect. Desfacerea de prăvălii evreiești era foarte mare în acea vreme, în luna Octombrie, și românii căutau și ei să pună mâna pe ceva, în cadrul modestelor lor posibilități.

De îndată ce prăvăliile achiziționate de la evrei ar fi întrat sub conducerea românească, proprietarii lor români trebuiau să restituie progresiv sumele împrumutate, pentru a fi recuperate de Patrimoniul Legionar. Mai târziu am dat o circulară prin care stabileam că 40 la sută din câștigul magazinelor cumpărate cu ajutorul financiar al mișcării trebuia vărsat în casa mișcării.

Cum era de prevăzut, fondul rămas de la Straja Țării s-a epuizat repede. Cererile de capitaluri erau tot mai mari. I-am comunicat Generalului situația. Atunci Colonelul Dragomir, Ministrul Coordonării Economice, a venit cu ideea ca pentru alimentarea fondului destinat cumpărării de prăvălii evreiești, să se treacă în patrimoniul mișcării toate sumele provenite din diferența de preț a grâului. Tocmai în acel timp se ridicase prețul vagonului de grâu de la 70.000 la 85.000 lei. Toți angrosiștii de grâu trebuiau sa plătească Statului diferența de preț a cantităților avute în depozit. Generalul a aprobat proiectul și imediat s-a întocmit și semnat un Jurnal al Consiliului de Miniștri prin care se autoriza transferarea acestei sume în patrimoniului mișcării.

Jurnalul Consiliului de Miniștri a apărut în Monitorul Oficial din 22 Noiembrie 1940:

”Printr-un Jurnal al Consiliului de Miniștri, întocmit de Dl. Ministru Nicolae Dragomir, s-a decis ca fondurile rezultate din diferențele de preț prevăzute de articole 8 și 9 din decretul-lege Nr. 2393 din 1940 vor fi puse la dispoziția administrației Patrimoniului Mișcării Legionare, pe măsura încasărilor efectuate, în conformitate cu dispozițiile art. 9 din sus-numitul decret-lege, urmând a fi utilizate pentru lucrări de utilitate socială”.

Expunerea de motive

”D.N. Dragomir, ministrul coordonării, a prezentat Consiliului de Miniștri acest jurnal, cu următoarea expunere de motive:

Mișcarea legionară a luat inițiativa unor importante lucrări de utilitate socială. În împrejurările de azi, aceasta binevenită inițiativă caută să fie sprijinită pe toate căile.

Mijloacele obținute prin contribuție publică fiind în mod evident insuficiente, ar fi nimerit ca Statul să intervină în sprijinul acestei acțiuni.

În acest scop s-ar putea destina fondul rezultat din diferențele de preț stabilite prin decretul-lege Nr. 2393 din 1940, a cărei destinație urmează a fi dată de guvern”.

Din motive lesne de înțeles, Jurnalul nu pomenește de folosirea acestor sume pentru achiziții de bunuri evreiești, dar destinația acestor bani a fost cea stabilita în Consiliul de Miniștri, când s-a semnat acest Jurnal.

Sumele obținute din diferența de preț a grâului au făcut în total alte 70 de milioane de lei și au fost repartizate organizațiilor provinciale, precumpănitor în Ardeal și Banat.

Abia târziu de tot, în luna Decembrie, Banca Naționala a deschis un credit de 300 de milioane de lei, pentru ajutorarea negustorilor români. Acest credit a fost utilizat în primul rând la întărirea comerțului românesc din Capitală, care se găsea în stare falimentară la venirea noastră și nu mai putea face față concurenței evreiești.

În aceste condiții minore am dat bătălia comerțului românesc sub regimul național-legionar. Generalul Antonescu ne-a trimis să luptăm pe frontul economic fără arme și fără muniție suficientă, ca soldații români în primul război mondial.

Repet că mișcarea legionara nu avea nici un interes în acel moment să-și angajeze forțele în sectorul economic. La momentul oportun, am fi reluat bătălia comerțului legionar după principiile fixate de Căpitan și cu experiența achiziționată atunci. Succesul întreprinderilor ce le-am creat, de orice natura ar fi fost ele, era asigurat de la început prin enorma masă a cumpărătorilor de care dispuneam. Cu o jumătate de milion de legionari și cu milioane de simpatizanți, nimeni n-ar fi putut rezista concurenței legionare.

Pentru a preîntâmpina abuzuri, ca persoane care au achiziționat bunuri evreiești cu titlul particular sa le numeasc㠄legionare”, în 16 Noiembrie am dat o circulară prin care interziceam utilizarea numelui Legiunii fără de aprobarea mea directă:

„Nu se poate utiliza numele Mișcării Legionare în comerț sau industrie fără de aprobare prealabilă.

Nimeni nu are dreptul să utilizeze numele Mișcării Legionare în întreprinderi de comerț sau industrie, fără aprobarea mea directă.

Calitatea de legionar nu-i acordă dreptul nimănui să-și intituleze întreprinderea care-i aparține cu titlul particular drept legionară.

Nici o organizație din Capitală sau provincie nu are dreptul să înceapă vreo acțiune în comerț sau industrie, fără aprobarea mea prealabilă.

Organizațiile care au început până acum asemenea întreprinderi vor raporta imediat situația exactă și vor cere aprobarea”.

București, 16 Noiembrie 1940

HORIA SIMA

Mai târziu, chiar Conducătorul Statului, din această luptă dezinteresată, care s-a dat sub patronajul său, ne-a făcut un cap de acuzație, susținând că ne-am fi repezit la prăvăliile jidovești, ca o bandă de tâlhari, luându-le sub amenințare, pe prețuri mult inferioare valorii lor. Cartea Pe Marginea Prăpastiei sau alte cărți care s-au inspirat din ea, sunt pline de defăimări și neadevăruri. Autorii acestor cărți uită sau nu vor să ia act de un lucru: evreii erau în panică în timpul guvernării noastre și, sub imperiul panicii, căutau să vândă cat mai repede bunurile ce le aveau. Nu puteau tine la preț. Era logic ca întreprinderile lor să se vândă sub prețul lor real. Efectul psihologic – e un fenomen cunoscut de când lumea – influențează asupra prețului. Aceasta acuzație cade de la sine.

Marea majoritate a întreprinderilor și magazinelor evreiești achiziționate în timpul guvernării noastre au fost cumpărate în condiții corecte, prin bună învoire și prin încheiere de acte. Abia din a doua jumătate a lunii Decembrie s-au produs incidente regretabile. Au fost cazuri de prăvălii luate sub presiune de câtre elemente iresponsabile. Aceasta se datorează stării de nervozitate generală care domnea pe atunci în țară. Se multiplicau semnele ca Antonescu pregătește ceva contra Legiunii. Trebuie apoi avut în vedere că aceste fenomene de dezordine și anarhie sunt caracteristice oricărei revoluții și trebuie să treacă oarecare timp până ce valurile ei se integrează în Stat.

După 23 Ianuarie 1941, evreii au declarat în bloc că toate prăvăliile vândute de ei au fost luate de legionari sub amenințare. Era suficientă o declarație în acest sens ca să li se restituie bunurile. În modul acesta, lotul majoritar al întreprinderilor evreiești, achiziționate în condiții legale, a fost trecut în lotul minoritar, al magazinelor obținute în anumite localități prin presiuni. Generalul Antonescu, deși cunoștea realitatea, deși știa că bătălia economică pentru românizarea bunurilor evreiești s-a dat sub conducerea lui, a preferat să tacă și chiar să-și însușească aceasta acuzație, pentru a se elibera nu numai de orice răspundere, dar și pentru a face atât pe placul evreilor cât și al germanilor.

 

9. Un schimb de scrisori cu Generalul

Știrile care veneau din sectorul economic erau din ce în ce mai rele. Începeau să lipsească de pe piață articole de prima necesitate. Recolta fusese slabă și se luaseră măsuri pentru limitarea consumului de pâine. Prețurile urcau îngrijorător din cauza speculanților care își făceau apariția în astfel de momente.

Mai erau alte simptome, tot atât de neliniștitoare. Atât evreii cât și oamenii de afaceri ai vechilor partide sabotau refacerea țării, pentru a pune regimul în dificultate. De altă parte, măsurile luate de General și de Leon pentru a împiedica o noua înstrăinare a bunurilor țării erau insuficiente. Începuse numirea comisarilor de. românizare, dar ce urma după aceea? Nimeni nu știa. Comisarii de românizare trebuiau înzestrați cu mijloacele necesare ca să-și poată îndeplini mandatul. Ei reprezentau o funcție provizorie, care nu se putea eterniza. Chestiunea evreiască trebuia tratată nu cu mijloacele primitive ale comisarilor de românizare, ci în cadrul unui plan care să fixeze etapele și limitele rezolvării ei. Guvernul nu-si fixase poziția nici față de asaltul întreprinzătorilor germani de a acapara cât mai multe bunuri evreiești, profitând de conjunctura creată de răsturnarea regimului carlist.

În alți termeni, lipsea o politică economică. Nu știam unde mergem. Nu se definise nimic precis în orientarea economică a țării. Problemele se rezolvau de la caz la caz, dar fără să existe o îndrumare generala. Deși mișcarea nu avea conducerea directă a economiei naționale, totuși fiind co-răspunzătoare la guvernare, am crezut de datoria mea să atrag atenția Generalului asupra lipsei de coerență și unitate în acest sector. Plecăm de la ideea că Statul trebuie să intervină într-o formă globală în economie, armonizând toate forțele productive. Aveam nevoie de un plan economic, așa cum se procedase în Italia și Germania, cu rezultate spectaculare. Aveam nevoie de un plan economic, care să îmbrățișeze în egală măsură atât industria cât și agricultura, atât comerțul cât și schimburile cu străinătatea.

Mă gândeam și la eventualitatea că România ar putea participa la război. Cu atât mai mult trebuia să ne organizăm resursele economice, pentru a nu suferi lipsuri în interior și pentru ca armata de pe front să fie hrănită și echipată. Discuții parțiale pe această temă am avut cu Generalul, dar fără rezultat. Anomalia în care naviga Statul Național-Legionar era următoarea: continuam să ne orientăm după vechiul șablon liberal incompatibil cu vremurile pe care le trăiam atât pe plan european cât și pe plan intern. Pentru a nu mai exista nici un dubiu asupra concepției legionare în materie economică, i-am trimis Generalului o scurtă scrisoare, în care îi expuneam punctul nostru de vedere în organizarea economică a țării:

Domnule General,

„Știrile care îmi parvin din domeniul economic sunt tot mai alarmante. Lipsă de coeziune și unitate.

Până când nu va exista un comandament unic în domeniul economic, până atunci lucrurile se vor înrăutăți până la faliment. E o criza care se apropie zi de zi.

Explicația: un regim legionar nu poate să dăinuiască cu o structură economică liberală. Aici e dificultatea: două concepții, două lumi care se lovesc.

Accentul trebuie să cada pe elementul politic și în economie, așa cum a fost și în Italia și în Germania.

Trebuie oameni de suflet, dublați de tehnicieni. Tehnicianul singur și cu judecata economica a veacului trecut ne duce la râpă.

Adaptarea la noua structura a Statului trebuie să se facă repede și energic. Orice zi de întârziere este fatală. E trist că orice vă semnalez în acest domeniu, priviți cu oarecare neîncredere. Cei din lumea veche chiar dacă sunt sinceri nu pot să facă binele, pentru că nu știu să gândească în spiritul economiei dirijate de Stat.

Aici e centrul nevralgic al problemei și nicăieri în altă parte.

Cu aceleași sentimente de devotament, 16 Octombrie 1940”.

HORIA SIMA

Cititorul poate să-și dea seama că eu puneam în aceasta scrisoare o problemă generală, care privea structura economică a Noii Românii. Care e politica Statului Național-Legionar în economie, cum proiectam să se desfășoare ansamblul producției naționale? Nu se poate guverna pe două linii: în politică să proclamăm Statul Național-Legionar, iar în economie să cârpim „pe ici, pe colo, prin părțile esențiale”, după nemuritoarea formulă a lui Caragiale, vechea economie.

Am vorbit în această scrisoare de „economia dirijată”, pentru că aceasta era expresia la modă pe atunci, împrumutată din limbajul Statelor revoluțiilor naționale, economie aplicată cu succes atât în Germania cât și în Italia, economie bazată în primul rând pe capacitatea de muncă și creație a întregului popor. Economie dirijată presupune însă că factorul politic al Statului dirijează procesul, chiar dacă oamenii de specialitate, străini de mișcare, aplică în concret normele economice fixate de guvern. Esențial era, deci, să se schimbe concepția economică, să se treacă de la liberalism, incapabil să organizeze forțele productive ale țării după dezastrul suferit, la un program coerent și unitar, De altminteri, însuși Generalul, chiar înainte de formarea guvernului cu legionarii, dăduse directive ministerului Economiei Naționale să se introducă raționalizarea riguroasă a consumului de pâine, de carne, a uleiului și a săpunurilor, iar paralel să se fixeze preturi mici și durabile la mărfurile de tip popular, pentru a menține puterea de cumpărare a claselor de jos. Era un început de gândire dirijată în economie, ceea ce m-a încurajat să-i pun problema într-o formă plenară.

Firește, am exagerat în scrisoare vorbind de un faliment apropiat dacă nu se iau măsurile preconizate de mine, dacă nu se întocmește un plan și nu se aplică principiile economiei dirijate. Târâș-grăpiș, economia putea să meargă înainte și după vechiul calapod, dar în detrimentul maselor populare, cu prețul jecmănirii micilor slujbași, a țăranilor și muncitorilor. Economia a mers în acest stil și după îndepărtarea noastră de la putere. Intrând România în război, piața n-a suferit, dar nu în urma unor măsuri înțelepte de guvernare, ci pentru că recolta anului 1941 a fost excelentă, grație efortului legionar, și pentru că lipsurile ce s-au ivit au putut fi compensate cu producția din Basarabia și Transnistria. La București și în marile orașe se observa chiar un oarecare belșug. Trăiau bine cei ce aveau câștiguri mai bune, dar acest tablou confortabil era plătit cu sărăcia cronică a milioane de suflete, care, în afară de tributul de sânge de pe front, trebuiau să sufere și vexațiunile continue ale unui aparat de Stat corupt până în măduva oaselor. De la mare la mic, de la ministru la ultimul jandarm, toți își creau situații din exploatarea mizeriei unui întreg popor.

La această scrisoare, în care eu atacam o problema de principiu, Generalul Antonescu mi-a răspuns într-o forma neașteptat de dură și fără nici o legătură cu tema tratată de mine. Citind răspunsul Generalului, oricine își poate da seama de diferența de ton, concepție și intenții.

Domnule Sima,

„Am primit scrisoarea D-voastră prin care mă avertizați că vom merge la „faliment”, deoarece am pus la conducerea economică persoane care reprezintă corupția liberală, atrăgându-mi atenția c㠄criza se apropie din zi în zi”, fiindcă nu am pus „accentul pe elementul politic”, cum s-a făcut în Italia și Germania.

Spre uimirea și mâhnirea mea, D-voastră îmi spuneți, cu o brutalitate pe care, dacă o merit în formă și fond, o las să o judece și alții ca „este trist că orice îmi semnalați în acest domeniu, privesc cu o oarecare neîncredere”.

Personal însă nu cred că în acest gingaș capitol și vast domeniu, al economiei, trebuie să primim elemente care nu au fost verificate.

D-voastră ați vrut să mi-l impuneți, printre alții, pe Dl. Manoilescu. V-am spus și nu mai revin, de ce, cu regret, nu am putut da curs acestei dorințe.

Mă supun și în aceasta privință la judecata tuturor.

Fiindcă, fără să vă dați osteneala să vă sprijiniți pe fapte concrete, după cum ar fi corect, îmi aruncați, cu atâta severitate și ușurință, în față, răspunderea politică a „falimentului economic”, pe care afirmați că-l provoc, sunt dator, nu să mă apăr și să pun lucrurile la locul lor.

Nu știu dacă în Italia și Germania s-a făcut astfel. Informațiile mele sunt cu totul altele. Atât revoluția fascistă, cât și cea național-socialistă, nu numai că nu au dărâmat, ci s-au sprijinit pe economia burgheza. Eu nu pot dărâma și economia evreiască și pe cea liberală în același timp, fiindcă această economie este a burgheziei românești .

”Falimentul”, Domnule Sima va veni, dar nu din cauza nepriceperii sau relei credințe a Generalului Antonescu, ci din cauza faptului că și în administrație și în economie am introdus, la cererea d-tale, elemente care fac ceea ce zilnic semnalează și Siguranța și strigatele de alarma care ne vin din toate părțile.

Doriți dovezi? Le aveți în rapoartele serviciilor de informare ale Statului care zilnic semnalează ceea ce se petrece în țară din cauza nemulțumirilor din ce în ce mai crescânde, provocate nu de greșelile Generalului Antonescu, nici de reaua lui credință fată de idealurile legionare, nici de elementele pe care le-a introdus în guvernul său, ca elemente cu experiență și ponderatoare.

Când ajungeți la astfel de acuzații grave, este necesar să aprofundați mai bine lucrurile.

Sunt patruzeci de ani, Domnule Sima, de când – întemeiat pe cariera mea militar㠖 mi-am dat seama că rostul unui adevărat român este nu de a-și crea o situație personală, ci de a lupta, pentru ca întreaga națiune să nu se rezeme decât pe caractere, pe competență și pe valori de muncă, iar Statul să nu fie condus decât cu autoritate și prestigiu.

După o trudă plina de jertfe și chiar de umilințe pentru îndeplinirea acestui țel, am izbutit sa creez în jurul neamului meu o atmosferă de încredere.

N-o spun cu un titlu de închipuire, ci pentru că eu însumi consider această favoare drept o grea servitute a vieții.

Când la începutul lunii Septembrie am luat, tot prin luptă, răspunderea unei lovituri de Stat, a unei Domnii și a creării unui nou regim, opinia publică sănătoasa și masele legionare m-au întovărășit, cu încrederea lor, sprijinindu-se, pe acest trecut.

De atunci, zilele și nopțile mele le-am închinat strădaniei de a salva Statul.

Din primul ceas, am solidarizat la aceasta acțiune cu tineretul legionar, socotind că România Mare trebuie zidită în primul rând pe aportul curat și dinamic al Mișcării Legionare.

De aceea am declarat Statul Național-Legionar.

Și cu toate că aveam în acel moment la dispoziția mea alte personalități și forțe politice, am preferat să pornesc la drum cu Legionarii și câțiva specialiști aleși în afară de orice contingență politică, pentru că vroiam să-mi asigur o echipă de guvernare omogenă și unitară, ca să pot salva Statul.

Am întins, astfel, încrederea de care mă bucuram personal, asupra întregii echipe de guvernare.

Țara ne-a dat sprijinul și încrederea, lăsându-ne să lucrăm.

V-am sprijinit pătrunderea elementelor legionare în toate posturile administrative și am lăsat Mișcării Legionare toată libertatea de acțiune, în convingerea că, purtată de entuziasm, dar și de sentimentul răspunderii și al ordinii, mă va ajuta la construcția Statului.

Drept orice, D-voastră găsiți că trebuie să-mi faceți lecții de conducere și organizare și mă faceți răspunzător de ce se va întâmpla în ordinea economică, deși ați fost în fiecare zi alături de mine și ați văzut toate măsurile ce le-am luat și zbuciumul ce-l pun ca totul să fie executat.

Ordinea economica este frământată, Domnule Sima, pentru alte motive.

Statul este dezmembrat și secătuit. Neajunsurile evacuării nepregătite și dezastruoase, a unei treimi din teritoriu, reducerea încasărilor, povara refugiaților evacuați, dezordinea provocată de predecesori, încurcăturile care decurg din concesiile nechibzuite și dureroase, care apasă economicul, pe care le-au făcut alții etc., toate acestea reunite într-un an economic slab, ar fi constituit în împrejurări normale, cauzele unei grave crize. Azi când aceste împrejurări s-au îmbinat cu o schimbare radicală a regimului politic și reformele severe pentru însănătoșirea vieții publice, criza economică a căpătat un cuprins mai grav.

Eforturile ce se fac pentru îndreptare sunt lovite și de sabotajul unora și de inerția și nepriceperea altora, dar și de atitudinea unora din elementele introduse de guvernarea noastră, la recomandarea D-tale, în economia națională.

Vreți, Domnule Sima, cazuri concrete? Vi le voi da!

Ele sunt numeroase. Multe mi-au fost semnalate chiar de unele elemente serioase ale D-tale, care sunt foarte alarmate de ceea se întâmplă și ce ne așteaptă dacă continuăm sistemul.

Nu dărâmând, nu lovind în fiecare zi, nu blocând prin măsuri ușuratice activitatea economica a întreprinderilor dărâmate, nu așa se reface ordinea economica. Cu atât mai mult cu cât această ordine este legată pe planul internațional de alte elemente, pe care eu trebuie să le țin în seama și să le organizez colaborarea cu noi, pentru ca să măresc interesul lor politic pentru Țara noastră, și deci să asigur și sprijinul lor.

Astfel fiind și judecând cu calm, cred că în altă parte trebuiesc văzute cauzele și mijloacele.

Rezistența unora, neîncrederea multora și insuficiența elementelor recomandate de D-ta.

Rezistența, nedreaptă și nepatriotică a unora, o putem combate prin pedepsirea sabotajului. Și știți măsurile ce le-am luat în aceasta privință.

Dar neîncrederea multora nu poate fi combătuta numai prin represiune.

V-am atras atenția că în Țară cresc nemulțumirile în privința regimului. Că în fiecare zi, de la poliția numită chiar de D-voastră, primesc informații de starea de nemulțumire provocată în Țară de prea desele incidente.

Până și în armată, care mi-a dat toată încrederea ei – care mi-e scump㠖 și pentru care am făcut și fac zilnic eforturi de îndreptare și de ridicare, până și aici se prinde neîncrederea și cresc nemulțumirile pentru că legionarii cred că pot aresta și maltrata ofițerii.

Este ultima cauză care agravează criza și îi pregătește „falimentul”.

Percheziții nedrepte, arestări insultătoare în contra ofițerilor, străini de orice acțiune politica, confiscări de bunuri sau îndemnuri la dezordine, ca acel al Bunei Vestiri, iată ce mărește neîncrederea.

Izgonirea brutală din unele servicii și întreprinderi a unora, fiindcă nu au fost legionari, și imposibilitatea în care sunt puse elemente curate și întregi, de a ne ajuta, iată ce se adaugă la aceasta neîncredere.

O seamă de experiențe ușuratice, de măsuri de blocare luate de comisari ai D-voastră la întreprinderi; imprudente gesturi, greșeli ale D-lui Ministru de Externe, care, împreună cu actul neuman de brutalitate și nelegal comis în contra unor supuși străini la Ploiești, au creat conflicte internaționale, care pot expune Țara chiar la un conflict armat.

Zilnic îmi pierd câteva ceasuri, din timpul meu, atât de scurt pentru o muncă creatoare, cu aplanarea incidentelor și pe plan intern și pe plan extern.

În fiecare zi aflu de un nou incident, descopăr un nou act de provocare, o nouă dezordine.

Dacă continuăm așa, Domnule Sima, nu numai ordinea economică, dar tot Regimul Legionar și Guvernul și Țara se vor prăbuși.

În loc de a sprijini efortul pe care îl fac, îmi trimiteți scrisori prin care îmi aruncați – sunt mâhnit să vă repet – răspunderi pe care, cred, nu le am.

Domnule Sima, pentru ultima oară vă spun, de astă dată în scris, fiindcă m-ați provocat.

În primul rând să ieșim din vag.

Citați-mi cazuri și greșeli concrete ale miniștrilor economiei și vă voi răspunde. Eu sunt gata să vă dau toate problemele pentru care Generalul Antonescu devine impopular și regimul economic se agravează. La ele adaug informațiile Serviciului Secret, care arată că criza și neîncrederea vin de la forțele unor legionari nepregătiți și, mai ales dezorientați.

Astfel nu mai merge.

Având răspunderea totală, în fata Țării, a conștiinței mele, și a Istoriei, eu trebuie să am întreaga libertate de conducere. Numai astfel, pot da regimului Național-Legionar toată forța întregii Națiuni, toată încrederea tuturor valorilor Neamului.

Plângeri zilnice din țara, datorită unor acte de dezordine, frământări secrete de grup și chestiuni personale, intrigi nepotrivite și diversiuni de scrisori, fără dovezi, atunci când v-am dat fapte – numai fapte precise – acestea nu mai pot continua.

Eu nu vreau să repet păcatul și nepriceperea celor ce m-au precedat.

Am făcut Actul de la 6 Septembrie ca să salvez Statul de la prăbușire, ca să-l scap de anarhie sau de ocupație străină. Am făcut aceasta ca o concluzie a trecutului meu de ostaș și de român. Am făcut-o ca să apăr Țara, nu să o prăbușesc.

Eu nu pot să-mi leg numele pe care l-am întemeiat, în patruzeci de ani de muncă, pe ordine de răspundere, de o prăbușire provocată chiar și dintr-un sincer entuziasm.

Așadar, vă rog să alegeți:

Sau vă luați singur răspunderea în fata Țării și a Istoriei, și conduceți Țara după conștiința și priceperea D-voastră;

Sau îmi dați toată libertatea și toata autoritatea în conducerea Țării, alegerea oamenilor și perimarea tuturor greșelilor și tuturor dezordinilor.

Eu îmi iau răspunderea să ridic un regim dacă sunt ascultat; nu pot însă consimți să fiu prizonierul lui și să mă prăbușesc cu el, dacă nu mă urmează.

Știți că nu am oameni de căpătuit. Accept orice sugestii de persoane. Trebuie să am libertatea, fără a fi mereu suspectat în a le numi și înlocui când se vor dovedi a nu fi la înălțime, cu pricepere și ordine.

La fel am cerut și pentru conducerea Armatei în 1934 și în 1938. Nu am fost ascultat și rezultatul se simte.

Convocați-vă prietenii și hotărâți! Cu două capete nu se poate duce un corp decât la dezastru.

Aștept răspunsul D-voastră și vă rog să nu întârzie, fiindcă nu pot paraliza conducerea Statului de aceste neînțelegeri și a-l expune la ocupare străină, în caz când ele se vor agrava.

Fiți sigur însă că Generalul Antonescu nu are nevoie de depline puteri și de deplină libertate în conducere și acțiune pentru a favoriza elemente plutocratice și a sugruma Mișcarea Legionară, ci, din, contră, pentru a folosi și a o ridica pe culmile pe care dorește sincer să o vadă urcând.

Pentru aceasta am nevoie de autoritate.

Imixtiunea tuturor în numiri și conducere nu poate duce decât la dezastru.

21 Oct. 1940.

General Ion ANTONESCU

P.S. Vă restitui scrisoarea și vă rog să vă judecați singur, legionărește, și să apreciați dacă Generalul Antonescu, după ce a făcut pentru Țară și pentru noi, merită să fie astfel maltratat”.

Răspunsul Generalului, în afară de faptul că nu examina problema pusă de mine, este un monument de ipocrizie și cinism. În loc de a răspunde întrebărilor mele, deviază de la subiect, utilizează un sofism bine cunoscut și în final face responsabila mișcarea de criza economică. Merită să-i acordam un spațiu mai larg:

1. Generalul se considera bruscat, maltratat, ofensat. Nici prin gând nu mi-a trecut să-i fac vreun reproș Generalului. Am semnalat o stare de fapt și m-am referit la o chestiune de principiu, un fel de a concepe economia țării, care privea Statul și guvernarea noastră comună și nicidecum persoana Generalului. Conducătorul Statului interpreta intervenția mea ca o acuzație personală, ca o încercare de a-l face răspunzător de criza economică, o necuviinț㠄de a-i da lecții de conducere și organizare”. Cu aceasta mentalitate atotștiutoare, cu această distanță olimpică de toți colaboratorii lui, nu se putea discuta nimic cu el, nu se mai putea trata nici o problemă. Punctul de vedere al mișcării nu putea coincide întotdeauna cu al lui și era normal să avem poziții diferite. Atunci, ori de câte ori se ivea o divergență de opinii, însemna că-i aducem o ofensă personală? Se pot ivi discuții contradictorii, și la urmă, ca rezultat al lor, să se ajungă la o concluzie comună.

2. Generalul făcea o regretabilă sau voită confuzie între economia „liberal㔠din România, adică acea parte a economiei românești care se afla în mâinile burgheziei partidului liberal (circa 30 la sută, căci restul era stăpânit de evrei) și economia liberală ca sistem, ca principiu, economia de tip capitalist, așa cum s-a dezvoltat ea în Occident și o găsim descrisă în orice tratat de economie. Eu mă refeream la concepția economică, bazata pe liberalismul clasic, și nu la posesiile partidului liberal. Niciodată nu m-am gândit să-i deposedez pe liberali de avuțiile lor. Dimpotrivă, îi consideram aliați împotriva evreilor.

3. Nu m-am referit în scrisoarea mea la titularul Departamentului Economiei Naționale, Profesorul Leon, și nicăieri nu se găsește în scrisoarea mea expresia „corupția liberala”. Este o pură invenție a Generalului. Nu era vorba nici de persoane și nici de liberali, ca deținători ai capitalului românesc, ci ceream un anumit patronaj al Statului, chemat să dirijeze activitatea economică a țării în împrejurările grele pe care le trăiam. Dar a dirija, nu înseamnă a se substitui legitimilor proprietari ai mijloacelor de producție. Nu propuneam schimbarea stăpânilor, ci un sistem eficace de coordonare a întregii vieți economice a națiunii. Capitalul și întreprinderile continuau să rămână în mâna particularilor și se schimba numai perspectiva sau contextul în care ele lucrau. Într-o economie dirijată primează binele comun și nu interesul devorant al fiecăruia. Plan, organizare, integrarea tuturor activităților economice într-un angrenaj general, care să garanteze maximum de bunăstare întregului popor.

4. Îl propusesem pe Profesorul Mihail Manoilescu la conducerea Economiei Naționale, înainte de a fi numit Leon, pentru că era cel mai mare economist al țării, cu un renume bine stabilit peste hotare, cu lucrări care până astăzi sunt citate ca texte clasice ale gândirii economice contemporane. Manoilescu nu era agreat de cercurile liberale și așa se explică și aversiunea lui Antonescu, deoarece se ciocnise cu liberalii în doua rânduri, în cursul carierei lui politice: în 1926, în timpul guvernării Generalului Averescu, și în 1931-1932, în timpul guvernării Iorga-Argetoianu.

5. Nici în Italia și nici în Germania nu se desființase economia privată. Capitalurile au rămas în mâna marii burghezii, dar s-a realizat altceva: o subordonare a intereselor particulare intereselor supreme ale Statului. Toate întreprinderile lucrau în ritmul și cu restricțiile impuse de Stat, pentru a face față boicotului extern cât și necesităților războiului. Eu mă refeream la această convergență a tuturor eforturilor unei națiuni, de la întreprinzător la muncitor, pentru a asigura o economie viabilă. Răspunsul Generalului, în toată scrisoarea lui, cădea în afara problemei. În vremuri de criză, ca acelea pe care le trăiam atunci, Statul nu putea lua o postură neutrală.

6. Pentru a se apăra de „gravele acuzații”, pe care eu niciodată nu i le-am adus, Generalul face o incursiune în trecutul său, arătând ce-a făcut el pentru țară și ce răspunderi uriașe apasă pe umerii lui. Toată aceasta perorație nu-și avea locul, era în afară de subiect, pentru că eu niciodată nu i-am contestat meritele lui pentru patrie.

7. „El ne-a adus la putere”. Și noi cât de ingrat ne purtăm cu el! Reaua credință este evidentă. Generalul își aroga toate meritele acțiunii de la 6 Septembrie și ignora aportul de sacrificii al mișcării, fără de care n-ar fi existat nici 6 Septembrie și nici el Conducător al Statului. Mai afirmă că avea la dispoziție și alte forțe politice cu care să formeze guvernul, ceea ce este totalmente fals. Nici la 6 Septembrie, nici la 14 Septembrie și nici în momentul în care scria această scrisoare nu existau în țară alte forțe politice capabile să-și asume răspunderea situației. Vechile partide erau mult mai slabe decât mișcarea și inoportune pentru a întra în guvern în acel moment de politică externa, când ne orientam spre Axă.

8. Răspunderea crizei o azvârle asupra mișcării. Deși în scrisoarea mea nu se găsea nici o intenție de a-l învinui pe General de criză, el se apără de această ofensă inexistentă, atacându-ne.

Generalul enumeră o serie de cauze obiective și reale pentru explicarea crizei: pierderea unei treimi din teritoriul țării, reducerea încasărilor, povara refugiaților etc. Dar adaugă și un alt factor al crizei, care i se părea cel mai important, dezordinea provocată în economie de legionari:

”Falimentul va veni... din cauza faptului că și în administrație și în economie am introdus, la cererea D-tale, elemente care fac ceea ce zilnic semnalează și Siguranța și strigătele de alarmă care ne vin din toate părțile.

Izgonirea brutală din unele servicii și întreprinderi a unora, fiindcă nu au fost legionari, și imposibilitatea în care sunt puse elemente curate și întregi de a ne ajuta, iată ce se adaugă la această neîncredere.

O seamă de experiențe ușuratice, de măsuri de blocare luate de comisari ai D-voastră la întreprinderi „.

Acuzațiile Generalului erau nedrepte până la absurd, din următoarele motive:

– mai întâi, în economia națională, noi nu dețineam decât un loc foarte mic. Toți miniștrii au fost recrutați din afara Legiunii, iar marea majoritate a funcționarilor superiori care conduceau ministerele economice aparțineau tot cadrelor vechi;

– cât privește comisarii de românizare, la care se referă Generalul, că ar fi principalii provocatori ai crizei, nu ne aparțin. Nici legea și nici numirile ce s-au făcut în virtutea ei;

– în sfârșit, era prea devreme ca să se constate dac㠄elementele legionare” care au întrat în economie erau pregătite sau nu. Scrisoarea Generalului poartă data de 21 Octombrie. Numirile erau în curs. Oricine se poate convinge citind presa timpului. În 25 Octombrie, ziarul Buna Vestire „publică o listă numeroasa” de comisari de românizare numiți de Ministrul Leon, nume ce-mi sunt în marea majoritate, complet necunoscute. Puțini comisari de românizare ajunseseră până atunci să-și ia posturile în primire. Se poate vedea din presa timpului, câte numiri s-au făcut după aceea. Deci era prematur să se judece activitatea lor. Legea era în faza de aplicare. Trebuia să treacă doua-trei luni pentru a se constata „insuficienta de pregătire” a unor anumite elemente. Generalul se referea la o răspundere pe care noi nu o aveam în acel moment. Nici n-am dorit legea comisarilor și nici n-am colaborat la aplicarea ei.

9. Incidente de alta natură. Părându-i-se c㠄dezordinile” economice sunt insuficiente pentru a acuza mișcarea, adaugă incidente de alta natură care, iarăși, nu au nimic de-a face cu problema ridicată de mine. Eu ceream o reglementare globală a economiei naționale, iar Generalul răspunde la abuzurile săvârșite de legionari în administrație și poliție.

Între aceste incidente, pomenește și de niște ofițeri care ar fi fost arestați și maltratați. Nu cunosc nici un caz. Probabil Generalul se referea la o serie de ofițeri arestați pentru crimele săvârșite sub regimul carlist, operație care era în curs pe vremea aceea. Legionarii, respectuoși față de armată, nu puteau săvârși astfel de acte.

10. Între autorii acestor incidente îl amesteca și pe Mihail Sturdza, Ministrul de Externe, care ar fi patronat maltratarea unor supuși englezi pe Valea Prahovei. Este vorba de un grup de agenți englezi, descoperiți la Ploiești de poliția legionară, după schimbarea regimului. Aceștia au fost trimiși în România ca să prepare azvârlirea în aer a sondelor și incendierea rafinăriilor de petrol – operație pe care ei o pregăteau cu consimțământul Regelui Carol. Tolerați de organele fostului regim, au fost prinși cu tot stocul de aparate și explozive, destinat să scoată din circulație pentru multa vreme producția noastră petrolifera.

11. Ce concluzii trage Generalul din acest rechizitoriu împotriva mișcării? Nu se poate guverna un corp cu doua capete!

”Sau vă luați singur răspunderea în fata Țării și a Istoriei și conduceți țara după conștiința și priceperea D-voastră.

Sau îmi dați toată libertatea și toată autoritatea în conducerea Țării, alegerea oamenilor și reprimarea tuturor greșelilor și tuturor dezordinilor”.

Era absurdă constatarea Generalului. Nu existau doua comenzi în Stat. Generalul conducea singur Statul. El dispunea de puterea legislativă și tot el făcea orice numire. Eu nu aveam nici o putere în Stat.

Deci, Generalul țintea la ceva mai mult și acesta este tot rostul răspunsului său, complet în afară de problema ridicată de mine: Să fie proclamat și șeful Legiunii. Îl stânjenea faptul că mișcarea avea o altă conducere, consemnata și în noul Act Constituțional. Ori la aceasta nu puteam consimți. Nu din ambiție, ci pentru că Generalul nu avea nici o afinitate spirituală cu mișcarea și ar fi ruinat acest organism renăscut după nenumărate sacrificii, reducându-l la un instrument al puterii lui. Dacă Generalul Antonescu ar fi avut sufletul Generalului Cantacuzino, care se identificase total cu idealurile Legiunii, se putea face aceasta unificare.

 

10. Al doilea schimb de scrisori

Răspunsul Generalului m-a surprins atât prin violența limbajului cât și prin acuzațiile adânc nedrepte ce le azvârlea asupra mișcării. Mai avusesem până atunci nepotriviri de vederi cu Generalul, dar întotdeauna se rezolvau pe cale amicală, fără nici o urmă de supărare. Simțeam din răspunsul lui de acum că fusesem prelucrat de cercuri ostile nouă, care începuseră să se grupeze în jurul persoanei lui.

A continua pe același ton, arătându-i că e nedrept, că acuzațiile lui, luate bob cu bob, sunt neîntemeiate, ar fi însemnat să măresc tensiunea la maximum. Cum tot rechizitoriul lui contra Legiunii culmina în cererea lui de a fi proclamat și șeful mișcării, am evitat această chestiune, ca și cum n-aș fi înțeles despre ce este vorba. Unitatea de comandă în Stat nu era de fapt primejduită, deoarece Generalul deținea toate pârghiile lui de comandă. Nici o numire și nici o lege nu se puteau face fără semnătura Conducătorului. Mișcarea era altceva. Ea avea spiritul și structura ei, pe care Generalul nu le asimilase. El avea o mentalitate cazonă. În mișcare nu e destul sa dai ordine, ca în armată, ci trebuie să te bucuri în prealabil de dragostea legionarilor, singura virtute care garantează executarea lor.

A doua scrisoare a mea, la o săptămână după răspunsul Generalului, avea o semnificație mai largă extinzându-se asupra politicii globale a regimului. Am reluat chestiunea economică, dar nu ca subiect principal de discuție, ci ca una din problemele tratate în ansamblul situației generale.

Ce constatăm în decursul scurtei noastre guvernări, când abia trecuse o lună de zile de la intrarea noastră în ministere? Înainte de formarea guvernului, i-am oferit Generalului, cum am scris în prima parte a lucrării, alternativa să facem alegeri libere, cu participarea tuturor partidelor, propunere pe care i-am repetat-o mai târziu și care a fost motivul principal al convocării marii manifestații legionare de la 6 Octombrie, al cărei obiectiv era tocmai să demonstreze popularitatea mișcării. Generalul a preferat să rămână în cadrul deplinelor puteri primite la 6 Septembrie 1940, de la Regele Mihai, și a refuzat soluția alegerilor. Abia după ce Generalul s-a decis să păstreze deplinelor puteri, fără consultarea poporului, am cerut, pentru realizarea colaborării noastre, ca mișcarea să fie proclamată organ unic de guvernare, ceea ce s-a și înfăptuit prin Actul Constituțional de la 14 Septembrie 1940.

Ei bine, între timp ce am constatat? Chiar Generalul nu respecta clauzele Decretului-Lege din 14 Septembrie și, pe sub mână, încuraja celelalte formațiuni politice să țină întruniri și să se organizeze! Acest procedeu neloial contravenea Actului Constituțional, pe care Generalul îl semnase. Nimic nu-l silise la aceasta soluție. Mișcării nu-i era teamă de celelalte partide și bucuros s-ar fi înfruntat cu ele într-o competiție electorală, dar de vreme ce însuși Generalul a optat pentru regimul autoritar, trebuia să se țină de el, trebuia să fie consecvent cu propria lui iscălitură.

A doua scrisoare a mea a fost determinată de informațiile ce le primisem din diferite puncte ale țării că partidele începuseră să se miște, încurajate chiar din cabinetul Generalului și cu aprobarea lui tacită. Pentru a lămuri această stranie situație a politicii regimului, i-am trimis Generalului a doua scrisoare, care avea următorul conținut:

Domnule General,

„Vă mărturisesc că intenția mea este ca astăzi să lichidăm definitiv orice urmă de neînțelegere și să pățim pe un drum limpede și istoric.

Toata neînțelegerea, Domnule General, provine de la spirit, de la o concepție, de la o atmosferă sufletească și nu de la oameni. Regimul legionar cere guvernare în spirit legionar, guvernare totalitară. Guvernare totalitară înseamnă monopolul politic al unei mișcări, aceea care a biruit, exclusivitate daca vreți: așa e în Italia, așa e în Germania. Cine îndrăznește, trebuie să fie sancționat. Pentru că acest lucru este un atribuit fundamental al Statelor totalitare.

La noi se constată exact contrariul. Nu numai că vechile partide asasine ale tineretului, odioase în fața opiniei publice și răspunzătoare de dezastrul actual al țării, nu sunt puse la index, dar sunt încurajate și, în taină, îndemnate să se reorganizeze.

Cui folosește? Căci Generalul Antonescu nu poate să-i folosească să se organizeze nemernicia societății omenești, care a complotat permanent contra vieții lui! În al doilea rând, e o violentă încălcare a decretului-lege, prin care s-a instaurat regimul legionar. În al treilea rând, orice încurajare a lor înseamnă pierderea încrederii în Axă, care se sprijină aici în România, exclusiv pe cuvântul de ostaș al Generalului Antonescu și pe mișcarea legionară.

Tot regimul legionar presupune presa dirijată. Presa dirijată înseamnă că nimic nu poate să apară, ceea ce ar veni în contradicție cu regimul instaurat și suprimarea a tot ce a fost excrescență și ticăloșie a vechiului regim. Ce se constată? Ziarele de șantaj ca Porunca Vremii continuă să apară. Ziare comunizante ca Timpul etc. Ceea ce este mai grav, este că li se permite să scrie despre întrunirea diferitelor grupări, cum sunt cuziștii, care să afirme „expectativa lor binevoitoare”. Acestea sunt semne de slăbiciune intolerabile. Oamenii complet descalificați azi au devenit insolenți și atacă regimul în văzul tuturor.

În al patrulea rând, regim legionar înseamnă economie dirijată, total opusă economiei vechi liberale. Cine să realizeze aceasta? Oamenii vechilor partide? Specialiștii care trăiesc în contact permanent cu bancherii și vechii oameni politici și care primesc ordine de la aceste oficine? Toate ordinele și dispozițiile D-voastră rămân neîndeplinite, Domnule General, în acest domeniu.

Aici situația este așa de alarmantă, că dacă nu se intervine în câteva săptămâni, prăbușirea este inevitabilă. Lumea veche opune rezistență formidabilă, lumea nouă ar vrea să lucreze, să stabilească o noua ordine, dar este oprită.

Cui aparține răspunderea? D-voastră în toate ocaziile, o aruncați pe legionari. Ca și cum cele câteva ilegalități ar fi decisive și aceste făcute, în cele mai multe cazuri, de perfectă buna credință.

Răspunderea aparține:

1. Guvernului;

2 D-voastră;

3. Mișcării Legionare.

Alături de D-voastră se consumă în această guvernare o mișcare cu un trecut glorios, cum puține țări au avut.

Să presupunem că vin reclamații contra legionarilor. Cazurile, evident, trebuiesc cercetate. Dar D-voastră sunteți în fruntea Statului legionar ca să-i apărați în primul rând pe legionari, pentru că ei susțin osatura noului Stat.

În loc de aceasta, alarmă nejustificată și toate reclamațiile luate în considerare. Constat că toți oamenii aceștia din lumea veche găsesc o largă înțelegere în sufletul D-voastră, pe care îl speculează acești nemernici în detrimentul regimului.

Domnule General,

Să nu uitați că este regim legionar, că legionarii au întâietate, că ei trebuie ascultați mai întâi și asupra lor să se îndrepte grija D-voastră părintească. Aceștia au fost loviți de 2 ani și iarăși ei să sufere? Constatările mele finale sunt următoarele:

l. Un mare asalt al lumii vechi, al plutocrației și iudeo-masoneriei, ca să vă infiltreze idei și oameni străini de spiritul legionar.

2. Oamenii aceștia speculează bunătatea și spiritul de dreptate al D-voastră.

3. D-voastră sunteți însuflețit de cele mai bune intenții care sunt contracarate de influențe nefaste.

4. Mulți dintre așa zișii prieteni ai D-voastră vă fac cel mai cumplit rău, săpând treptat și metodic raporturile de încredere cu mișcarea legionară.

5. Singurii sprijinitori leali și sinceri ai Generalului Antonescu sunt legionarii.

6. Numai cu legionarii, Generalul Antonescu poate să ducă Țara spre un destin mare.

7. Generalul Antonescu are în față cel mai mare moment din viața vreunui om de Stat.

8. Generalul Antonescu, dacă vrea să meargă la biruință, trebuie să conducă țara în spirit legionar și cu legionari.

9. Mișcarea Legionară nu se poate retrage de la cârma Țării, pentru că ea a venit cu D-voastră, biruind o lume veche. Duhul ei ne depășește pe toți. El trebuie sa se împlinească.

10. Orice împiedecare a revoluției legionare este fatala țării.

11. De aceea vă implorăm să mergem înainte pe drumul Căpitanului, să ne dați libertatea să ne realizam programul legionar, care încă nu a început, pentru că noi până acum am fost prizonieri ai propriului nostru Guvern, situație pe care am suportat-o numai din dragoste și respect față de D-voastră.

Vreau lucrul acesta, pentru că răspunderea cade nu numai asupra D-voastră și a mea, ci asupra întregii mișcări legionare, cu toți martirii ei și cu toți anii de suferințe.

Cu aceleași sentimente de devotament,

(Horia Sima)

București 28 Octombrie 1940”

Textul scrisorii mele are nevoie de câteva explicații. De astă dată mă ridicam peste chestiunea economică și puneam o problemă de ordin general: al spiritului în care trebuie să funcționeze regimul legionar. Dacă mișcarea a fost proclamată organ politic al Statului, atunci alături de ea nu se mai pot manifesta alte formațiuni. Generalul însuși optase pentru aceasta formulă.

În cursul scrisorii mele, am folosit de câteva ori termenul „totalitar”. Trebuie lămurit ce înțelegeam eu la vremea aceea prin această vocabulă. Termenul era la modă pe atunci, ca și „economia dirijată”, și întrase în limbajul tuturor mișcărilor naționaliste din Europa. Dar există diverse specii de totalitarism. Totalitarism, în sensul pur al cuvântului, dus până la ultimele consecințe, până la anihilarea persoanei umane, nu există decât în Rusia bolșevică, unde sistemul marxist invadează și sfera vieții individuale. În Germania național-socialistă, totalitarismul a acaparat Statul, dar nu a violentat sfera familiei și a individului. În Italia, nici cel puțin Statul nu a ajuns la gradul de perfecțiune totalitar din Germania. Mussolini a fost mai degrabă șeful unui regim paternalist, asemănător cu dictatura benevolă a lui Franco. Eu mă refeream la exclusivitatea mișcării de a se afirma în Stat și nimic mai mult, fără a ne atinge de viața particulară a oamenilor, de proprietatea privată și de activitatea culturală a națiunii. De fapt, regimul legionar nu s-a impus cu forța națiunii, ci a fost săltat la putere de națiune printr-o adeziune quasi-unanimă. Daca s-ar fi făcut alegeri, așa cum am propus eu, ieșeam din ele cu majorități zdrobitoare, aproape de unanimitate. Se produsese un fenomen de ecumenicitate națională, cum spune Căpitanul.

Îi atrăgeam atenția Generalului că reorganizarea partidelor este o „violentă încălcare a decretului-lege, prin care s-a instaurat Statul național-legionar”. Mai târziu, Generalul Antonescu și-a însușit punctul meu de vedere și în 13 Noiembrie 1940 a semnat un decret de reprimare a întrunirilor și manifestațiilor cu caracter politic potrivnice prevederilor decretului-lege Nr. 3151 din 14 Septembrie 1940. Eu nu-i cerusem să meargă atât de departe, ci doar să nu încurajeze de la Președinție, direct sau indirect reluarea activității politice a partidelor.

Mă refeream apoi la presa care funcționa sub cenzură. Aceeași inconsecvență. Aceleași fenomene. Dacă e cenzură și asta nu am vrut-o noi, ci Generalul, atunci nu se pot tolera manifestații care contravin ordinii existente.

Reluând apoi tema economiei dirijate, arătam că oamenii vechiului regim nu pot organiza economia națională în stilul cerut de noile împrejurări.

În concluzie, în politică, în presă, în economie, se creaseră situații contradictorii, care amenințau stabilitatea regimului.

Trecând la chestiunea „dezordinilor” provocate de legionari, am arătat că originea crizei nu trebuie căutată în ele, ci în contradicțiile interne ale regimului, care se manifestau pe toate planurile. I-am adus aminte Generalului de ușurința cu care el ia în considerare toate reclamațiile ce ajung la el, fără să dea suficientă atenție izvorului de unde vin și intențiilor cu care este bombardat zi de zi cu aceste reclamații.

”Constat că toți oamenii aceștia din lumea veche găsesc o largă înțelegere în sufletul D-voastră, pe care îl speculează acești nemernici în detrimentul regimului”.

În partea a doua a scrisorii făceam un patetic apel la înțelegerea sufleteasca a Generalului, de ostaș și patriot, că să-și îndrepte grija părintească în primul rând către legionari, care au suferit o crâncenă prigoană timp de doi ani.

Nu întârzie nici răspunsul Generalului, care, trebuie recunoscut, este ceva mai ponderat decât în prima scrisoare:

Domnule Sima,

Nu este timp de polemică între D-ta și mine. Dacă continuăm, raporturile dintre noi, dintre mine și Mișcare, se vor înrăutăți.

De această situație vor profita dușmanii și vor pierde Țara, Legiunea și noi doi.

Conștient de această perspectivă, nu voi aluneca, în ceea ce mă privește, pe această pantă.

Incontestabil că s-au făcut și se fac greșeli.

Sunt inerente moștenirii ce am primit, schimbărilor radicale ce au survenit, într-un ritm amețitor, imposibilități în care ne-am găsit și eu și D-voastră, în a ne căuta și pregăti cadrele, în a înfăptui colaborarea și programul și în a realiza sudura, atât de indispensabilă unei bune conduceri între D-voastră și mine.

Întrebarea ceasului de față nu este cine sunt vinovații, ci ce facem?

Continuăm cu metodele de până acum, ori ne oprim?

Dacă continuăm, dezastrul este inevitabil. Nu se poate ca un corp să meargă cu două capete.

Un organism politic, social și economic trebuie să asculte de o singură conducere.

Aveți teama, o simt, că Generalul Antonescu vrea să salveze vechile concepții, încearcă să-i acopere pe marii vinovați.

Profundă eroare și nemeritată ofensă.

Generalul Antonescu vrea ceea ce vreți și D-voastră. Însă cu altă metodă și în ritmul pe care-l reclamă înțelepciunea.

Nu se poate dărâma totul într-o zi.

Trebuie sistem, trebuie succesiune în eforturi.

Trebuie dărâmat și reclădit pe compartimente.

Trebuie armonie în gesturi. Cum totul se înlănțuiește într-un organism viu, trebuie aprofundată orice problemă, înainte de a se trece la acțiune.

Altfel, toată clădirea se dărâma peste noi.

Generalul Antonescu este legat pe viață și pe moarte cu D-voastră.

Generalul Antonescu va realiza tot ce inima D-voastră tânără dorește, ceea ce sufletul D-voastră de buni și mari români visează. Inima lui bate la unison cu a D-voastră, sufletul lui simte și dorește la fel cu al D-voastră.

Mintea și energia lui sunt total puse în serviciul țării, deci și al D-voastră.

Dar, Generalul Antonescu vrea să dărâme și să reclădească cu experiența omului matur, care cunoaște, a trăit și a meditat catastrofe sociale, militare și politice și la noi și la alții și astăzi și în toate timpurile.

Daca sunt: două politici în Stat; doua justiții; două concepții și două conduceri politice și economice; dacă toți se amestecă, dacă toți ordonă și intervin – când vor și cum vor -, prăbușirea, în circumstanțe interne și externe în care se găsește Țara, va veni vertiginos.

Trebuie unitate în conducere.

Nu se poate doi șefi de orchestră să conducă în același timp aceeași orchestră. În primul rând, trebuie separată guvernarea de partid.

Trebuie ca atât guvernul, cât și partidul sa aibă încredere totală și să asculte în toate de același om. Astăzi una hotărăsc și alta se încearcă, de elemente fără răspundere, să se impună, de multe ori cu brutalitate, șefilor de autorități responsabili față de mine și față de lege.

Am acceptat tot ce mi-ați cerut la guvernare.

Am primit pe cine ați vrut.

Trebuie să se știe că toți cei numiți au datoria să se încadreze într-o singură lege, ca disciplină și ca norme: aceea a Statului.

Ei trebuie să asculte și să execute.

Ei nu pot impune șefilor lor metode și atitudini. Pot însă sugera, ca orice subaltern, orice idee bună.

Cu sistemul care tinde să se generalizeze, anarhizăm aparatul de Stat.

Nu întru în precizii. Nu este timp. Cunoașteți însă destule cazuri. Cunosc și eu foarte multe.

Nu uitați că s-au strecurat intenționat în regim și aparatul economic elemente vârâte ca să ne încurce. Până la purificarea Legiunii, ele pot face ravagii mari.

Generalul Antonescu nu poate lăsa să-i cadă victima lor și el, și Legiunea și Țara.

În consecință, ce vă cere Generalul Antonescu în interesul Țării și în interesul D-voastră?

El vă cere să declarați:

a) Că, conform I.D. Nr... care este actul unic și de bază al constituirii politice a Statului Român, Generalul Antonescu este Șeful Regimului Legionar și Șeful Guvernului.

Având această dublă calitate, se înțelege de la sine că și Guvernul și Regimul ascultă de Generalul Antonescu.

b) Că este separație și nu imixtiune între partid și guvern;

c) Că liniile principale de guvernare se hotărăsc în forurile politice conducătoare ale Regimului Antonescu, care hotărăște în ultimă instanță în privința dezideratelor, succesiunii și ritmul aplicării lor;

d) Că, plecând de la liniile mari directoare stabilite cum am arătat mai sus, guvernul având răspunderea totală, trebuie să aibă și libertatea totală de guvernare;

e) Persoanele de toate categoriile, din Legiune, care sunt indicate, prin pricepere, puterea lor de muncă și trecutul lor onest și curat, să ocupe locuri în administrațiile publice de orice categorie, să fie desemnate numai de forul de conducere politică al Regimului Legionar, și să-mi fie prezentate în scris mie, pentru răspunderi, numai prin Dl. Horia Sima, care este și rămâne, sub Direcția supremă a Generalului Antonescu, Comandantul Mișcării Legionare.

În consecință, este singurul în drept să prezinte Generalului Antonescu și deziderate politice și economice și recomandări de persoane pentru completarea și purificarea Aparatului de Stat, de sus și până jos.

f) Că odată pe săptămână sau de două ori pe lună, Generalul Antonescu va prezida Forul de Conducere Politică al Regimului.

Cu aceasta ocazie, se vor discuta toate problemele care privesc și acțiunea Regimului și aceea a Guvernului, pentru a face și acordul perfect și sudură totală între Guvern și Regim, între Generalul Antonescu și D-voastră”.

Analizând a doua scrisoare a Generalului, constatăm un amestec de idei rezonabile și de atacuri tot atât de nedrepte contra Legiunii. Dar tema centrală rămâne aceeași: vrea să smulgă și șefia Legiunii, într-o formă mai voalată, mai puțin directă.

I. Generatul recunoaște că greșelile sunt inerente grelei moșteniri ce-am primit-o. Că n-am avut timpul necesar ca să se pregătească programul, cadrele și colaborarea. În sfârșit, un adevăr. Ceea ce i-am spus de atâtea ori. O revoluție biruitoare, mai ales după teribilele pierderi suferite, nu poate „stante pede” să se încadreze „fără murmur și șovăire” în ordinea de Stat.

II. Introducerea pare mai degrabă o „captotio benevolentiae”, căci revine la atac pe chestiunea conducerii. „Nu se poate ca un corp să meargă cu două capete”. Trebuie să se ajungă la o unitate de comandă.

III. Ca să nu mai opunem rezistență la cererea lui, afirmă c㠄el vrea ceea ce vrea Legiunea”.

”Este o profundă eroare și nemeritată ofensă că Generalul Antonescu vrea să salveze vechile concepții, încearcă să-i acopere pe marii vinovați”.

IV. Ceea ce îl deosebește de mișcare este numai ritmul de lucru. El are un sistem, el reclama o succesiune de forturi. „Nu se poate dărâma totul într-o zi”.

Generalul Antonescu vrea să reclădeasc㠄cu experiența omului matur, care cunoaște, a trăit și a meditat profund și îndelungat asupra cauzelor care au provocat marile catastrofe sociale, politice și militare”.

Generalul nu spunea nimic nou. Acesta era și modul nostru de a gândi. Și noi vroiam același lucru: să ieșim din improvizație, să începem să elaboram un plan de guvernare, care să fixeze poziția regimului în toate compartimentele. Rolul primei mele scrisori tocmai acesta era: în economie să trasam liniile mari ale desfășurării ei.

V. Reia vechile acuzații:

– că ar exista doua poliții (uitase că poliția legionară fusese cerută chiar de el la începutul guvernării noastre);

– ca ar exista două justiții. Nu știu de unde a scos această enormitate. Exista o singura justiție, sub conducerea lui Mihai Antonescu, unde noi nu aveam nici un acces;

– două conduceri politice. Alta absurditate, căci Generalul deținea toate pârghiile Statului și noi nu ne puteam plânge că suntem prizonierii lui. Eu nu aveam nici o putere, nici să numesc pe cineva și nici să întocmesc o lege;

– două conduceri economice. Tot atât de greșit. Șeful economiei era omul pus de Antonescu, Profesorul Leon. Legea comisarilor de românizare nu ne aparținea. A fost întocmită împotriva opoziției miniștrilor legionari. Noi ne puteam plânge că lucrurile nu merg bine în economie, lipsind o idee directoare, un plan.

VI. Strecoară și perfida insinuație că sunt infiltrații în Stat, „elemente vârâte ca să ne încurce. Până la purificarea Legiunii ele pot face ravagii mari”. O acuzație tot atât de neîntemeiată. Nici timpul material nu permitea să se producă astfel de infiltrații. Era aceasta insinuație o pregătire a ceea ce avea de gând să facă Generalul mai târziu? După îndepărtarea noastră de la putere, Generalul a utilizat pe scara largă aceste argumente, afirmând că în mișcare s-ar fi produs puternice infiltrații comuniste.

VII. Mereu revine la realitatea ce-l doare: ca guvernul și partidul să asculte de același om.

VIII. Într-o formă camuflată cere din nou Șefia Legiunii. El cere o declarație prin care să se spună, că, în conformitate cu decretul de constituire a Statului Național-Legionar, Generalul Antonescu este și șeful regimului și șeful guvernului. Situație pe care nu i-o contesta nimeni. Dar merge mai departe, susținând că ambele entități, guvern și regim, ascultă de el. Nici asta nu i-o contesta nimeni. Până când spune că Dl. Horia. Sima rămâne sub conducerea supremă a Generalului Antonescu, Comandantul Mișcării Legionare. Deci el vroia să se ridice peste mine, ca un fel de supercomandant.

Și de astă dată, am ignorat această cerere și am reținut din tabloul dorințelor o idee pozitivă: ca odată pe săptămână sau de două ori pe lună Generalul să prezideze ședințele Forului Legionar, „în care să se trateze toate problemele care privesc acțiunea regimului și aceea a guvernului, pentru a se face acordul perfect și sudura totală între Guvern și Regim”.

Această sugestie am pus-o imediat în aplicare. Generalul, din acest moment, a fost invitat să prezideze ședințele Forului Legionar, ceea ce s-a realizat fără întrerupere până în ajunul loviturii lui de Stat contra noastră.

Și ca încheiere, o observație care caracterizează mentalitatea lipsită de orice omenie a scribilor care au redactat faimosul Pe Marginea Prapastiei. Schimbul meu de scrisori cu Generalul Antonescu este intitulat în această carte „Horia Sima în fruntea fărădelegilor! „.

 

11. Cum rezolva Antonescu problemele economice

Nu sunt cel mai chemat să apreciez competența cuiva în materie economică, dar Generalul, care nu ieșise toată viața lui din mediul militar, avea pretenția că e infailibil și în acest domeniu. Nu rareori am fost martor la măsurile ce le-a luat cu greutatea omului atotștiutor, dar care, în fond, nu se potriveau cu realitățile și provocau ilaritate între colaboratori. El își imagina că și economia se supune ordinelor, cum ai comanda o trupă la cazarmă. Nu era nevoie să fii doctor în economie ca să-ți dai seama dacă o dispoziție este aplicabilă sau nu, iar dacă nu cunoști suficient problema, te adresezi oamenilor de specialitate ca să te lămurească. Să dam câteva cazuri ca să ne convingem de ușurința cu care se pronunța în acest domeniu gingaș și contradicțiile la care ajungea.

Portocalele. În cadrul masurilor luate pentru echilibrarea balanței de plăți cu străinătatea, s-a discutat într-un Consiliu de Miniștri ce anume articole din comerțul nostru cu Italia ar putea fi suprimate, în vederea economiilor. Între altele, Generalul a cerut să renunțăm la portocale, a căror valoare figura cu vreo 5 milioane de lei.

– Domnule General, i-am spus, să lăsam portocalele.

– Dar, de ce? Îți plac așa de mult?

– Nu pentru asta. Îmi plac, ce e drept, și mie, dar mă gândesc la oamenii bolnavi, la spitale, la cei bătrâni, la copii. Pentru cinci milioane de lei, omorâm atâtea bucurii. Să facem economii în altă parte.

– Bine, daca spui D-ta, să rămână. Generalul s-a înduioșat și a lăsat liberă la import partida de portocale.

Specula. Chiar de la începutul guvernării, se ocupă, într-un Consiliu de Miniștri, de problema speculei. Constată că traiul se scumpește și specula trebuie energic combătută. Dar Generalul nu vedea decât defectele, și nu cauzele scumpirii traiului. Toata răspunderea o aruncă asupra negustorilor.

”Tot negustorii scumpesc aceste mărfuri. Cum procedează? Mie mi-a spus nevasta. Când trece controlorul, prețurile afișate de negustor sunt cele fixate de autorități, 15 lei, 17 lei, 20 de lei, la fiecare fel de marfa. După ce trece controlorul, negustorul schimbă imediat prețurile și pune 20 lei, 25 lei, 30 de lei, în locul celorlalte. Celor care protestează, li se pune întrebarea daca le place sau nu”.

Nu odată Generalul aducea în discuția Consiliului chestiuni ce le auzea de la soția lui sau de la anturajul său feminin, nelipsit din casa lui. În realitate, viața se scumpea pentru că se împuținase marfa și atunci era normal să crească prețurile și, alături de ele, să înflorească și specula.

Generalul ordona măsuri urgente pentru reprimarea speculei. Între altele, cere o întărire a controlului mergând până a admite o propunere a lui Leon ca să se închidă prăvăliile negustorilor vinovați. Dar cu astfel de masuri, Generalul aluneca, fără să-și dea seama, în sistemul economiei dirijate, cu deosebirea că nu-l aplica decât incoerent și insuficient, pe ici, pe colea, după cum se iveau cazurile, și nu avea în vedere ansamblul economiei naționale.

Aprovizionarea. Aprovizionarea populației cu articole de primă necesitate mergea atât de greu, atât din cauza pierderilor teritoriale suferite cât și pentru boicotul adversarilor, după propriile declarații ale Generalului, din 14 Octombrie 1940:

„Vă atrag atenția în general asupra aprovizionărilor, căci suntem boicotați. Este în aceasta privință o mentalitate de ordin general: măsurile noastre sunt boicotate atât de evrei, contra cărora am luat cascada de măsuri ce le-am luat, cât și de anumite cercuri ale regimurilor care au murit, și D-voastră trebuie să combateți această mentalitate printr-o activitate și printr-o supraveghere foarte intensă. Ochii și urechile D-voastră trebuie să simtă totul. Nu trebuie să lăsați ca această subminare să facă progrese, și aceasta nu se poate combate decât prin activitate, prin înțelepciune și energia D-voastră”.

Ca urmare a acestor declarații, în ședința din 24 Octombrie, revine asupra problemei și propune ca samsarii sa fie izgoniți și mișcarea să-și asume răspunderea aprovizionării în fiecare județ.

”Domnule Sima, ia dispoziții ca în toate județele, în locul samsarilor, să fie numit un, legionar”.

Ca urmare a deciziei luate de conducătorul Statului, am acceptat ca să fie numit un șef al aprovizionării în fiecare județ.

Și această măsură, cum poate observa oricine, face parte mai mult din sistemul economiei dirijate decât acel al economiei libere. Generalul se contrazicea. În cazuri concrete, specula, aprovizionare, cerea intervenția Statului, dar refuza să aplice acest criteriu întregii economii Naționale.

Soluția Generalului, cu șefii de aprovizionare, a dat rezultate mediocre. Aceștia nu aveau alt rol decât să descopere stocurile ascunse de cereale și alimente, pentru a le restitui pieței. S-au petrecut și intervenții greșite, exces de zel, care au avut ca urmare plângeri la Președinție... N-aveam nici noi de unde să scoatem personal specializat pentru atâtea funcții economice ce le crea peste noapte Generalul.

Ridicarea salariilor. În ședința din 11 Octombrie 1940, Generalul se ocupă de problema muncitorilor.

”Minimul de salariu pe care-l prevăd eu, nu este acela care asigură existența muncitorului, ci acela care dă posibilitatea să aibă un standard de viață mai ridicat, pentru că, prin ridicarea standardului de viață al lucrătorilor de la sate și orașe, ei să poată avea posibilitatea să cumpere produse fabricate; ca să poată fi o circulație vie și activă, cum spuneți D-voastră în economia politică”.

Pe drept cuvânt, Leon îi răspunde:

”Când posibilitățile de aprovizionare cu materii prime nu sunt normale și când nu sunt normale și o întreagă serie de condiții care determină producția, eu mă întreb dacă nu cumva o ridicare a salariilor aduce și ridicarea de prețuri, pe care noi vrem să le comprimăm?

La care îi răspunde Conducătorul Statului:

”Acest lucru nu-l voi lăsa să se producă. Aici este rolul de dirijare al Statului; aici intervenim noi. Eu ridic salariul lucrătorului de jos, dar pe fabricant nu-l las sa mărească plafonul prețurilor”.

De astă dată, Generalul folosea direct cuvântul „dirijare” și vorbea tot atât de clar de „intervenția Statului”. Când i-am cerut eu cu o săptămână mai târziu același lucru, în scrisoarea ce i-am trimis-o, a avut o reacție furioasă. Generalul era în fond partizan al economiei dirijate dar nu înțelegea exact ce înseamnă. „Dirija” economia haotic, dezordonat, după lipsurile și nevoile ce se iveau, în loc să ceara specialiștilor elaborarea unui plan economic.

Firește că se putea ajunge la un echilibru între salarii și preturi, cum cerea Generalul, dar nu prin măsurile lui sacadate, ci printr-o reorganizare generală a economiei.

 

12. O întâlnire cu Clodius

Relațiile mișcării cu Dr. Hermann Neubacher; ministru însărcinat cu chestiunile, economice pentru România (Sonderbeauftrager für Wirtschfatsfragen), erau cordiale. Cum am scris în volumul Sfârșitul unei domnii sângeroase, l-am cunoscut în vara anului 1940 și am avut cu el dese întâlniri în casa lui Greceanu. Neubacher a susținut întotdeauna cauza mișcării atât pe lângă Fabricius cât și la Wilhelmstrasse.

Simpatia lui pentru mișcare n-a scăzut nici după incidentele avute cu oamenii de afaceri germani sau cu membrii minorității germane. Bineînțeles, nu-i convenea nici lui să audă mereu plângeri din partea conaționalilor săi că legionarii sunt „șoviniști” și că împiedică sistematic penetrația economică a Reichului în România. Dar, cu spiritul său larg și generos, înțelegea convulsiile unei revoluții ajunse la putere și necesitatea ca să se lase timp mișcării până ce se va integra în structura Statului.

Dar și răbdarea lui avea o limita. Ca orice înalt funcționar, Neubacher trebuia să anunțe și el „succese” la Berlin, Ce-a obținut din colaborarea cu regimul legionar? Ce beneficii materiale pentru Reich? Ce întreprinderi au întrat sub controlul german? Toate vârfurile hitleriste se întreceau în a obține avantaje pentru Reich din postul ce-l ocupau, căci cu, ele își justificau situația. Fără succese în carieră, riscau sa fie înlocuiți.

De altă parte, cultivând relațiile cu noi, Neabacher se expunea criticilor lui Fabricius. Ministrul Reichului la București acceptase victoria legionară pentru că nu avea încotro, depășit de șuvoiul evenimentelor, dar în sinea sa niciodată nu pe împăcase cu ea, deoarece îi răsturnase toate tezele și prevederile ce le susținuse ani de zile la Berlin. După constituirea noului guvern, s-a legat trup și suflet de Antonescu, văzând în el nu numai un protector, dar și un aliat posibil, cu care ar putea să-și ia revanșa contra noastră. Pe Neubacher îl tachina mereu pentru prietenia arătată mișcării. „Ei, să vedem ce-o să obții de la legionari”. Și râdea de el cu răutate când i se, aducea la cunoștință vreo nou㠄isprav㔠a comisarilor de românizare.

Dar nici contactele cu Neubacher nu mergeau cum trebuia. De câte ori ne întâlneam, venea cu chestiuni minore. Pleda cazul întreprinderilor evreiești, unde erau interese germane în joc. Ceea ce așteptam de la el, era ceea ce-i propusesem și lui Antonescu, ca ei să ne ajute cu experiența lor ca să ne întocmim și noi propriul nostru plan economic, întrând și noi în era economiei dirijate, grație căreia Germania poartă cu succes greutatea războiului. Niciodată n-a deschis acest subiect în discuțiile noastre. Și atunci am tras concluzia că nici Germanii nu erau interesați în refacerea economiei românești pe baze planificate, ci doar să meargă bine livrările de petrol și cereale și să acapareze cât mai multe întreprinderi din mâna evreilor. Mă gândeam că un plan elaborat de acord cu ei, eo ipso fixa și limitele lor de penetrație. Știam atunci de ce să ne ținem, ce sectoare îi interesează și cum se poate ajunge la o armonizare a intereselor comune. Atât Nemților cât și lui Antonescu nu le convenea o economie ordonată, planificată, impusă de necesitățile războiului, ci o economie deschisă, de stil vechi, unde își puteau continua afacerile lor nestingheriți evreii și liberalii, iar, paralel, să acapareze și oamenii de afaceri germani cât mai multe bunuri din România.

Este adevărat că la începutul lui Decembrie s-a semnat la Berlin un acord de colaborare economică româno-germană pentru zece ani, dar acest acord nu privea organizarea economiei românești, în sensul preconizat de noi, ci se referea mai mult la ajutorul ce-l da Germania României, pentru întărirea ei economică, oferind un împrumut și consilieri. Acord, de altfel, care nu s-a aplicat niciodată, căzând repede în desuetudine. Un plan economic presupunea un stat major de specialiști, care, după luni de zile de studiu, să prezinte guvernului concluziile lor.

În fața lui Neubacher și a întregului personal diplomatic german, eram pus în stare de inferioritate și prin faptul că nu puteam dezvălui „secrete de Stat”. Nu-i puteam informa că Leon și Generatul erau autorii legii comisarilor de românizare, că Antonescu ne-a cerut să oprim avalanșa de cumpărători germani a bunurilor evreiești, că incidentele, unde și când se întâmplau, stau sub patronajul Conducătorului, ca noi nu suntem decât executanții unor ordine. Nu puteam să-l pârăsc „sublimei porți” pe Șeful Statului. Niciodată și în nici o conversație cu reprezentați ai Reichului n-am azvârlit răspunderea unei acțiuni asupra Generalului. Era mult mai profitabil din punct de vedere politic pentru noi, dar nu era nici loial și nici demn de un român.

Vai, din nefericire, Generalul nu avea aceeași concepție a onoarei românești. Nu avea scrupule de conștiință ca să ne înnegrească, ori de câte ori reprezentanții Reichului protestau pentru atitudinea „intransigent㔠a legionarilor. Nu se solidariza cu noi, zicând „sunt executanții politicii mele”. Nu se va găsi în nici un document german vreun cuvânt de critică la adresa Generalului, rostit de mine sau de colaboratorii mei cei mai apropiați.

Era în a doua jumătate a lunii Octombrie, nu mai rețin exact ziua când am fost avizat de Greceanu că Clodius vrea să mă cunoască și pentru a înlesni această întâlnire, a aranjat o cină la el acasă, la care va participa și Neubacher.

Ambasadorul Clodius era superiorul lui Neubacher, înalt funcționar la Ministerul de Externe (Stellvertreterleiter der Wirtschaftpolitischen Abteilung). Evident, m-a interesat mult să cunosc acest important personaj din anturajul lui Ribbentrop, care deținea o poziție-cheie în relațiile economice ale Germaniei cu țările europene. Speram ca, în cursul acestei întâlniri, să am cu el o conversație lămuritoare de înalt nivel. Îmi dădeam seama că fusese și el copios informat despre „experimentele economice legionare” din România și așteptam să deschidă discuția asupra acestei chestiuni pentru a pune lucrurile la punct și pentru a-i sonda opinia asupra ideii mele de a organiza economia țării noastre după principiile economiei dirijate. Eu urmăream să se ajungă la o colaborare de fond cu ei, în care fiecare partener să-și cunoască exact limitele și obligațiile luate. De la economia convulsivă, bazată pe acaparare și jaf, să se ajungă la o economie ordonată.

Greceanu și soția lui, care era de origine germană, erau niște amfitrioni admirabili. Știau să creeze în casa lor o atmosferă caldă și prietenească, în care fiecare se simțea bine. În cursul mesei, n-au avut loc decât conversații banale, obișnuite la mesele diplomaților, dar nu s-a abordat nici o problemă serioasă. Mă așteptam ca după masă, după ce ne-am retras într-un salonaș la cafea, ca discuția sa fie deschisă de Clodius. Dar nici atunci, nici Clodius și nici Neubacher, nu au ridicat vreo problemă legată de misiunea lor în România. Văzând rezerva lor, am crezut inoportun să-i provoc eu la discuție.

N-am înțeles prea bine pentru ce s-a organizat aceasta întâlnire. Probabil Clodius vroia să mă cunoască, pentru a raporta la Berlin impresiile lui. În orice caz, s-a pierdut prilejul poate unic, să ne lămurim reciproc pozițiile.

 

13. Două legi contra evreilor

În vreme ce înființarea comisarilor de românizare și toate celelalte acțiuni întreprinse pentru stăvilirea acaparării comerțului evreiesc de către germani nu ne aparțineau direct, ci am fost târâți în ele prin forța împrejurărilor, în urma unui proces economic ce-și are originea în Sinagogă și în care am întrat prin dispozițiile date de Conducătorul Statului, cu obiectivul de a salva patrimoniul național, cele două legi din timpul guvernării noastre, de expropriere a bunurilor rurale evreiești, sunt de inspirație legionară.

Ideea care m-a călăuzit, după consultări cu figuri proeminente ale mișcării, a fost să separăm masa țărăneasca de influența nefastă a evreimii, care, prin corupția ce-o împrăștie, prin uzură și alcoolism, distruge rezervorul de vitalitate al neamului. Situația orașelor era lamentabilă din cauza marelui număr de evrei ce s-au aciuit în ele și au acaparat cea mai mare parte a comerțului, dar penetrația lor la țară era infinit mai dăunătoare. Grație complicității cu politicienii, plătiți de evrei pentru a le face toate hatârurile, bogații codri ai României piereau de pe urma exploatării lor sălbatice. Evreii, proprietari de păduri sau arendași, nu se îngrijeau să reîmpădurească locurile tăiate și lăsau munții golași, trecând la exploatarea altor perimetre. Apoi, muncitorii români, angajați de ei la întreprinderile forestiere, erau plătiți cu salarii de mizerie, trăgând toată vlaga din ei. Deținând apoi cea mai mare parte a fabricilor de spirt de la sate și orașe, evreii alcoolizau populația, amestecând adeseori spirtul curat cu cel metilic. În ziarele epocii dintre cele doua războaie adeseori se citeau cazuri de moarte sau de orbire de țărani și muncitori din cauza „spirtului negru”, vândut de cârciumarii evrei.

Evreii pătrunseseră adânc în viata satelor noastre, au acaparat comerțul de cereale, au pus mâna pe morile principale și alte industrii textile și alimentare, strâns legate de trebuințele populației rurale. Țărănimea era redusă la cultura pământului, iar pentru valorificarea produselor agricole era avizată aproape exclusiv la rețeaua speculanților evrei. În sfârșit, n-a scăpat de rapacitatea lor nici mica proprietate țărănească, pe care au început să o achiziționeze fie direct, fie prin intermediari. Mii de hectare din vatra țărănească au trecut în posesia lor.

Oprirea acestui proces de degradare și de deposedare al țărănimii era o datorie primordială a regimului legionar. Problema a fost semnalată încă din secolul trecut de cele mai mari somități intelectuale ale neamului nostru, oameni politici, scriitori, ziariști și filozofi. Au dat alarma asupra pericolului evreiesc și au cerut măsuri pentru stăvilirea lui. Dar până la regimul legionar nu s-a întreprins nimic pentru apărarea țărănimii. Corupția clasei conducătoare era prea mare pentru a da ascultare strigatului de jale care se ridica de pe ogoarele românești.

Cel dintâi decret de expropriere rurală a bunurilor evreiești a apărut în Monitorul Oficial din 5 Octombrie 1940 și se referea precumpănitor la terenurile agricole. Extragem din acest decret dispozițiile lui principale:

„Evreii de orice categorie nu mai pot stăpâni, dobândi sau deține, sub nici un titlu și nici o calitate: proprietari, uzufructari, asociați sau administratori, proprietăți rurale, adică terenuri arabile, fânețe, islazuri, terenuri neproductive, bălți, iazuri, vii, conacuri, parcuri, livezi cu pomi fructiferi, pepiniere, crescătorii de animale și păsări, stupării, grădini de flori, indiferent dacă acestea sunt situate în perimetrul municipiilor, comunelor urbane, suburbane sau rurale.

Toate acestea trec în patrimoniul Statului, împreună cu întregul inventar viu sau mort, stocurile de cereale și nutrețuri, aflate pe aceste proprietăți sau oriunde, dacă sunt destinate exploatării acestora. Se declară nule de plin drept toate contractele de arendare, asociație și administrare între un proprietar neevreu și un arendaș, asociat sau administrator evreu”.

Articolele decretului se refereau în continuare la modalitățile lui de aplicare și de despăgubire a evreilor expropriați.

Articolul ultim din decret era deosebit de important, căci elimina din circuitul rural plaga arendașului evreu. În Moldova, mai ales, mulți proprietari de moșii nu-și cultivau singuri pământul, ci preferau să trăiască la oraș cu banii luați de la arendașii evrei, iar aceștia, la rândul lor, exploatau până la sânge țăranii care lucrau pe moșiile arendate.

Al doilea decret poartă data de 17 Noiembrie 1940 și îl completează pe cel dintâi, dispunând exproprierea pădurilor, a industriilor forestiere, a fabricilor de spirt, a morilor, plus alte întreprinderi mai mici:

”Se expropriază de la evrei – persoane fizice sau societăți.

Pădurile împreună cu toate construcțiile, uneltele, liniile ferate etc.

Morile de orice fel, situate chiar în orașe.

Pivele și teascurile țărănești în ulei.

Pivele țărănești de postav, în comunele rurale și suburbane, împreună cu terenul, inventarul viu și mort și toate stocurile de produse și materii prime.

Industriile forestiere, cu toate construcțiile, teren, instalații etc.”

Restul articolelor se referă la aplicarea și interpretarea diferitelor dispoziții.

Cu aceste două decrete, evreii au pierdut posesiile lor din mediul rural și un vechi deziderat al celor mai mari gânditori ai neamului nostru a fost îndeplinit. Țărănimea a fost eliberată de vâscul care îi înăbușea puterile ei vitale. Nu știu în ce măsură s-au menținut în vigoare aceste decrete sub regimul militar a lui Antonescu sau au fost anulate prin diverse subterfugii administrative, înlesnite de corupția cadrelor conducătoare.

La întocmirea celor două decrete, n-am întâmpinat nici cea mai ușoară greutate din partea Conducătorului Statului. Între putinele lucruri în care ne-am înțeles perfect. Mihai Antonescu a fost foarte prompt și conștiincios. El s-a însărcinat cu redactarea decretelor și toate specificările referitor la proprietățile evreiești care cădeau sub expropriere, au fost opera lui. Eu nu cunoșteam suficient de bine gradul penetrației evreiești în mediul rural.

Evreii, în publicațiile lor postbelice, spun c㠄am fost jefuiți de legionari” și bunurile pe care le aveau în aria rurală și dau fel de fel de cifre, asimilându-le pierderilor ce le-au avut în oraș. Interpretarea acestor autori era eronată și răuvoitoare. Aceste terenuri, păduri, fabrici, etc., au întrat în patrimoniul Statului și nu al particularilor. Exproprierea lor s-a realizat pe baza unei legi. A fost o expropriere legală. Statul are dreptul să-i exproprieze pe particulari când interesele colective o cer. După primul război mondial, marii moșieri ai României au fost expropriați în beneficiul țărănimii, lăsându-li-se numai o mică parte din ce aveau înainte. Acțiunea din 1940 nu diferea de cea de atunci și privea tot bunăstarea țărănimii. Plugarii erau pe punctul să cadă victima rapacității evreiești, care se năpusteau asupra lor ca o armată, în ordine de bătaie și înzestrați cu enorme mijloace materiale.

 

14. Consiliul de administrație legionar la Malaxa

Ani scris în volumul precedent de întâlnirea mea cu industriașul Malaxa, la vila lui de la șosea. După formarea guvernului, l-am vizitat la biroul lui de la fabrica ce-o avea la marginea Bucureștilor, cu scopul de a trata cu el anumite cereri ale muncitorilor de la întreprinderea lui.

La uzinele Malaxa se formase încă din timpul Căpitanului un puternic grup legionar, constituit din ingineri, subingineri, maiștri și muncitori. Malaxa îi privea cu ochi binevoitori, pe legionarii angajați la el, nu numai pentru că îl ocrotea de activități subversive, dar și pentru prietenia ce-l lega de anumite persoane atașate mișcării, cum erau profesorul Nae Ionescu și inginerul Virgil Ionescu.

Venisem la el însoțit de o delegație legionara, reprezentându-i pe toți muncitorii și angajații de la această întreprindere. Ne-a primit cu oarecare teamă și a aprobat fără nici o obiecție atât îmbunătățirile de salarii cat și alte revendicări de ordin social, prezentate de delegație într-un program de zece puncte.

Era cea dintâi victorie ce-o obținea muncitorimea româna de la un patron, fără greve și fără tulburări. După o scurtă reuniune, cam de o jumătate de oră, am vizitat, însoțit de director, uzina. Pe unde treceam, eram primit cu aclamații de muncitori, care, între timp, aflaseră de noua scară de salarizare.

Peste câteva zile de la aceasta vizită, citesc în ziare că s-a constituit un Consiliu de Administrație cu majoritatea legionară la întreprinderile Malaxa. În Consiliu figurau, între alții, Titi Cristescu din Obor, inginerul Nicolae Horodniceanu și Fănică Anastasescu. Am fost și surprins și supărat, căci noul Consiliu luase ființă fără cunoștința mea. Nu știam cine a tratat cu Malaxa această chestiune și dacă a fost o inițiativă legionară. Dar m-am liniștit când am aflat că Malaxa însuși propusese aceasta schimbare în Consiliul de Administrație.

Care era calculul industriașului? Câta vreme trăia Regele Carol, se afla sub înalta protecție a acestuia, făcând parte dintre intimii lui, nu cei mai influenți. Cheltuia sume enorme ca să-și mențină favorurile camarilei, în șperțuri și joc de cărți. Malaxa lupta cu armele ce i le oferea mediul politic corupt în care trăia, pentru a supraviețui. Plecarea Regelui Carol l-a lăsat descoperit la vârf. Toată industria lui era amenințată. Odată cu luarea conducerii lui Antonescu, puterea economică a Statului revenise în mâinile liberalilor, care dominau la Banca Națională și la ministerele economice. De la liberali Malaxa nu se putea aștepta la nimic bun, deoarece aceștia îl detestau pentru trecerea ce-o avusese pe timpul lui Carol. În aceasta situație, singura salvare i se părea a fi mișcarea, atât prin întrarea ei în guvern cât și prin faptul că avusese prilejul să mă cunoască personal înainte de răsturnarea de la 6 Septembrie. Cu o grabă înfrigurată și fără a mă informa cel puțin, a recurs la soluția unui Consiliu de Administrație legionar, socotind că s-a pus la adăpost de intrigile liberalilor și treaba o sa meargă ca înainte.

Generalul Antonescu nu mi-a făcut nici o observație când a aflat de episodul de la Malaxa, doar azvârlea uneori câte o aluzie răutăcioasă la adresa fostului membru al camarilei „care-și găsise ocrotire la noi”. Până într-o zi când, din cauza acestui Consiliu, am fost pus într-o situație penibila fata de Conducătorul Statului. Cam la o lună de la intrarea în funcție a acestui Consiliu, se prezintă la mine mai mulși membri ai lui, rugându-mă ca să intervin pentru obținerea de fonduri de la Banca Națională. Abia atunci am aflat pe ce baze funcționa sistemul financiar al fabricilor Malaxa și de ce s-a grăbit să improvizeze un Consiliu de Administrație legionar. Malaxa nu lucra cu banii proprii, ci cu banii Statului. Ori de câte ori lua comenzi de la Stat pentru fabricarea de locomotive, vagoane, automotoare, tuburi destinate industriei, primea nu credite, căci nu plătea dobânzi pentru ele, ci avansuri. Așa lucra Malaxa de când a luat ființă întreprinderea lui. Era un abuz perpetuu, pe care trebuia să-l onoreze cu marile sume de bani pe care le împărțea generos la toți potentații regimului, în frunte cu Regele Carol. O însemnată parte din beneficiile lui se duceau pe aceste cadouri.

Abia instalat Consiliul de Administrație legionar, și se ivește acest moment fatidic, când casa lui Malaxa era goală. Banca Națională nu mai era dispusă să-i procure fondurile necesare, conform tradiției stabilite până atunci sub Regele Carol. Generalul, la presiunea liberalilor, ordonase Băncii Naționale să nu-i mai anticipeze nici un ban. Situația era gravă, căci întreprinderea se sufoca. În acest moment critic, vin la mine consilierii legionari ca să mă roage sa intervin pe lângă General ea să dispună deblocarea sumelor necesare pentru continuarea lucrului.

M-am dus la General cu sentimentul că chestiunea se va rezolva ușor. Dar n-a fost așa. Abia am deschis gura și Generalul, mânios, a izbucnit într-o tiradă contra lui Malaxa. Nici nu vroia să audă de el. I-am explicat cum am putut că nu putem rezolva abuzurile financiare ale lui Malaxa de azi pe mâine, cp ele datează de ani de zile și sunt o moștenire a vechiului regim. Dacă îi luăm acum oxigenul financiar, e silit să închidă fabrica, ceea ce ar fi o pierdere mare pentru industria naționala, pentru Stat și pentru miile de muncitori, care ar rămâne fără lucru. A fost o discuție destul de tare, căci aveam și eu argumente puternice. În sfârșit Generalul a cedat și a dat dispoziții Băncii Naționale să-i anticipeze milioanele de care avea nevoie în contul comenzilor contractate de Stat.

Am descoperit cu acest prilej că pe General și mai ales pe Mihai Antonescu nu-i supărau atât de mult incorectitudinea lui Malaxa în relațiile cu Statul, cât mai ales faptul că alesese un Consiliu de Administrație de majoritate legionară. Malaxa poseda un mini-imperiu industrial. Controla și „Reșița” și alte fabrici importante din țară. Pătrunderea legionarilor la Malaxa trezea gelozii în cercurile liberale și germane, căci mișcarea ar fi câștigat o anumită greutate în economia țării. Evident, nici eu nici camarazii de acolo nu se gândeau la o preponderență economică, ci doar să-i ajute pe muncitori și să servească țării din posturile ce le ocupau.

 

15. Imprimeria din Sărindar

Gazetele Dimineața, Adevărul, controlate de evrei, câtă vreme au apărut, căci fuseseră suprimate de guvernul Goga în Ianuarie 1938, ieșeau din teascurile propriei tipografii, din Strada Sărindar. De aici și expresia de dispreț folosită de grupările naționaliste când se refereau la aceste ziare contaminate de iudaism: „presa din Sărindar”.

Într-o zi vine la locuința mea Malaxa cu un pachet de acțiuni și mi le predă, zicându-mi:

– Domnule Sima, pachetul acesta de acțiuni aparține societății anonime Dimineața și Adevărul. Le-am cumpărat de la proprietarii lor evrei și vi le ofer D-voastră pentru a ajuta acțiunea de presă și de propagandă a mișcării. Din acest moment imprimeriile din Strada Sărindar vă aparțin. Vă fac acest dar în amintirea neuitatului meu prieten Nae Ionescu și vă rog să nu dați altă interpretare gestului meu.

– Domnule inginer, cu acest titlu, evocând duioasa prietenie ce v-a legat de Profesorul Nae Ionescu, dascălul generației noastre, nu pot decât să primesc acest pachet de acțiuni și vă mulțumesc pentru sacrificiul făcut. Fără îndoială, posesia atelierelor grafice din Sărindar ne va ajuta mult la difuzarea ideilor noastre în popor.

Imediat am procedat la îndeplinirea formalităților pentru transferul de proprietate al întreprinderii. Am întocmit actele pe numele meu, nu ca proprietate particulară, ci în calitate de șef al mișcării legionare.

Malaxa cumpărase pachetul de acțiuni cu suma de trei milioane lei. Suma părea mică în raport cu valoarea întreprinderii, dar societatea era grevată la Banca Naționala cu o datorie de 40 de milioane de lei! Împrumut pe care ne-am obligat să-l restituim noi.

Tipografia din Strada Sărindar s-a numit de acum înainte „Imprimeriile Cuvântul”, căci aici s-a instalat ziarul Cuvântul. Tot din zațurile ei au ieșit cea mai mare parte a cărților legionare ce le-am reeditat în decursul guvernării noastre.

 

16. Cancicov, Ministrul Economiei. Petra, Subsecretar de Stat.

În 10 Noiembrie 1940, Gheorghe Leon, Ministrul Economiei Naționale, este înlocuit cu Mircea Canciov. Schimbarea nu avea nici o semnificație politică, nici internă și nici externă. Și unul și altul erau liberali; și unul și altul serviseră și în cabinetele Regelui Carol II; și unul și altul erau buni economiști, judecați prin prisma sistemului liberal; și unul și altul erau acceptați de Berlin; și unul și altul, în cursul gestiunii lor, s-au arătat binevoitori față de mișcare.

Plecarea lui Leon a fost determinată de influențe... feminine. Soția lui Canciov, Georgeta, care era și un fel de scriitoare, plăcută și inteligentă, pătrunsese în anturajul feminin al lui Antonescu. Doamna Antonescu, doamnele Veturia Goga, Veturia Manuilă, au adoptat-o în cenaclul lor. De atunci, Doamna Canciov era nelipsită din casa lui Antonescu, mai ales de la vila lui de la Predeal, unde-și petrecea Conducătorul sfârșitul de săptămână. În discuțiile dintre aceste doamne s-a urzit planul de a-l înlocui pe Leon cu Canciov. O intrigă de Palat și nimic mai mult.

Numirea lui Canciov a afectat și poziția noastră în guvern. Sa nu uităm că acest episod s-a petrecut în începutul lunii Noiembrie, când relațiile noastre cu Generalul erau încă bune. Fără să fi cerut eu ceva, a venit Generalul cu propunerea ca, profitând de schimbarea titularului de la Economie, să numească și un Subsecretar de Stat legionar la același Minister. Îmi cerea să dau numele persoanei alese cât mai în grabă. Daca se poate în 24 se ore. Așa lucra Generalul. Nu-ti dădea timp nici să respiri.

Omul cel mai potrivit pentru această funcție ar fi fost Gheorghe Ciorogaru, Doctor în Economie de la Heidelberg, ar fi fost un partener cu autoritate al lui Canciov. Din nefericire, aflasem despre el în ultimul timp lucruri neliniștitoare. După cum am scris într-un articol anterior, după întoarcerea lui Ciorogaru de la Berlin, îl rugasem să creeze o secție de studii și cercetări economice în cadrul mișcării, de care aveam atâta nevoie. A primit și s-a pus pe treabă cu un grup de colaboratori, instalându-și biroul în Strada Romei. A lucrat cât a lucrat, dar văzând că timpul trece, fără să i se dea atenția cuvenită, și-a pierdut răbdarea, a abandonat studiul și a început să-l frecventeze pe Profesorul Codreanu. Împreună cu Preotul Borșa, îi propuneau Profesorul tot felul de planuri pentru răsturnarea mea, care s-au descărcat apoi în lovitura de la sediu. Regretând că trebuia să mă lipsesc de serviciul acestui specialist în economie, tocmai când era mai mare nevoie de el, evident numirea lui nu mai putea fi luată în considerare.

M-am interesat atunci dacă printre funcționarii superiori ai Ministerului Economiei nu ar fi un camarad apt să ocupe acest post. Mi s-au dat câteva nume, dar Canciov mi-a atras atenția ca uzanțele nu permit sa fie numit ministru o persoana care până atunci figurase ca funcționar al aceluiași Minister.

În această situație, vine la mine Petrașcu, cu probleme de-ale Secretariatului. Îi spun ce mă frământă.

– Am eu pe cineva la Sibiu, îmi spune Petrașcu.

– Pe cine?

– Pe Nicolae Petra.

– Cine e acest Petra? N-am auzit de el.

– Un legionar de nădejde. Necazul este că e cumnat al lui Bidianu și nu știu daca vă convine.

– Îmi convine dacă e un om priceput pentru acest minister.

– E director de bancă.

– A fi director de bancă în provincie, nu înseamnă a fi un bun ministru.

– E un om pregătit. De vederi largi, ponderat și modest. N-a fost de acord cu atitudinea lui Bidianu din vară.

– Bine, chemă-l la București să stau de vorbă cu el.

L-am văzut pe Petra. I l-am prezentat lui Canciov. A făcut impresie buna. Și așa a devenit Petra ministru, pe atunci un personaj necunoscut în politica țării cât și în mișcare.

În timpul cât a fost Petra Subsecretar de Stat la Economie, s-a ocupat și de chestiunea comisarilor de românizare. Nu-i plăceau cum merg treburile în acest sector. Constatase anumite abuzuri. Mie-mi convine să se readucă în dezbatere această chestiune, căci se dovedea fragilitatea legii și de aceea l-am încurajat sa continue ancheta. După ce a studiat dosarul comisarilor de românizare, chestiunea s-a tratat în reuniunea Consiliului de Miniștri din 13 Decembrie 1940. Conducătorul Statului fusese informat și a cerut explicații lui Canciov. Acesta i-a răspuns:

”Am auzit că s-au făcut abuzuri, însă nu mi s-au adus nume. Când m-am întors de la Berlin, colaboratorul meu, Dl. Petra, mi-a făcut un rezumat al problemei. I-am cerut să mi-l facă în scris. Apoi mi-a spus : „Ne curățăm dacă mergem înainte cu comisarii. S-au făcut o mulțime de hoții și pătăm regimul.

Trebuie să reglementăm aceasta chestiune. L-am rugat pe Dl. Petra s-o pună în studiu și i-am cerut opinia lui. Nume, cazuri concrete nu mi-a adus. Mi-a arătat numai ca sunt unii care fac șantaj, alții care s-au dat cu patronii în defavoarea Statului. Am cerut D-lui Petra ca împreună cu Dl. Crișan sa facă un control discret și sa meargă cât mai adânc.

Această chestiune trebuie adusă la o soluție. Să se găsească o procedură mai bună, dar fără să deservească ideea controlului și a românizării întreprinderilor”.

La explicațiile lui Canciov, răspunde Generalul, dând următoarele instrucțiuni.

”Sunt și eu informat că serviciul acesta, a cărui idee a fost minunată, ca execuție poate să ducă la catastrofă. Și atunci nu putem să continuăm pe calea aceasta, din cauza persoanelor.

Prin urmare, chestiunea comisarilor trebuie privită sub trei laturi.

Mai întâi trebuie să facem ceea ce n-a făcut Leon: instrucții, în raport cu categoriile de afaceri și de acțiuni, care cad în atribuțiile lor.

În al doilea rând, trebuie să ne asigurăm ca instrucțiunile acestea, care trebuie făcute cât mai repede, nu rămân literă moartă. Trebuie ca Ministrul Economiei Naționale să organizeze un sistem de controlori pe regiuni sau pe categorii de industrie, cărora comisarii de românizare și patronii sa fie obligați sa le dea toate relațiile de care au nevoie.

A treia latură a problemei este schimbarea tuturor acelora care nu sunt de acord cu noi. Nu ne uităm la persoane și la cine le-a recomandat. Am convenit cu Dl. Horia Sima ca tot ce este rău plasat în administrația Statului și în industrie sa fie înlocuit. Nu este o piedică în această privință. Și e mai bine că s-a sesizat Dl. Petra de chestiunea comisarilor, ca să facem purificare acolo printr-un om de-a lor.

Chestiunea aceasta trebuie tratată cu energie și cu repeziciune, pentru că se petrec lucruri neplăcute: unii comisari, în loc sa-i țină în loc pe jidani, s-au pus de acord cu ei”.

Dezbaterile acestui Consiliu de Miniștri confirmă cu cea mai mare evidență prevederile mele.

1. Generalul Antonescu recunoaște că paternitatea legii comisarilor de românizare îi aparține, când spune „Sunt și eu informat că serviciul acesta, a cărui idee a fost minunată, ca execuție poate să ducă la catastrofă”.

2. Recunoaște că legea a fost defectuos întocmită. Îi lipsea complementul necesar ca să fie o bună lege. Partea ei de aplicare fusese lăsată în aer. Ce trebuie să facă comisarii de românizare? Cum să dirijeze procesul de românizare al întreprinderilor? Ce scopuri se urmăresc și ce rechizite legale și mijloace materiale li se pun la dispoziție ca să-și îndeplinească misiunea lor? Aveau puteri discreționare în guvernarea întreprinderilor, dar nu li se indica cum să se folosească de ele.

Ceea ce recunoaște Generalul:

”Mai întâi trebuie să facem ceea ce n-a făcut D-l Leon: instrucțiuni în raport cu categoriile de afaceri și de acțiuni care cad în atribuțiile lor”.

3. Recunoaște necesitatea unui control central, ceea ce eu propusesem de la început, pentru a nu lăsa soarta întreprinderilor la discreția fiecărui comisar de românizare. El însuși propune instituirea unui fel de supra-control:

”Trebuie ca Ministerul Economiei Naționale să organizeze un sistem de control pe regiuni sau pe categorii de industrie, cărora comisarii de românizare și patronii să fie obligați să le dea toate relațiile de care au nevoie”.

4. Generalul nu vedea sau nu vroia să vadă că toate abuzurile semnalate provin dintr-o concepție greșită a legii. Este imposibil să găsești câteva sute de persoane competente și corecte. Propunerea mea, cu crearea unei comisii centrale la București, care să cerceteze fiecare caz de transfer de proprietate evreiască, ar fi dat rezultate mult mai bune.

După această dezbatere, s-au făcut câteva schimbări de personal și s-au dat anumite instrucțiuni, dar viciul organic al legii n-a putut fi remediat.

 

17. Chestiunea petrolului

În chestiunea petrolului trebuie să avem în vedere două aspecte ale ei:

– livrările de petrol ale României spre Germania.

– proprietatea societăților petrolifere care exploatau subsolul românesc.

Cu izbucnirea războiului, Germania era avizata într-o măsură crescândă la importul de petrol românesc. În iarna anului 1939- 1940, Regele Carol sperând încă într-o victorie aliata pe frontul de vest, ca în primul război mondial, a sabotat exportul de petrol spre Germania, încât livrările au rămas mult în urma dorințelor germane. Ca să remedieze aceasta situație, în Ianuarie 1940 a fost numit primarul de până atunci al Vienei, Dr. Neubacher Hermann, „ministrul însărcinat special cu chestiunile economice pe lângă Legația Germană la București”. Nici Neubacher n-a avut mai mult succes în primele luni ale anului 1940, din cauza atitudinii de expectativă a Regelui Carol, care aștepta să se repete „minunea de pe Marna”.

După victoria Germaniei contra Franței, livrările de petrol spre Reich n-au mai fost expuse nici unei piedici. În ziua când Regele Carol s-a decis să schimbe politica externă a României, orientându-se spre Axă, s-a semnalat la București și un pact al petrolului, în care cotele de export au fost stabilite la un nivel satisfăcător pentru nevoile Germaniei.

După biruința legionară de la 6 Septembrie, exportul de petrol spre Germania n-a mai constituit o problemă, deoarece la București venise la putere un guvern prieten al Puterilor Axei. Totul depindea acum numai de mijloacele de transport, destul de precare până atunci, pentru ca petrolul românesc să ajungă din abundență în Germania.

Mai dificilă era chestiunea a doua, a apartenenței întreprinderilor petrolifere. După primul război mondial, capitalul german a fost expulzat din industria petrolului românesc și posesiile germane au fost împărțite între francezi, englezi și belgieni. Ca urmare, principalele societăți de petrol din România se aflau în mâna grupurilor de interese occidentale: Americani, Englezi, Olandezi, Francezi, Belgieni. Germanii au încercat în perioada 1938-1940 să reocupe poziții în petrolul românesc, dar fără rezultate apreciabile. Câteva întreprinderi neînsemnate au trecut sub controlul lor.

Abia după instaurarea regimului legionar, Germanii au reluat ofensiva de pătrundere a lor în industria petroliferă a țării. Ei sperau ca tocmai prin legionari interesele lor în acest domeniu să fie favorizate.

Dar în acest moment, care li se părea lor extrem de prielnic pentru expansiunea lor în petrol, s-au izbit de legea comisarilor de românizare, a lui Leon și Antonescu. Pe baza acestei legi, Leon a numit comisari de românizare la toate societățile petrolifere. Cei numiți nu erau legionari, ci tineri ingineri care lucrau în petrol și făceau parte chiar din cadrul de conducere al acestor întreprinderi. Cunoscând bine problema, fiind martori ai sălbaticei exploatări a acestei bogății românești în profitul capitalului străin, din care poporului român nu-i rămâneau decât firimituri, acești tineri ingineri, însuflețiți de elan patriotic, la această mare cotitură a istoriei, socoteau sosit momentul ca, cu puterile cele aveau să readucă în patrimoniul național, cel puțin parțial, societățile înstrăinate.

Abia și-au luat în primire funcțiile, au și fost asaltați de emisari germani, care le cereau să le deschidă porțile întreprinderilor pe care le aveau în supraveghere. Capitalul german se organizase, după îndrumările guvernului Reichului, în vederea unor achiziții masive de acțiuni ale vechilor societăți. Comisarii de românizare s-au opus pretențiilor germane, creând de aici o noua sursă de conflict cu reprezentanții Reichului în România. Ei stăruiau ca să apere această bogăție româneasca pentru a nu cădea în mâna altor străini.

Grupul comisarilor de românizare din ramura petrolului au venit de câteva ori pe la mine, pentru a-mi expune neliniștea lor și pentru a-mi cere sfatul. Eu le-am spus că nu ne putem opune frontal penetrației capitalului german în petrol, dar să ceara reprezentanților Reichului o colaborare cu capitalul românesc. Nimic mai natural. Nu putem admite ca societățile engleze, franceze, belgiene etc., presupunând ca ar fi schimbate de stăpân, să fie acaparate de alți străini. Trebuie luate în considerare în bloc toate interesele: ale vechilor acționari, cele germane, dar și cele românești.

În aceasta privință, un motiv de conflict cu Neubacher s-a ivit când ministrul a pretins ca societatea Astra Română, care aparținea grupului olandez „Shell”, să treacă sub control german. Pe ce își baza această cerere? Trupele germane, când au ocupat Olanda, au capturat acțiunile societății Astra Română din România, de la sediul societății „ShelI”. Considerând aceste acțiuni o pradă de război, pe baza posesiei lor, pretindea cedarea imediată a Astrei în mâna unui om de încredere al lor. Consultându-l pe inginerul Caleia, unul dintre acești comisari, acesta mi-a explicat că germanii nu poseda acțiunile propriu-zise, ci numai cotoarele lor, care nu sunt echivalentele titlurilor de proprietate. Acțiunile au fost transportate peste Ocean odată cu mutarea sediului lui „Shell”.

În timpul guvernării noastre, germanii n-au putut pătrunde în industria petroliferă, izbindu-se de vigilența comisarilor de românizare, care, conform legii, dispuneau de puteri discreționare.

Neînțelegere cu Neubacher am mai avut și pe chestiunea Ministrului Dimitriuc, care fusese numit „Subsecretar de Stat pentru problemele petrolului”. Fiind o creatură a regimului carlist, am încercat să-l dislocăm, pentru că ocupa o poziție-cheie în economia națională. Antonescu era dispus să-l concedieze, dar ne-am izbit de opoziția înverșunată a lui Neubacher. Acesta a venit atât la Conducător cât și la mine, cerându-ne cu cea mai mare energie să-l păstrăm pe Dimitriuc, deoarece colaborarea cu el merge excelent.

Dimitriuc a rămas mai departe la Economia Națională, unde exercita un fel de pașalâc, neascultându-i decât pe Nemți, știindu-se protejat de ei. A jucat un rol important în tratativele economice cu Germania, în care subiectul principal de discuție în schimburile comerciale era petrolul.

 

18. Cursul mărcii germane

Dr. Neubacher, Ministrul Reichului pentru afacerile economice la București, s-a prezentat Ministrul de Finanțe, George Crețianu și după aceea Subsecretarului de Stat la același Departament, Constantin Papanace, cam pe la începutul lunii Noiembrie, pentru a le cere să consimtă la fixarea unui nou curs al mărcii, ridicându-l de la 50 lei, cat era pe atunci, la 60 de lei. Papanace a căutat să-l convingă pe Neubacher că nu e momentul cel mai potrivit ca să pretindă această devalorizare a leului în raport cu marca, deoarece economia românească a suferit mult de pe urma pierderilor teritoriale și încă nu s-a întremat. Dimpotrivă, ar trebui ca Marele Reich să țină seama de această situație precară și să ajute României să-și însănătoșească baza materiala de existență, fapt care va avea repercusiuni favorabile și în schimburile cu Germania.

Chestiunea a fost tratată și în următorul Consiliu de Miniștri. Crețianu și Papanace au expus teza lui Neubacher și răspunsul lor. Ei au explicat împuternicitului Reichului pentru chestiunile economice că stabilirea unui nou curs al mărcii, superior celui vechi, ar însemna o grea lovitură pentru economia națională. Generalul Antonescu a aprobat atitudinea lor și li s-a cerut să nu cedeze.

Mare mi-a fost mirarea că după acest Consiliu, în care Generalul susținuse ferm și categoric punctul de vedere al Ministerului Finanțelor, în cursul vizitei lui la Berlin, 22- 24 Noiembrie 1940, și-a schimbat opinia și, în conversațiile economice avute cu acest prilej, a acceptat cererea lui Neubacher, adică urcarea mărcii de la 50 la 60 de lei. La prima discuție avută cu Generalul, după întoarcerea lui din Germania, mi-a mărturisit, fără a mă privi în ochi, ci undeva pe pereți, că a trebuit să admită noul curs al mărcii pentru a obține împrumutul.

Conducătorul Statului ne administrase o nouă lovitură joasă, între multe altele. Pe de-o parte, ne cerea să rezistam pretențiilor germane, căci cel mai aprig oponent al propunerilor lui Neubacher era ministrul legionar Papanace. Pe de altă parte, ajuns la Berlin, își renega propria lui atitudine, anulează ordinul dat în Consiliul de Miniștri și se supune exigențelor germane. Evident, noi am rămas descoperiți, niște naivi care nu ne pricepem „să facem politică”.

Ridicarea cursului mărcii nu era nici cel puțin justificată din punct de vedere al schimburilor dintre cele două țări. România, în acea conjunctură europeană, avea mult mai mult de oferit decât Germania de dat. Petrolul românesc era vital pentru soarta războiului și valoarea lui cântărea greu în acordurile dintre cele două State. De altă parte, grație nefericitei politici germane de înțelegere cu Rusia, noi am ieșit cu granițele ciuntite și cu o economie zdruncinată. Era de datoria Reichului, ca noul nostru aliat, să ajute la refacerea economiei românești și nu să o încarce cu un nou tribut.

Ridicarea cursului mărcii anula apoi într-o oarecare măsură însăși valoarea împrumutului contractat de 600 de milioane de mărci, deoarece pentru restituirea lui aveam la dispoziție un instrument de schimb mult mai slab. Exportul României trebuia să crească considerabil pentru a compensa noua scădere a monedei, pe baza unui curs artificial fixat.

Generalul Antonescu la Berlin a abandonat interesele economiei românești pentru a capta bunăvoința lui Hitler. În vreme ce mișcarea apărea în ochii potentaților celui de-al Treilea Reich, după aceasta incalificabilă concesiune, ca o organizație șovinistă, care se opunea sistematic tuturor planurilor de colaborare cu Germania, Generalul se înălța în ochii lor ca un om politic realist și loial, singurul capabil sa integreze România în marele spațiu economic german.

 

19. Conflictul de la Mediaș

Conform ordinului primit de la Sinagogă, evreii din Ardeal și Banat vindeau prăvăliile lor sașilor, evitându-i pe români. Am explicat într-un capitol motivele acestei politici. Firește, minoritatea germană era satisfăcută că întreține relații privilegiate cu evreii în cumpărarea bunurilor lor. Fără să facă eforturi mari, își puteau mări rețeaua lor de magazine și volumul lor de afaceri.

Pentru a nu fi tulburați de români în aceste operații, sașii și evreii s-au pus de acord ca să trateze în secret vânzarea prăvăliilor, pentru ca autoritățile să nu afle decât în momentul când actele erau încheiate și nu se mai putea reveni asupra tranzacțiilor. Fenomenul fusese semnalat în întreg Ardealul și Banatul.

La Mediaș, conflictul între români și sași pe această temă luase aspecte mai aspre, care a pus atât guvernul cât și mișcarea într-o situație neplăcută. Incidentele au fost consemnate într-un raport al Ministerului de Interne, care a fost prezentat Conducătorului Statului și apoi a fost dezbătut și în Consiliul de Miniștri:

București, 18 Decembrie 1940

Ministerul Internelor Cabinetul Ministrului

”Am onoarea a face cunoscut că, în urma cercetărilor făcute, Prefectul județului Târnava-Mare raportează:

l. În ziua de 27 Noiembrie 1940, pe când se aflau în gara Copșa Mică, toate autoritățile publice, prefectul, șeful poliției, comandantul Legiunii de Jandarmi, în așteptarea trenului cu care se înapoia Dl. General Ion Antonescu, Conducătorul Statului – de față fiind și Dl. General Vasiliu și Dl. Ministru Rioșeanu, sașii din Mediaș au ocupat, prin echipe organizate, prăvăliile evreiești din centrul orașului, în număr de 10 (zece), pretextând ca au contracte de vânzare-cumpărare cu evreii, când în realitate ei nici până astăzi nu au perfectat aceste contracte.

Puși în fața acestui atac prin surpriză și pentru a nu da loc la conflicte cu minoritatea săsească și după ce, prin intervenția Mișcării Legionare s-au procurat creditele necesare, s-a început și de Mișcarea Legionară bătălia cumpărării imobilelor jidănești, care au mai rămas în Sighișoara, Mediaș și în restul județului.

La operația aceasta de cumpărare de imobile, se căuta a se respecta în totul dispozițiile legale în vigoare. Faptul că românii vor să ajungă în această regiune în proprietatea prăvăliilor și al imobilelor jidănești, explica toată nemulțumirea și agitația sașilor, care s-au erijat acum în fervenți apărători ai jidanilor de pretinsele brutalități la care evreii ai fi supuși din partea autorităților românești. În realitate, ei urmăresc să-i înlăture pe români de la orice cumpărări de bunuri care aparțin evreilor. Prin lumina acestor date este a se vedea și incidentul din noaptea de 3-4 Decembrie 1940 de la Mediaș.

Organele de control ale Inspectoratului de Poliție din Alba-Iulia au avut o atitudine mai aspră fată de câțiva evrei din Mediaș, care vroiau să cedeze prăvăliile lor exclusiv sașilor.

Gărzile cetățenești pe care sașii pretind că le-au instituit cu prilejul acelui incident, pentru apărarea populației, sunt în realitate niște echipe ce fuseseră instalate în fața prăvăliilor și în curțile prăvăliilor evreiești cu aproximativ o săptămâna înaintea acelui incident, cu scopul de a-i opri pe români să intre în tratative cu jidanii pentru cumpărarea prăvăliilor sau imobilelor.

În ziua de 4 și 5 Decembrie, Prefectul județului a fost la București, chemat la Ministerul Coordonării, iar în ziua de 5 Decembrie 1940, Dl. Comandant al Garnizoanei și al Pazei teritoriului județului, Dl. Lt. Col. Antohi, s-a deplasat la Mediaș, luând măsuri de ordine, comunicând Prefectului că situația nu prezintă nimic grav.

În ziua de 8 Decembrie, Prefectul județului a cercetat personal chestiunea de la Mediaș și a constatat că populația românească este profund indignată de atitudinea Sașilor, care îi sprijină pe evrei și nu se împacă deloc cu ideea că ar putea și românii sa cumpere prăvălii ori imobile de la evrei. Ori, în agitația și alarma pe care au dat-o evreii, ca o ironie a soartei, ei se vad apărați și încurajați în aceasta, tocmai de concetățenii noștri sași”.

Ministrul Afacerilor Interne, General Petrovicescu

Din examinarea acestui raport, făcut de Prefectul Județului Târnava Mare și însușit de Ministrul de Interne, General Petrovicescu, rezultă următoarele fapte:

l. Evreii vindeau prăvăliile din proprie inițiativă, fără constrângere, pregătindu-se să părăsească țara.

2. Evreii s-au pus de acord cu sașii să le vândă lor prăvăliile și, ca să nu afle românii, să duca tratativele în cea mai mare taină.

3. Prăvăliile cumpărate de sași erau în centrul orașului și reprezentau comerțul cel mai înfloritor al Mediașului.

4. Puși în fata acestor fapte, au încercat și românii să cumpere alte prăvălii evreiești, din ceea ce rămăsese.

5. Românii s-au izbit și în aceasta încercare de aceeași coaliție evreo-săsească, interzicându-le accesul la alte bunuri evreiești.

6. Sașii luau apărarea evreilor, denunțând presupusele brutalități pe care le-ar fi suferit din partea autorităților românești.

7. Pentru a-i apăra pe evrei, sașii au organizat niște pichete pe care le-au postat în fața prăvăliilor evreiești. În realitate, „pentru a-i înlătura pe români de la orice cumpărări de bunuri care aparțin evreilor”.

8. Ca urmare, s-au petrecut o serie de incidente, fără gravitate, dar care indicau un anumit grad de tensiune între populația româneasca și minoritatea germana de la Mediaș.

Acesta e filmul evenimentelor, așa cum rezultă din raportul Ministerului de Interne. Pentru mișcarea legionară nu era decât motiv de îngrijorare să se nască incidente cu minoritatea germană, știind prea bine că această minoritate se bucura de protecția puternicului Reich German. De altă parte, sașii din Ardeal erau camarazii noștri de ideologie în lupta contra comunismului. Am intervenit imediat la prefectul județului ca să tempereze zelul legionarilor, chiar dacă dreptatea ar fi de partea lor. Astfel de acțiuni ne făceau mai mult rău și aduceau mai mare pagubă.

Dar originea acestor incidente era mult mai adâncă. Erau consecința lipsei unui plan economic, a unei directive, care să organizeze economia națională. Inconvenient pe care Generalul nu-l vedea sau se prefăcea că nu-l vede. Daca ar fi existat planul cerut de mine de la începutul guvernării noastre, astfel de incidente nu s-a fi produs, deoarece în acest plan s-ar fi înglobat, relațiile noastre cu Germania și cu minoritatea evreiască. Am fi știut atunci cum să procedăm, în ce limite și pe ce etape. Acum mergeam înainte târâți de evenimente și nu dominându-le din perspectiva unei viziuni generale a realității economice românești.

 

20. Apoteoza muncitorimii

Pătura socială care a simțit mai mult binefacerile guvernării legionare a fost muncitorimea. Pentru țărănime n-am putut face prea mult din cauza timpului prea scurt al guvernării noastre. Singura ei mulțumire a fost că nu mai era terorizată și batjocorită de odioșii de jandarmi. Dar țărănimea era cu noi știind că ne vom îngriji și de soarta ei. În planul ce-l aveam, ne gândeam în primul rând sa punem la dispoziția plugarilor credite ieftine, eșalonate pe mai mulți ani, ca să scape de împrumuturi oneroase la bănci și de uzura evreilor. În revista Muncitorul Legionar, care apăruse în 10 Noiembrie, sub conducerea lui George Macrin, scriam următoarele:

”Odată cu România Legionară, începe pentru muncitorul român o eră de dreptate și de omenie. Grija de soarta lui ne-a lăsat-o însuși Căpitanul, care a fost veșnic frământat de icoana celor chinuiți și năpăstuiți. Muncitorul Român pășește astăzi mândru și senin pe drumul biruitor al Gărzii de Fier. El știe că o viață nouă începe pentru el. El știe că în curând suferințele lui vor apune și munca lui va fi răsplătită”.

Horia Sima

Problema muncitorilor era mai la îndemână de rezolvat, căci nu trebuia decât să le impunem întreprinderilor să se poarte mai omenește cu ei, revizuindu-le scara de salarizare. În aceasta privință, n-am cunoscut un moment de liniște, intervenind oriunde era nevoie pentru a ușura viața muncitorului. Am povestit cum m-am dus la Malaxa și acesta a aprobat caietul de revendicări al personalului angajat la el, muncitori și funcționari. Era o primă victorie pe frontul social al Noii Românii. A doua „descălecare” a mea în lumea muncitorilor a fost la Brad, în județul Hunedoara, unde erau minele de aur ale societății „Mica”. Fusesem profesor în această localitate și cunoșteam starea de mizerie a muncitorilor care lucrau sub pământ ca să scoată aurul din măruntaiele lui.

La societatea „Mica” stăpânea, pana la venirea noastră la conducere, Ion Gigurtu. Politica lui de salarizare a angajaților varia după importanța politică și socială a fiecărui grup. Era extrem de generos cu membrii Consiliului de Administrație, între care figurau de obicei oameni politici, cum era Octavian Goga. Plătea bine cadrul de conducere al întreprinderii, directori și ingineri superiori. Era destul de zgârcit cu micii funcționari, iar pe cei care se trudeau mai mult, pe muncitorii care scormoneau după aurul din mina, îi trata ca pe niște paria, plătindu-i mizerabil.

În timp ce se purta atât de hain cu muncitorii, a lăsat să se construiască pe o înălțime din apropierea Bradului un sanatoriu pentru tuberculoși, vrând să arate grija ce-o poartă muncitorimii. În loc de a le da salarii mai bune, pentru a nu deveni tuberculoși, le oferea camere de spital pentru a-și scuipa plămânii! Gigurtu se prefăcea pe deasupra că este un adept al mișcărilor naționaliste, când în realitate era un trimis al Regelui în mijlocul lor, pentru a le ține sub control, cu ajutorul mijloacelor de care dispunea. În vara anului 1940, și-a dezvăluit adevărata identitate politică: prea supus servitor al Majestății Sale. În criza care a precedat alungarea de pe tron a Regelui Carol, a cerut Generalului Antonescu „să tragă în legionari!”.

După cuvântarea mea de la Brașov din 9 Octombrie, în care am denunțat atrocitățile maghiare din Ardealul de Nord, m-am repezit la Brad ca să rezolv la fața locului și problema acestor muncitori și le-am vorbit de pe o tribuna improvizată. Am evocat lupta și sacrificiile Căpitanului pentru țara flămândă și goală, le-am explicat concepția lui despre drepturile și datoriile muncitorului și le-am amintit mila ce-o simțea pentru muncitorii care lucrează sub pământ, cărora trebuie să li se facă dreptate înaintea tuturor. Pentru asta am venit și eu în mijlocul lor ca să le aduc vestea cea buna că soarta lor se va schimba sub regimul legionar.

Mă uitam la ei, vreo doua mii de oameni. Toți, fără excepție, aveau fețele supte și palide, privirea stinsă și spinările încovoiate înainte de vreme. Erau oameni între 20-40 de ani. La cuvintele mele, n-au răspuns nici cu aplauze și nici măcar cu aprobări din cap. Stăteau închiși în durerea lor. O mulțime apatică, fără interes. Un scepticism ancestral îi povățuia să nu mai creadă în nimeni. Veniseră atâția politicieni, în jurul alegerilor, promițându-le marea cu sarea, încât se îndoiau și de spusele mele.

Dar, de astă dată n-a fost așa. A doua zi li s-a anunțat de direcție urcarea salariilor. Până atunci un muncitor lucrând opt ore sub pământ, primea 45 de lei pe zi. Din acel moment salariile lor s-au dublat, ajungând la 90 de lei pe zi. Nu le venea să creadă! Proporțional, s-au anunțat îmbunătățiri și pentru micii funcționari care erau cei mai năpăstuiți. M-am informat cu cât ar apăsa ridicările de salarii asupra bugetului întreprinderii. La un beneficiu net anual de 200 milioane... doar 6 milioane! Îi mai rămâneau direcției 194 de milioane anual pentru a le distribui acționarilor și politicienilor.

Un al treilea episod din viața muncitorimii române sub regimul legionar s-a petrecut la minele de cărbuni de Petroșani. Într-o zi vine la mine la Președinție o delegație a minerilor de pe Valea Jiului, pentru a mă anunța că sunt deciși să recurgă la grevă daca nu li se aprobă măririle de salarii cerute de ei.

– Bine, le-am spus. Să vedem despre ce este vorba. Ce cereți?

Îmi expun doleanțele lor. O ridicare de salarii între 8-12 procente, după natura muncii prestate. Cererile lor nu numai că erau rezonabile, ci modeste, în comparație cu salariile mici pe care le primeau.

– Și pentru atâta lucru vreți să declarați grevă?

– Domnule Ministru, altă dată când am încercat să obținem îmbunătățiri și am făcut grevă, am fost împușcați.

– Acum vremurile s-au schimbat, dragii mei. Acum sunteți voi stăpâni pe țară, cu alți români, cu toți românii. A încetat exploatarea. Nu mai e nevoie să faceți greva. Voi da dispoziții comisarului de românizare ca sa va împlinească îndată cererile, pe baza tabloului pregătit de voi.

Oamenii nu știau cum să-mi mulțumească. Așa ceva nu mai văzuseră.

La „Reșița”, controlată de Malaxa, la Hunedoara, la uzinele Nădrag, Călan și Titan, în industria petroliferă, prin același procedeu expeditiv, s-a ridicat simțitor nivelul de viață al muncitorului. Într-o vizita la IAR-Brașov, am ascultat cererile muncitorilor, prezentate de o delegație legionara, și l-am rugat pe Popescu-Botoșani, directorul întreprinderii, sa le ia imediat în considerare.

Paralel, Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, printr-o serie de decizii înțelepte, a stabilit un minimum de salarii pentru micile întreprinderi și chiar pentru lucrători, calfele și ucenicii care erau angajați la meseriași-patroni. Muncitorimea se simțea ocrotită și apărată sub regimul legionar. Nu mai era exploatată până la sânge de patroni fără inimă sau de întreprinderi străine de viața neamului nostru. Dar Vasile Iasinschi nu urmarea ca impunând salarii minime pentru muncitori să-i pună în conflict cu patronii și să creeze din ei o tabără dușmană întreprinzătorilor, cum era obiceiul comuniștilor. Ministrul își însușise idealul mișcării, de a realiza înfrățirea muncitorilor cu patronii pe baza unui echilibru just între remunerație și producție. Cu prilejul inaugurării sălii de mese a lucrătorilor de la Fabrica de tăbăcărie și încălțăminte Grigore Alexandrescu, la 1 Decembrie 1940, Iasinschi a ținut o însemnată cuvântare cu caracter programatic, pentru orientarea ministerului ce-l conducea:

„Fiecare întreprindere, a spus el, are tendința să se dezvolte, să ajungă mare. Și întreprinderile Grigore Alexandrescu la origine au fost mici. Începutul acesta trebuie respectat, pentru că respectându-l pe el, ne respectam pe noi. Nu se poate ca această fabrică mare să nu se fi ridicat la proporțiile de astăzi, din acea meserie rudimentară, decât prin muncă în momentele acestea, când suntem nevoiți a galopa la pas cu evenimentele, nu am procedat încă la organizarea propriu-zisă a muncii. Asta nu înseamnă că nu ne gândim serios la această problemă. Intervenind scumpetea vieții, ne-am gândit în primul rând să trecem peste greutățile actuale. Aceasta nu înseamnă ca muncitorul să se anchilozeze în aceste prețuri maximale. Muncitorul trebuie stimulat, pentru a înțelege frumusețea lucrului bine efectuat. Inteligența și priceperea muncitorului trebuie răsplătite. Emulația la meșteșug trebuie încurajată. Muncitorul care dă un produs cât mai bun contribuie și la progresul patronului, și astfel armonia dintre muncitor și patron va fi o realitate”. Alături de mineri, cei mai nenorociți, cei mai dezavantajați de soartă, erau muncitorii și muncitoarele din fabricile de textile. Sub regimul nostru acești muncitori și-au recăpătat dreptul la viață. Cele mai multe din uzine erau în mâinile evreilor și aceștia nu se interesau decât de câștig, neîngrjindu-se de elementarele condiții de igienă. Localuri mizerabile, neaerisite, în care respirația era îngreunată și de praful și scamele ce se desprindeau din baloturile de lână și bumbac. Muncitorii textiliști erau total la discreția patronilor, care, prin mijloacele lor de corupție, aveau de partea lor, în conflictele ce se iveau, autoritățile Statului, de la jandarm până la așa zișii inspectori de la Ministerul Muncii. Salariile erau fixate suveran de directorii întreprinderilor, fără posibilitatea vreunei contestații. Pe cât erau de mici aceste salarii, pe atâta se făceau și mai mici în anumite perioade ale anului, când fabrica nu lucra la randamentul maxim, deoarece stocurile fixate fuseseră atinse. Cei ce protestau, erau pur și simplu concediați și familiile lor rămâneau pe drumuri. Sub regimul nostru, aceste scene degradante nu s-au mai întâmplat. Prin măsurile luate, sub supravegherea Ministerului Muncii, s-au realizat îmbunătățiri substanțiale în scara de salarizare, în igiena localurilor, iar urâtele moravuri patronate de odinioară au dispărut. Cu aceste măsuri, mișcarea a câștigat vertiginos în popularitate, iar comunismul și-a pierdut orice atracție în mase, fiind redus la o expresie inofensivă, a agitatorilor de profesie, înfeudați Rusiei bolșevice. După expulzarea noastră de la putere, Generalul Antonescu și exploatatorii care s-au concentrat în jurul lui ne-au acuzat că prin aceste ridicări substanțiale de salarii, mai ales în industria grea, am bolșevizat țara! Îi durea pe acești domni. În realitate am scăpat țara de bolșevism, ideologia comunistă pierzându-și mediul unde să se implanteze, mizeria maselor populare.

 

21. Cinci miliarde șapte sute șaptezeci și patru milioane de lei

La aceasta cifră impresionantă, comparând cu bugetul Statului de atunci, s-au ridicat economiile realizate sub regimul legionar, în perioada Septembrie-Decembrie 1940. Bani disponibili pentru alte scopuri și alte nevoi ale națiunii. Ziarul Buna Vestire din 3 Ianuarie 1941 a publicat pe prima pagină un articol semnat de Constantin Ghidel, în care autorul comentează aceste strălucite rezultate bugetare arătând că sunt rodul severei administrații a banului public sub guvernul legionar și al muncii pline de devotament a întregului popor. Reproducem acest articol care redă mai bine decât noi astăzi, în termeni inspirați de actualitatea momentului, procesul de însănătoșire a economiei naționale.

5 774.000.000

”Regimul național-legionar, prin Domnul General Ion Antonescu, Conducătorul statului român, a făcut țării cu ocazia sfârșitului de an un bilanț al realizărilor sale după patru luni de guvernare.

Într-un timp atât de scurt, pe care vechile regimuri îl foloseau numai pentru orientarea generală și fixarea retribuțiilor membrilor din Societatea anonimă care era partidul, noul regim politic al României a reușit, cu toate vicisitudinile vremurilor, să realizeze o economie de 5.774.000.000 lei.

Dacă această cifră a fost atinsă în împrejurările atât de grele prin care a trecut țara noastră, cu hotarele sfâșiate, cu un exod de refugiați în mare parte funcționari care grevau bugetul public, cu un pasiv enorm la încasările Statului prin luarea unor provincii cu industrii bogate și în plină activitate, cu toate loviturile pe care factorii naturii – cutremurul – le-au cauzat materialicește aproape în toată țara, apoi ce economii se puteau face în trecut, când nici o piedică nu lovea mecanismul normal de funcționare al Statului?

De abia acum noi cetățeni umili ai acestei țări care ne duceam grijile și nevoile cum numai Dumnezeu putea să știe, pentru binele și propășirea acestei țări, vedem jaful pe care partidismul l-a făcut în gospodăria noastră publică.

A fost o iresponsabilitate totală. De altfel cine putea să răspundă la partid? În această societate anonima pe acțiuni al cărui singur scop era jefuirea patrimoniului național și pricopseala membrilor în dauna națiunii?”

Este adevărat că la capitolul excedentului bugetar intrau și economiile realizate prin desconcentrări de trupe. Conducătorul Statului, în darea lui de seama publicată la sfârșitul anului pentru a înfățișa înfăptuirile regimului, evaluează economiile de la Ministerul Armatei, de pe urma desconcentrărilor, la două miliarde și jumătate. Cifra pare exagerata, deoarece desconcentrările nu au început decât la 15 Noiembrie 1940. Dar chiar daca ar fi așa, mai rămân trei miliarde două sute șaptezeci și patru milioane, care se datorează exclusiv muncii, cinstei și corectitudinii acestui guvern.

Toți defăimătorii mai vechi și mai noi ai mișcării legionare ar fi trebuit să se întrebe cum a fost posibil ca într-o țar㠄în plină anarhie”, cum a fost descrisă mai târziu în Pe Marginea Prăpastiei, să se depășească în câteva luni gravul dezechilibru economic și să se realizeze acest progres uluitor? Bugetul Statului era o oglindă a încrederii cetățenilor în regim, al ordinii care domnea în țară și al spiritului cu care lucrau sutele de mii de legionari pentru a ușura soarta neamului nostru lovit de atâtea calamități.

Sunt anumiți factori care trebuie luați în considerare dacă vrem să înțelegem această grabnică însănătoșire economică a țării:

1. Miniștrii nu mai prădau Statul, cum era obiceiul pământului sub regimurile anterioare. Ei se mulțumeau cu leafa lor modestă, neîndestulătoare pentru multiplele obligații cele aveau ca miniștri, de vreo 35.000 lei lunar. Miniștrii legionari nu s-au atins de fondurile secrete ce le aveau la dispoziție. Sub guvernările anterioare, miniștrii profitau de situația lor în Stat pentru a-și crea surse paralele de venituri, fie din fondurile secrete fie din diverse concesiuni ce le făceau, călcând legea, particularilor sau întreprinderilor, fiind cointeresați în schimb în afacerile lor.

2. Toata țara își plătea cinstit impozitele. Plăteau țăranii având convingerea „că nu se mai fură”. Plătea pătura mijlocie de meseriași și negustori pentru a ajuta acțiunea de românizare a comerțului. Plăteau evreii de teamă, neputând să mai înșele Statul; plăteau pentru prima oară cinstit și întreprinderile liberale, nemaiputând sa se sustragă plații impozitelor. Într-un consiliu de miniștri, Papanace a declarat că fabrica „Letea”, al cărei președinte era Dinu Brătianu, avea o restanță de impozite de 20 milioane de lei!

3. Aparatul Ministerului de Finanțe, administratori financiari, controlori, perceptori, devenise mai eficace la încasarea impozitelor, temându-se de sancțiuni. Până la guvernarea noastră și cel mai mic funcționar de la Finanțe își rotunjea veniturile cu bacșișurile ce le primea de la contribuabili, pentru a le trece cu vederea impozitele reale – sume ce se pierdeau pentru Stat.

Făcând uz de aceste economii, care se datorau strădaniei întregului popor, Generalul s-a arătat generos față de o singură categorie: militarii. Dintr-o trăsătură de condei, în ajunul Crăciunului, a șters toate datoriile ce le aveau ofițerii la „Casa Oștirii” – datorii care urcau la 500 de milioane lei. Pentru alte categorii de slujbași ai statului n-a arătat aceeași mărinimie. Nu s-a gândit să suprime curbele de sacrificiu introduse sub guvernul Iorga-Argetoianu și nici n-a respectat gestul de compensație cu datoriile contractate de învățători, preoți și profesori la respectivele lor case de credit. Îl interesa armata, pentru că se gândea să facă din nou apel la ea ca instrument contra Legiunii și contra Nației.

 

22. Creșterea depunerilor bancare

Începând din luna Martie 1939, depunerile bancare au început să scadă din cauza nesiguranței politicii noastre externe. În primăvara acestui an se fac mari concentrări de trupe la granița de vest, după ocuparea Cehoslovaciei de către diviziile germane. Teama de un eventual război, în care ar putea intra și România, a determinat populația să-și retragă banii ce-i avea depuși atât la Casa de Economii cât și la băncile particulare.

Această scădere continuă a depunerilor bancare s-a oprit abia la în Septembrie 1940, după instalarea Statului Național-Legionar. Din acest moment a început un fenomen invers, de sporire a economiilor particulare la bănci. Tendința s-a accentuat în lunile următoare, încât, în Decembrie 1940, Casa Națională de Economii și Cecuri a adus la cunoștința publicului vestea îmbucurătoare că în ultimele trei luni cuantumul depunerilor la această instituție a crescut aproape cu un miliard de lei! Dar nu numai Casa Națională ci, paralel, toate băncile de reputație bine stabilită au înregistrat sporuri importante la secția depunerilor.

Contrar provocărilor de panică, ce spuneau că luându-se măsuri contra evreilor se va produce un haos economic, publicul a reacționat în sens pozitiv, acordând încredere politicii economice a guvernului legionar. Cum se explică această încredere? Ea are un fundament real. Mai întâi, cu venirea Legiunii la putere, lumea care avea bani lichizi în păstrare, știa că-i poate încredința acum fără grijă institutelor de credit ale Statului, deoarece exista garanția unor oameni corecți și pricepuți în posturile de răspundere.

În al doilea rând, încrederea a revenit și din cauza risipirii necunoscutei externe. Cu încadrarea României în Axă și certitudinea granițelor ce ne-au rămas, Românii au început să privească cu optimism viitorul, sperând în vremuri mai bune.

În al treilea rând, mersul general al economiei românești promitea o creștere a prosperității. Însămânțările de toamna au depășit cu mult cota anilor precedenți, încât se aștepta o recoltă bogată la vara viitoare. Debușeurile pentru cereale erau asigurate prin convenția cu Germania, care se mai angajase ca la primăvară să trimită și un număr important de tractoare și mașini agricole. Toți acești factori conjugași au creat efectul psihologic necesar pentru restaurarea încrederii maselor populare în economia națională. Afluența depunerilor la bănci era o dovadă a înviorării și întăririi forțelor de producție ale nației.

 

23. Protestul lui Neubacher

Era după Anul Nou. Prin 8-9 Ianuarie 1941, când primesc un telefon de la Neubacher, rugându-mă să trec pe la biroul lui pentru a-mi comunica o chestiune importantă. Nu-mi poate vorbi în cabinetul meu de la Președinție, căci vrea să fim singuri. M-am dus imediat. Neubacher își avea reședința pe Strada Wilson, în localul fostei Legații austriece. Ministrul economic al Reichului era un om cald și expansiv. De asta data m-a salutat cu răceală și, fără nici o introducere, mi-a întins o hârtie scrisă de mâna lui, spunându-mi că era o notă de protest din partea guvernului Reichului pentru atitudinea neamicală a mișcării legionare în relațiile economice germano-române. Am început să citesc nota și pe măsură ce înaintam în lectura ei, tonul se înăsprea acuzându-ne în final de șovinism în colaborarea economică cu Germania. În convorbirea ce-a urmat, mi-a citat mai multe cazuri în care comisarii de românizare au blocat tratativele cumpărătorilor germani cu evreii. Ceea ce l-a umplut de revoltă și l-a determinat să-mi predea această notă, a fost o recentă întâmplare de la Brașov. Un grup german vrând sa achiziționeze marele magazin textil al evreului Neumann, s-a izbit de refuzul comisarului de românizare, sprijinit, de autoritățile locale. Contractul nu s-a putut încheia. I-am răspuns că voi cerceta cazul de la Brașov și dacă s-a săvârșit vreo ilegalitate, grupul german va primi satisfacție. În ceea ce privește nota de protest, i-am exprimat nedumerirea și amărăciunea mea. Nu mă așteptam la acest demers tocmai din partea lui, cunoscut ca prieten și susținător al mișcării. Cum suntem camarazi și luptători pentru același ideal, când se ivesc incidente de acest gen, explicabile prin complexitatea problemelor ce se pun guvernării noastre, ele ar trebui rezolvate prin bună înțelegere, fără a crea tensiuni inutile și dăunătoare.

În acel moment, mă frământa gândul să-i spun adevărul, arătându-i că în toata acțiunea de românizare a întreprinderilor evreiești, noi suntem executanții unui ordin care vine de la Conducătorul Statului și cel mai nimerit lucru ar fi să i se adreseze lui pentru a-și clarifica politica față de Germania. Dar iarăși mă reținea sentimentul, ca de atâtea ori, să nu apar în postura mizerabilă a unui intrigant care-și pârăște șeful, pentru cine știe ce beneficii personale. Și am tăcut din nou, luând asupra noastră o răspundere pe care nu o aveam.

În ceea ce privește incidentul de la Brașov, n-am mai avut timp să-l lămuresc. Evenimentele s-au precipitat, prinzându-ne pe toți în hora lor fatală.

 

24. Desființarea comisarilor de românizare

Cu câteva zile înainte de lovitura de Stat a Generalului Antonescu, mă agrăiește Mihai Antonescu, întrebându-mă ce facem cu legea comisarilor de românizare, căci vin tot mai multe plângeri.

– După mine, i-am spus, poate fi desființată. Nu e o lege inspirată de mișcare. Este creația fostului ministru al economiei, Leon, și de la început mi-am dat seama de dificultățile ce le vom avea în aplicarea ei. Sunt sătul și eu de reclamațiile ce vin, căci toate se sparg în capul mișcării, ca și cum noi am fi răspunzători de făurirea acestei legi.

Ca urmare a acestei convorbiri, Cancicov și Mihai Antonescu au întocmit decretul-lege de desființare al comisarilor de românizare, care a apărut în Monitorul Oficial din 19 Ianuarie 1941.

Cum desființarea comisarilor de românizare s-a petrecut cu o zi înainte de dezlănțuirea atacului antonescian contra Legiunii, 20 Ianuarie 1941, s-a dat interpretarea, atât în rândurile adversarilor cât și în lumea legionară, că a fost o măsură premergătoare rupturii ce-a urmat. În realitate, desființarea comisarilor de românizare s-a făcut cu consimțământul meu și în momentul acela nu aveam de unde să știu că Generalul ne va sări în spate.

Evident, în cercurile germane suprimarea comisarilor de românizare a fost primita cu satisfacție, căci se elimina influența legionară în economie, răspunzătoare, chipurile, de blocarea intereselor germane în România, în timp ce Generalul își netezea imaginea ca un om accesibil cererilor lor.

E semnificativ faptul că în decretul-lege din 19 Ianuarie 1941 se interzicea întreprinderilor unde au existat comisari de românizare de a face acte de cumpărare și de vânzare și alte modificări ale patrimoniului lor, fără de aprobarea Ministerul Economiei Naționale. „Statul, spunea Mircea Cancicov în expunerea de motive, trebuie să pășească la organizarea unui sistem de conducere și de control unitar, pentru a pregăti viitoarea reformă de reconstrucție a vieții economice”. Ni se dădea dreptate noua, miniștrilor legionari, care am combătut chiar de la originile ei legea comisarilor de românizare – o recunoaștere tardiv㠖 adoptându-se formula propusă de noi, a unui control central al vânzării bunurilor evreiești. Nu știu în ce măsură s-a aplicat acest control după plecarea noastră de la putere.

 

25. Perfidia Generalului Antonescu

În trei luni și jumătate de regim legionar s-au realizat mari îmbunătățiri în administrația publică, fapt cu atât mai vrednic de remarcat cu cât am guvernat în împrejurările catastrofale pe care le-am moștenit de la fostul regim. Cu granițele prăbușite, cu o treime din teritoriul național pierdut, cu sute de mii de refugiați, cu un an agricol sărac, guvernul nostru, într-un timp-record, a reușit nu numai să normalizeze situația economică a țării, dar să și prezinte la sfârșitul anului un bilanț excedentar, care întrecea toate așteptările.

Pentru a verifica acest fapt, avem la dispoziție chiar darea de seama a Generalului Antonescu de la sfârșitul anului 1940, publicata sub numele de „Înfăptuirile guvernului de la 6 Septembrie la 31 Decembrie 1940”. Aceasta declarație oficială nu mai lasă nici un dubiu asupra rolului fecund și creator al legionarismului în viața de Stat. Vom extrage din acest document numai acele părți, vom selecționa numai acele realizări sociale și economice, numai acele „înfăptuiri” în care rolul mișcării a fost determinant în progresul realizat.

I. Refacerea agricolă a țării. Semănăturile de toamnă s-au realizat pe o suprafață de 2.389.555 hectare, față de numai 1.660.000 în anul 1939. Diferența este enormă, căci înseamnă un spor de 39 la sută. Pregătirea ogoarelor pentru însămânțările de primăvară însumează alte 1.300.000 hectare. Acest rezultat excepțional în agricultură se datorează prefecților legionari și organizațiilor noastre, care aveau ramificații până în ultimul cătun. Cuiburile de legionari i-au îndemnat și încurajat pe țărani să iasă la câmp cu plugurile și să lucreze din toate puterile pentru a nu lăsa nici un petec de pământ necultivat. Fără acest uriaș efort de ultimă oră, țara ar fi căzut prada foametei în anul viitor.

II. Ridicarea nivelului de trai al muncitorimii. În darea de seama a Generalului se recunoaște că salariile muncitorilor s-au mărit sub regimul legionar, după regiuni, între 30 și 70 la sută. Și aceast㠄înfăptuire” este opera exclusivă a mișcării. Am arătat în capitolele anterioare cum am intervenit personal la marile întreprinderi pentru protecția muncitorimii și cum, paralel, Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, a fixat o scară de salarizare minimă pentru toate categoriile de lucrători.

III. Ajutorarea populației evacuate. Refugiații din Ardealul de Nord, din Bucovina de Nord și din Basarabia au fost sprijiniți de Stat în două feluri: prin ajutoare imediate, care li s-au acordat pentru a face față primelor nevoi, până vor putea să-și înjghebeze o nouă existență și, în continuare, prin plasarea lor în funcții și munci corespunzătoare ocupației lor anterioare, fie la Stat fie în întreprinderi particulare fie în agricultură. Până la 15 Noiembrie 1940, spune comunicatul, au fost repartizați în administrația Statului cea mai mare parte a slujbașilor din teritoriile pierdute: 32.231 de preoți, învățători și funcționari; 427 avocați au putut să-și reia activitatea în diferite barouri, primind prime de așezare; medicii și farmaciștii au fost repartizați în noi posturi; țăranilor refugiați li s-au pus la dispoziție pământuri arabile din disponibilitățile Statului; studenții și-au găsit locuri în cămine, iar elevii au fost reintegrați în diverse licee din țară.

Toate aceste operații de așezare a sutelor de mii de refugiați au căzut în sarcina miniștrilor legionari; Corneliu Georgescu, Subsecretar de Stat pentru Colonizare și Populația Evacuată; Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale; Traian Brăileanu, Ministrul Educației Naționale și al Cultelor; General Petrovicescu, Ministrul de Interne. Toți s-au achitat în mod strălucit de misiunea lor, rezolvând repede și eficace toate problemele refugiaților.

IV. Acțiunea „Ajutorului Legionar”. Comunicatul face cunoscut că, pentru a ușura viața refugiaților, „Ajutorul legionar” a înființat cantine cu preț redus pe lângă fiecare Prefectură. Dar în afară de mesele plătite, „Ajutorul Legionar” a distribuit 500.000 de mese gratuite populației lipsită de mijloace. Grație mișcării legionare nu mai existau oameni care să moară de foame în România.

V. Exproprierea proprietăților rurale ale evreilor. Generalul pune în contul „înfăptuirilor” guvernului și exproprierea a 56.430 hectare, a morilor și întreprinderilor forestiere aflate până atunci în stăpânirea evreilor. După cum am arătat mai sus, exproprierea bunurilor rurale evreiești se datorează inițiativei mișcării legionare. O parte a acestor bunuri a servit la reașezarea populației refugiate. Li s-au dat țăranilor pământurile arabile, iar alți refugiați au fost numiți funcționari la morile și întreprinderile forestiere expropriate.

VI. Excedent bugetar de 5.774.000.000. Cum de s-a ajuns la aceste economii fabuloase într-un timp atât de scurt? Cum de s-a realizat acest miracol economic? Explicația ne-o dă tot comunicatul Generalului. Încasările Statului au crescut considerabil, exact imediat după instaurarea guvernului legionar. Iată cifrele comparative:

Septembrie 1940, s-au încasat 3.502.400.000 lei față de numai 2.768.800.000 lei în luna Septembrie a anului anterior, 1939.

Octombrie 1940, s-au încasat 3.874.260.000 lei față de numai 2.766.000.000 în Octombrie 1939. Și așa mai departe, plusul de încasări menținându-se la aproximativ un miliard de lei în lunile următoare. Am explicat, într-un capitol anterior, de unde a venit acest supliment de încasări în arca Statului.

Excedentul de 5.700.000.000 se mai datorează și severei administrații a banului public sub regimul legionar. Economiile realizate sunt imaginea fidelă a unor miniștri conștienți de răspunderea lor față de Stat.

Pentru toate aceste „înfăptuiri”, Generalul n-a avut nici un cuvânt de recunoștință și mulțumire, nici când a publicat aceasta dare de seamă și cu atât mai puțin mai târziu, când s-a despărțit de noi în modul odios în care a făcut-o, atacându-ne pe la spate. Și-a însușit aceste realizări ca și cum ar fi fost opera lui exclusivă, ignorând munca și sacrificiile mișcării. Orice om cu mintea sănătoasă trebuie să se întrebe cum se poate ca o țară aflat㠄în convulsiunile anarhiei” sau pe „marginea prăpastiei”, după termenul predilect de mai târziu al generalului, sa poată prezenta, într-un interval atât de scurt, un bilanț economic atât de îmbucurător? Trebuie să presupunem că colaborarea mișcării la guvernare a reprezentat un coeficient de munca intensivă, de sacrificiu zilnic și de patriotism curat, pentru ca să poată face acest salt impresionant în economie. Daca acest ritm de guvernare ar fi continuat, s-ar fi creat din România o oază de prosperitate în Europa, cu toată calamitatea războiului.

În loc de a recunoaște și răsplăti munca noastră dezinteresată și rodnică pentru neam Generalul Antonescu, după ce a ajuns singurul stăpân al țării, ne-a copleșit de cele mai infame acuzații, care dovedesc josnicul său caracter. Noi am fost ca niște soldați care am fost trimiși de Șeful Statului pentru a ocupa niște poziții economice înaintate, cu scopul de a feri patrimoniul național să nu cadă în mâna altor străini. Deși înzestrați cu mijloace precare, ne-am făcut datoria cum am putut, fiind convinși că Generalul Antonescu împărtășește aceleași îngrijorări pentru soarta economiei naționale. Nu ne puteam imagina că mai târziu, renegându-și propriile lui idei și decizii, să ne dezavueze și să ne acuze de săvârșirea unor fapte pe care el însuși le ordonase. O asemenea mișelie era peste putința noastră să concepem. L-a întrecut chiar și pe Regele Carol, care ne era cel puțin dușman declarat.

Generalul s-a ridicat pe mormintele noastre, ne-a invitat să participăm la laurii victoriei într-o guvernare comună, ne-a solicitat ca sub patronajul său să dăm bătălia de românizare a comerțului și industriei, pentru ca apoi să facă stânga împrejur și să apuce un alt drum, desolidarizându-se de noi și de tot ce-am făcut împreună în domeniul românizării, sub propria lui conducere. Pentru a face pe placul evreilor și pentru a capta bunăvoința Germanilor, ne-a azvârlit în rândurile celei mai josnice spețe de delicvenți, acuzându-ne de furturi, violențe și însușiri de bunuri străine, deși știa prea bine că n-au nici un fundament, cu circumstanța agravantă că aceste presupuse „delicte” au fost acte care au emanat din tronul propriei lui autorități de Șef de Stat.

Aceasta conduită dementă, această lipsă elementară de omenie față de niște colaboratori loiali, nu putea duce decât la catastrofa. Au fost ofensate toate valorile morale și politice ale nației noastre.

 

26. ...și perfidia lamentațiilor evreiești

În diverse publicații belice și postbelice, evreii se plâng copios de „jafurile” ce le-au suferit sub regimul legionar. Lucrurile trebuie puse la punct, căci evreii pun în același cântar și evaluează la același nivel pierderile lor materiale suferite în această perioadă, fără să facă nici o distincție asupra provenienței lor, asupra cauzelor care le-au provocat. Toate le atribuie în bloc „abuzurilor”, „amenințărilor”, „jafurilor” și „violențelor” legionare. Toate pagubele lor își au originea în aceasta dezlănțuire de ură a „instinctelor primare” ale legionarilor. Dacă citești incriminările lor, atunci ai impresia că în timpul guvernării noastre bande de legionari cutreierau țara de la un capăt la altul, îi terorizau-pe evrei și îi obligau sa le vândă pe prețuri de nimic prăvăliile sau casele lor.

E un tablou fantezist, total îndepărtat de realitate. Dar așa e obiceiul lor. Pentru orice presupusă nedreptate suferită într-o țară, umplu mapamondul cu plângerile lor. Se spunea pe la noi: „daca tragi pe un ovreiu de perciuni la Hârlău, se cutremura New York-ul de „bestialitățile” suferite de ei în România”.

Noi nu contestam ca s-au petrecut și ilegalități, că au fost și cazuri de prăvălii luate sub amenințare, abuzuri săvârșite de elemente care nu s-au integrat în mentalitatea de Stat, dar a afirma că toate pierderile de bunuri evreiești din perioada guvernării legionare se datorează unor acte de „vandalism” legionar, este un basm. Evreii sunt experți în arta de a amplifica la infinit nedreptățile ce le-au suferit.

Pentru a restabili adevărul, trebuie sa examinăm factorii care au afectat bunurile evreiești în perioada guvernării legionare, trebuie să disociem ceea ce s-a săvârșit legal și cu o împuternicire legală, de aceea ce a putut constitui un delict contra proprietății private, trebuie să defalcam din blocul lamentațiilor partea care nu poate fi atribuită unei transgresiuni a legii. Pentru a aprecia la justa lor valoare pierderile evreiești din această epocă, trebuie să le trecem prin mai multe site și numai ceea ce va rămâne din aceste expertize succesive, poate întra în categoria „abuzului” și a „delictelor”.

1. Bunuri căzute sub legile de expropriere a proprietăților rurale evreiești. Evreii n-au fost alungați din aceste proprietăți prin amenințări, n-au fost jefuiți de ele, ci aceste bunuri au întrat în proprietatea Statului în virtutea unei legi, rămânând să se dispună mai târziu de folosirea lor. Legionarii n-au devenit stăpânii acestor bunuri, ci le-au luat în primire, unde era cazul, în calitatea lor de funcționari ai Statului.

A fost acest procedeu legal? A fost un atentat la sacrosanta proprietate privată și au evreii dreptul sa se plângă? Nu e pentru prima oara când Statul Român purcede la exproprieri de folos obștesc. Sub Domnitorul Cuza, au fost expropriate moșiile mânăstirești și pământul împărțit la țărani. După primul război mondial, guvernele de atunci au întocmit legi care au expropriat moșiile marii boierimi. S-a vorbit atunci de acte de violență, de abuzuri, de deposedare ilegală? O serie de cetățeni ai țării au suferit pagube uriașe de pe urma acestor exproprieri, dar fiind o lege de interes obștesc, s-au resemnat. De ce evreii să facă excepție? Numai pentru că sunt evrei? Statul era în dreptul lui să exproprieze bunurile lor rurale, constatând ca deveniseră un balast social, care amenința sănătatea fizică și integritatea morală a țărănimii. A fost o lege de ocrotire a păturii țărănești.

În consecință, din capitolul lamentațiilor evreiești trebuie să scoatem acele bunuri pe care le-au pierdut în virtutea unei legi.

2. Legea comisarilor de românizare. Această lege, cum am arătat în capitolul respectiv, este o lege de proveniență strict antonesciană. De repercusiunile ei asupra averilor, evreii îi pot acuza cel mult pe autorii acestei legi, în speță Generalul, Leon și Mihai Antonescu.

Nu trebuie uitat apoi că aceasta lege a fost provocată tocmai de graba lor de a se desface de marile lor întreprinderi, căutând de predilecție să le vândă nemților. Legea nu era îndreptată atât împotriva lor cât să împiedice coproprietățile evreiești să cadă în mâna altor străini.

De altminteri, evreii n-au avut prea mult de suferit de pe urma acestei legi, deoarece în cazurile în care au încheiat tranzacții cu germanii, germanii înșiși s-au îngrijit ca să intervină la Ministerul Economiei, prin Neubacher, pentru a anula numirea comisarilor de românizare de la acele întreprinderi.

În alte cazuri, destul de numeroase, patronii evrei au corupt comisarii de românizare și aceștia, în loc să apere interesele Statului, au trecut de partea evreilor și s-au făcut avocații lor. Faptul acesta scandalos a fost remarcat chiar de Generalul Antonescu într-un Consiliu de Miniștri.

3. Anularea debitelor de băuturi spirtoase și a debitelor de tutun deținute de evrei. Prin decrete-legi semnate de G. Crețianu, Ministrul Finanțelor; Mihai Antonescu, Ministrul Justiției, și Generalul Antonescu, se ridică evreilor toate autorizațiilor de vânzare a tutunului și a băuturilor spirtoase. Nu se pot plânge că au fost „jefuiți” în acest gen de afaceri, căci li s-au anulat licențele pe baza unei legi.

4. Evreii nu mai pot fi proprietari de cinematografe și case de filme. Printr-un decret al Generalului Antonescu din 20 Noiembrie 1940, li se retrag evreilor autorizațiile ce le aveau până atunci de a avea cinematografe și case de filme.

5. Inițiativa evreilor în vinderea propriilor lor bunuri. Îndată după instaurarea regimului legionar, evreii, cuprinși de panică, au început să vândă cu duiumul prăvăliile lor dând preferință cumpărătorilor germani. Toate aceste tranzacții, din care n-au lipsit nici românii, nu pot fi trecute în contul „abuzurilor” legionare. Evreii și-au exercitat m mod liber dreptul de a-și vinde prăvăliile, iar actele de vânzare le-au încheiat fără nici o constrângere, fie germanilor fie românilor.

6. Pierderi suferite de evrei în cursul ciocnirilor din Ianuarie. E un fapt netăgăduit că în cursul așa zisei rebeliuni, în realitate lovitura de Stat a Generalului Antonescu, o mulțime de magazine evreiești, mai ales în Capitală, au fost sparte și jefuite. Dar cine poartă răspunderea acestor jafuri? Acela care ne-a atacat, agresorul, Generalul Antonescu și nu victimele agresiunii lui, care am fost noi, legionarii. Dar în dezlănțuirea loviturii de Stat, Antonescu a fost instigat și de căpeteniile comunității evreiești din România, cum recunosc ei înșiși. Prin urmare, răspunderea pierderilor materiale suferite de evrei în Ianuarie cade asupra acelora care au provocat dezordinile, haosul și criza de autoritate a Statului, în acele zile tragice. Când forțele de ordine se înfruntau pe baricade, era de așteptat ca pleava societății să profite de aceste tulburări pentru a face spargeri și jafuri.

7. Campania de false reclamații. Dr. Filderman, președintele Comunității evreiești din România, s-a specializat în aceasta materie, citim în darea de seama a Consiliului de Miniștri din 22 Octombrie:

”S-a constatat că s-au făcut guvernului numeroase reclamații care au fost găsite neadevărate.

Astfel președintele Federației Uniunilor de Comunități evreiești din țară. Dl. Dr. W. Filderman, a reclamat că la Piatra-Neamț nu se da voie să se înmormânteze nici un evreu până nu se plătesc taxe în folosul mișcării legionare.

Rabinul – Șef din Piatra – Neamț și Președintele Comunității evreiești locale au dat declarații în scris că afirmația nu este adevărată.

Dl. Filderman a mai declarat că la Negrești (Vaslui) au fost sigilate magazinele de cereale ale comercianților evrei.

S-au făcut cercetări și s-a constatat că au fost blocate conform legii numai cereale provenind de pe moșiile expropriate. De altfel, toți au dreptul legal de a face contestație în fata justiției.

Tot Dl. Filderman a mai reclamat că la Răducăneni (Fălciu) au fost închise magazinele evreiești; și această informație este inexactă.

S-a hotărât ca pe viitor cei care fac reclamații de aceasta natură sa fie duși, împreuna cu organele anchetatoare, la fața locului și dacă se va constata netemeinicia reclamațiilor lor, să fie trimiși în judecată, pentru răspândire de știri false și tendențioase”.

Și atunci eliminând acest cuantum: „important de pagube ce se datorează unor factori de natură politică și istorică și nicidecum unor acte anarhice stimulate de mișcare, ce mai rămâne din faimoasele lor reclamații? Un număr foarte limitat de cazuri care pot fi atribuite legionarilor, abuzuri săvârșite de elemente care n-au avut timp să-și însușească mentalitatea Statului și care au crezut că se poate face dreptate Românului prin mijloace expeditive, trecând peste legile în vigoare.

 

27. Evreii și comerțul legionar

Lamentațiile evreilor, ca să fie just apreciate, trebuie puse față în față cu ce-au făcut ei contra legionarilor, în perioada când erau mari și tari în România, sub domnia carlisto-lupesciană. Ce omenie au arătat ei, ce respect față de munca și sacrificiile tineretului legionar, care a îndrăznit să se măsoare cu ei în domeniul comerțului, fără să calce nici un milimetru legile în vigoare?

După cum e bine cunoscut, comerțul legionar ieșise în anul 1937 din faza primelor începuturi și se dezvoltă vertiginos. De la modesta cooperativă de consum din Strada Gutenberg se trecuse la restaurante și prăvălii de coloniale, pentru ca să se orienteze în final și spre comerțul de textile, care cerea investiții mai importante. Tocmai în toamna acelui an se inaugurase un mare magazin de stofe la Bacău, în inima unui centru dominat fără rival de evrei. Deschiderea altor magazine din aceeași branșă erau prevăzute la Brașov, Timișoara și Arad. Eu însumi cerusem aprobarea Căpitanului pentru un magazin de stofe la Lugoj. Dacă nu ar fi intervenit prigoana din 1938, mișcarea ar fi dispus în scurtă vreme de o puternică rețea comercială în întreaga țară.

Ceea ce îi neliniștea mai mult pe evrei, era bătălia fierului vechi. Printr-o circulară, Căpitanul mobilizează toate garnizoanele legionare, mari și mici, ca să înceapă strângerea fierului vechi și a altor metale care zăceau azvârlite prin curțile gospodarilor sau chiar în pulberea drumului. La chemarea Căpitanului, a răspuns cu entuziasm întreaga populație. Până și copiii de scoală primară socoteau ca o mândrie că să-și adune grămăjoara lor de fier, ca să o ofere Căpitanului. În câteva luni s-au adunat cantități imense de fier vechi, care nu așteptau decât să fie ridicate, încărcate în vagoane și apoi trimise turnătoriilor din țară. Era lesne de înțeles că vânzarea fierului vechi ar fi procurat mișcării milioane de lei, acel capital de care avea nevoie pentru a continua bătălia comerțului legionar, într-o proporție capabilă să slăbească preponderența iudaică în economie.

Se răspândise falsa credință în popor c㠄românul nu e bun în comerț” și nu se poate măsura cu evreul. Această concepție era rezultatul unei educații greșite a păturii conducătoare. Înstrăinarea românului de comerț se datorează unor împrejurări istorice, care încep odată cu întemeierea Statului Român modem. Noua clasă diriguitoare fusese crescută într-un mediu refractar muncii productive, luându-și obiceiul rău să trăiască din „politic㔠și din exploatarea maselor populare. Se crease mentalitatea că prin politică se ajunge cel mai ușor la „creanga verde”. Tinerii cu carte, după ce-și luau diploma, întrau într-un partid „pentru a face carieră”, în loc de a-și pune creierul și energia la contribuție pentru a se afirma în comerț și industrie. Posesorii pământului, marii moșieri, în loc să-și cultive singuri moșiile, le abandonau pe seama administratorilor, iar ei își tocau averile în străinătate.

Paralel cu această evoluție nesănătoasă a societății românești în secolul al XIX-lea, care a împiedicat crearea unei clase de mijloc românești, se produsese și invazia evreilor pe pământul nostru, venind din Galiția și Rusia. Când au pătruns ei în Principate, exista un comerț românesc înfloritor. Alături de români, mai erau și alte nații creștine care se îndeletniceau cu schimburi de mărfuri : armeni, greci, levantini. Cu aceștia negustorimea autohtonă nu ajunsese la tensiune, deoarece comunitatea de religie ușura asimilarea lor progresivă în sânul națiunii majoritare.

Cu pătrunderea evreilor în târgurile noastre, nu se ivise numai un concurent în plus față de vechii negustori, ci irupsese o forță economică organizată, care, înzestrată cu mijloace materiale superioare, înainta sistematic pentru a cuceri pozițiile economice deținute pană atunci de români. Evreii nu dispuneau numai de capitaluri și legături internaționale, grație fraților lor din Occident, ci se prezentau în fața negustorilor români ca o oaste, care înainta după regulile războiului: încercuirea adversarului, izolarea lui și apoi dislocarea lui. Negustorul român, atacat de acest inamic redutabil, era condamnat să vândă și să dispară. Așa au căzut unul după altul, mândrele așezăminte de comerț românești, lăsând străzi întregi goale de orice nume băștinaș. Nu era vorba de pricepere, căci oricât de îndemânatici ar fi fost negustorii români nu puteau rezista asediului concentric al unei activități organizate, ale cărei planuri, pentru fiecare caz în parte, porneau de la Sinagogă.

Raționamentul Căpitanului a fost simplu și eficace. Daca evreii formează o armată economică, și numai prin acțiunea ei se explică succesele lor spectaculare în comerț, atunci noi trebuie să procedam la fel, unindu-ne forțele și organizându-ne. În acest caz evreii nu ar mai lupta cu indivizi izolați în ofensiva lor economica, ci s-ar izbi de o altă armată, constituită după aceleași principii. Negustorul român, în fața acestei comunități agresive, nu ar mai fi singur, ci s-ar apăra încadrat și susținut de frontul compatrioților lui. Deci colectivitate contra colectivitate, oaste contra oaste, front românesc contra frontului comercial evreiesc.

În trei ani de comerț legionar, 1935- 1937, Căpitanul a făcut demonstrația cât e de falsa concepție c㠄românul nu e bun de negustorie”. Începând de la mic la mare, concentrând în această bătălie alte sacrificii grele impuse legionarilor, a izbutit să se ridice până la liziera marelui comerț, provocând îngrijorare între fruntașii Sinagogii. Iată un adversar care nu se manifesta în stil cuzist, cu spargeri de geamuri sau ciomăgindu-i, ci lupta tocmai pe terenul lor, comerțul, și pentru a se măsura cu ei, începuse să-și făurească o clasă de negustori români, un grup de legionari care făceau ucenicie, pentru a se specializa în aceasta profesie.

Căpitanul, deși lipsit de capital, avea un mare avantaj față de evrei, pe care a știut să-l exploateze cu maximum de folos pentru noul comerț românesc: avea clientela sigură. Comerțul nu e numai local și marfă. Mai trebuie să-și intre și lumea în prăvălie pentru a-ți cumpăra marfa. Altminteri dai faliment. Căpitanul știa că în momentul când va deschide prăvălia, vânzarea va fi asigurată prin marele număr de legionari, prieteni și simpatizanți care vor veni să se aprovizioneze în magazinele legionare. Și așa s-a întâmplat. Oriunde se deschidea o prăvălie legionară, mii de oameni îi călcau pragul și comerțul mergea excelent.

Dar Căpitanul nu se gândea numai la atracția ce-o exercita o firmă legionară asupra publicului. În același timp, el s-a străduit să ofere clientelei mărfuri de calitate și la prețuri modeste. În modul acesta, cine lăsa banii într-o prăvălie legionară, pleca și cu mulțumirea că a fost bine servit. După principiul fixat de Căpitan, comerțul legionar trebuie să se limiteze la un câștig mic. Ceea ce se pierdea aparent în detaliu, se câștiga în mare. Volumul mărfurilor desfăcute asigura creșterea rapidă a capitalului investit, care putea servi apoi la implantarea altor unități comerciale în alte puncte ale țării.

Între obiectivele prigoanei carliste a figurat și suprimarea comerțului legionar, a cărui dezvoltare impresionantă amenința poziția dominantă a evreilor în economia țării. Conformându-se ordinelor primite de la Sinagogă, prin intermediul Elenei Lupescu, Regele Carol s-a decis să dea lovitura de grație și comerțului legionar. Îndată după octroirea noii Constituții și interzicerea oricărei activități politice, guvernul l-a avertizat pe Căpitan că trebuie să procedeze la lichidarea întreprinderilor create sub patronajul mișcării. Căpitanul se supune acestei dispoziții și, prin circulara din 22 Februarie 1938, anunța încetarea comerțului legionar și, pentru lichidarea lui, numește o comisie sub conducerea lui Popescu-Buzau.

Pentru lichidarea comerțului-legionar

”a) Se va forma o comisie de lichidare avându-l ca președinte pe Dl. Popescu-Buzău.

b) Rog cea mai mare grijă și corectitudine până în ultimul moment.

c) Comerțul nostru nu are decât o vechime de un an și mai puțin; nu vom putea plăti furnizorii, deoarece investițiile făcute în case, în haine, așternut pentru copii și personal, în inventarul necesar, rafturi, cântare, mobilier, instalații de lumină, apă, bucătării, mașini de transportat, amenajări de imobile, nu se pot acoperi decât în interval de 1-2 ani, oricât de bine ar merge un comerț, cum a fost cazul comerțului legionar, care a mers excelent. În afară de aceasta mai urmează pierderea din vânzarea unei părți din mărfuri sub prețul de cost, lucru fatal la lichidare.

Valoarea totala a comerțului legionar se ridica la suma de 11 milioane.

Deficitul pe care nu-l putem acoperi din cauza motivelor înșirate mai sus va fi de circa 1 milion de lei.

Ni se pune problema falimentului. Este o formulă, dar nu e onorabilă și îi pune în discuție pe oamenii care au încredere în onoarea noastră și ne-au acordat creditul lor.

De aceea noi trebuie să facem toate sforțările pentru a ieși cu obrazul curat și cu onoarea nepătată.

Nu vrem să rămânem datori la nimeni cu nici un ban.

Fac apel la toți prietenii noștri să facă o ultimă sforțare subscriind după putere pentru a ne achita obligațiile și a închide onorabil ușile comerțului nostru.

Subscrierile se fac la Ing. Horodniceanu”.

București, 23 Februarie 1938.

Corneliu Zelea Codreanu

Rezultă din această circulară că Corneliu Codreanu luase toate măsurile necesare ca să lichideze comerțul legionar, în așa fel încât să nu păgubească pe nimeni. El spera ca guvernul să aibă atâta omenie ca să-i lase răgazul necesar de a se retrage onorabil din afacerile mișcării. Dar n-a fost așa. Nici acel minimum de timp necesar nu i s-a acordat ca să poată pune ordine în socoteli, plătind furnizorii. Cu o grabă și cu o brutalitate care nu prevestea nimic bun, guvernul a procedat la lichidarea comerțului legionar pe cale polițienească, fără să țină seamă de pagubele făcute mișcării și de soarta personalului angajat. Paralel cu planurile guvernului și în înțelegere cu el, Nicolae Iorga începuse o campanie prin ziarul său Neamul Românesc, denunțând comerțul legionar ca o activitate subversivă și arătând guvernul să ia măsuri contra lui. Îl acuza pe Căpitan c㠄printre blide și pahare pregătește revoluția și pune la cale acte sângeroase”.

În 26 Martie 1938, se prezintă la restaurantele și magazinele legionare care mai funcționau, comisari de poliție, însoțiți de jandarmi, cerând evacuarea imediată a localurilor, căci au ordin sa le închidă. Era vădită intenția guvernului de a brusca situația, arătând că este dispus la cele mai mari ilegalități pentru a zdrobi mișcarea.

După aceste acte incalificabile, Căpitanul i-a scris lui Nicolae Iorga acea faimoasă scrisoare, care va rămâne un act de acuzare perpetuă contra acestui straniu personaj al politicii românești:

Pentru Profesorul Iorga

Comerțul Legionar de la Obor și de la Lazăr.

”Astăzi, Sâmbătă 26 Martie 1938, orele 9 dimineața, cele două restaurante de la Obor și de la Liceul Lazăr, au fost închise de autorități.

La fel și magazinul de coloniale de la Obor.

La cel dintâi s-a prezentat Comisarul Furduescu, de la circ. 18-a, însoțit de trei Comisari ajutori și de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent.

La cel de la doilea, Comisarul șef Malamuceanu, însoțit de doi Comisari ajutori, punând în vedere personalului să se retragă, deoarece au ordin să evacueze și să închidă imediat localul.

Dl. Popescu le-a cerut să arate un ordin scris. Au răspuns: „Avem ordinul verbal”. Personalul s-a retras, fără nici o împotrivire, lăsând totul în mâinile autorităților.

Menționez că procedura, lipsa de omenie, căci tot mai există omenie, chiar și în cele mai mari injustiții pe care vrei să le faci.

Este într-adevăr lipsit de orice simț de omenie să te prezinți la o afacere comerciala, să o închizi imediat, să scoți personalul în drum, luându-i și camera în care dormea.

Și pe deasupra și râsul și satisfacția comercianților iudei, care priveau cum se dărâmă și acest început de comerț românesc.

Ce ar fi fost dacă s-ar fi spus: Vă pun în vedere ca în termen de 3 zile să vă aranjați toate chestiunile și să închideți localul, căci Ministerul de Interne a luat aceasta dispoziție.

A II-a chestiune. Refuzi să dai ordin scris în virtutea căruia să putem acționa în justiție și să vedem asupra cui cade răspunderea morală și juridică.

N-ați vrut sa ne dați ordinul? Ei bine vi-l dau eu cum a fost primit de autoritățile locale din partea D-lui Armand Călinescu:

”Prefectura și Chestura Poliției, Direcția Siguranței, Bacău, Galați, Piatra Neamț, Arad.

Urmare a ord. Ministerului de Interne Nr. 745/25 și Siguranța Generală Nr. 1488/25, luați măsuri și îngrijiți închiderea și sigilarea localurilor de consum și debit cunoscute și specificate prin anexa ord. 1821/17 din 2 crt.

Raportați de urmare 25.687.00213, 86.091, 22.001.

A III-a remarcă este aceea că închiderea acestor două restaurante ne-a cauzat prejudicii materiale sângeroase și obligații cărora nu le putem face față în nici un fel. Deci mari prejudicii morale.

Întreprinderea „Obor” s-a deschis la data de 3 Octombrie 1937, făcându-se numai cheltuieli de investiții în reparația localului în valoare de 400.000 lei cu o chirie de 200.000lei.

Restaurantul „Lazăr” s-a deschis în Noiembrie 1937, cu o chirie de 280.000 lei.

În ambele localuri, mărfuri, vesela și vinuri în pivniță, în cea mai mare parte pe credit, peste 2 milioane jumătate.

Tot ce am adunat prin cea mai mare economie și muncă se afla aici.

Acum 15 ani în urma, când tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai zgomotos decât Dl. Iorga în 1906), Domnii de astăzi, acești Domni din guvernul de astăzi ne spuneau:

”Nu așa rezolvați problema evreiască. Apucați-vă de comerț. Faceți comerț cu ei”.

Iată, ne-am apucat cu sufletul plin de speranțe. Cu dor de muncă.

Când ați văzut însă că pornim, ca suntem corecți, că suntem capabili, că munca noastră este binecuvântată de Dumnezeu, veniți tot voi, și distrugeți acest început serios din vremea noastră, veniți fără milă, și înăbușiți aceste încercări, tot avântul nostru și tot atâtea speranțe.

Ce epitete pot să vă dau? Ce cuvânt din limba româna vi s-ar potrivi? Ne acuzați că am greșit acum? Ne scoateți o crimă din ceea ce voi înșivă ne-ați îndemnat ieri să facem?

Vine Profesorul Iorga care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comerțului românesc creștin răpus de jidani, și făcând apel, chiar la violența noastră, vine, ne murdărește gândurile noastre cele mai curate, și ne răpune el pe noi pe români?

Sub guvernarea fericită și creștină a I.P.S. Patriarhul Miron, nu mai există în România nici jidani, nici comerț jidănesc, nici problema jidănească.

Nu mai existăm decât noi, care trebuie să fim nimiciți prin orice mijloace”.

(…………….)

București, 25 Martie 1938.

Corneliu Zelea Codreanu

Iată cum s-au purtat evreii cu comerțul legionar, în perioada când erau ei mari și tari în România! Sub regimul legionar au avut posibilitatea să trateze vânzarea prăvăliilor cu cine vroiau, să-și aleagă cumpărătorii între germani și români și să primească în schimbul comerțului lor, dacă nu prețul real, al întreprinderilor, cel puțin o substanțială restituire a capitalului investit. Când evreii au guvernat țara, au procedat fără milă contra comerțului legionar. În 1938, sub domnia lupesciano-carlistă, guvernul decide lichidarea comerțului legionar în câteva ore, fără cea mai elementară considerație pentru pagubele suferite în marfă, mobilier, credite. Unde este omenia? La Regele Carol, la Elena Lupescu, la Armand Călinescu, care nu s-au gândit decât să dea satisfacție evreilor, zdrobind acest început de comerț românesc, sau la legionarii din 1940, care nu i-au despuiat pe evrei după metoda ce li s-a aplicat lor, ci le-au lăsat răgazul și alegerea ca să-și lichideze bunurile cum vor ei?

 

 

V. POLITICA EXTERNĂ

 

 

În politica externă am avut de luptat atât cu duplicitatea diplomației germane cât și cu duplicitatea lui Antonescu. Până la urmă s-a ajuns la un acord între guvernul german și conducătorul statului casă ne elimine de la putere.

 

1. Umbre în relațiile cu axa

În timp ce în interior biruința legionară se cristalizase în Statul Național – Legionar, nu tot așa de clare erau relațiile noastre cu Puterile Axei. Contrar aparențelor, nici la Roma și nici la Berlin poziția mișcării nu se prezenta sub auspicii favorabile. Ca să înțelegem strâmtoarea în care am ajuns mai târziu în raporturile noastre cu aceste puteri, trebuie să recapitulăm în câteva cuvinte, politica Axei față de România în această perioadă de tranziție, de la sfârșitul lui August până la 14 septembrie 1940.

După ce dictatul de la Viena fusese acceptat la București, atât Berlinul cât și Roma erau dispuse să colaboreze cu Regele Carol, ignorând atât sentimentele de revoltă ale populației cât și sacrificiile mișcării legionare. Toate rapoartele anterioare ale lui Fabricius erau concepute în favoarea fostului suveran, în sensul că cu toate repetatele lui acte de duplicitate față de Axă și cu toate represiunile sângeroase contra Gărzii de Fier, rămâne singurul factor capabil să garanteze stabilitatea internă și integrarea pacifică a României în sistemul Puterilor Axei. De aceea Legația germană ne-a cerut nouă, a doua zi după dictatul de la Viena, să păstrăm liniște, deoarece așa cer interesele Germaniei.

Aceasta a fost prima fază a politicii germane față de România, care umple intervalul de la 31 August la 4 Septembrie 1940. Când însă evenimentele au luat alt curs, grație revoluției legionare, și Antonescu a fost chemat la Palat Fabricius a luat în considerare și eventualitatea abdicării Regelui Carol și substituirii lui cu Generalul, tocmai atunci numit Președinte de Consiliu. Informat și Berlinul, a început să navigheze în aceeași direcție. Regele nu mai părea indispensabil pentru garantarea ordinii interne și a prieteniei cu Axa, căci se ivise pe scenă substituirea lui, Generalul Antonescu, capabil să joace același rol, fără să fie grevat de trecutul acestuia. Aceasta este faza a doua a politicii germane față de România, în acele zile de mari zguduiri naționale.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Urmează faza a treia, a proclamației Statului Național – Legionar, la 14 Septembrie. Amploarea biruinței legionare, concretizată într-o formă nouă de Stat a surprins cercurile germane din țară și din Berlin. Strategii de la Wilhelmstrasse prevedeau și chiar doreau o participare a mișcării în cadrul guvernului Antonescu, dar nu în proporția ce se realizase, cu această penetrație profundă în Stat. Supărarea lui Fabricius era cu atât mai mare cu cât nici nu fusese consultat la formare noului guvern. Se știa, evident, că se duc tratative între mine și Antonescu, dar Legația Germană rămăsese în afară de procesul politic în curs. Când s-a dat pe față politica noului guvern, Fabricius și consilierii lui n-au putut să se opună, dar în sinea lor au păstrat anumite rezerve și amărăciuni, sperând ca într-un viitor apropiat punctul lor de vedre să prevaleze din nou.

Fabricius mai avea și un motiv personal să fie neliniștit de proclamarea Statului Național – Legionar. El rămăsese descoperit, în soluțiile ce le preconizase referitor la România, atât la Berlin cât și la București. Ani de zile a apărat tronul Regelui Carol, cu toate fărădelegile acestuia, descriind mișcarea în termeni minori, ca incapabilă să devină factor de guvernământ. Față de mesele legionare, care ieșiseră ca din pământ la 6 Septembrie, se simțea acum umilit și vinovat.

Situația lui Fabricius era penibilă. Toate expertizele lui de politică externă pentru rezolvarea problemei românești se prăbușiseră. Atunci și-a căutat refugiul la Antonescu, devenind un fel de umbră a acestuia, însoțindu-l în toate deplasările lui din Capitală, căutând a-i descoperi slăbiciunile și posibilitățile de alianță pentru a-și apăra propria lui poziție. De la început s-a stabilit o prietenie strânsă între Fabricius și General, care, mai târziu, pe măsură ce s-au cunoscut mai bine și și-au descoperit reciproc intențiile și planurile, s-a transformat într-o complicitate progresivă pentru expulzarea Legiunii de la putere.

Atitudinea lui Fabricius față de mișcare era întărită și de faptul că la Berlin domnea aceeași mentalitate. Berlinul a fost surprins de brusca ascensiune a mișcării legionare la putere, fapt care venea în contrazicere cu rapoartele lui Fabricius de până atunci și chiar cu obiectivele generale ale politicii germane în Europa. Am arătat, la începutul lucrării, cum era conceput㠄noua ordine european㔠din perspectiva lui Hitler. Se baza pe predominanța Reichului, cu excluderea nu numai a oricărui rival, dar și a oricărei concurențe pe continent. Naționalismul românesc, ca oricare alt naționalism, nu era văzut cu ochi buni la Berlin, căci reprezenta o piedică în calea realizării planurilor germane de hegemonie în Europa.

Cu aceste perspective nefavorabile pe plan extern a început guvernarea legionară. La început am putut să ne strecurăm profitând de confuzia ce domnea atât la București cât și la Berlin referitor la sprijinul de care ne bucurăm din partea Reichului. Generalul își imagina că mișcarea este un factor sine qua non al politicii germane în România și numai prin colaborarea cu ea își poate consolida conducerea Statului. La rândul lor germanii nu știau cât de legat este Generalul de mișcare și nu cutezau să facă vreun pas greșit, exprimându-și îndoieli asupra colaborării cu noi. Pe măsură ce această cortină de confuzii s-a clarificat, pe măsură ce Fabricius s-a convins că Generalul nu este atât de atașat de noi și că, în realitate, nu urmărește altceva decât să dispună de puteri absolute în Stat, iar pe măsură ce și Antonescu a aflat că poziția noastră la Berlin nu este tocmai atât de solidă cum își imaginase la început, în aceiași măsură s-a țesut și s-a adâncit conspirația antilegionară, care a dus, în final la lovitura de la 21 Ianuarie 1941.

 

2. Audiența lui Fabricius

Abia se instalase noul guvern și Fabricius, Ministrul Reichului la București, îmi solicită o audiență. Cineva de la Legația germană telefonase la Președinție și cineva din jurul meu îmi comunicase cererea lui Fabricius. Intervenția Legației se petrecuse într-un val vârtej de întrevederi și convorbiri, fiind asediat din toate părțile, încât n-am putut răspunde imediat. Reținusem telefonul primit de la Legație și nu așteptam decât un moment mai liniștit pentru a-l primi.

Cum nu eram inițiat în chestiunile de protocol, nu mi-am dat seama că întârzierea răspunsului meu putea să aibă și o altă semnificație: îl țin în așteptare pe Fabricius pentru că este un fel de „personna non grata” pentru mișcare. Departe de mine gândul de a-l trata pe Ministrul Reichului cu răceală sau indiferență, dar în mintea lui Fabricius nu mai exista nici un dubiu că la mijloc este acest motiv, că nu vreau să-l primesc din cauza atitudinii lui permanent ostile față de mișcare.

Neliniștit de situația lui personală, în disperare de cauză, Fabricius s-a adresat Ministrului nostru de Externe, Mihail Sturdza, rugându-l să intervină pe lângă mine pentru a-i acorda audiența cerută. Sturdza m-a informat imediat de starea de spirit a lui Fabricius și de interpretarea ce-o dă acesta întârzierii răspunsului meu. Mi-am dat seama de eroarea făcută și în aceiași zi i-am fixat audiența.

Întâlnirea a avut loc la Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, chiar în sala unde se țineau reuniunile Consiliului de Miniștri. Fabricius a venit însoțit de Mihai Sturdza. I-am explicat mai întâi că amânarea se datorează unei pure întâmplări, fiind sub presiunea a zeci de chestiuni care trebuiesc rezolvate, și l-am rugat să mă ierte.

În cursul întrevederii nu s-a tratat vreo temă deosebită. A fost o audiență de prezentare și cunoaștere reciprocă. I-am exprimat dorința și speranța că colaborarea cu Ministrul Afacerilor Străine se va desfășura în termeni cordiali și în interesul comun al ambelor țări. L-am asigurat de loialitatea noastră față de General, care a salvat România de la prăbușire.

În tot timpul întrevederii , care a fost scurtă, Fabricius nu s-a simțit în largul lui. Mă privea cu ochi bănuitori, Încercând să-și facă o părere despre acest tânăr ridicat din neant în ierarhia supremă a Statului.

L-a despărțire mi s-a părut că a plecat mulțumit și împăcat convigându-se că temerile lui nu erau fondate.

 

3. Rețeaua de sabotori englezi de pe Valea Prahovei

O primă chestiune de politică externă de care ne-am izbit chiar la începutul guvernării noastre a fost arestarea de către legionari a unor supuși englezi ce-și aveau reședința pe Valea Prahovei.

Cine erau aceștia? Cu îngăduința guvernelor din timpul dictaturii carliste, îndată după izbucnirea războiului, în Septembrie 1939, serviciile engleze au organizat o rețea de sabotori pe Valea Prahovei, cu misiunea să repete operația din primul război mondial, azvârlind în aer sondele de petrol și incendiind rafinăriile. Dacă s-ar fi realizat acest plan, ar fi avut grave urmări pentru operațiile militare ale Puterilor Axei, avizate în mare parte la aprovizionarea cu petrol românesc.

Paralel germanii, pentru a preîntâmpina eventualele acte de sabotaj ale agenților englezi, au implantat un serviciu propriu de securitate pe Valea Prahovei, însărcinat să supravegheze activitatea acestora și să comunice orice fapt suspect. Guvernul Reichului, pe baza rapoartelor primite din România, intervenea la București, ori de câte ori li se părea situația gravă, denunțând activitatea agenților englezi și făcând presiuni ca să fie împiedicați. Regele Carol ,deși era inițiat în planurile engleze de paralizare a industriei petroliere românești, totuși nu-i convenea să se înfrunte direct cu Reichul de teama represaliilor. El lăsa englezilor toată libertatea să-și pregătească actele lor de sabotaj, dar ori de câte ori primea vreun avertisment dur de la Berlin, se grăbea să intervină pentru a opri executarea lor. Rețelele engleze se abțineau pentru moment de la acțiune, dar nu erau dezrădăcinate. Ele rămâneau mai departe în funcție, sub binevoitoare protecție a guvernului român, pândind un moment favorabil, când ar putea să ducă la bun sfârșit misiunea lor.

În cadrul politicii de duplicitate ce-o ducea Regele Carol față de axă, Moruzov, șeful serviciului secret, avea o poziție aparte. Își avea jocul lui propriu, independent de-al Suveranului. El știa de existența sabotorilor englezi și era responsabil de siguranța lor, conform ordinelor primite de la Rege, care, în același timp avea grijă să-i comunice lui Canaris sabotajele ce pregătesc englezii în România, pentru ca pe baza acestor servicii aduse Reichului, în cazul unei victorii germane să-și poată păstra postul și influența lui în România. În modul acesta, guvernul Reichului dispunea de o dublă sursă de informații: a propriilor lui agenți de pe Valea Prahovei, dar și de rapoartele lui Canaris, întocmite pe baza a ceea ce primea de la Moruzov, încât atunci când dispunea să se intervină la București prin Legația germană, Regele rămâne perplex, atât erau de precise și amănunțite datele servite de Fabricius. Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să se plece în fața evidenței, ordonând „sabotarea” actelor de sabotaj pregătite de englezi.

După biruința legionară de la 6 Septembrie, serviciile engleze care operau pe Valea Prahovei au rămas descoperite, lipsindu-le înalta protecție de care se bucurau până atunci. Serviciul german de securitate a socotit momentul oportun pentru a elimina rețeaua de sabotori din regiunea petroliferă, atât de periculoasă pentru interesele militare ale Germaniei, folosindu-se în acest scop de atașamentul ce-l arătau legionarii Puterilor Axei. Dr. Luptar, șeful serviciului german de securitate de pe Valea Prahovei, a luat contact cu organizația legionară din acest județ, care abia se înfiripase sub conducerea profesorului Mihail Tase, dezvăluindu-i existența rețelei de sabotori englezi și pericolul ce-l reprezenta atât pentru România cât și pentru Germania. Dr. Luptar a cerut ca legionarii să intervină cât mai repede, pentru a-i face inofensivi pe agenții englezi, înainte ca aceștia să poată întreprinde ceva, profitând de starea de tranziție în care se găsește țara.

Mihail Tase, șeful județului Prahova, și Gheorghe Cârciumaru, devenit mai târziu șeful poliției legionare din același județ, au adus un neprețuit serviciu țării, împiedicând rețeaua de sabotori să treacă la acțiune. Pericolul era iminent, căci Generalul Antonescu, ocupat cu ocuparea teritoriilor cedate și cu multe alte probleme grave, n-ar fi putut lua conta-măsuri eficace, cu atât mai mult cu cât noul guvern nu se constituise încă, iar aparatul Statului era tot cel vechi, moștenit de la regimul precedent. Legionarii locali au înțeles importanța dezvăluirilor făcute de Dr. Luptar și și-au asumat răspunderea de eliminare a acestei primejdii potențiale, chiar fără să aibă o acoperire legală.

Într-adevăr, făcând o descindere la domiciliul unui oarecare supus englez Percy Clark, directorul unei fabrici de sârmă, și sediul presupușilor sabotori, au descoperit un arsenal de unelte de distrugere: mari cantități de explozive, pregătite pentru a fi utilizate, bombe incendiare și alte arme. Probele erau evidente. Supușii englezi implicați în afacere, Brazier, Yoring, Andersen, Treacy și alții, au fost sechestrați și, se pare, maltratați, un fapt regretabil, s-au înfățișat cu lux de amănunte, ca în aventurile lui Jules Verne, peripețiile, suferințele și pericolele prin care au trecut membrii Intelligence Service-ului din România. Se evocă în aceste cărți gen „serie noire” numai sălbăticiile legionarilor și nu se pomenește nimic de „misiunea” acestor sabotori și de nenorocirea ce-ar fi putut-o provoca țării. În ipoteza că guvernul Majestății Sale ar fi dat ordin agenților lui din România să execute planul prevăzut-inexplicabil cum de n-au intervenit-și aceștia începeau acțiunile de distrugere, cu certitudine că o divizie aero-purtată germană ar fi coborât în regiunea petroliferă, pentru a opri extensia dezastrului, și nu era exclus ca și rușii, profitând de starea de confuzie existentă în România, să facă și ei o incursiune în restul țării, pentru a lua „sub protecție”, Bucovina de Sud, regiune la care râvneau atât de mult căci le deschidea poarta spre Europa Centrală.

Suprimarea rețelei de sabotori englezi de pe Valea Prahovei s-a făcut fulminant, printr-o inițiativă legionară locală, și fără știrea lui Antonescu. Dar deși era evident că intervenția legionarilor din Prahova, în colaborare cu serviciul german, a înlăturat o primejdie iminentă pentru țară, de care a beneficiat în primul rând Antonescu, Generalul n-a înțeles importanța operației. După constituirea guvernului, a fost alarmat prin multiplele canale care serveau de legătură între Președinția Guvernului și serviciul englez, că niște „supuși englezi” au fost sechestrați și maltratați de legionari la Ploiești. De altă parte a intervenit și legația engleză, cerând eliberarea cetățenilor „reținuți în mod abuziv”.

Generalul Antonescu a redus toată chestiunea la un „abuz al cămășilor verzi”, fără să se întrebe măcar ce s-ar fi petrecut cu țara dacă sabotorii englezi ar fi intrat în acțiune. Singurul lui gând era atunci să nu-i supere pe englezi, să n-aibă neplăceri cu ei, și a dat ordin ca sechestrații să fie eliberați, fără să se mai facă cercetările de rigoare de către organele judiciare militare.

"Nu vreau să am dificultăți cu englezii, spunea în ședința Consiliului de Miniștri din 22 Septembrie 1940. I-au ridicat pe englezi! Ce-au căutat?"

O afacere de spionaj și sabotaj a tratat-o ca un „incident diplomatic”. Eu i-am apărat pe legionarii din Prahova, spunând c㠄autoritățile de acolo nu și-au făcut datoria”. Mă referam la vechile autorități, la acele rămase de pe timpul lui Carol, care, cu știrea Palatului, au tolerat constituirea rețelelor engleze de sabotaj.

Dar mă întreb cum ar fi procedat englezii dacă pe teritoriul Marii Britanii s-ar fi descoperit o rețea de sabotori. Ar fi fost dați în judecată și probabil condamnați la moarte!

 

4. Atrocitățile maghiare din Ardealul cedat. Discursul de la Brașov

Dictatul de la Viena dăduse două garanții României: garantarea noilor frontiere reduse la 2/3 din vechiul teritoriu și garantarea egalității de tratament a populației românești rămasă în Ardealul de Nord, cu ceilalți cetățeni maghiari. Articolul 5 al sentinței de la Viena stabilește acest principiu:

„Guvernul Regal Maghiar își asumă obligația solemnă de a echivala integral celorlalți maghiari persoanele care, pe baza prezentei decizii arbitrale, dobândesc cetățenia maghiară, dar sunt de naționalitate română. Guvernul Regal Român își asumă în mod solemn obligația analogă pentru cetățenii români de naționalitate maghiară care rămân pe teritoriul Statului Român”.

Această clauză era cu atât mai necesar să fie introdusă în textul dictatului cu cât majoritatea populației din Transilvania cedată era de origine etnică română: dintr-o populație de 2.603.589 locuitori, erau 1.304.898 români și numai 968.571 maghiari. Nedreptatea ce ni se făcuse la Viena era evidentă: regiuni întregi de deasă și străveche populație românească fuseseră predate Budapestei.

Guvernul român a executat conștiincios și în timpul prevăzut dictatul de la Viena, dând ordin armatei să se retragă din teritoriul cedat pe noua linie de demarcație a celor două țări. Operațiile de evacuare a Ardealului de Nord au început la 5 Septembrie 1940 și s-au încheiat la 15 septembrie 1940, fără cel mai mic incident, respectând întru totul articolul 2 din tratat:

„Guvernul Regal Român și Guvernul Regal Maghiar se vor îngriji ca evacuarea și ocupația să se desfășoare în perfectă liniște și ordine”.

Nu tot așa au înțeles ungurii obligațiile luate. Românii, amintindu-și de suferințele îndurate de frații lor de sub jugul maghiar se temeau, pe bună dreptate, că vor reveni acele vremuri cumplite de teroare și deznaționalizare forțată în teritoriul cedat, dar se mângâiau cu speranța că Puterile Axei, care au patronat dictatul, nu vor tolera izbucnirile de ură ale vecinilor noștri, obligându-i să se comporte civilizat. Românii se mai gândeau la tratamentul blând și uman de care s-a bucurat minoritatea maghiară în perioada României Mari, ceea ce ar putea avea ce urmare o purtare asemănătoare și din partea ungurilor. La unirea Ardealului cu patria-mamă nu s-a înregistrat dincolo de munți nici un act de vărsare de sânge contra populației maghiare. Caracterul tolerant al poporului nostru nu putea concepe să verse sângele unor oameni fără apărare, chiar dacă făceau parte dintr-o nație care ne-a asuprit o mie de ani. Sub stăpânire românească, ungurii s-au bucurat de drepturi egale cu românii; au avut deputații lor în Parlament, ziarele lor, școlile lor și au putut să se exprime fără restricție în limba lor maternă.

După semnarea dictatului de la Viena, chiar în aceeași zi, miniștrii de externe ai celor două puteri arbitrare au făcut declarații clare și categorice asupra sensului și spiritului în care concep ei sentința de la Viena, ceea ce a întărit încrederea poporului român că nu se va întâmpla nimic grav la intrarea trupelor maghiare în Ardealul cedat. Von Ribbentrop a declarat cu acest prilej:

„Astăzi s-a obținut, în această parte a Europei, o pacificare definitivă, în favoarea tuturor celor interesați. Sunt convins că în modul acesta s-a creat o bază sănătoasă pentru relații durabile și amicale între Ungaria și România”.

Ciano, ministrul de externe al Italiei a fost și mai explicit:

„Am avut în vedere un scop mai înalt; n-am vrut numai să salvăm pacea în această parte a Europei, ci am vrut să asigurăm o pace solidă și sigură. Această stabilitate și această siguranță pot fi obținute numai prin bunăvoință și justiție”. „Bunăvoința și justiția” se cereau respectate de ambele părți. Ungurii contractaseră aceleași obligații prin dictatul de la Viena, să nu provoace acte ireparabile în relațiile cu românii.

Toate aceste garanții și declarații cuprinse în actul de la Viena îi făceau pe români să presupună că ocupația maghiară va decurge în condiții civilizate, fără brutalități sau vărsări de sânge, respectându-se clauza nediscriminării populației românești în raport cu populația maghiară.

Dar, din nefericire, n-a fost așa. Ocupația s-a convertit în tragedie. De la primul pas făcut de trupele maghiare peste granița de apus a țării, un val de atrocități și crime inimaginabile chiar și pentru cei mai pesimiști români s-a abătut asupra Transilvaniei cedate. Nu s-au petrecut niște acte izolate, care puteau fi interpretate ca opera unor elemente necontrolate, ci s-a extins progresiv cu înaintarea trupelor maghiare o acțiune concertată, sistematică, de terorizare a populației românești, realizată de bande organizate, cu sprijinul și încurajarea noilor autorități. O furie devastatoare contra a tot ce este românesc s-a revărsat într-un crescendo înspăimântător, băgând groază până și în copiii de școală.

Scopul acestor violențe, schingiuiri și vărsări de sânge era ca, sub imperiul panicii, să provoace o fugă în masă a populației românești din teritoriul încorporat Ungariei, căutându-și refugiu în țara liberă, pentru a slăbi forța etnică a românismului din Ardealul de Nord. Planul maghiar a reușit parțial. Aproape 200.000 de români care își aveau locuințele statornice în această partea țării și-au căutat salvarea peste noua frontieră, lăsând în urmă tot ce-au agonisit într-o viață de om. Furia maghiară s-a dezlănțuit cu deosebită intensitate asupra păturii intelectuale românești: preoți, profesori, învățători, avocați, medici au fost ridicați de acasă cu ce aveau pe ei, încărcați apoi în vagoane de marfă și expediați fără nici o explicație în punctele de intrare ale noii frontiere.

Firește, așa s-a petrecut din totdeauna în trecutul viforos al neamului nostru, țărănimea n-a putu fi clintită de pe locurile ei străbune, preferând să îndure toate chinurile și umilințele din partea noilor stăpânitori decât să-și părăsească vatra străbună. Socoteala guvernului maghiar era că țărănimea română, lipsită de îndrumătorii ei firești, preoți și învățători, va deveni o masă accesibilă asimilării, neputând rezista multă vreme severelor metode de maghiarizare.

Ecoul atrocităților maghiare izbea în țara liberă ca valurile unei mări dezlănțuite. Nu era zi în care să nu se afle o nouă veste grozavă. Abia își revenise poporul nostru după catastrofa teritorială, și o nouă durere îl încerca și tulbura. În timp ce în România liberă poporul respira ușurat după alungarea tiranului de pe tron și își lega rănile cu o nouă încredere în viitorul lui, din Ardealul de Nord nu se auzeau decât gemetele victimelor căzute pradă represiunii maghiare. Ungurii nu intrau în ordine în teritoriul ocupat, ca o armată civilizată, ci semănând pretutindeni numai sânge li moarte. Păreau mai degrabă o hoardă de năvălitori, amintind cum au venit în Europa din fundurile asiatice, înainte de a se fi creștinat.

Situația guvernului român era dificilă, deoarece, prin noua noastră politică externă, atașându-ne puterilor Axei, nu puteam interveni cu energia cuvenită pentru a pune capăt acestor sălbăticii, obligându-i pe unguri să-și respecte propria semnătură.

Abia se terminase marea manifestație legionară de la 6 Octombrie , unde 100.000 de oameni au aclamat noua conducere, când am fost pus în fața acestei probleme de o gravitate excepțională. Poporul aștepta de la guvernul legionar un gest, un semn de putere și afirmare, care să înfiereze furia nimicitoare a ungurilor contra populației românești fără apărare. La Președinție eram asaltați din oră în oră de știrile deprimante care veneau din Ardealul de Nord. Nu mai era timp de pierdut. Trebuia făcut ceva, trebuia dată o replică guvernului de la Budapesta, trebuiau denunțate și făcute iresponsabile autoritățile maghiare pentru sângele vărsat. În acele clipe de adâncă îngrijorare, m-am decis să țin acel discurs de la Brașov, care a fost primit cu o imensă satisfacție de întreaga populație românească, de-o parte și de alta a noii frontiere.

M-am dus la generalul Antonescu și i-am spus de intenția mea de a vorbi în numele guvernului, pentru a denunța și condamna fărădelegile săvârșite de unguri în Ardealul cedat. Generalul, revoltat și el de cele întâmplate, m-a aprobat din toată inima. M-am pus imediat pe treabă pentru a redacta cuvântarea. Am ales Brașovul ca oraș unde să vorbesc, atât pentru tradițiile lui culturale românești cât și pentru așezarea lui în apropierea noii granițe cu Ungaria.

În după masa de 9 Octombrie am pornit spre Brașov cu mai multe mașini, în care luaseră loc și însoțitori mei. Adunarea era fixată pentru orele 9 seara, în aula Liceului Andrei Șaguna. Pe drum, la intrarea în Sinaia, la o curbă, șoferul primei mașini nu și-a dat seama, din cauza înserării, de o cotitură și a intrat în șanțul șoselei. Celelalte mașini, ca niște oi, crezând că este drumul cel mai bun, au luat aceeași direcție și ne-am trezit cu toate mașinile în șanț, izbindu-se una de alta. Sper norocul nostru, șanțul nu era adânc, iar viteza prea mică. Eram cu soția mea și, după lovitură, ne-am uitat unul la altul să vedem dacă mai suntem întregi. În afară de o izbitură la un deget, care mi s-a încovoiat puțin, nu ne-am ales decât cu sperietura. Până când s-au ridicat iar mașinile de pe șosea, a trecut timpul și am ajuns cu întârziere la Brașov.

În fața liceului Andrei Șaguna era o mare de oameni. Se instalaseră megafoane, căci aula era neîncăpătoare. Am intrat în sală și m-am urcat la tribună, unde era totul pregătit. Alături de mine au luat loc autoritățile Brașovului, primarul orașului, Ionică, prefectul județului, Traian Trifan, șeful organizației legionare, Marian. Am pronunțat cuvântarea cu voce puțin alterată din cauza oboselii ultimelor zile. Discursul a fost difuzat prin Radio Bod – Brașov, încât toată țara a putut să-l asculte în momentul rostirii lui. Ministerul Propagandei s-a însărcinat după aceea să traducă și să publice discursul meu în mai multe limbi europene, germană, italiană și franceză, sub forma unei broșuri intitulate Raporturile Româno – Maghiare, care s-a distribuit agențiilor de presă și legațiilor.

Transcriu textul complet al discursului de la Brașov, pentru că a devenit o piesă istorică, fiind primul act al protestului noului guvern contra persecuțiilor maghiare din Ardealul ocupat.

„Domnilor, Camarazi,

Mă înfățișez înaintea voastră, în acest oraș de nobilă tradiție ardeleană, ca să răspund la o întrebare care apasă greu în sufletul tuturora și care tulbură munca de refacere a țării. E valul fără oprire al oamenilor îngroziți de sălbăticiile maghiare care și-au părăsit cu miile așezările lor și tot ce-au agonisit în cursul mai multor generații, pentru a-și căuta scăparea între noile hotare. E strigătul de durere din Ardealul suferinței milenare, în care a reapărut spectrul frângerii pe roată. E geamătul schingiuiților și al martirilor, uciși oriunde au intrat trupele maghiare.

Era greu de presupus ca ungurii să renunțe la sistemul de opresiune sângeroasă, binecunoscut în istoria stăpânirilor maghiare asupra altor popoare și să adopte o linie politică internă, care să asigure libera dezvoltare a poporului românesc din Ungaria. Totuși, întemeiați pe garanțiile date de Puterile Axei la Viena, nu ne puteam imagina vreodată ca epoca de suferință din trecutul Ardealului să reînvie cu atâta intensitate și în forme atât de cumplite.

Sentimentul de adâncă îngrijorare pentru soarta poporului român rămas în Ardealul cedat, care a stăpânit la începutul ocupației maghiare toate sufletele românești, s-a transformat astăzi într-o realitate crudă de un neînchipuit tragism. Trupele maghiare de ocupație și populația civilă maghiară, organizată și înarmată, s-au năpustit asupra românilor dezarmați și pașnici și după ce i-a scos din case și i-a batjocorit, după ce i-a despuiat de întreg avutul lor, i-a azvârlit peste noile hotare din cuprinsul României libere.

Dar aceste fapte sunt numai aspectele cele mai moderate ale prigoanei maghiare. Din relatările ce urmează, veți vedea ce grad de sălbăticie au atins ororile maghiare.

 

Dezlănțuirea masacrului

În comuna Trăsnea, județul Sălaj, comandantul trupelor ungare a ordonat executarea a douăzeci de români și incendierea satului. Soldații au început să-i vâneze pe cei care căutau să scape. Au fost împușcați astfel încă 76 de români.

Învățătorul comunei, Cozma, a fost spânzurat de crucea bisericii, iar preotul Costea a fost legat de un stâlp și ciopârțit cu baionetele până când a murit.

În noaptea de 13/14 Septembrie un detașament maghiar a împușcat la Ip, județul Sălaj, 155 români, bărbați, femei și copii. A fost împușcat chiar un copil de leagăn. Victimele au fost aruncate într-o groapă comună.

În comuna Huedin, lângă Cluj, populația ungară l-a ars de viu pe rug, în piața orașului, pe protopopul Aurel Munteanu, după ce-l maltrataseră în mod îngrozitor rupându-i brațele.

În aceeași localitate, locuitorul Vasile Popa a fost spânzurat de picioare și i s-a turnat var nestins peste rănile ce le avea pe cap.

În comuna Berlin, județul Trei Scaune, populația maghiară a masacrat zece români.

În ziua de 7 Septembrie, locotenentul Mihail Părău, comandantul unui pluton de grăniceri, a fost rănit și asasinat de trupele maghiare.

Locuitorul Vasile Gurzău, fost primar al comunei Mureșenii de Câmp din județul Cluj, a declarat că în ziua de 22 Septembrie un detașament de soldați unguri a masacrat în această comună trei familii de români: preotul Andrei Bujor, împreună cu soția, două fiice și un fiu, precum și servitoare lui; învățătorul Gheorghe Petrea, împreună cu soția, mama și fetița lui în etate de patru ani; locuitorul Ion Gurău cu soția lui. Susnumiții au fost împușcați după ce fuseseră supuși mai întâi la chinuri groaznice. Cadavrele au fost aruncate într-o groapă comună.

În ziua de 17 Septembrie, la Cluj, un preot a fost împușcat de bandele maghiare în fața catedralei greco-catolice. Tot la Cluj ungurii au măcelărit 8 sergenți de stradă români. După ce le-au scos limbile, au purtat cadavrele prin oraș pentru a-i intimida pe români.

Au mai fost asasinați gardianul public Vasile Damian, locuitorii Vasile Albu, Ion Mureșeanu, gardianul Ilie Moldoveanu, gardianul Ilie Pop, gardianul Alexandru Pop și Iosif Pop.

În ziua de 22 Septembrie, ungurii l-au spânzurat chiar al intrarea bisericii pe preotul și dascălul comunei Irina, precum și pe notarul comunei, împreună cu fiul său, sublocotenent în rezervă.

Pe șoseaua Sân Mihai, din Bihor, au fost găsite cadavrele a 20 de soldați din armata română, împușcați de unguri. Ei erau originari din comunele Păușa și Trăsnea din județul Sălaj și se înapoiau acasă, fiind desconcentrați. În comuna Stoinești, județul Bihor, ungurii au împușcat un copil de 13 ani. În aceeași comună, au mai fost împușcați Pavel Sas și Ion Mitruț cu soția, iar locuitorul Vasile Popa și un altul au fost grav răniți.

Tot în ziua de 22 Septembrie ungurii au împușcat la Târgu Mureș 18 legionari români.

Într-o comună, populația ungară l-a asasinat pe preotul greco-catolic la biserică, în timp ce oficia sfânta slujbă.

În comuna Aramașul Mare locuitorul Borza Gavrilă a fost împușcat, după ce mai întâi fusese pus să-și sape singur groapa.

În aceeași comună au mai fost asasinați doi români.

În comuna Budaș, județul Someș, populația maghiară a devastat casele tuturor românilor. Fostul primar al comunei a fost asasinat.

Pe șoseaua Răstoci, Huedin, s-au găsit 24 de cadavre de români, printre care erau femei și copii; în comuna Șeredei, județul Sălaj, ungurii au împușcat 16 români, printre care și un preot român.

Notarul Victor Bart, din comuna Popești, județul Bihor, a fost pedepsit în modul următor pentru crima de a fi vorbit românește. I s-au tăiat bucăți de carne din corp, punându-i-se sare pe răni.

În comuna Dragu, județul Cluj, autoritățile ungare au împușcat 14 soldați români desconcentrați.

La Oradea, în ziua de 9 Septembrie, ungurii au executat în curtea cazărmii regale Ferdinand 20 de români, a căror identitate nu s-a putut stabili.

La Cluj, un țăran român, asupra căruia s-a găsit un drapel românesc.

Ungurii au incendiat biserica românească din comuna Comalău, județul Trei Scaune.

Primarul comunei Odorheiu, județul bihor, a fost maltratat în mod îngrozitor de unguri. Între altele, i s-a țintuit cu cuie un tricolor românesc pe spate. Reușind să fugă în România, a fost internat în spitalul din Beiuș.

În după amiaza zilei de 23 Septembrie, la orele 5, au fost executați la Oradea 35 de români, în majoritate legionari. La execuție ar fi asistat și publicul, plătind o taxă de spectacol de 1 pengo.

La Târgu Mureș, autoritățile maghiare l-au executat pe studentul Alexandru Lupu din comuna Sângeorgiu de Mureș.

Membrii Gărzii de Fier sunt persecutați în mod special. Astfel, legionarul Ion Costelaș din Oradea a fost împușcat de jandarmii unguri pentru că s-au găsit asupra lui cărți legionare.

În satul Baciu, județul Cluj, doi țărani români a fost maltratați în mod îngrozitor, având împunsături de baionetă pe frunte, la tâmple și la urechi.

Pe șoseaua spre Huedin s-au găsit cadavrele a trei țărani români.

 

Guvernul maghiar în slujba dușmanilor Europei Noi

De ca s-a dezlănțuit acest masacru? În numele cărei civilizații se săvârșesc aceste crime? Sau coroana Sf. Ștefan nu poate găsi alt sprijin în inima popoarelor robite decât violența și asuprirea?

Guvernul maghiar a cutezat să afirme la început, pentru a-și justifica ororile îndreptate contra populației românești și recunoscute în parte de oficialitatea maghiară, că ele sunt măsuri de represiune împotriva unor elemente răzvrătite ale populației românești și care opuneau rezistență înaintării maghiare.

Afirmația guvernului maghiar este total lipsită de valoare, pentru că este de neînchipuit ca niște oameni rămași fără apărare, neînarmați și neorganizați să opună rezistență trupelor maghiare de ocupație. Este o metodă binecunoscută, la care au recurs ungurii întotdeauna, de a arunca vinovăția asupra victimelor.

După ce ocupația maghiară s-a terminat și vechiul sistem de justificare a atrocităților nu mai putea să dureze, guvernul maghiar și-a căutat un nou instrument de acoperire a terorii, care crește zi de zi în intensitate și a încercat să arunce răspunderea asupra României.

Guvernul român este acuzat că a ordonat măsuri de prigonire a populației maghiare rămasă la noi, iar ceea ce se întâmplă în Ungaria nu sunt decât represalii pentru tratamentul aplicat ungurilor din România. Această scuză se spulberă la cea dintâi confruntare cu realitatea. Nu numai că la noi nu a fost ucis nici un ungur, dar nu se pot înregistra nici cazuri de maltratare a populației maghiare de la noi.

Dimpotrivă, autoritățile au primit ordin de la guvern să vegheze ca avutul și viața cetățenilor de origine maghiară să fie apărate și ocrotite.

Am impus chiar presei o atitudine moderate în raporturile noastre cu Ungaria, pentru ca, de la sufletele noastre încărcate și tulburate de ecourile durerilor din Ardealul ocupat, să nu alunecam și noi pe drumul vărsărilor de sânge. Și dovada cea mai prețioasă a nobleței atitudinii noastre este că sub regimul legionar, lucrătorii unguri, care în primul moment s-au refugiat în teritoriul ocupat, după câtva timp s-au reîntors în România, preferând să trăiască în atmosfera de dreptate socială care se creează sub ochii noștri.

Dictatul de la Viena noi l-am executat fără șovăire și cu prețul unui imens sacrificiu am înlăturat orice posibilitate de conflict în bazinul dunărean.

Cu toate că poporul nostru a fost greu încercat de pe urma hotărârii de la Viena, totuși nu și-a îndreptat dușmănia contra Puterilor Axei, ci, printr-o intuiție superioară, și-a dat seama de unde i se trage nenorocirea și, în mijlocul celei mai grele crize externe, a reacționat cu toată puterea și a reușit să-și restabilească unitatea și echilibrul interior. Cu energia hotărârilor decisive, poporul român a dărâmat un regim care purta răspunderea prăbușirii hotarelor și, încadrat într-o nouă disciplină, s-a alipit puterilor care luptă astăzi pentru a instaura în Europa o mentalitate și o concepție nouă de viață.

Ungurii, după ce ieri au cerut Puterilor Axei să li se satisfacă pretențiile lor pentru ca pacea în bazinul dunărean să se așeze definitiv și după ce li s-a acordat, dincolo de așteptările lor, astăzi în loc să se respecte angajamentele luate la Viena, provoacă din nou neliniște în această parte a Europei și tulbură interese care le depășesc pe cele strict naționale ale ambelor popoare și se încadrează pe un plan european.

Atunci când poporul român abia recules după marile pierderi suferite și când, sub noul regim legionar, a pornit la acțiune de refacere a țării, când credea că și-a recâștigat cel puțin pacea la hotare, dintr-o dată este pus în fața unor împrejurări cumplite, pe care nu le-am dorit și nu le-am provocat noi.

Ce i-a determinat pe unguri să revină la vechea lor politică de teroare și asuprire?

În ordine internă a României nu s-a petrecut nici un fapt care să justifice acțiunea maghiară în Ardealul ocupat. Populația maghiară continuă să se bucure de un tratament blând și omenos, iar în cei 20 de ani de stăpânire românească acest tratament a fost așa de îngăduitor încât a mers până la slăbirea atributului de suveranitate al poporului nostru.

Ne-am înfrânt durerea unei umiliri de o mie de ani pentru a se înlesni aproprierea dintre cele două popoare, iar acum când strigătele de durere ale fraților noștri de sânge întemnițați, izgoniți și uciși ne-au răscolit sufletul, am oprit dezlănțuirea de patimi.

În această situație, dacă nici un fapt intern din România nu corespunde acțiunii maghiare de represiune, cui servesc aceste provocări, a căror intensitate crește pe zi ce trece și care iau aspecte tot mai tragice? Ele sunt străine de interesele ambelor popoare, sunt străine de interesele Europei Noi, deci atunci nu este cazul să vedem mai departe și să identificăm în provocările maghiare acțiunea politică a acelor puteri care și-au bazat întotdeauna dominația lumii pe intrigă, pe crearea de conflicte și pe specularea animozităților dintre popoare.

 

Există o limită a răbdării și demnității unui neam

"România Legionară refuză să se lase târâtă pe drumul deschis de provocările maghiare și reacția așa cum vrea Budapesta nu va veni (vii și prelungite aplauze), pentru că avem conștiința înaltă a misiunii noastre de a lua parte la crearea unei lumi noi, întemeiată pe dreptate și ordine (aplauze prelungite și repetate).

Știm, pe de altă parte, că prigoana maghiară s-a dezlănțuit mai cu seamă contra legionarilor.

Cuvântul de ordine care s-a azvârlit în mulțime a fost „ ucideți-i pe legionari”.

Privim nedumeriți și nu putem înțelege ca o țară legată de Puterile Axei să caute nimicirea tocmai a acelor elemente care reprezintă spiritul nou biruitor în Europa. Noi am vrut o spiritualitate a frontierelor care astăzi și mai ales mâine vor fi dominate de ideea etnicului (aplauze); am vrut o colaborare pașnică pentru a realiza în bazinul dunărean o conviețuire eliberată de orice dușmănii.

Însă această ostilitate declarată contra elementului legionar arăta că la Budapesta domnește o profundă neînțelegere a ideii Noii Europe, care peste toate împotrivirile va deveni mâine o realitate. (Aplauze prelungite).

Ungaria a cerut ca revendicările ei să fie satisfăcute pentru a se realiza o pace durabilă între cele două popoare.

Astăzi Ungaria calcă angajamentele de la Viena și creează o stare de neliniște și tensiune, iar pacea este din nou amenințată tocmai de aceea care au cerut, în numele ei, revendicările teritoriale.

România Legionară nu se plânge și nu răspunde provocărilor, dar există o limită a demnității unui neam (aplauze prelungite și îndelung repetate, urale). Nu dăm avertismente, dar credem că cei 1.400.000 de români din Ardealul ocupat au dreptul la viață și la un trai omenesc (aplauze prelungite).

Convinși de dreptatea noastră, stăpâni pe voința noastră, nimeni nu ne va putea opri să făurim poporului nostru viitorul pe care îl merită (vii aplauze, îndelung repetate, ovații)."

Datele referitoare la persecuțiile maghiare mi-au fost puse la dispoziție Ministerul Afacerilor Străine, dar, cum timpul nu-mi permitea, n-am folosit decât o parte din ele. O listă mai completă a atrocităților maghiare se găsește în broșura pregătită de Ministerul Propagandei.

Și acum epilogul expediției de la Brașov.

După sfârșitul manifestației, am plecat cu toate autoritățile la restaurantul „Coroana”, unde ni s-a servit o gustare. În aceeași noapte am plecat mai departe pe șoseaua Brașov – Făgăraș – Sibiu, cu intenția de a fi a doua zi la Brad, unde eram așteptat pentru a rezolva chestiunea salariilor muncitorilor de la Societatea „ Mica”. Când am ieșit din Codlea, am avut o altă întâmplare neplăcută cu mașina. În plină viteză, ușa mașinii s-a deschis și soția mea, care ținea mâna pe mâner, a fost trasă cu putere în afară. Cu mare greutate am reținut-o, fiind amândoi amenințați să fim supți de vârtejul vitezei, până a observat șoferul și a oprit.

L-am întrebat atunci pe șofer, care aparținea personalului Președinției Consiliului, a cui mașină a fost aceasta înainte. Spre surprinderea mea, îmi spune că era mașina cu care circula Armand Călinescu și dacă nu se înșela era chiar aceea în care fusese împușcat! Fără să-mi comunice nimic, Generalul îmi rezervase mie această mașină, iar el își luase alta. Întors la București, am schimbat mașina, iar automobilul lui Călinescu a rămas în garaj.

 

5. Manifestația tineretului European de la Padua. Un detașament legionar defilează în fața Ducelui

La începutul lunii Octombrie 1940, 28.000 de tineri fasciști, în jurul vârstei de 18 ani, din organizația Gioventu Italiana del Littorio, după un antrenament militar în regiunea Liguria, au pornit pe jos spre Padua, într-un marș de 450 km, realizat în mai multe etape. Tinerii aceștia erau voluntari, înscriși pentru front chiar deal declararea războiului și, după încheierea perioadei de instrucție în taberele din Liguria se îndreptau acum spre Padova pentru a-l aclama de Duce și a defila în fața lui.

Partidul fascist a invitat cu acest prilej să participe la manifestația avangardiștilor italieni tineretul naționalist european, pentru a realiza un act comun de camaraderie și înfrățire între toate generațiile noi care luptă pentru aceleași idealuri. La apelul fasciștilor, au trimis formații de tineri la Padua germanii, spaniolii, ungurii, bulgarii și românii.

Primind invitația și Mișcarea Legionară, s-a constituit un detașament de 120 de cămăși verzi, recrutat în cea mai mare parte dintre studenți. Am încredințat conducerea formației comandantului legionar Victor Silaghi, care își făcuse studiile în Italia și stăpânea perfect limba acestei țări.

Grupul legionar a plecat cu trenul prin Iugoslavia și, în dimineața zilei de 8 Octombrie, a intrat în Italia prin punctul de frontieră Postumia. Din acest moment, prin toate gările și orașele pe unde au trecut, legionarii s-au bucurat de o primire excepțională, atât din partea autorităților cât și a populației. La sosirea ternului în Postumia, muzica carabinierilor a intonat Giovinezza, iar legionarii au răspuns cu Sfântă Tinerețe Legionară. Coborând din tren, Victor Silaghi cu statul său major au trecut în revistă formațiile tineretului fascist care se aflau pe peron, iar, în continuare, detașamentul român a avut onoarea să primească defilarea tineret, începând cu „Balilla” și sfârșind cu miliția fascistă. Trenul s-a pus în mișcare în mijlocul ovațiilor entuziaste ale lumii concentrate pe peron.

Următoarea oprirea fost la Trieste, unde primirea ce li s-a făcut a fost și mai impresionantă. Victor Silaghi, cu statul său major au trecut aici în revistă o unitate de avangardiști din organizația G.I.L. La Mestre. Autoritățile locale și populația i-au întâmpinat pe legionari cu coșuri de fructe. Mulțimea a izbucnit în interminabile aplauze. Pentru prima oară vedeau italienii legionari îmbrăcați în cămăși verzi.

Seara, pe la orele 6, trenul sosește la Padova. Legionarii s-au coborât din vagoane și s-au încolonat în formație de marș. În fruntea coloanei luase loc o gardă de onoare italiană, care purta drapele italian și român. Coincizând la sosire cu germanii, detașamentul legionar a fost precedat de un grup mai mare de tineri național-socialiști, format precumpănitor din ofițeri răniți pe front și care se aflau în convalescență. Coloana italo – germano – română a străbătut străzile vechiului oraș în cântece și în aplauzele a mii de oameni, care îi salutau cu brațul în sus de pe trotuare și balcoane.

În „Piazza del Erbe” marșul se încheie, coloana se rupe și oaspeții străini sunt conduși la autobuze pentru a fi transportați la locurile de încartiruire. Dar grupul românesc mai întârzie, căci este înconjurat de mulțime, care îi îmbrățișează pe tineri, strigând „Viva la Guardia di Ferro”, „Viva Codreanu”. Victor Silaghi se bucură de atenții speciale. Pentru prima oară, mărturisește Silaghi unui corespondent, în viața lui este primit cu flori și nu cu gloanțe. Cu mare greutate legionarii s-au desprins de mulțime și s-au urcat în autobuze. Sunt conduși la Școala Zanela, unde sunt încartiruiți. În fața edificiului, pe balconul căruia flutură steagurile italian și român, o altă manifestație. Oamenii adunați îi aclamă și intră în vorbă cu ei, cerând insigne legionare.

A doua zi, 9 Octombrie, toate unitățile de tineri europeni participă la o repetiție generală a defilării, care va avea loca doua zi, în fața Ducelui. Detașamentului legionar i s-a fixat locul între grupul național-socialist și falangiști. Românii au trezit multă simpatie în populație prin ținuta și disciplina lor.

În vederea defilării și a vizitei Ducelui, Padua luase aspect de sărbătoare. Orașul a fost pavoazat cu drapele tuturor națiunilor participante. Sosirea Ducelui era așteptată ca un mare eveniment. Coloana celor 28.000 de avangardiști ajunsese în Padua și făcea exerciții de defilare.

În dimineața de 10 Octombrie a început marea manifestație de înfrățire a tineretului european cu camarazii italieni, gata să primească botezul sângelui. Prin fața tribunei Ducelui, înconjurat de mari demnitari ai statului și ai partidului, au defilat în primul rând detașamentele oaspeților, urmate de formațiile compacte ale tineretului fascist. Ducele a urmărit defilarea tineretului legionar cu ochii pironiți, ca și cum resurecția Gărzii de Fier în România i-ar fi produs o imensă satisfacție.

Dar cei mai mulțumiți că au trăit această zi extraordinară, când au putut aduce omagiul lor Ducelui, au fost, desigur, legionarii. A trecut timpul întunecat când relațiile dintre tineretul român și tineretul italian erau monopolizate de hibrida Straja Țării, organizație creată pe suferințele și mormintele generației de sacrificiu a României. Din neant, într-un act de eroism pur, reînviase Mișcarea Legionară, în al cărei destin nu mia credeau nici Puterile Axei.

După manifestația de la Padua, grupul legionar și-a continuat călătoria la Predappio, pentru a vizita leagănul revoluției fasciste. Cu prilejul acestui act de omagiu, Victor Silaghi, conducătorul grupului legionar, a trimis o telegramă Ducelui. Ducele i-a răspuns prin intermediul ministrului Italiei la București, Ghigi:

București, 4 Noiembrie 1940

Domnule Comandant,

Am primit plăcuta însărcinare de a vă aduce la cunoștință că Ducele, căruia i-a parvenit telegrama trimisă de Dumneavoastră și camarazii legionari cu ocazia vizitei la leagănul revoluției fasciste, a apreciat în mod deosebit actul dumneavoastră original.

Mi-ar fi deosebit de agreabil să vă întâlnesc pentru a reînnoi, Domnule Comandant, sentimentele celei mai distinse considerații.

Ghigi, Ministrul Italiei la București.

 

6. Sosirea misiunii militare germane la București

Misiunea militară germană, sosită la București în 12 Octombrie 1940, are o istorie mai veche. Pentru prima oară s-a vorbit de acest proiect în audiența mea la Regele Carol al II-lea din 2 Iulie 1940, cum am povestit în volumul precedent Sfârșitul unei Domnii Sângeroase.

Le sugestia Legației germane, m-am prezentat regelui din partea acesteia și l-am rugat să ia în considerare propunerea venită de la Berlin, cerând fără întârziere guvernului german trimiterea unei misiuni militare în România, unica garanție posibilă contra unei noi invazii sovietice, care s-ar putea produce chiar după cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Ca urmare a acestei convorbiri, Rege la Carol l-a chemat pe Fabricius și a solicitat în mod oficial, de la stat la stat, trimiterea acestei misiuni.

Fabricius a transmis cererea Regelui Carol la Berlin, dar răspunsul a fost negativ, deoarece regele propunea concomitent două lucruri: garantarea frontierelor existente, după răpirea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, cât și prezența unei misiuni militare în România. Reichul nu vroia să-și lege mâinile cu o garanție teritorială, înainte de a se fi satisfăcut revendicările Ungariei și Bulgariei. În scrisoarea lui Hitler către Regele Carol din Iulie 1940, îi comunică acestuia că nu se găsește în situația de a răspunde celor două cereri, atâta vreme cât chestiunile teritoriale pendinte cu Ungaria și Bulgaria nu erau rezolvate.

Îndată după 6 Septembrie, generalul Antonescu a reînnoit cererea Regelui Carol către guvernul Reichului de a se trimite cu cea mai mare urgență o misiune militară în România, căci numai prin această prezență germană rușii se vor abține să încerce o nouă pătrundere în România. Raționamentul lui Antonescu era corect. Garanția teritorială dată României ciuntite de Puterile Axei la Viena n-aveau decât o valoare formală, atâta vreme cât nu era dublată de o acoperire militară, simbolizată chiar numai prin mici unități germane.

Tratativele s-au încheiat repede, căci și Germania avea maximum de interes să pună piciorul în România, atât pentru a-și asigura grânele și petrolul din țara noastră cât și pentru a putea controla spațiul aerian carpato-danubian, această poziție cheie are domina întregul sud-est european.

Generalul a dus tratativele cu Germania din cabinetul său, fără amestecul Ministerului de Externe și fără a mă ține nici pe mine la curent cu desfășurarea lor. Este adevărat că odată mi-a comunicat în mod confidențial de existența acestor tratative și de apropiata lor încheiere. Mi-am dat seama de necesitatea ca aceste tratative să se ducă cu cea mai mare discreție, pentru a nu provoca reacții nedorite din partea Rusiei Sovietice. N-am ridicat nici o obiecție, ci, dimpotrivă, m-am bucurat de acest fapt, căci triumfa punctul de vedere al Legiunii în politica externă. Fără o alianță cu Puterile Axei eram la discreția Rusiei Sovietice, care ne-ar fi putut invada și înghiți oricând.

Am înțeles așadar necesitatea secretului în ducerea acestor tratative, dar n-am înțeles păstrarea lui după ce devenise de domeniu public. Generalul Antonescu ne-a ținut în ignoranță asupra iminentei sosiri a misiunii militare germane. Ce rost avea ca să țină ascunse ziua și ora debarcării Statului Major al misiunii germane la București? Nu era decât o singură explicație valabilă: Antonescu nu vroia ca mișcarea să-și facă apariția la primirea ofițerilor germani, pentru a culege numai el roadele din colaborarea militară ce se stabilise între cele două țări.

În dimineața de 12 Octombrie, exact cu două ore înainte de sosirea trenului special în Gara Mogoșoaia, vine la mine Biriș și-mi comunică fantastica știre ce aflat-o pe anumite canale că, în câteva ore, va sosi misiunea militară germană. De ce ne-a ascuns Antonescu acest fapt când noi am fost primii care am cerut integrarea României în Axă, iar el era un intrus în alianța cu aceste puteri? Chestiunea m-a șocat atât de mult încât am luat hotărârea precipitată, neprotocolară, trecând peste dispozițiile șefului statului, de a mă prezenta eu însumi, vice-președintele guvernului, la primirea misiunii militare germane, în fruntea unor detașamente legionare. În grabă, am mobilizat câteva formațiuni legionare și le-am îndreptat spre Gara Mogoșoaia. Cu câteva minute înainte de sosirea trenului, am apărut și eu răsturnând protocolul aranjat de Președinția Consiliului.

Cel mai înalt reprezentant al guvernului până al venirea mea era generalul Pantazi, subsecretarul de stat la Armată, care, văzându-mă, zâmbea încurcat. I-a așezat pe legionari într-o parte a peronului, iar cealaltă parte a fost ocupată de trupă. La intrarea trenului în gară, muzica militară a intonat imnurile celor două țări, după ce s-au făcut prezentările. Vrând – nevrând, generalul Pantazi a trebuit să mă prezinte și pe mine; grupul de ofițeri germani a fost condus să treacă în revistă și formațiunile legionare.

Primul eșalon al misiunii militare germane era format dintr-un grup de ofițeri superiori, avându-l în frunte pe generalul Erik Hansen, șeful misiunii armatei de uscat șipe generalul Wilhelm Speidel, șeful misiunii aeriene. După încheierea ceremoniei, ofițerii germani însoțiți de Pantazi s-au îndreptat spre Hotelul Ambasador unde au fost încartiruiți, iar noi ne-am retras la sediu, comentând evenimentele.

Generalul Antonescu aflase de la Pantazi de irupția mea nedorită în Gara Mogoșoaia, dar n-a suflat o vorbă și nu și-a manifestat în nici o formă nemulțumirea. Reaua lui voință era prea evidentă ca să facă tot el pe supăratul, după ce se adeverise clar intenția lui de a ne elimina din relațiile cu militarii germani, tocmai pe noi care am cerut încă din 1935 alăturarea României de statele revoluțiilor naționale.

La scurt interval, conducătorul statului a dat un banchet la „Cercul Militar” în cinstea misiunii militare germane. În afară de membrii misiunii, în frunte cu generali Hansen și Speidel, au participat și un mare număr de ofițeri români din garnizoana București, începând de la generali până la sublocotenenți, împreună cu miniștrii legionari, fruntași ai Legiunii de la Secretariatul mișcării și de la comandamentele legionare din capitală.

Atmosfera a fost foarte cordială. Generalul Antonescu și generalul Hansen au ridicat toasturi pentru cele două țări și pentru căpeteniile lor. Generalul Antonescu se găsea și el într-un moment de euforie, bine dispus și chiar afectuos cu toți invitații. Către miezul nopții, generalul se retrage.

Lumea se amestecase, ofițerii germani, cu ofițerii români și cu legionarii, făcând cercuri-cercuri și discutând fel de fel de probleme.

La un moment dat se ridică generalul Iacobici și cere tuturor să ridice un pahar de vin în cinstea mea. Toată lumea s-a ridicat în picioare și a dus cupa la gură. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Tot la comanda lui Iacobici, întreaga asistență, ofițeri români, ofițeri germani și legionari au început să-mi scandeze numele: „Horia Sima, Horia Sima”. Se auzea până în stradă. A fost un moment de neuitat din viața mea. Nu atât pentru mine, căci nu mă credeam vrednic să primesc aceste aplauze, care ar fi trebuit să se adreseze Căpitanului, ci pentru că erau un test, exprimând pulsul armatei, care nu ne era ostilă, ci dimpotrivă, fraterniza cu noi în același patriotism vibrant. Mai ales ofițerii tineri erau de un entuziasm debordant, simțindu-se solidari cu noi prin apartenența la aceeași generație.

Fără îndoială, i s-a raportat lui Antonescu explozia de simpatie a corpului ofițeresc față de mine, căci de atunci a evitat cu grijă ca să-i mai adune împreună la manifestații pe ofițeri cu legionarii. Pe ofițeri îi ținea cu gelozie la o parte, pentru a nu se contamina de spiritul legionar.

 

7. Reacția lui Mussolini

Mussolini n-a fost informat de tratativele în curs dintre Berlin și București pentru trimiterea unei misiuni militare în România. Când a aflat, la 12 Octombrie, de sosirea ei la București, a avut un acces de revoltă. Era convins că Hitler în mod intenționat l-a lăsat în necunoștință de cauză de existența acestor tratative pentru a-l pune în fața unor fapte întâlnite, considerând România o țară încadrată ariei imperialiste germane, din care Italia era exclusă. Mussolini, umilit și amărât de comportamentul neloial al aliatului său principal, s-a decis să reacționeze cu vigoare, fără să se mai consulte cu Hitler, plătindu-i cu aceeași monedă.

A dat ordin ministrului său la București casă intervină cu toată energia pe lângă guvernul român pentru a obține din partea acestuia un acord identic cu cel perfectat cu Germania: trimiterea unei misiuni militare italiene, formată precumpănitor din trupe alpine, care ar servi la instruirea vânătorilor noștri de munte. Ghigi l-a văzut pe Antonescu și i-a expus cererea Ducelui, dar fără să fi obținut rezultate apreciabile. Conducătorul statului s-a menținut într-o rezervă enigmatică.

Ghigi a venit și la mine și m-a rugat stăruitor să-l înduplec pe generalul Antonescu ca să aprobe trimiterea unei misiuni militare italiene în România. Este o dorință fierbinte a Ducelui. Pentru mine, chestiunea era clară. Prezența unor trupe italiene în România nu putea decât să întărească dispozitivul nostru de apărare față de Rusia. Dar mai puteam beneficia și de un alt avantaj important, din punct de vedere al politicii externe. Se crea o stare de echilibru în relațiile noastre cu Italia și cu Germania. Nu mai rămâneam exclusiv la discreția Berlinului, ci colaboram cu puterile Axei ac un al treilea partener. În sfârșit, în problema Ardealului, oferind această satisfacție Ducelui, l-am putea avea de partea noastră în eventualitatea că s-ar redeschide dosarul de la Viena.

M-am dus imediat la Antonescu și i-am cerut să răspundă favorabil cererii lui Mussolini, invitându-i și pe italieni să-și trimită o forță militară în România. Antonescu a reacționar rece și evaziv. El are anumite angajamente cu guvernul german pe care nu le poate călca. Mi-a dat să înțeleg că securitatea noastră externă depinde exclusiv de Berlin și că Italia joacă un rol secundar în cadrul Puterilor Axei.

Generalul Antonescu săvârșea în acel moment o eroare gravă de strategie politică și militară, călcând pe urmele lui Hitler, care îl bruscase pe Mussolini prin hotărârea lui unilaterală de a trimite trupe în România. Hitler considera războiul virtual câștigat și, stăpân pe destinele Europei, îl trata pe Mussolini ca pe un aliat secundar. România cădea în lotul german de expansiune și, în consecință, Mussolini nu avea ce să caute în această parte a Europei. Antonescu, la rândul lui, preocupat exclusiv să-și consolideze puterea în România cu ajutorul Berlinului, și-a îngăduit să ignore și el veleitățile lui Mussolini, fără a ține seama de coordonatele generale ale războiului. Urmând sfaturile lui Fabricius, a admis doar venirea unui număr de ofițeri italieni de aviație, care nici nu meritau măcar numele de misiune militară.

Mussolini, exasperat de puținul succes ce l-a avut intervenția lui de la București, s-a decis să-și ia revanșa în altă parte și, în 28 Octombrie, a luat fatala hotărâre de a ataca Grecia. Raționamentul lui era următorul: „Dacă Hitler nu m-a consultat când și-a trimis trupele lui România, voi proceda la fel, ocupând Grecia, pentru a ține pas cu cuceririle germane în Balcani. O compensație indispensabilă pentru a menține Italiei rangul de mare putere.

Consecințele au fost dezastruoase pentru cursul întregului război. Armata italiană n-a putu străpunge linia de apărare greacă și ofensiva s-a împotmolit. Englezii au debarcat în Grecia și, încurajată de prezența lor în Balcani, Iugoslavia a rupt pactul de neutralitate cu Germania. Mussolini a fost salvat de Hitler, dar cu un preț care a răsturnat premisele favorabile ale războiului. Armata germană a zdrobit toate aceste rezistențe cu ușurință și cu pierderi relativ mici. Dar cea mai mare pierdere a fost timpul pierdut. Campania din răsărita început cu o lună mai târziu de cum fusese prevăzută, acea lună care ar fi foste necesară pentru ocuparea Moscovei, înainte de căderea teribilei ierni rusești.

Iată cum lipsa de psihologie politică a lui Hitler în tratarea problemei românești, dublată de megalomania bolnăvicioasă a lui Antonescu, preocupat exclusiv să-și consolideze puterea cu ajutorul german, a provocat nefericita reacție a lui Mussolini. Conflagrația din Balcani ar fi putut fi evitată fără de cumulul de greșeli al tuturor acestor protagoniști ai războiului.

 

8. O intrigă în trei acte

Regele Carol, după trecerea frontierei în Iugoslavia, s-a refugiat mai întâi în Elveția unde a rămas puțin timp. Nesimțindu-se în siguranță aici, a plecat mai departe spre Spania și s-a stabilit undeva prin sudul ei.

Cam pe la sfârșitul lunii Octombrie 1940, aflându-mă într-o zi în cabinetul generalului Antonescu, acesta scoate o hârtie și mi-o întinde. Ce era? Un report al legației noastre de la Madrid asupra contactelor politice ce le luase regele Carol cu diverse personalități ale regimului fascist.

– Domnule Sima, după cum vezi, regele Carol nu se astâmpără. Desfășoară o activitate dăunătoare relațiilor noastre cu Spania. În afară de îndrumările ce le va da Ministrul de Externe agenților noștri diplomatici de la Madrid, cred că ar fi bine să trimiteți doi legionari în Spania care să-i urmărească pas cu pas mișcările.

După această introducere, pune pe raportul legației de la Madrid următoarea rezoluție:

„Să se trimită doi legionari în Spania pentru a supraveghea activitatea fostului rege”.

– Bine, domnule general. Voi studia documentul, voi cere informații suplimentare și vă voi comunica părerea mea.

Din această convorbire, n-am putut trage altă concluzie că generalul era sincer îngrijorat de dificultățile ce ne putea crea fostul rege în relațiile cu Spania.

La două-trei zile intervine un fapt nou care m-a pus pe gânduri, făcându-mă să mă îndoiesc de sinceritatea intențiilor lui Antonescu. Secretariatul Mișcării mă informează că doi legionari se pregătesc pe ascuns să-și scoată pașapoartele și să plece în Spania! Se aflase și numele lor: însuși șeful Corpului Muncitorilor Legionari, Dumitru Groza și un alt legionar, mai puțin cunoscut, Constantin Constantinescu, originar din Oltenia, student la Politehnica din Timișoara. Înainte de a fi întreprins ceva, în sensul propunerii generalului, lipsindu-mi pentru asta chiar tipul necesar, se pregătește o expediție în Spania, despre care eu nu știam nimic. Era ceva necurat la mijloc. E vreo legătură între discuția avută cu Antonescu și expediția clandestină organizată de Groza spre Spania? Pentru a preîntâmpina să nu fim târâți într-o acțiune dăunătoare mișcării, i-am chemat pe cei doi legionari și i-am certat aspru pentru că vroiau să plece în Spania fără știrea mea. I-am avertizat că dacă persistă în planul lor, voi trece la sancțiuni, amenințându-i chiar că voi interveni la legația spaniolă să nu le dea vize.

În curând am descoperit tot firul afacerii, care era mult mai complicat. Groza și Constantinescu n-au luat hotărârea de a pleca în Spania de capul lor, ci în urma instigației unei doamne din înalta societate bucureșteană, prințesa Caragea. Casa ei era frecventată de Groza și prieteni de-ai lui. Prințesa Caragea se arăta a fi o aprigă legionară, până la exaltare. Se țineau la ea acasă ședințe de cuib, în care, într-o atmosferă de mister, se jura pe cruce cu pedepsirea celor vinovați de asasinarea Căpitanului și a elitei legionare. De regele Carol, prințesa spunea că marele vinovat nu trebuie să scape cu viață. Groza, impresionat de patosul eu răzbunător, s-a decis să plece în Spania fără să mai întrebe conducerea mișcării. Groza l-a recrutat pe Constantinescu și așa s-a format echipa celor doi.

De fapt Groza fusese atras într-o cursă. Prințese Caragea nu era acea ferventă legionară care se manifesta, ci o ființă mult mai prozaică, lucrând de multă vreme cu Serviciul Secret al Armatei. După arestarea lui Moruzov, Serviciul Secret al Armatei trecuse sub controlul colonelului Rioșeanu, subsecretar de stat la Interne și om de încredere al generalului.

Abia după ce am aflat toate aceste amănunte, mi-am dat seama că apostila generalului pe raportul legației de la Madrid nu era străină de intriga lui Rioșeanu prin Serviciul Secret. Mă aflam în fața a două acțiuni paralele cu același scop: să determine plecarea unei echipe legionare în Spania, pe urmele lui Carol. Chiar dacă nu mi-aș fi dat consimțământul la propunerea generalului, pe linia Serviciului Secret, la instigația principesei Caragea, Groza și Constantinescu ar fi părăsit clandestin țara, ajungând în Spania.

În această ipoteză, Groza și Constantinescu n-ar fi mers în Spania pentru motivul invocat de Antonescu în convorbirea noastră, adică să urmărească activitatea politică a fostului suveran – ci pentru a pune în acțiune ceea ce le sugerase prințesa Caragea. La Timișoara nu reușise planul lui Antonescu de a-l elimina pe fostul rege. Acum vroia să repete încercarea în Spania și tot prin mijlocirea legionarilor. Generalul se temea că, într-o altă conjunctură politică și militară în Europa, regele Carol să nu revină pe tron, căci atunci soarta lui va fi pecetluită. Numai dispariția fizică a lui Carol i-ar fi asigurat viitorul. Dacă regele ar fi murit pe pământul Spaniei, răpus de mână legionară, generalul ar fi tras singur profitul al acestei acțiuni, fără ca să cadă răspunderea atentatului asupra lui. Evident, pentru noi problema avea un alt aspect. Regele Carol ar fi meritat să fie sancționat, dar ne-am fi înstrăinat simpatia regelui Mihai, cu care trebuia să conducem țara, căci legăturile de sânge sunt mai tari decât orice alte considerații.

Și acum actul al treilea al acestei intrigi. Peste câteva zile sunt invitatul generalului la vila de la Predeal. Acolo am întâlnit-o pe nelipsita doamnă Goga. La un moment dat, aflându-mă singur cu ea, mă ia de-o parte și mă întreabă fixându-mă în ochi:

– Ce aveți de gând cu Carol? Nu este cazul… și îmi face semn cu mâna ca și cum ar ține un revolver și ar trage.

– Nu, doamnă, i-am răspuns, nu are nici un sens. Pentru un rege este mai cumplită pedeapsa să-și piardă tronul și apoi să moară în exil decât să fie convertit în martir. Ar fi un martiraj nemeritat.

Doamna Goga nu mi-a pus această întrebare pentru că împărtășea gândul generalului. O, nu. Fiind zi și noapte în casa lui Antonescu era inițiată în toate secretele Președinției. Nimic nu scăpa ochiului ei vigilent. Ea aflase de la Antonescu convorbirea avută cu mine și că se plănuia ceva în Spania și voia să știe dacă s-a dat curs operației, pentru a putea aviza serviciul secret englez. Englezii, la rândul lor, l-ar fi pus în gardă pe regele Carol.

 

9. Doamna Himmler la București

Într-o dimineață, pe la sfârșitul lui Octombrie, aflându-mă la Președinție, îmi telefonează Papanace, comunicându-mi știrea că doamna Himmler se află la București, venită într-o vizită privată.

Asta n-ar fi fost nimic, dar adaugă că doamna Himmler se găsește chiar în biroul lui și ar dori să mă cunoască. Mă roagă să trec pe la el, pentru a o saluta pe soția Recihsführerului.

Fără a întârzia o clipă, m-am urcat în mașină și, în câteva minute, am fost la Ministerul de Finanțe, puțin contrariat de această convocare bruscă. Intrând în biroul lui Papanace, fac cunoștință cu o doamnă de statură mijlocie, zveltă, tip de germană. Era numai cu Papanace, fără nici o altă suită. După prezentările cuvenite, îl văd pe Papanace că scoate o insignă legionară și, în prezența mea, o agață de pieptul doamnei Himmler. Era un fel de decorație din partea mișcării.

Încheiată cu această ceremonie, nu știam dacă Papanace a făcut un program în continuare. O vizită la conducătorul statului sau o masă dată de mișcare în onoarea ilustrei doamne. Nimic. Ne-am uitat unii la alții câtva timp, am schimbat câteva întrebări de politețe și m-am despărțit, lăsând-o pe doamna Himmler cu Papanace.

N-am înțeles cum de-a ajuns doamna Himmler la Papanace, când normal era să fie condusă la Președinție, să mă vadă întâi pe mine ca maxim reprezentant al mișcării și, apoi, eventual, pe Conducător. Trebuia apoi să le cunoască pe doamnele legionare, să se facă un cerc în jurul ei, să i se arate o sumă de lucruri de-ale noastre. Unei doamne de talia ei, trebuia să i se acorde toată atenția cuvenită cât timp ședea la București, ca și unui personaj oficial, deși venise în vizită particulară.

N-am mai auzit nimic de doamna Himmler după această întrevedere-fulger, în care Papanace făcea pe amfitrionul. S-a pierdut un prilej ca doamna Himmler să cunoască mai bine mișcarea, transmițând soțului ei impresiile culese la București.

Apariția doamnei Himmler în biroul lui Papanace, răsturnând toate regulile protocolului, nu era chiar așa de nevinovată. Își avea tâlcul ei. Cine a aranjat această întrevedere a avut inspirația sau chiar ordinul de undeva să scoată în evidență persoana lui Papanace. Prin prezența Doamnei Himmler, i se acorda acestuia o anumită greutate, o anumită preferință, indicându-l ca o „personna grata” în fața guvernului german. Numai așa mi-am explicat strania întâlnire.

Este știut că guvernul german în toate țările ocupate sau aliate avea obiceiul să aplice o tactică de confruntări și alternative între conducătorii lor, pentru a le putea controla mai bine. Nu e unul, avem o rezervă, este altul care ne poate servi interesele.

Cine știe ce serviciu german a descoperit în Papanace punctul slab al mișcării victorioase, un rival potențial al meu (poate din timpul exilului la Berlin) și îi cultivau imaginea…

 

10. Tineretul fascist și tineretul național-socialist la serbările de la Iași

Arhanghelul Mihail a fost ales de Căpitan patronul Legiunii. La origine chiar, în momentul întemeierii ei, mișcarea s-a numit Legiunea Arhanghelul Mihail. În fiecare an, la chemarea Căpitanului, în ziua de 8 Noiembrie când cade sărbătoarea Arhanghelului, toată suflarea legionară ținea post, mergea la Biserică și se închina cu evlavie Ocrotitorului ceresc al mișcării.

Urmând această tradiție, am convocat și eu masele legionare să se adune la Iași, pentru a sărbători chiar în cuibul de unde a pornit mișcarea pe patronul ei spiritual. Ca un omagiu adus străvechii cetăți românești, de unde și-a luat zborul Legiunea, am proclamat Iașul „oraș al mișcării legionare”.

Am invitat să participe la serbările de la Iași tineretul fascist și tineretul național-socialist. Invitației noastre i s-a răspuns imediat de organizația tineretului fascist, care cunoscuse cămășile verzi la Padua și care acum primise cu bucurie să întoarcă vizita tineretului legionar. Cu invitația tineretului național-socialist s-a ivit o dificultate diplomatică. Până la acea dată, legionarii n-au călcat în mod oficial pământul Germaniei, încât nu puteam pretinde ca să vină tineretul hitlerist mai întâi în România, o mică putere în raport cu Marele Reich German. Consultându-ne cu delegații lui „Hitlerjugend” aflători în Capitală, am ajuns la o soluție de compromis: noi să trimitem mai întâi o delegație care să se întoarcă acasă, însoțită de delegația tineretului german, destinată să participe la serbările de la Iași. Odată această formalitate îndeplinită, nimic nu mai stătea în calea prezenței cămășilor brune la Iași.

Timpul scurt ce-l aveam la dispoziție nu permitea decât plecarea și întoarcerea legionarilor cu avionul. În grabă am constituit o delegație legionară a tineretului , sub conducerea Secretarului General, Nicolae Petrașcu, din care făceau parte Constantin Stoicănescu, șeful național al tineretului, Ilie Smultea, șeful Frățiilor de Cruce, Vasile Andrei, șeful studențimii legionare, George Macrin, Victor Mezdrea și Dr. Victor Biriș. Delegația de legionari români a plecat în 2 Noiembrie și a fost primită la Berlin de Arthur Axmann, șeful tineretului hitlerist, în 3 Noiembrie 1940. Legionarii români au adus omagiul lor cămășilor brune care au căzut pentru cauza națională, depunând o coroană la mormântul lui Horst Wessel. A doua zi au plecat la Weimar, unde au fost primiți de Reichsstathalterul provinciei. Oaspeții români au vizitat instituțiile culturale, uzinele Wilhelm Gustloff și diferite așezăminte național-socialiste.

După această scurtă ședere în Germania, delegația românească a luat drumul înapoi spre țară tot cu avionul, de astă dată însoțită de o delegație germană, formată din șefii superiori ai organizației „Hitlerjugend”. Masa participanților, un detașament de 150 tineri național-socialiști, trebuia să sosească cu trenul în aceeași zi.

La coborârea din avion pe aeroportul Băneasa, în după masa zilei de 6 Noiembrie 1940, cele două delegații au fost salutate de Comandantul Legionar, Preot Vasile Boldeanu, șeful biroului organizării de la Secretariatul General al Mișcării, care, într-o scurtă cuvântare, le-a urat bun sosit:

"Scumpi prieteni și dragi camarazi,

Am venit să aducem salutul de „bine v-ați întors acasă”, salutul șefului regimului legionar, al D-lui Comandant al Mișcării Legionare și îmbrățișarea frățească a tuturor legionarilor. Prietenilor, pentru dragostea cu care v-au primit, iar vouă, dragi camarazi, pentru cinstea și demnitatea cu care a-ți purtat cămașa verde pe pământul Marelui Reich. Trăiască Legiunea și Căpitanul!"

Garda legionară de onoare, prezentă la aeroport, a intonat „Sfântă Tinerețe Legionară”, după care a luat cuvântul Dr. Finck, în numele organizației centrale a tineretului german, aducând salutul Führerului:

"Vă aduc salutul și marea dragoste a Führerului și a Marelui Reich German. Trăiască Legiunea și Căpitanul!"

Cum avionul aterizase la orele 2,30 după masă, iar trenul special cu detașamentul german era prevăzut să ajungă la orele 3,50, cele două delegații s-au îndreptat în grabă spre Gara de Nord, pentru a nu scăpa momentul sosirii lui. Primirea oaspeților germani a luat aspectul unei manifestații impresionante de fraternizare între cele două mișcări, de o amploare neobișnuită. Gara era frumos pavoazată cu drapele românești, germane, italiene, spaniole și japoneze. La ieșirea din gară, pe peretele de deasupra, fusese fixată fotografia Căpitanului, în format mare, împodobită cu cetină de brad. Peronul gării era înțesat de legionari, care, într-o ordine desăvârșită, sub comanda Inginerului Nicolau, așteptau să dea onorul oaspeților. Guvernul era reprezentat prin Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii și al Sănătății, și de Horia Cosmovici, Subsecretar de Stat la Președinție. Din partea Legației germane era prezent Consilierul de Legație, Steltzer.

La oprirea trenului, coboară mai întâi Dr. Blomquist, șeful detașamentului german, cu statul sau major. Este salutat de Vasile Iasinschi și ceilalți reprezentanți ai guvernului român, după care conducătorii tineretului german trec în revista formațiile legionare în acordurile imnului Sfântă Tinerețe Legionară, cântat de o muzică militară. Când grupul de comandanți germani se apropie de formațiunile tineretului hitlerist din România, aparținând lui „Auslandsorganisation”, o alta muzică militară intonează Deutschland über Alles, urmata de Horst Wessel Lied. Detașamentul german coboară din vagoane, se încolonează și pornește spre ieșire. În fața portretului Căpitanului, se opresc, salută cu brațul în sus și păstrează un minut de reculegere.

În Piața Gării, miniștrii și celelalte oficialități primesc defilarea detașamentului german. Se formează apoi o coloană mixtă româno-germană din tinerii veniți din Reich, tinerii grupului etnic german din România și cămășile verzi. Coloana, având în frunte muzica tineretului german, străbate arterele principale ale Capitalei, în ovațiile mulțimii, până la Statuia lui Mihai Viteazul. În fața Statuii, are loc o noua defilare, a tuturor grupurilor, în acordurile muzicii tineretului din Reich.

În seara aceleiași zile, conducătorii tineretului german, în frunte cu Dr. Finck, au venit la Președinție, unde au trecut mai întâi pe la biroul meu, pentru a mă saluta. La urarea mea de bun venit, a răspuns Blomquist, șeful detașamentului din „Hitlerjugend”, care a spus următoarele:

”Domnule Comandant,

Noi toți știm de lupta mișcării D-voastră. Am urmărit din presă și am fost cu sufletul mereu alături de D-voastră. Cunoaștem jertfele voastre de sânge. Prin ele ați arătat voința D-voastră legionară de a birui.

Ați știut prin prudență, luptă și înțelegerea datoriei, prin sacrificii mai ales, să stabiliți legătura cu marea idee a naționalismului noii Europe. Am venit să punem temelie acestei camaraderii și suntem convinși că în mijlocul vostru ne vom găsi gata pentru viitoarele bătălii”.

Delegația tineretului german a trecut apoi în sala festivă a Președinției, unde a fost primita de Generalul Antonescu. Conducătorul Statului, într-un moment de sinceritate și bună dispoziție, cum rar îi erau proprii, le-a făcut o declarație de solidaritate deplină cu Legiunea :

”Sunt fericit să vă salut în numele guvernului național-legionar. De la mine, până la ultimul legionar, sunteți primiți cu toată camaraderia și frăția.

Sper că veți rămâne cu amintiri frumoase și bune impresii din România.

Mulțumindu-vă, doresc să ne vedem la Iași.

Trăiască partidul național-socialist german”.

Tot în ziua de 6 Noiembrie, noaptea, la orele 12,30 a sosit cu Simplonul delegația tineretului italian, formata din 7 ofițeri, care conduceau grupul, și o centurie din G.I.L. (Gioventu Italiana del Littorio). Pe peronul gării era prezent Pelegrino Ghigi, Ministrul Presei, Alexandru Constant, Emil Bulbuc, Secretar General la același minister, Victor Silaghi, conducătorul grupului legionar de la Padua, și Ion Victor Vojen, Ministrul României la Roma, care se afla în acel moment la București.

La sosirea trenului, șeful expediției italiene, Eduardo Natoli, a fost salutat de Ministrul Constant și de reprezentanții Legației italiene. După trecerea în revistă a formațiunilor legionare, tinerii fasciști se încolonează și pornesc spre ieșire, în acordurile lui Giovinezza, cântată de o muzică militară. În Piața Gării, cu toată ora înaintată, o mare mulțime de oameni aștepta tineretul italian și izbucnea în urale la apariția lor. Se cântă de întreaga asistență imnurile celor două țări și apoi, fiind ora înaintată, tinerii fasciști sunt conduși la mașini, de unde pleacă spre căminele unde sunt încartiruiți.

În ziua de 7 Noiembrie, cele două detașamente, german și italian, au pornit spre Iași cu un tren special, pentru a fi a doua zi dimineața în Capitala Moldovei. La Iași, în prezenta Regelui, a Reginei-Mamă, a membrilor guvernului, în frunte cu Generalul Antonescu, a reprezentanților diplomatici ai Axei, a avut loc o mare manifestație, în cadrul căreia au defilat și formațiile germane și italiene, salutate cu tunete de aplauze de populație și de masele legionare.

După întoarcerea la București, grupul italian a mai zăbovit în România, dorind să cunoască frumusețile țării și locurile ei istorice. Conduși permanent de Emil Bulbuc, Secretarul General al Ministerului Presei, au vizitat mai întâi Parcul Carol, unde au depus o coroană de flori la Mormântul Eroului necunoscut. În continuare au făcut un pelerinaj la cimitirul militar Ghencea, unde sunt înhumați eroii italieni din primul război mondial. La „Casa Verde”, au depus o jerbă de flori la Mausoleul eroilor căzuți în Spania și au păstrat un minut de reculegere. Tot însoțiți de Emil Bulbuc s-au deplasat la Predeal, pentru a cunoaște locurile dragi Căpitanului, unde a trăit atâtea clipe frumoase, dar și atâtea dureri. S-au oprit mai întâi la cimitirul legionar din vale, unde au contemplat îndelung șirul de cruci. „Emoția, scria ziarul Buna Vestire, de care au fost cuprinși camarazii de luptă ai Italiei fasciste, în fața nesfârșitelor cruci ale martirilor legionari, i-a zdruncinat adânc pe cei prezenți. După ce au depus o coroana de flori, tinerii au îngenuncheat la marginea mormintelor cu ochii în lacrimi, gest de supremă înfrățire a acestui tineret cu tineretul biruitor al Legiunii”.

Tineretul italian a lăsat o amintire neștearsă în inima poporului român, prin gestul sau de solidaritate spontană cu grijile populației, încercată tocmai în aceste zile de catastrofalul cutremur. Din primul moment, tinerii fasciști s-au prezentat în echipe perfect organizate, cu șefii lor, pentru a participa, alături de legionari și de autorități, la dezgroparea victimelor aflate sub dărâmăturile edificiului „Carlton”. „Cu un spirit de disciplina și jertfa, scrie tot ziarul Buna Vestire, care a produs o adâncă impresie în rândurile populației bucureștene, tinerii membri ai G.I.L., în frunte cu conducătorii lor, au muncit neîntrerupt, în cursul zilei și al nopții, cimentând cu gestul lor pentru totdeauna legătura de frățietate între tineretul fascist și cel legionar”.

Înainte de a se întoarce în patrie, am oferit o masă delegației italiene la „Athenee Palace”, la care au participat Ministrul Ghigi, cu colaboratorii săi cei mai apropiați, Emil Bulbuc, Victor Silaghi, P.P. Panaitescu, Rectorul Universității de la București, și Octavian Roșu, pe care îl desemnasem să fie reprezentantul mișcării legionare pe lângă partidul fascist, echivalent cu delegatul acestui partid la București. La sfârșitul mesei, am rostit o cuvântare în care am exaltat camaraderia ideologica dintre cele două popoare.

”Camarazi,

România Legionară vă mulțumește pentru sentimentele de profundă camaraderie și dragoste pe care le-ați dovedit tineretului legionar, atât la serbările tineretului fascist la Padua cât și aici, pe pământul țării noastre.

Ne-ați arătat întreaga simpatie atât pentru serbările de la Iași cât și în ceasurile grele ale catastrofei prin care am trecut.

Ceea ce ne leagă, dincolo de originea comună, de istoria care sta mărturie, este și lupta și suferințele pentru aceleași idealuri.

Fascismul a deschis un drum biruitor în istorie, al cărui final glorios nu poate fi decât victoria armelor care luptă pentru instaurarea unei Europe Noi, care înseamnă descătușarea din robia unei lumi nedrepte a tuturor națiunilor europene.

Intuiția genială a Marelui Vostru Duce a învrednicit poporul italian ca el să fie deschizătorul acestor zări noi pentru Europa.

Căpitanul nostru, Corneliu Codreanu, în cea dintâi clipa a luptei pe care a început-o la Iași, a declarat c㠄soarele nostru răsare la Roma” și dacă regimul înstrăinat de aspirațiile poporului nostru – care s-a prăbușit a avut atitudini de neînțelegere a marii opere fasciste, noi, legionarii, întotdeauna am crezut în biruința Ducelui Mussolini și în eternitatea Romei.

În clipa în care Generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului și Șeful Regimului Legionar, va păși pe pământul sacru al Italiei, în salutul lui să simțiți îmbrățișarea caldă a miilor de cămăși verzi din România.

Vă rugam, camarazi, la plecarea voastră din România, să duceți Ducelui și poporului italian mărturisirea de credință a Mișcării Legionare, înfrățită pentru totdeauna cu Mișcarea Fascistă”.

La cuvântarea mea, a răspuns Eduardo Natoli, Comandant Federal al G.I.L. și șeful detașamentului de tineri fasciști, cu următoarele cuvinte:

”Domnule Comandant,

Profit de împrejurarea fericită de acum pentru a da expresie celor mai adânci mulțumiri pentru camaradereasca primire pe care ați rezervat-o tinerilor lui Mussolini.

Am vizitat cimitirul de la Predeal, în semn de omagiu pentru glorioșii voștri camarazi, căzuți pentru un nou regim, de ordine europeană.

Îngăduiți-mi, D-le Comandant, să vă ofer acest pumnal, ce reprezintă un simbol pentru Garda Armata a Revoluției Fasciste.

În numele tineretului italian al Lictorului, care încadrează în rândurile lui nouă milioane de tineri, însuflețiți de o singură credință și învățați să Creadă, să Asculte și să Lupte, exprim salutul și urarea lui cu strigătul nostru de bătălie”.

În cursul cuvântării, Eduardo Natoli mi-a oferit baioneta de Comandant al G.I.L. și insigna organizației.

Masa de înfrățire cu tinerii italieni s-a încheiat în mijlocul unui mare entuziasm, în cântece și strigate pentru Duce.

După terminarea festivităților de la Iași, tineretul hitlerist a mai rămas și el câteva zile în țara noastră vizitând diferite locuri. Ca și tineretul italian, tineretul german, după tragica noapte a cutremurului, a sărit în ajutorul populației, participând la lucrările de dezgropare ale victimelor de la „Carlton”. Tineretul hitlerist german s-a bucurat de aceleași atenții ca și tineretul fascist din partea mea. I-am invitat și pe ei, întreg grupul, la o masă la Athenee Palace, în seara de 12 Noiembrie. A asistat șeful detașamentului german, Blomquist, Dr. Finck, reprezentantul tineretului german în România, precum și ziariștii Karl Hermann Theil și Dr. Kromer, de la Völkischer Beobachter. Din partea romanească au participat Dr. Victor Biriș, Constantin Stoicănescu, Victor Medrea și Victor Silaghi.

Într-o atmosfera de mare entuziasm, la sfârșitul mesei, am rostit câteva cuvinte, în care am exaltat camaraderia dintre cămășile verzi și cămășile brune:

”Camarazi,

Sunt fericit că înainte de reîntoarcerea voastră în Marea Germanie, am prilejul să stau în mijlocul camarazilor din Hitlerjugend.

Nu v-am considerat o singură clipă străini, iar voi prin ținuta frumoasă care ați avut-o cu prilejul marilor serbări de la Iași și prin intervenția voastră bărbătească și adevărat național-socialistă, cu prilejul marii încercări ce-a suferit-o Capitala în aceste zile, ne-ați dovedit că înfrățirea dintre ideea legionara și cea național-socialistă și contopirea spirituală dintre Hitlerjugend și tineretul legionar este o realitate.

Mișcarea legionară v-a urmărit cu atenție și dragoste și vă mulțumește prin mine.

Mâine părăsiți Bucureștiul, care cunoaște încă durerile marilor prefaceri. Duceți cu voi impresii și amintiri despre un tineret legionar ieșit din marea școală a suferinței, despre un popor care aici în sud-est își cere dreptul la viață, anunțând totodată zorii unei Noi Europe, propovăduită de geniul lui Adolf Hitler și realizată de glorioasa armată germană, în rândurile căreia mulți dintre voi ați sângerat.

Camarazi,

Fiți acasă, în marea voastră patrie, solii sentimentelor noastre de camaraderie pentru conducătorii Hitlerjugend, interpreții sentimentelor noastre pentru Marea Armată Germană și interpreții sentimentelor noastre de dragoste pentru marele D-voastră Führer, căruia îi urăm din tot sufletul marea biruință finală”.

A răspuns Comandantul detașamentul german, Blomquist:

”Nu ne-am simțit nici o clipă străini în minunata D-voastră patrie; acest lucru sporește fericirea pe care am avut-o venind în țara în care au biruit credințe asemănătoare cu ale noastre, după o luptă nespus de grea, luptă pe care noi o cunoaștem atât de bine și despre care s-a scris atât de mult la noi, unde a fost urmărită cu cea mai mare atenție și dragoste”.

Încheind cuvântarea sa, Blomquist a adăugat:

”Legiunea sub Horia Sima va impune poruncile Căpitanului, căci el este chezășia marelui testament lăsat legionarilor spre împlinire.

În numele întregului tineret german fac cele mai calde urări nobililor luptători legionari și închin un gând pios marii jertfe legionare”.

După șederea în Capitală, delegația tineretului german, în drumul spre patrie, s-a oprit la Brașov, pentru a cunoaște acest străvechi oraș, întemeiat de cavalerii teutoni. În 12 Noiembrie, detașamentul german a fost primit în gara Brașov de autoritățile locale, în frunte cu prefectul Traian Trifan și primarul Ionică. A doua zi, 13 Noiembrie, grupul german a făcut o excursie la Bran, unde a vizitat castelul, iar după amiază fanfara tineretului național-socialist a dat un concert în Piața Sfatului, colectând cu acest prilej bani pentru ajutorarea sinistraților cutremurului.

Seara, la plecarea din gara Brașov, delegația germană a fost salutată de Traian Brăileanu, Ministrul Educației, care le-a ținut cuvântul de despărțire în limba germană. În rezumat, Traian Brăileanu le-a spus următoarele:

”În numele guvernului și al D-lui Comandant Horia Sima, am venit la Brașov să vă spun un cuvânt de despărțire. Ați venit să ne cunoașteți țara. Ne-am străduit să vă arătăm și sufletul nostru care vă dorea de mult. Am sărbătorit împreună ziua Patronului Legiunii la Iași, în orașul Mișcării Legionare. Ne-am înfrățit în însuflețirea serbării. Dar în a doua noapte ne-a lovit nenorocirea cutremurului. În această nenorocire, v-am cunoscut mai mult cât de aproape ne sunteți. Ați luat parte la durerea noastră și ne-ați dat tot sprijinul de camarazi. Așa vom rămâne, uniți pe vecie, în bucurie și în durere. Când vă veți întoarce în patria voastră, în marea și neînvinsa țară, creată de geniul Führerului, păstrați amintirea prieteniei noastre și vă rugam să lăsați fiecare câte o părticică din inimă, aici la noi, ca dorința de a reveni să fie întotdeauna treaza”.

Profesorul Constatin Stoicănescu a adresat un salut în numele tineretului legionar, profund legat sufletește de tineretul german.

Conducătorul detașamentului german, Blomquist, a răspuns printr-un înflăcărat discurs, arătând strânsa legătură ce există între tineretul german și Garda de Fier a Căpitanului.

”Sunt convins, a spus Blomquist, că România va trece biruitoare prin toate greutățile și va deveni țara frumoasă pe care o visa Căpitanul”.

A încheiat cu un salut al tineretului german către Horia Sima și către toți camarazii din Garda de Fier, de care îi leagă o strânsă prietenie. În uralele legionarilor aflați în mare număr pe peron, trenul s-a pus în mișcare.

 

11. Personalul diplomatic legionar

În cadrul extern al diplomației românești i-am cerut Generalului Antonescu să numească miniștri legionari în Statele revoluțiilor naționale, Germania, Italia, Spania și Portugalia, la care s-a adăugat și Grecia, pentru ca reprezentantul nostru de acolo să poată interveni pentru protecția minorității romanești din această țară, victima a unor noi persecuții.

Pentru Legația de la Berlin, aveam o persoană cum nu se putea mai potrivita să ocupe acest post. Inginerul Constantin Greceanu, indicat atât prin serioasa lui pregătire profesional㠖 era inginer la Reșița – cât și prin excelentele lui relații cu lumea diplomatică germană de la București. În vara anului 1940, casa lui a servit ca loc de întâlnire cu diverși notabili ai Legației germane: von Ritgen, Neubacher, Colonelul Gestenberg și alți funcționari mai mici. Soția lui de origine germana era o amfitrioană desăvârșită, știind să creeze la întrevederile cu reprezentanții Legației acea atmosfera de bună dispoziție care înlesnește tratarea problemelor de fond.

Greceanu era înzestrat și cu o inteligență politică remarcabilă, care îi permitea să mă ajute cu tact și cu bun simț în conversațiile ce le aveam cu nemții. Era o plăcere să-l ai alături de tine pe acest camarad loial și dezinteresat, care nu avea altă ambiție decât să fie de folos țării și Legiunii. Marile servicii aduse mișcării și cunoașterea mentalității germane îl indicau de la sine pentru postul de înaltă răspundere de la Berlin. Adaug că era bine apreciat și de Generalul Antonescu, care fusese informat de repetatele lui intervenții la Legația germană, pentru a-i cere lui Carol eliberarea lui de la Bistrița.

Când l-am propus pe Greceanu pentru postul de Ministru al României la Berlin, Generalul a aprobat cu vădită satisfacție și a dat imediat ordin lui Sturdza să-i pregătească decretul de numire. Când toate acestea erau în curs, își face apariția la Președinție Ioan Victor Vojen, cu pretenția de a fi el numit ministru la Berlin. El venea cu argumentul că, în timpul exilului, își făurise legaturi importante în lumea militară și politica a Marelui Reich, care ar putea fi folosite acum la consolidarea poziției externe a României Legionare. Ceea ce spunea era într-anumită măsură adevărat, dar, din experiența mea de la Berlin, unde am trăit cu el în pribegie, constatasem cu decepție că relațiile ce și le făcuse în numele mișcării, le păstra pentru sine, ca o zestre personală, neîngăduind amestecul altora. De alta parte, el nu crezuse niciodată în posibilitatea unei victorii legionare, așa cum se realizase la 6 Septembrie, ci își pusese nădejdea într-un conflict armat germano-roman, care va duce iremediabil la prăbușirea regimului carlist. Acesta ar fi fost momentul lui, când cu relațiile ce le avea, putea aspira să joace un rol de prima linie la refacerea țării. Era o ipoteza, care nu putea fi exclusă, dar care, din fericire pentru țară, nu s-a realizat.

Evident am refuzat categoric propunerea lui, comunicându-i că i-am rezervat Legația de la Roma. Dar cum Vojen anunțase deja pe la prietenii lui de la Berlin că se va întoarce ambasador, acum se considera diminuat în ochii acestora. Și atunci, văzând că eu nu cedez, i s-a adresat lui Antonescu, sperând să-i smulgă acestuia consimțământul pentru numirea la Berlin. Era un act de inadvertență fața de mine, care nici n-a dus la rezultatul dorit, căci Generalul nu se putea arata ingrat cu un om pe care-l aprecia și care a contribuit la victoria comună.

După mai multe asalturi zadarnice, Vojen s-a resemnat și a acceptat să meargă la Roma. Pentru mișcare, aceasta capitală era tot atât de importantă ca și Berlinul. Ne alipisem de Puterile Axei și Italia avea un cuvânt de spus atât în mersul general al războiului cât și în chestiunea specială care privea conflictul nostru cu Ungaria. Se cunoștea slăbiciunea lui Ciano pentru Budapesta și prezenta unui ministru legionar la Roma ar fi putut crea o contra-pondere eficace în lupta de influențe pe lângă Duce.

Ion Victor Vojen n-a înțeles importanta misiunii lui la Roma pentru țară și mișcare. A plecat cu sentimentul frustrării, pentru că nu a obținut satisfacția la care aspira. Stăpânit de aceasta stare de spirit, Vojen nu putea să se angajeze cu toate puterile în lupta de a schimba atitudinea guvernului italian față de România, a cărei diplomație continua să sufere sub povara reminiscențelor din perioada carlistă. Nu s-a simțit la Roma greutatea prezenței lui, mulțumindu-se să facă acte de rutină. Se împrietenise cu Ciano, este drept, dar n-a exercitat nici o influență asupra acestuia, simțindu-se satisfăcut să aibă cu el relații mondene. Din punct de vedere legionar, șederea lui Vojen la Roma a fost fără de folos și chiar dăunătoare. În loc de a potența imaginea victoriei legionare din țară, risipind prejudecățile ce se acumulaseră la Roma contra mișcării în perioada dictaturii carliste, Vojen se îngrijea mai mult să-și cultive propria lui imagine, încât atunci când a izbucnit conflictul cu Antonescu, în Ianuarie 1941, noi am rămas total descoperiți. Mussolini s-a alăturat fără împotrivire tezei germane, ca noi am fi „niște capete necoapte” și ca numai Generalul Antonescu reprezintă garanția stabilității interne în România și garanția alăturării ei sincere de Axa.

O fericită alegere am făcut cu numirea lui Radu Ghenea la Madrid. Stăpân pe mai multe limbi, posedând în același timp și finețea de spirit a artei diplomatice, grație educației primite, Radu Ghenea a fost „the right man în the right place”. Temperamentul lui vibrant se potrivea cu firea expansivă a spaniolului, încât în puținul timp în care a fost ministru și-a creat relații numeroase în lumea guvernamentală. Devenise prieten intim cu Serrano Suner și cu alți diplomați, intrase în cercurile falangiste și era apreciat chiar de personalitățile franchiste propriu-zise, relații care nu s-au rupt nici după căderea noastră de la putere. Activitatea lui diplomatică în Spania a lăsat urme durabile care nu s-au stins nici până astăzi. Radu Ghenea a fost un model de legionar diplomat, dovedind ce poate să facă un om care deși nu aparține acestui cadru, se ridica mult deasupra diplomaților de cariera prin adânca lui iubire de țară. Radu Ghenea a fost un pasionat al marilor împliniri naționale, încât opera lui la Madrid și-a cucerit un loc de frunte în patrimoniul istoric al legiunii.

Nu cunosc amănunte din activitatea diplomatica a scriitorului Constantin Gane, numit la începutul lui Noiembrie, la Atena, autorul celebrei cărți Trecute vieți de doamne și domnițe, dar presupun că formația legionară și apartenența lui la o veche familie românească, care și-a împletit destinul cu istoria neamului, l-au predestinat să fie vrednic apărător al intereselor naționale și al minorității românești din Grecia.

Revenind la Greceanu, în scurtul timp cât a fost în funcție a dovedit prin propriile lui fapte că am făcut o bună alegere. Reușind să treacă peste rigiditatea protocolului, Greceanu și soția lui s-au împrietenit cu familiile înalților demnitari ai Reichului. Frecventa casa lui Dr. Göbbels, era apreciat de Göring și avea circulație în numeroase sfere ale regimului. Era, cum s-ar zice, un om introdus. Acest roman de o rară distincție, purtător al unui nume ilustru, acest cavaler al unor vremuri apuse, n-a avut timpul necesar ca să risipească toate îndoielile și calomniile care se propagau din abundență contra mișcării de la București la Berlin, pe canalul Legației și al altor oficine informative răuvoitoare nouă.

Legația de la Lisabona am oferit-o inginerului Virgil Ionescu, în împrejurări pe care le voi evoca mai târziu, proiect care nu s-a putut realiza din cauza opoziției lui Antonescu.

 

12. Calvarul Ministrului de Externe

E greu de precizat momentul când Generalul Antonescu, împins de anturajul său nefast, care-i cultiva orgoliul bolnăvicios, s-a decis, în forul lui interior, să ne elimine de la putere. După toate probabilitățile, întâia oara i-a venit acest gând după manifestația de la 6 Octombrie, când nădăjduia să fie proclamat Șef al Legiunii și n-a primit această satisfacție.

Dar de la gând la realizare, e o distanță. Generalul nu putea pierde din vedere anumiți factori: marea popularitate a mișcării după biruința de la 6 Septembrie și necunoscuta ce-o reprezenta Reichul German în calculele lui. Dacă ne bucuram la Berlin de acel sprijin necondiționat, cum crezuse Regele Carol și cum își închipuise și el la început, niciodată n-ar fi îndrăznit să ne lovească, deoarece pe plan intern eram prea tari și orice încercare a lui de a ne disloca din Stat ar fi fost sortită eșecului. Toate speranțele și le-a pus așadar în captarea bunăvoinței lui Hitler, în convertirea acestuia într-un aliat al său, fapt care să-i permită, la caz de nevoie, să aibă spatele acoperit de armata germană din România.

Trebuie să distingem așadar între acest gând, nedeslușit la început și preliminariile loviturii antonesciene, care s-au dezvoltat pe măsură ce germanii s-au arătat dispuși să între în jocul lui. În planul lui Antonescu de eliminare a noastră de la putere, un prim obstacol, s-a părut a fi titularul Ministerului de Externe, Mihail Sturdza, un om dintr-o bucată, incapabil să săvârșească un act de neloialitate. Loial față de Conducătorul Statului, dar loial și față de mișcare.

Controlul Ministerului de Externe de către mișcare îl supăra pe General, deoarece nu-l putea folosi pentru a transmite pe calea lui pârile lui nedrepte contra legionarilor. Pentru a evita să corespondeze cu guvernul german prin Ministerul de Externe, și-a creat o agenție de comunicație paralelă cu cea oficială, folosindu-se de strânsa lui prietenie cu Fabricius. Șeful Legației germane la București devenise confidentul Conducătorului și prin rapoartele ce le trimitea la Berlin, luate direct din gura lui Antonescu, se convertise în al doilea Ministru de Externe al României, cel puțin în ce privește relațiile cu Germania. Toate chestiunile importante cu guvernul german Antonescu le trata direct cu Fabricius, ținându-l în ignoranță pe Ministrul său de Externe, Mihail Sturdza, procedeu anormal și absurd în orice Stat de ordine.

Generalul a dat prioritate liniei Fabricius nu pentru a asigura maxima păstrare a secretului, ci pentru că putea transmite la Berlin nemulțumirile lui privitor la colaborarea cu mișcare, fără ca să se afle ceva în cercurile legionare. Generalul se ferea de noi, nu de agenții care roiau în jurul lui. Rapoartele trimise de Fabricius aveau avantajul că nu veneau direct de la Conducător, pentru a fi bănuit de părtinire, ci de la instanța supremă a diplomației germane la București, purtând pecetea autorității și a credibilității acesteia. Între ei doi se stabilise o perfectă sincronizare în acțiunea lor comună de a diminua și chiar contesta capacitatea mișcării de a guverna. Fabricius era oaspetele preferat al Generalului în vila lui de la Predeal, nelipsind mai niciodată Duminica și sărbătorile.

Totuși Generalul nu era mulțumit nici cu dublura Fabricius. Prezența lui Sturdza îl incomoda, nu numai pentru că era un legionar de credință, ci și pentru că își cunoștea la perfecție meseria. Nu era un ministru de externe improvizat, ci un diplomat de carieră, care a servit chiar înainte de primul război mondial în diferite capitale europene. În afară de perfecta dominație a tehnicii relațiilor internaționale, a fost unul dintre marii noștri diplomați care s-a opus politicii titulesciene de apropiere de Rusia, care ar fi avut ca rezultat transformarea României într-o bază de atac a Sovietelor contra Germaniei. Pe baza informațiilor lui Sturdza, au reacționat în anii 1935-l936 George Brătianu, Octavian Goga, Corneliu Codreanu, Pamfil Șeicaru, combătând proiectul Titulescu. Antisovietismul intransigent al lui Sturdza îl designa de la sine ca un tot atât de aprig adept al Puterilor Axei, încât Berlinul și Roma aveau în fruntea Ministerului de Externe al României un aliat de talie, pe care n-au știut să-l aprecieze. Dar tocmai aceasta adeziune sincera a lui Sturdza la Axă deranja anturajul lui Antonescu și pe nenumărații agenți infiltrați la Externe, căci le stânjenea libertatea de manevră pentru o alta eventualitatea, când va reveni la politica titulesciană.

Sturdza nu putea fi manipulat nici contra Legiunii și nici în atașamentul lui față de Puterile Axei, două motive puternice care l-au determinat pe Antonescu, prizonier al unui anturaj suspect, să caute să se debaraseze de el. Acceptat la început din cauza convenției cu mișcarea, Sturdza devenise mai târziu un personaj odios în ochii lui Antonescu și ținta principală a atacurilor lui.

Pentru a-i face viața insuportabilă și a-l determina să plece singur, Antonescu a recurs la metoda torturării nervilor ministrului, cu fel de fel de chestiuni străine de funcția lui sau intenționat deformate. Nu era audiență de serviciu în care să nu-i descopere vreo lipsă în lucrările acestuia și să nu-i facă observații. Nimic din ceea ce făcea Sturdza, nu era bun. Totdeauna găsea vreo obiecție de ridicat, chiar atunci când activitatea ministrului sau îl putea mulțumi pe cel mai exigent șef al guvernului. Nu mă pot extinde asupra nenumăratelor ofense ce-a trebuit să le îndure Ministrul Sturdza. El însuși le-a povestit în cartea lui de amintiri România și Sfârșitul Europei, cu toate amănuntele posibile. Cititorul va găsi acolo o completare indispensabila a acestui capitol.

Generalul nu cunoștea sau se prefăcea că nu cunoaște protocolul ce guvernează Ministerul de Externe. De aceea îi cerea să îndeplinească misiuni care nu cadrau cu funcțiile și prestigiul unui ministru de externe. Această imixtiune continua într-un domeniu pe care-l cunoștea mai bine un diplomat de carieră, constituia o materie de permanent conflict între General și Sturdza. Dar Antonescu nu se mulțumea cu observații cuviincioase în diferendele cu ministrul sau, ci profera insulte, brusca și umilea. Câte grosolanii și mojicii a trebuit să suporte acest descendent al uneia din cele mai vechi familii românești, ale cărei origini sunt semnalate încă din secolul al XIII-lea!

Anturajul Generalului îl ațâța pe acesta până la delir ca să-l scoată pe Sturdza de la Externe. Într-o zi îmi spune speriat Generalul: „Uite, Domnule Sima, ce-am aflat, că Doamna Sturdza pregătește un complot ca să mă omoare”.

– Vai, Domnule General, cum puteți crede așa ceva? Doamna Sturdza este o ființă de o rară gingășie. Nu poate omorî o gază, necum să se gândească la o asemenea grozăvie. Știrea este falsă și ar merita să fie cercetată, pentru a descoperi de unde a venit.

Afacerea „complotului” a fost înmormântată, căci Doamna Goga era autoarea acestei invenții criminale și persoana ei era „tabu” în anturajul Generalului.

Între Conducătorul Statului și Ministrul său de Externe se crease o atmosfera de guerrilă permanentă. Sturdza era fără încetare tras la răspundere pentru invențiile absurde ale Generalului sau ale camarilei lui. Scopul acestor agresiuni continue era să-l determine pe Sturdza să reacționeze așa cum îi dicta demnitatea lui de om și să-și prezinte demisia. A suportat acest calvar, cum spune în cartea lui de amintiri, ca să apuce ziua când, în calitate de Ministru al României, va înmâna Uniunii Sovietice, ultimatumul de evacuare al Basarabiei și Bucovinei.

Recunosc că Mihail Sturdza a săvârșit anumite imprudențe în relațiile cu Generalul, care au fost copios exploatate de acesta. Zic „imprudențe”, nu erori de politică externă, imprudențe în raport cu acest personaj primejdios, după ce știa prea bine că Antonescu îl pândea la cotitura ca să-l scoată din funcție.

1. La sfârșitul lunii Octombrie, Sovietele ataca un ostrov lipit de partea românească a brațului Chilia și, după ce măcelărește și capturează garnizoana locală, se instalează în ostrov, ca și cum ar fi pământul lor. Antonescu se afla în momentul atacului la Predeal și atunci un grup de generali, în frunte cu Șeful Statului Major, în lipsa Conducătorului, l-au căutat în graba pe Ministrul de Externe, pentru a-l întreba cum să reacționeze. Chestiunea era gravă și urgentă. Sturdza, așa a și făcut, nu putea da decât un singur răspuns: să contra-atace, să-i alunge pe ruși și să reocupe ostrovul. Nu se putea tolera această noua penetrație sovietică în teritoriul românesc, căci se creau precedente periculoase, chiar dacă mai târziu, într-un eventual război, ostrovul ar fi fost reîncorporat României.

Este cazul teritoriului Herța, pe care ticălosul de Rege Carol l-a lăsat în mâna rușilor, deși nu figura în ultimatumul dat și n-a aparținut niciodată imperiului rusesc. Când Sovietele au invadat din nou Basarabia și Bucovina în 1944, au considerat teritoriul Herța parte integrantă a Statului lor, pe baza precedentului creat în 1940 și au rămas cu el. Sturdza recomandând reacția imediata, nu se gândea numai la frontierele de atunci ale țării noastre, ci și la viitoarele consecințe ale unor asemenea noi încălcări. Chestiunea era prea gravă pentru a fi tratată de altă manieră decât pe calea armelor.

Sturdza avea dreptate în fond, dar a făcut imprudența să nu-i trimită imediat la Conducător, pentru a cere ordinul acestuia. Acum, în realitate, tot acolo se ajungea, chiar dacă nu le-ar fi indicat Sturdza datoria lor de a se adresa lui Antonescu. O acțiune militară, de tipul celei preconizate de el, nu se putea executa fără aprobarea Șefului Statului. Generalii n-ar fi dat ordinul de contra-atac fără autorizația lui Antonescu. Deci, nu s-ar fi produs nici o interferență de atribuții, cum mi-a spus Generalul după aceea: „Sturdza era să mă bage în război cu Rusia”, la proxima întâlnire. Această eventualitate era exclusă, căci Antonscu deținea controlul ultim al comenzii.

Sturdza n-a greșit în consultul dat Generalilor. Agresiunea sovietică i se părea atât de gravă încât orice întârziere în respingerea ei ar fi încurajat Rusia Sovietica să comită noi agresiuni.

Cum a reacționat Generalul? Evident s-a consultat cu ministrul său de externe secund, Fabricius, și acesta luând avizul Berlinului, i-a recomandat liniște. Germania mu era pregătită de război și nu putea să se angajeze în acel moment într-un conflict cu Rusia Sovietică pentru apărarea României. Generalul Antonescu se supune acestui verdict, deși leza interesele națiunii. Politica noastră externă era orientata spre Axă, dar nu era identică cu Axa. Noi aveam interese proprii de apărat, independent de atitudinea Germaniei și a Italiei. Nu puteam tolera la infinit noi agresiuni sovietice, care ar fi creat precedente periculoase, cum a fost și cazul cu teritoriul Herța.

Și apoi un contra-atac românesc pentru reocuparea ostrovului nu ar fi dus neapărat la război. Nici Rusia nu era dispusa în acel moment să se înfrunte cu Germania din cauza României, care se afla sub protecția Puterilor Axei.

Generalul s-a ocupat prea puțin de acest „incident” de frontieră și mai mult de modul cum să-l exploateze contra lui Sturdza. Indignarea lui Antonescu n-a rămas circumscrisă între noi sau în sânul guvernului, ci a fost larg difuzată în cercurile germane, ajungând până la Ribbentrop și Hitler. Fabricius a avut grijă să transmită la Berlin versiunea Generalului, din care rezulta maturitatea de gândire politică a Conducătorului. Fabricius trăgea concluzia că Sturdza este „total nepotrivit” să conducă politica externă a României, pregătind terenul pentru eventuala lui înlocuire.

2. O altă imprudență a lui Sturdza față de General s-a petrecut după vizita la Berlin. Alarmat de conversația avuta la Statul Major german, unde făcându-se o estimație a forței sovietice, Keitel și Antonescu coincideau în părerea lor că Rusia nu dispune de un sistem de apărare în adâncime, că dincolo de linia Odesa-Riga se întinde un vacuum militar, Sturdza și-a pus în gând să mai rămână două zile la Berlin, pentru a avea o noua întrevedere cu Ribbentrop, în care să-și expună temerile lui. Aceste erori grosolane în aprecierea capacității militare a Rusiei nu puteau parveni decât din surse inamice.

Sturdza a mai rămas două zile la Berlin, fără să-l poată vedea pe Ribbentrop, care s-a eschivat să-l primească, pentru a nu-l supăra pe Antonescu. Cine știe dacă această întâlnire nu ar fi schimbat cursul războiului!

S-a întâmplat însă că, la vreo două săptămâni după vizita la Berlin, Fabricius să fie rechemat. Antonescu a fost profund afectat de această schimbare, văzând în ea o lovitură contra lui. El atribuia intervenției lui Sturdza rechemarea lui Fabricius și rămânerea Ministrului de Externe la Berlin, după terminarea vizitei oficiale, îl întărea în aceasta convingere, deși acesta întârziase pentru alte cauze și n-avea nici o răspundere în decizia de la Wilhelmstrasse. „Imprudențele” lui Sturdza erau reflexul adâncilor lui îngrijorări pentru soarta țării și niciodată nu s-a gândit să-i facă vreun rău Conducătorului.

 

13. Călătoria Generalului Antonescu la Roma

Îndată după marea manifestație de la Iași, Generalul Antonescu s-a pregătit să plece la Roma, răspunzând unei invitații a guvernului italian. Ducele luase primul contact cu noul regim românesc la Padua, unde primise defilarea cămășilor verzi și fusese impresionat de ținuta marțială a detașamentului legionar. Dar Ducele avusese prilejul să cunoască mișcarea legionară și mai înainte, când cu prilejul vizitei unui grup de parlamentari ai Gărzii de Fier la Roma, în Ianuarie 1938. Amintirea acestei întâlniri neuitate și pline de speranțe pentru viitorul ambelor națiuni a fost apoi întunecată de prigoana carlistă, asasinarea Căpitanului și de apariția unei alte organizații a tineretului din România, Straja Țării, care pretindea că este inspirată din fascismul italian și care în realitate nu urmarea decât să subplanteze tineretul legionar în Noua Europă.

Biruința de la 6 Septembrie și crearea Statului național-legionar au răsturnat premisele de politică externă cu care opera până atunci guvernul italian în România. Adevăratul tineret din România ieșise din catacombe și incendiase cu elanul lui întreaga națiune. În fața acestor schimbări neașteptate, Ducele s-a simțit dator să acorde cea mai mare atenție noii conduceri românești. Primirea Generalului Antonescu și a suitei lui la Roma a întrecut toate așteptările, a fost grandioasă, fiind realizată în stilul celor mai fastuoase tradiții romane.

În vederea plecării la Roma, m-a chemat Generalul la el pentru a stabili împreună lista însoțitorilor lui. În afară de Sturdza, care mergea din oficiu, m-a întrebat pe cine mai recomand eu să-l însoțească:

– Domnule Sima, eu nu am partid, nu am oameni. Sunt singur. Spune D-ta pe cine să iau cu mine.

– Domnule General, nu sunteți singur. Toată țara este cu D-voastră și vă însoțește în gând la Roma.

Niciodată nu l-am văzut atât de blând pe General și mieros ca atunci. Făcea impresia unui om mic, abătut și dezarmat. În realitate, se prefăcea, fiindu-i teamă ca, în absența lui din țară, să nu-l răstorn, folosindu-mă de puterile ce le aveam, căci la părăsirea țării trebuia să mă numească președinte de consiliu ad-interim. Cu aceasta atitudine pocăită vroia să-mi arate că-și predă soarta loialității mele și ca să-mi capteze bunăvoința, îmi lăsa toată libertatea de a alege personalul din suita lui.

După ce m-am consultat cu camarazii mei, dintre miniștri m-am oprit la două persoane care mi s-au părut cele mai indicate, să meargă la Roma pentru a sprijini acțiunea politică și diplomatică a Generalului. Unul era Alexandru Constant, Ministrul Presei și al propagandei, care prin însăși funcția ce-o îndeplinea nu putea lipsi din anturajul Generalului, iar al doilea, Constantin Papanace, care, prin originile lui armânești, era cel mai indicat să informeze guvernul italian asupra minorității românești din Balcani. În campania de cucerire a acestei țări, armata italiană va intra și în ținuturile populate de Români și atunci Ducele va trebui să fie informai cine sunt aceștia, care e atitudinea lor față de italieni, pentru a ști ce tratament să le aplice. Deși n-avea rang de ministru, l-a pus pe lista și pe Vladimir Dumitrescu, Secretar General al Cultelor și Artelor, care conducea de fapt acest minister la ordinele Profesorului Traian Brăileanu, aglomerat cu problemele Ministerului Educației. Vladimir Dumitrescu era conferențiar universitar și un om de o vastă cultură, bucurându-se de o înaltă apreciere în cercurile intelectuale ale Capitalei.

În echipa însoțitoare a Generalului, l-am adăugat pe Nelu Manzatti, directorul general al Radio-difuziunii, și pe Alexandru Randa șeful presei legionare. Apoi, un grup de ziariști-colaboratori la gazetele legionare: Ștefan Ionescu, secretar general la Cuvântul, Mircea Pop și Dragoș Vrânceanu, redactori la Buna Vestire.

Pentru buna primire a Generalului au colaborat cu guvernul italian Ion Victor Vojen, noul Ministru al României în Italia și Profesorul Dumitru Găzdaru, tot recent numit Directorul Școlii Române de la Roma. Distins om de știință, Profesorul Găzdaru era apreciat de Căpitan, care-l destinase să candideze pe listele legionare în alegerile din 1937. În toamna anului 1940, Găzdaru a fost numit de către Profesorul Traian Brăileanu, Directorul Școlii Române din Roma, dar cum era vorba de un post important în străinătate, avea nevoie și de aprobarea Generalului. Înainte de a pleca la Roma, Profesorul Găzdaru m-a vizitat la Președinție, pentru a-mi mulțumi pentru încrederea avută în el și pentru toate înlesnirile ce i le-am făcut pentru a fi numit și a-și lua postul în primire. Profesorul Găzdaru s-a introdus repede în cercurile fasciste, iar cu prilejul vizitei Generalului la Roma a dat dovezi că este și un bun organizator.

Conducătorul Statului a plecat spre Roma din Gara Mogoșoaia, în seara de 12 Noiembrie 1940. În afară de grupul însoțitorilor romani, numiți mai sus, în același tren au mers și Ministrul Italiei la București, Pelegrino Ghigi. Peronul gării era înțesat de membrii guvernului și de înaltele personalități civile și militare ale Statului. O companie cu muzică și drapel a dat onorul și un detașament legionar a fost trecut în revistă de General. Cum tineretul italian din organizația G.I.L. nu părăsise încă Bucureștiul, s-a prezentat și el la gară pentru a-l saluta pe General. Fanfara tineretului fascist a intonat Giovinezza, iar legionarii au răspuns cu Sfântă Tinerețe Legionară.

În calitatea mea de Președinte de Consiliu ad-interim, l-am salutat pe General la despărțire printr-o declarație de loialitate și de încredere în misiunea lui peste hotare:

”Domnule General,

La plecarea D-voastră în Italia fascistă a Marelui Duce Mussolini, guvernul și mișcarea legionară sunt prezente, dovedind încă odată că Generalul Antonescu, primul soldat al României Legionare și Conducătorul firesc al acestui popor, ieșit victorios din cea mai mare revoluție a lui, este în același timp purtătorul destinelor legionare și dincolo de hotare.

Dorim din suflet ca întrevederea dintre marii bărbați de Stat și revoluționari, Generalul Antonescu și Ducele Mussolini, să însemne începutul unei noi epoci de lumină și nedespărțită prietenie între popoarele noastre înfrățite.

D-voastră, Domnule General, prin trecutul D-voastră neîntinat, prin atitudinea D-voastră bărbătească, prin uriașele D-voastră înfăptuiri și prin loialitatea și dragostea față de marșul biruitor al Italiei imperiale, sunteți predestinat să dați raporturilor dintre România Legionara și Italia fascistă sinceritate și trăinicie.

Domnule General,

Guvernul și țara întreagă, țara biruinței legionare și a biruinței D-voastră, vă întovărășește cu dragoste și cu încredere nemărginită în drumul D-voastră spre Italia, care va fi un drum de biruință.

Să trăiți, D-le General!

Trăiască Ducele Mussolini și Italia Fascista!”

La urarea mea, Generalul a răspuns cu următoarele cuvinte:

”Mulțumesc guvernului și Legiunii pentru bunele urări ce mi-au făcut și spun din nou că Generalul Antonescu și de data aceasta, ca și întotdeauna, până la moarte, va lupta pentru drepturile neamului românesc”.

Îndată Generalul și însoțitorii lui s-au urcat în vagoane și trenul s-a pus în mișcare în uralele legionarilor.

Trenul special a străbătut Iugoslavia și a ajuns la Roma în dimineața de 14 Octombrie. În continuare, reproducem impresiile unui martor ocular la istoricul întâlnirii între Conducătorul Statului Român și Ducele Mussolini la Roma, ziaristul Mircea Pop, de la gazeta Buna Vestire.

„La orele 10, în sunetele Imnului Regal Român, trenul special sosește în Gara Termini. Șeful Regimului Legionar, purtând uniforma de General, coboară urmat de camaradul Sturdza, Ministrul Afacerilor Străine. Ducele Mussolini îi iese în întâmpinare. Cei doi conducători ai popoarelor italian și român, stăpâni pe destinele lor, își strâng îndelung mana. Apoi urmați de Contele Galeazzo Ciano și Ministrul Sturdza părăsesc peronul îndreptându-se spre ieșire.

Afară, în piața gării, aștepta o mulțime imensă. Soarele care nu s-a arătat demult pe străzile Romei, își aruncă mulțumit ploaia de lumină, care participă și ea la sărbătoarea celor două neamuri. Sute de drapele însuflețesc acest cadru solemn. Culorile României pentru prima dată reprezintă dincolo de granițele țării expansiunea voinței lor, aceea de a păși în matca fireasca a istoriei, pe care a hotărât-o Căpitanul.

O companie din cel de-al doilea regiment de grenadieri prezintă armele. În mijlocul urărilor furtunoase se disting accentele Imnului Regal și ale Giovinezzei, în timp ce Generalul Antonescu, însoțit la o jumătate de pas de Duce, trece în revistă trupele.

Ambasada României Legionare este prezentată apoi Ducelui, după care acesta își ia rămas bun de la Conducătorul Statului Român.

Generalul Antonescu ia apoi loc în prima mașină, alături de Contele Ciano, Ministrul Afacerilor Străine, fiind urmat apoi de mașinile oficiale. Conducătorul Statului este îndrumat de-a lungul entuziasmul și ovațiilor neîntrerupte până la reședința ce i s-a fixat la Villa Madama.

La orele 10,45, Generalul părăsește Villa Madama și se îndreaptă cu suita lui spre Quirinal. Aici, coboară din mașină și semnează în cele două registre de onoare, unul pentru Regele-Împărat și celălalt pentru Regină. Se reface apoi cortegiul și în aceeași alură rapidă se îndreaptă spre Pantheon, uriașa clădire străveche, cu zidurile înnegrite de vreme, care adăpostește mormintele primilor regi ai Italiei, Victor Emanuel al II-lea și Umberto I.

În fața lumii care așteaptă sub bolta de la intrare, se aliniază o companie de onoare și reprezentanții Institutului Național ai gărzii de onoare a Pantheonului, în frunte cu președintele Baldini, precum și un grup numeros de ofițeri superiori din Consiliul Militar. D-l General Antonescu asistă la depunerea a două coroane de flori și păstrează cu suita un minut de tăcere, după care urmează semnătura în registrul de onoare.

Imediat după aceea, însoțit de Excelența Sa, Celesia Vegniasco, Conducătorul Statului Român se urcă în automobil și câteva minute mai apoi coboară din nou în fața imensului monument Vittoriale, unde odihnesc rămășitele pământești ale Soldatului Necunoscut. Un detașament din regimentul de grenadieri Nr. 1, în uniforme albastre, dă onorul, în timp ce muzica execută Imnul Regal Român. Conducătorul Statului urcă treptele largi de marmură albă spre Mormânt. În fața sa patru grenadieri poartă coroane de flori cu panglici verzi. Când Generalul se oprește, întreaga suită se grupează în frunte și salută legionărește. După câteva clipe de reculegere, Generalul Antonescu trece prin fața delegațiilor de ofițeri superiori, cărora le răspunde la salut, în timp de muzica cântă Canzone de Piave.

Cortegiul se reface. Ambasada României Legionare este salutată cu strigăte entuziaste, de un grup de români, cu „Trăiască Legiunea și Căpitanul”. Salutul legionarilor răsună pentru prima dată pe străzile cetății romanității. Este parcă un îndemn de deșteptare și chemare la glorie a tuturor celor ce trăiesc sentimentul latinității.

La „ARA DEI CADUTTI FASCISTI” în Campidoglio se depune o coroană de lauri, pe ale cârei panglici se poate citi „Legionarii Gărzii de Fier în semn de omagiu eroilor căzuți pentru fascism”. La ieșire o companie de tineri fasciști a Academiei G.I.L., în uniformă albastră cu centură și diagonală, în mănuși albe, dă onorul cu armele. Pe steagul lor stă scrisă inscripția străbun㠄Senatul și Poporul Roman”.

După cum se poate vedea din reportajul ziaristului, programul Generalului și al suitei lui a fost extraordinar de încărcat în dimineața sosirii lor la Roma. Abia se încheiase pelerinajul pe la locurile de glorie ale Italiei și cortegiul a trebuit să se îndrepte spre Quirinal, unde, pentru ora 12, era prevăzută audiența la Regele-Împarat, Victor Emmanuel III. După o convorbire de 25 de minute, Regele-Împărat l-a invitat la masă pe Conducătorul Statului cu întreaga lui suită.

În după amiaza aceleiași zile, a avut loc prima audiență a Conducătorului la Ducele Mussolini, în Palatul Venezia. La întrevedere au asistat și cei doi Miniștri de Externe, Ciano și Sturdza. Audienta a durat peste două ore, în cursul căreia au fost abordate problemele de fond dintre cele două țări, între care și chestiunea Ardealului.

Prima zi de ședere a delegației române la Roma s-a încheiat cu un mare dineu de gală, oferit de Contesa și Contele Ciano.

Dimineața celei de-a doua zi, 15 Noiembrie, a fost consacrată vizitării monumentelor istorice ale Romei. La ora 1, Ducele a oferit un dejun în onoarea Generalului Antonescu și a însoțitorilor lui în saloanele forțelor militare. În aceeași zi, după amiază, s-au întâlnit pentru a doua oară Ducele cu Generalul, cu asistența celor doi miniștri de externe, audiență în care s-a continuat cu examinarea problemelor tratate în reuniunea anterioară.

Ziua a doua la Roma s-a încheiat cu un dineu oferit de Generalul Antonescu în onoarea Contelui Ciano, în saloanele Legației Române de la Roma.

Sâmbătă 16 Noiembrie, ambasada română în frunte cu Generalul Antonescu a fost primita în audiență de Sanctitatea Sa, Papa Pius al XII, și, în aceeași seară, oaspeții români au luat drumul înapoi spre țară, în trenul special cu care sosiseră.

În afară de programul principal, care s-a desfășurat la cel mai înalt nivel între cele două guverne, au avut loc o serie de manifestații paralele de ordin politic, cultural și gazetăresc. Generalul Antonescu a vizitat Școala Română din Roma, unde a fost primit de Profesorul Găzdaru, directorul Școlii, de membrii Institutului și de membrii coloniei române. Generalul s-a interesat de mersul instituției, a vizitat biblioteca, sălile de studiu și dormitoarele. A cerut lămuriri asupra promoțiilor de până atunci și asupra nevoilor ce le mai are școala. A urmat o recepție într-un cadru strict românesc, în cursul căreia s-a rulat un film legionar cu recentele evenimente din țară și s-au executat câteva imnuri de-ale mișcării.

În presa italiană, în afară de ample reportaje asupra vizitei noilor conducători ai României, au apărut o serie de declarații ale demnitarilor români. Mai întâi Generalul Antonescu i-a convocat la sediul Legației Române pe ziariștii italieni, pentru a le comunica impresiile lui despre vizita la Roma. Întrevederea s-a desfășurat în prezența directorului general al presei italiene, Gherardo Cossini. „Vă mulțumesc, a spus Generalul, pentru atitudinea ce-ați avut-o față de mine și poporul românesc. Constat o schimbare totală între trecut și prezent. România s-a schimbat și ea cu totul și starea actuală va dura, pentru că schimbarea este definitivă.

”România de astăzi nu mai este cea de ieri. Ea este alături de Axă și suntem hotărâți să mergem cu Axa până la capăt. Acest lucru vi-l spune un soldat”.

Alexandru Constant, Ministrul Presei și al Propagandei, a adresat un mesaj ziarului Tribuna, care a fost publicat în numărul din 16 Noiembrie 1940:

”Cu 1800 de ani în urma legiunile romane puneau în Dacia temelii de granit unui nou popor. Furtunile istorice au separat apoi Dacia Traiană de trunchiul romanic.

Am trăit acolo în Carpați și la Dunăre din voia lui Dumnezeu și din spada noastră. Nu am uitat insa niciodată să privesc spre Roma. Ori de cate ori, în decursul istoriei, s-a crezut că suntem părăsiți de destin, ne-am ridicat mai dârzi prin conștiința latinității. Înfrângerile noastre au fost numai începuturi de noi capitole istorice.

La Milano, Ducele spunea în 1914 „Învinșii au o istorie. Absenții nici una”. Acest adevăr l-a citit în istoria Italiei. El este și al nostru.

România legionară începe astăzi un nou capitol de istorie. Și nu este o întâmplare că aceasta se face printr-o împrospătare a izvoarelor latinității noastre. La Roma noi începem un nou capitol de istorie latină la Dunăre”.

Constantin Papanace, Subsecretar de Stat la Finanțe, și-a îndeplinit datoria față de frații români din Balcani, dând un interviu ziaristului Guido Puccio, apărut tot în ziarul Tribuna, numărul din 17 Noiembrie 1940. Răspunzând la chestiunile puse, Papanace arăta c㠄elementul latin împrăștiat în Balcani îi reprezintă pe descendenții vechilor colonii romane, care au adus în acea parte a Europei ordinea, civilizația și dreptatea de la Roma. Acesta este un fapt recunoscut de toți oamenii de știință care s-au ocupat de acele regiuni din punct de vedere istoric și etnic. Aceste populații au rezistat valurilor slave care le-au asaltat din toate părțile. Munții le-au oferit refugiu, care, cu apărarea lor naturală, le-au îngăduit să-și păstreze individualitatea. În secolele al XII-lea și al XIII-lea, acești latini au reușit chiar să creeze unități politice, cum este Valahia Mare, Mica Valahie și Valahia Albă. Chiar în timpul ocupației turcești, această populație a fost singura care nu a recunoscut suveranitatea turcească”.

Constantin Papanace a subliniat apoi aportul de sacrificiu al tineretului român din Balcani mișcării legionare:

”Mai mult decât oricând este relevant faptul că tineretul aromân a dat mișcării cămășilor verzi un puternic și prețios aport de oameni și sacrificii. În ultimii doi ani au căzut pentru cauza noastră nu mai puțin decât 26 de căpetenii legionare originare din Macedonia”.

Grupul de ziariști români, în frunte cu Alexandru Constant, Ministrul Propagandei, au fost primiți în audiență de Alessandro Pavolini, Ministrul Culturii Populare. Cu acest prilej, Pavolini a adresat un mesaj ziarului Buna Vestire, cu următorul conținut:

”În timp ce steagurile Lictorului îl salută în Roma-mamă pe gloriosul Conducător al noului Stat legionar român, sunt fericit să trimit bătăioasei Buna Vestire, condusă de eminentul meu prieten și camarad Alexandru Constant, cordialul meu salut de fascist și gazetar”.

Roma, 16 Noiembrie 1940

La întoarcerea în țară, Generalului și însoțitorilor lui li s-a făcut o primire entuziasta în toate gările unde s-a oprit trenul special, culminând cu manifestația triumfală de la București. Trenul special a intrat în gara Mogoșoaia, luni dimineață 18 Noiembrie, unde Generalul a fost așteptat de guvernul in corpore și de mii de legionari. Sosirea Conducătorului s-a realizat într-un cadru de adevărată sărbătoare. Pe tot parcursul, de la gara la președinție, Generalul a fost salutat cu însuflețire de mase mari de oameni, pe străzile frumos pavoazate cu steaguri naționale.

Dacă trecem acum la evaluarea politică a vizitei Generalului la Roma, ea n-a dus la rezultatele așteptate de poporul nostru. Dacă dăm la o parte fastul cu care a fost primit Conducătorul, n-a rămas nimic sau aproape nimic din speranțele ce ni le-am pus cu toții în aceasta întâlnire. Nici Ducele și cu atât mai puțin Ciano nu erau accesibili cererilor românești în acel moment, care s-au concentrat exclusiv pe chestiunea nedreptății ce ni s-a făcut cu dictatul de la Viena și a atrocităților ce le suferă populația româneasca din partea ungurilor.

Sunt două categorii de cauze care explica puținul interes ce l-a trezit interesul Generalului la Roma în cercurile guvernului italian. Mai întâi războiul dezlănțuit de Italia în Grecia mergea rău. După un prim succes de frontieră, operațiile militare s-au împotmolit în Tesalia și Epir și amenințau să se transforme într-un dezastru. Cu câteva zile înainte de sosirea lui Antonescu, se mai întâmplase și atacul aviației britanice în rada portului Napoli, distrugând cel mai mare cuirasat al Italiei. Strâmtorat în Libia, în Grecia și pe mare, Mussolini era avizat acum la ajutorul lui Hitler pentru a restabili situația militară. De unde până atunci Mussolini trata la egalitate cu Hitler, acum ajunsese în situația incomodă de partener debil al Axei. Englezii, încurajați de eșecul ofensivei italiene, debarcaseră în Creta și se pregăteau să ocupe poziții și în Grecia continentală.

Trecând la relațiile italo-române, Antonescu venise de la Roma cu mâinile goale. Refuzase să-i acorde lui Mussolini satisfacția de a trimite și el o misiune militară italiană în România pentru a echilibra existența unui acord asemănător cu Germania. Prin trimiterea acestei misiuni, Mussolini ar fi primit o compensație de mare putere, în orgoliul lui rănit de întâmplările din Balcani. Antonescu nu și-a dat seama de importanța ce avea în acele momente de singurătate și amărăciune pentru Mussolini împlinirea acestei cereri. Obsedat de teama de a nu pierde favoarea Berlinului, de care depindea victoria lui în eventualitatea unei dispute finale cu Garda de Fier, Antonescu a tratat marginal chestiunea italiană și, în modul acesta, toată pledoaria lui pro-Transilvania a căzut pe un teren arid. Iată cum o problema de politică internă, pe care singur și-o crease, a alterat întreg câmpul politicii externe românești și Antonescu n-a reușit să obțină la Roma nici cel puțin încetarea persecuțiilor maghiare contra populației române din Ardealul cedat.

Sturdza făcuse un excelent travaliu preliminar în chestiunea atrocităților suferite de populația românească din partea ungurilor. L-a trimis pe Valer Pop la Berlin și pe Mihail Manoilescu la Roma, ca să ceară puterilor garante să trimită o comisie de anchetă în Ardealul cedat, pentru a cerceta la fața locului afirmațiile României. Guvernele Puterilor Axei au aprobat constituirea acestei comisii. Comisia de Anchetă a fost formată de Ambasadorii Altenburg și Roggieri. Comisia germano-italiană însoțită de Alexandru Randa, ca delegat al Ministrului de Externe al României, a străbătut toate locurile indicate în memoriul lui Sturdza, unde s-au săvârșit asasinate. Comisia a confirmat afirmațiile Ministrului nostru de Externe „până la ultimul mort”. Faptele erau prea cunoscute ca să poată fi negate.

Dar mai târziu acest succes diplomatic al guvernului roman a fost anulat de intervenția lui Ciano, care, primind raportul comisiei, pentru a nu-i supăra pe unguri, l-a modificat și a făcut presiuni și asupra lui Ribbentrop să și-l însușească așa cum l-a redactat el.

Raportul comisiei de anchetă germano-italiană a fost remis guvernului român cu puțin timp înainte de plecarea Generalului la Roma. El diferea fundamental de asigurările date de cei doi anchetatori și de informațiile ce le primise guvernul roman de la Legațiile noastre de la Berlin și Roma. Raportul oficial, așa cum ieșise din mâna lui Ciano, era de o parțialitate revoltătoare în favoarea ungurilor și nu mai avea nici o asemănare cu textul original al celor doi anchetatori.

În atitudinea pro-maghiară a lui Ciano au intervenit două elemente: binecunoscuta lui simpatie pentru Budapesta, dar și amărăciunea lui și a lui Mussolini că guvernul nostru nu a răspuns la cererea guvernului italian de a trimite o misiune militară în România. Ciano plătea polița refuzului guvernului roman de a-i invita și pe italieni să fie prezenți militărește în România.

Pledoaria Generalului în chestiunea dictatului de la Viena și a atrocităților maghiare, secundat energic de Sturdza, a fost exemplară, bine documentată, fierbinte, fanatică chiar, dar s-a izbit de impasibilitatea celor doi interlocutori, preocupați în acel moment mai puțin de chestiunea Ardealului și mai mult de ceea ce se întâmplă cu operațiile engleze din Mediterana. Generalul s-a cantonat în chestiunea maghiară și n-avea viziunea globală a războiului.

Firește că nu era momentul potrivit să se ceară o revizuire a dictatului de la Viena. Abia după un război victorios, s-ar fi putut redeschide această problemă pentru Puterile Axei. Dar bruscându-l pe Mussolini în chestiunea misiunii militare, Generalul n-a putut obține nici acel minimum ce se putea spera de la Roma: încetarea persecuțiilor contra populației românești din Ardealul cedat.

Poporul roman și-a pus mari speranțe în vizita Generalului la Roma, crezând că în curând ne... vom întoarce în vechile frontiere. În realitate n-a obținut nici ceea ce în mod rezonabil ar fi putut să ceară de la Mussolini – o intervenție energică la Budapesta ca să înceteze valul de persecuții din Ardealul de Nord – dacă politica externă a Generalului ar fi fost mai lucidă și mai coerentă.

Lui Antonescu i-a plăcut să cultive himera că el este omul predestinat să refacă imaginea României Mari, recuperând și Ardealul cedat, ceea ce a creat grave daune României în cursul războiului.

 

14. Statutul grupului etnic german din România

La începutul lunii Noiembrie 1940, vine la mine la Președinție Andreas Schmidt, noul conducător al minorității germane din România, și-mi prezintă din partea grupării lor un proiect de Statut destinat să reglementeze relațiile acestei comunități cu Statul Român, după schimbarea constituțională ce a suferit-o prin instaurarea regimului legionar. Din perspectiva noii situații politice din România, el cerea ca Statutul minorităților germane să se clarifice și să se precizeze, pentru a deveni un instrument juridic capabil să garanteze libera ei dezvoltare etnică.

Proiectul de Statut adus de Andreas Schmidt nu brusca evoluția constituțională de până atunci a Statului Român, ci se baza pe anumite antecedente admise sub guvernările anterioare. Era cunoscut faptul că încă sub regimul dictaturii carliste, grupul german din România obținuse recunoașterea lui, ca entitate etnică, sub numele de „Comunitatea naționala a Germanilor din România” (Die Volksgemeinschaft der Deutschen în Rumänien). Această organizație, înființată sub regimul carlist, era oficial îndreptățită să reprezinte interesele Germanilor din România față de guvernul român. Comunitatea Germană din România, înzestrată cu privilegiul de a controla activitatea culturală și politica a tuturor membrilor ei din România, a intrat în bloc în „Frontul Renașterii Naționale”, la înființarea acestuia, formând o secție aparte, și obținând 12 deputați în Noul Parlament. Evident, ce-l interesa pe Regele Carol în acel moment, era să capteze bunăvoința acestei minorități, pentru ca aceasta, la rândul ei, prin legăturile ei cu Reichul, să contribuie la împăcarea lui cu guvernul german, după încordarea ce-a intervenit prin asasinarea lui Corneliu Codreanu.

Andreas Schmidt a invocat și „Dictatul de la Viena” în sprijinul Statutului său. Într-adevăr, în cadrul acestui acord, Ministrul de Externe al României, Manoilescu, a semnat cu Ribbentrop un protocol adițional, prin care guvernul român se oblig㠄să trateze la egalitate în orice privință pe membrii Grupului Etnic German cu membrii comunității etnice românești și poziția grupului german să o întărească, în sensul „Hotărârilor de la Alba Iulia”, pentru a-și putea păstra caracterul ei german”. Trebuie remarcat faptul că protocolul de la Viena, fiind redactat în grabă, conținea o clauză superfluă și anume egalitatea de tratament între români și germani. Ca indivizi singuratici, sașii și șvabii din Ardeal și Banat s-au bucurat de egalitate în fața legii, chiar de la întemeierea României Mari. Ceea ce aducea nou „Dictatul de la Viena” nu se referea la membrii acestei comunități, ci la indicarea Grupului Etnic German ca entitate politică reprezentativă a tuturor germanilor din România, cu care guvernul român trebuia să trateze în viitor, acordându-i toate înlesnirile pentru a-și menține specificul său german.

Ce conținea în plus proiectul lui Andreas Schmidt?

1. Nimic în esență care să nu fi fost aprobat înainte de guvernele anterioare ale dictaturii carliste. Proclamarea Grupului Etnic German ca organizație unică a germanilor din România se săvârșise încă sub Carol și cu acest titlu participa la viața politică a țării, intrând în „Frontul Renașterii” și apoi în Parlamentul-emanație a partidului unic. Prin „Dictatul de la Viena”, poziția câștigată de acest grup fusese confirmată printr-un acord adițional.

2. Elementul nou pe care-l introdusese Andreas Schmidt în proiectul său nu se referea așadar la recunoașterea acestui grup ca organ reprezentativ al totalității germanilor din România, ci la natura activității lui politice. Se autoriza crearea și funcționarea unui partid național-socialist al Grupului Etnic German din România, în cadrul căruia se vor manifesta politic membrii acestui grup.

Grupul etnic obținea și dreptul ca alături de drapelul românesc, să poată arbora și drapelul german.

Nici aprobarea pe care o cerea Grupului Etnic German de a crea un partid național-socialist în România, nu era ceva necunoscut în România și în Europa. Chiar în țara noastră se înfiripase un partid național-socialist, după venirea lui Hitler la putere. Nu avea audiență mare, dar exista. Apoi, în Europa, în țări de regim democratic tradițional, se întemeiaseră partide național-socialiste: în Elveția, Olanda, Danemarca, Norvegia, Suedia, Belgia, Austria. Nimic mai natural ca și germanii din România să ceară libertate de a se manifesta politic în conformitate cu doctrina național-socialistă, într-o perioada când Germania hitleristă era stăpâna Europei.

E curios că acei ce-au dezaprobat autorizația dată de guvernul român legionar unui partid național-socialist în România, nu s-au simțit niciodată incomodați de faptul că în țările democratice funcționau partide comuniste, care nu numai că aveau o ideologie totalitară, dar erau și total aservite Moscovei, capitala URSS-ului, care nu și-a ascuns niciodată țelurile ei imperialiste de dominație a lumii întregi. Nu se măsura cu două măsuri? Unde e consecvența și logica?

Chiar dacă s-ar fi constatat că proiectul de Statut al lui Andreas Schmidt ar conține anumite elemente susceptibile să lezeze suveranitatea națională, România nu avea nici un mijloc să se opună, fiind total avizată în acele momente decisive pentru existența noastră ca Stat, la sprijinul și la protecția Marelui Reich German, în fața teribilei amenințări bolșevice. Și mai dispuneam de un argument puternic, pe care cercetătorii superficiali ai acelor timpuri grele îl trec cu vederea. Ne aflam în perioada când o crâncenă prigoană se dezlănțuise în Ardealul de Nord contra populației românești. Trebuia să-i câștigăm pe sași și pe șvabi ca aliații noștri contra terorii maghiare și, mâine, pentru o eventuala revizuire a Dictatului de la Viena. Tratându-i cu generozitate, îi vom avea de partea noastră în procesul nostru cu Budapesta.

La sfârșitul audienței, i-am comunicat lui Andreas Schmidt că sunt total de acord cu Statutul propus de el și mă voi duce imediat la General pentru a-i expune cauza și a-i solicita aprobarea lui. Am trecut în cabinetul lui Antonescu și după ce i-am făcut un rezumat al discuției avute cu Andreas Schmidt, i-am prezentat proiectul de Statut adăugând că-l consider acceptabil și folositor pentru interesele țării. Legiferarea lui va fi și o bună introducere la proxima lui vizită la Berlin.

Antonescu m-a ascultat, a citit proiectul, dar n-a avut nici un semn de viață. Se vede că gândurile lui erau în alta parte.

– Bine, am să i-l trec lui Ică (Mihai Antonescu), ca să-l examineze și el, fiind specialist în Drept Constituțional. Mâine vom vorbi.

A doua zi a venit Ică la mine, spunându-mi că Generalul nu poate aproba textul propus de Andreas Schmidt, considerându-l că știrbește suveranitatea Statului Roman. Trebuie găsită o altă formulare care să modifice anumite paragrafe, susceptibile să fie interpretate ca o imixtiune în afacerile interne ale României. „Mă voi ocupa eu de o altă redactare a Statutului.”

Am avut o discuție mai lungă cu el, expunându-i punctul meu de vedere. Nu numai că nu ne putem opune legiferării lui, fiind o derivație a Dictatului de la Viena, pe care Generalul s-a obligat să-l execute, dar am câștiga un aliat puternic în relațiile cu Reichul acum când tensiunea cu Ungaria a ajuns la maximum.

De atunci n-am mai știut nimic de soarta proiectului lui Andreas Schmidt, până ce în 21 Noiembrie apare în Monitorul Oficial decretul-lege cu Statutul Etnic German din România. L-am citit să descopăr schimbările introduse de Ică, „pentru a nu leza suveranitatea „Statului Român”. Nimic esențial. Câteva înlocuiri de cuvinte și de așezare a frazei, care în fond repetau vechiul text. Niște exerciții mai mult de stil și gramatică decât modificări de conținut. Grupul Etnic German era recunoscut ca persoana juridică de drept public și se putea organiza pe plan politic ca partid național-socialist, putând arbora alături de culorile românești și culorile Reichului german.

Toată nemulțumirea Generalului, cu Statutul prezentat de Andreas Schmidt, se datora faptului că acesta mi se adresase întâi mie pentru a obține aprobarea lui. În lupta pentru acapararea puterii totale în Stat, Generalul vedea în Andreas Schmidt un aliat de-al nostru și un obstacol potențial în calea ambiției lui nemărginite.

Mai târziu, după eliminarea noastră de la putere, Generalul Antonescu și cu Ică n-au mai avut aceleași scrupule constituționale în relațiile cu Grupul Etnic German. Au admis ca guvernul german să facă recrutări directe de soldați din sânul minorității germane din România, ceea ce însemna o gravă încălcare a ideii de suveranitate națională. Dar cum de aceasta concesiune nu profita decât Conducătorul, conștiința lui patriotică intrase în adormire...

 

15. Vizita la Berlin. Semnarea pactului tripartit

La câteva zile după întoarcerea de la Roma, Generalul Antonescu a plecat în vizită la Berlin, în urma unei invitații a Führerului. Motivul pentru care fusese invitat la Berlin făurise alte planuri și plecase cu alte intenții, care lăsau în umbră problemele de politică externă ale României. El vroia să-l vadă pe Hitler pentru a afla care este opinia acestuia despre mișcare și dacă n-ar putea obține din partea lui un fel de „Rückversicherung” în cazul unui conflict cu legionarii asupra metodelor de guvernare.

Ca și în cazul precedent, al vizitei la Roma, Generalul a repetat în față mea scena cu singurătatea lui politică. El „nu are oameni”, „nu are partid” și cu un aer neputincios m-a rugat din nou pe mine să-i întocmesc lista persoanelor care să-l însoțească, adăugând că trebuie să fie o suită numeroasă.

M-am bucurat de starea lui de spirit, de atenția ce-o acorda mișcării, de dorința lui de a apărea la Berlin înconjurat de demnitari legionari și am introdus pe listă numai elemente riguros selecționate pentru a face impresie bună în mediul politic al celui de-al Treilea Reich, unde credeam că se va desfășura o mare bătălie pentru destinele României. În afară de Sturdza, Ministrul de Externe, care mergea din oficiu, am ales să facă parte din suita generalului pe Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, atât pentru cunoașterea limbii germane cât și pentru ținuta lui de legionar; pe Alexandru Constant, Subsecretar de Stat la Propagandă, și pe Constantin Papanace, Subsecretar de Stat la Finanțe, pentru că amândoi avuseseră legaturi în anumite sfere ale guvernului german în timpul refugiului lor la Berlin; P.P. Panaitescu, unul din marii noștri istorici, Rectorul Universității din București și Directorul ziarului Cuvântul, pentru a da un nou imbold relațiilor culturale cu Germania; Victor Medrea, Directorul General al Presei, și Victor Biriș, Secretar General la Ministerul de Interne, atât pentru funcțiile ce le îndeplineau cât și pentru stăpânirea limbii germane. Biriș jucase și un rol important în cursul exilului din Berlin, 1939-l940. L-am mai adăugat pe Alexandru Randa, Șeful Presei Legionare, autorul unei documentate lucrări asupra național-socialismului german. Gazetele noastre au fost reprezentate de Barbu Slușanschi de la Cuvântul și Nicolae Pop de la Buna Vestire. Au mai făcut parte din delegație, Mircea Cancicov, Ministrul Economiei Naționale și aghiotanții Generalului.

Înainte de plecare, Generalul a semnat un decret-lege prin care eram numit Președinte ad-interim al Consiliului de Miniștri pe timpul absenței lui din țară.

Plecarea delegației romane spre Berlin a avut loc în seara de 19 Noiembrie, de pe peronul gării Mogoșoaia. Guvernul in corpore l-a salutat pe General la plecare. Cu acest prilej i-am adresat o scurtă cuvântare, pentru a-i ura călătorie bună și succes în misiunea lui.

”Domnule General,

După întoarcerea din Italia fascistă, unde ați așezat raporturile româno-italiene pe o temelie nouă și durabilă, vă îndreptați astăzi spre Berlin, răspunzând invitației Führerului Adolf Hitler. Este astăzi prima dată când Conducătorul României face o vizită oficială în Marea Germanie național-socialistă. Niciodată călătoria unui bărbat de Stat n-a fost urmărită de un întreg popor cu atâta dragoste și cu atâtea nădejdi de mai bine.

Domnule General,

În Germania național-socialistă a Marelui Führer Adolf Hitler veți găsi mulți prieteni: prieteni din totdeauna ai Mișcării Legionare, prietenii D-voastră și ai neamului nostru. Dragostea noastră pentru Führer și încrederea în viitorul Statului Legionar, care-și va găsi un loc de onoare în Noua Europă a dreptății, vor fi chezășia reușitei acțiunii D-voastră.

Domnule General,

În numele Guvernului Român și în numele Mișcării Legionare vă urez din tot sufletul un drum bun și o întoarcere de biruitor.

Sa trăiți, Domnule General!

Trăiască Führerul Adolf Hitler și Germania Național-Socialistă!”.

General Antonescu mi-a mulțumit pentru urările de bine și si-a exprimat în același timp satisfacția de a pleca în Germania sprijinit de încrederea întregului popor românesc.

”Plec cu încrederea poporului românesc și sper să mă întorc cu încrederea poporului, german”, au fost ultimele cuvinte ale Conducătorului înainte de a se urca în tren.

Abia în ajunul călătoriei la Berlin, textul Pactului Tripartit, care urma să fie semnat și de România, a fost înmânat de Fabricius Generalului și Ministrului de Externe. Examinându-l, Sturdza a descoperit în redactarea lui grave erori, care compromiteau atât poziția României în relațiile internaționale cât și întreaga strategie a războiului. Pactul, cum informează Sturdza în cartea lui România și Sfârșitul Europei, nu prevedea obligația Japoniei de a participa la un război al celorlalte două puteri Semnatare, Germania și Italia, contra Rusiei Sovietice, dar implica obligația Puterilor Axei de a declara război Statelor Unite, în eventualitatea că Japonia ar fi angajată într-un conflict cu această putere. România semnând Pactul Tripartit, își asuma aceeași obligație, ceea ce nu ne-ar fi produs decât inconveniente. România nu era interesată să participe la conflictul Axei cu Puterile Occidentale, în timp ce toate nădejdile noastre se îndreptau spre posibilitatea izbucnirii unui război germano-sovietic, de la care așteptam recuperarea provinciilor răpite, dar și asigurarea existenței noastre ca Stat independent. În drumul de la Viena spre Berlin, Sturdza i-a cerut cu insistență ca, înainte de semnătură, să-i ceară la Ribbentrop și Hitler remedierea lui, printr-un protocol adițional, chiar și secret, în care să se precizeze și obligația paralelă a Japoniei de a declara război Rusiei în cazul unui conflict germano-sovietic. Când a început campania din răsărit, Japonia nefiind legată prin Pactul Tripartit așa cum a prevăzut Sturdza, s-a abținut de a-și trimite trupele contra Rusiei Sovietice în Extremul Orient. În schimb, când Japonia a atacat Statele Unite, în Decembrie 1941, semnatarii Pactului Tripartit, între care și România, automat și-au îndeplinit obligația lor înscrisă în Pact de a se considera în război cu această putere. Și atunci s-a ajuns la paradoxala situație ca România să fie aliata Germaniei, Italiei și Japoniei în războiul acestora cu America, dar să nu fie legată prin nici un tratat de alianță cu aceste puteri în războiul contra Rusiei! România a făcut un război de fapt în răsărit, pe socoteala ei proprie, și nu un război bazat pe o obligație internațională înscrisă într-un tratat.

Generalul Antonescu n-a dat atenția cuvenită observației făcute de Sturdza, fie că nu pricepea problema fie că nu vroia să întreprindă nimic fără aprobarea lui Fabricius, care, cum am menționat, devenise confidentul său în politica lui externă. Ori, Fabricius executa politica lui Ribbentrop, care săvârșise imensa greșeală, cu consecințe atât de grave pentru cursul războiului, de a nu prevedea în Pactul Tripartit un paralelism de obligații între Germania și Japonia. Sturdza a tras consecințe și la solemnitatea semnării Pactului a refuzat să-și pună semnătura alături de General.

Refuzul Generalului de a lua în considerare sfatul lui Sturdza avea și un alt substrat. Intrarea României în Pactul Tripartit era pentru el o afacere secundară și nu pentru asta venise el la Berlin. Era un prilej binevenit pentru a trata o altă problemă, de natură internă, care-l preocupa în cel mai înalt grad. Vroia să afle în ce măsură guvernul german sprijinea mișcarea și ce atitudine ar lua dacă ar ajunge la o răfuială cu ea. Eforturile principale ale lui Antonescu nu s-au concentrat în domeniul politicii externe a României, care avea nevoie să fie clarificată, după dezastrul lăsat în urmă de Regele Carol, ci spre politica internă, unde colaborarea cu mișcarea îl stânjenea. În toate întrevederile avute la Berlin n-a avut decât o singura grijă; să câștige încrederea lui Hitler, să apară în ochii acestuia ca soldatul „sans peur et sans reproche”, pe care Germania să se poată baza în orice împrejurare. Cum relatează Sturdza, au avut loc întrevederi „clandestine” între General și Ribbentrop, la care el n-a fost invitat. Ce s-a putut discuta în acest „tete a tete” cu Ribbentrop, n-au avut probleme de politică externă, căci, în acest caz, nu avea nici un rost să-l excludă pe Sturdza. Subiectul acestor întâlniri paralele i s-a dezvăluit lui Sturdza când Ribbentrop l-a apostrofat cu următoarele cuvinte: „Nu vă puneți niciodată în conflict cu armata. Ar fi o nebunie. Într-o astfel de ciocnire mișcarea ar fi distrusă”. Sturdza, consternat, și-a dat seama de intrigile ce s-au țesut contra Legiunii și a protestat cu energie, spunându-i că dragostea și respectul pentru armată este o tradiție în mișcare și că așezându-l pe General în fruntea noastră, am dat o noua dovadă a acestei dragoste și a acestui respect”.

Declarația lui Sturdza n-a avut efectul dorit. Ribbentrop a devenit complicele lui Antonescu în întrevederea acestuia cu Hitler. Cu prilejul audienței avute cu Führerul, s-a petrecut o scenă rar întâlnită în analele diplomației. Ministrul de Externe al României a fost lăsat la ușă și a intrat la Hitler numai Antonescu. După aproape o ora de așteptare, a fost invitat și Sturdza să intre în biroul Führerului, unde, spre marea lui mirare, l-a găsit și pe Ribbentrop. Nu i s-a comunicat lui Sturdza ce s-a tratat în prima parte a audienței, ca să poată face legătura. În prezența Ministrului de Externe, a atacat exclusiv chestiunea dictatului de la Viena. Cu un atlas în mâna, a arătat nedreptatea ce ni s-a făcut. A fost o pledoarie documentată și elocventă, cum recunoaște Sturdza.

A doua zi, în cursul banchetului dat de Hitler, acesta adresându-se lui Sturdza, i-a repetat pe un ton aspru avertismentul auzit mai înainte din gura lui Ribbentrop: „D-voastră nu știți poate cine este Generalul Antonescu. Nu ați putea găsi mai mare patriot pentru a apăra interesele țării D-voastră”.

– O știm foarte bine, a răspuns Sturdza, căci altminteri nu l-am fi ales să fie capul nostru.

Acest schimb de cuvinte a fost suficient ca să-l lămurească pe Sturdza asupra celor discutate în prima parte a audienței și pentru ce a fost lăsat afară: punerea sub acuzație a Mișcării Legionare. Antonescu i s-a plâns lui Hitler de greutățile ce le întâmpina în guvernare din cauza generozității lui. El i-a adus la putere pe legionari și acum îi răstoarnă Statul. Hitler, aducându-și aminte de propria lui experiență cu partidul, în anul 1934, când a fost nevoit să recurgă la represalii sângeroase contra propriilor lui camarazi pentru a restabili ordinea, i-a dat dreptate lui Antonescu și l-a încurajat să facă același lucru în sânul mișcării. Aprobându-l pe Antonescu, Hitler săvârșea o greșeală enormă. Antonescu nu era șeful partidului legionar, cum era Hitler șeful partidului național-socialist. Antonescu era mai degrabă un fel de General Schleicher pentru Mișcare, care urmărise, când a fost cancelar, lichidarea mișcării național-socialiste.

Trebuie să stigmatizăm mizerabila atitudine a Generalului, care-și căuta sprijin la „Sublima Poartă Germană”, pentru a expulza mișcarea de la putere și a rămâne singurul stăpân în România.

Dacă Ministrul de Externe a fost tratat cu atâta desconsiderare de câtre forurile germane, la cererea lui Antonescu, ne putem imagina ce s-a putut întâmpla cu restul delegației legionare. Spre deosebire de vizita în Italia, unde demnitarii legionari s-au bucurat de atenția cuvenită, la Berlin, în afară de actele înscrise în protocol, care nu puteau fi eliminate, miniștrii noștri n-au putut vedea pe nimeni din fruntașii regimului. Normal ar fi fost ca Ministrul Propagandei, Alexandru Constant, să fie primit în audiență de colegul său, Göbbels, iar Papanace de alt Ministru de resort al Reichului. Cel puțin într-o vizită protocolară. Constant nu l-a putut întâlni decât pe șeful presei, Dietrich. S-a întâmplat și un incident neplăcut cu camarazii noștri. Vasile Iasinschi, în numele echipei legionare, a cerut șefului protocolului să le rezerve o oră, în cadrul programului de recepție, ca să depună o coroana pe mormântul lui Horst Wessel. Nimic mai firesc decât ca o mișcare să-i onoreze pe morții unei alte mișcări, căzuți pentru idealuri comune. Dörnberg le-a satisfăcut dorința, dar vădit contrariat, ca și cum Ministrului de Externe german nu i-ar fi convenit acest act.

Bilanțul politic al vizitei Generalului Antonescu la Berlin s-a încheiat cu rezultate negative.

I. Adeziunea României la Pactul Tripartit s-a realizat în cele mai nefericite condiții. Nu eram aliați cu germanii și celelalte puteri semnatare într-un eventual război contra Rusiei. În schimb contractasem obligația, prin semnarea acestui pact, să fim alături de Japonia, Germania și Italia, în eventualitatea unui conflict cu Statele Unite. Un pact absurd, cu obligații unilaterale. Noi și toate celelalte puteri semnatare trebuia să fim alături de Japonia în războiul ce-l pregătea această țară în Pacific, dar Japonia nu era obligată să ne asiste pe noi și pe celelalte puteri, în primul rând Germania, într-o ciocnire cu Rusia.

II. Cu toata pledoaria lui înfocata, Antonescu nu l-a putut determina pe Hitler să accepte revizuirea dictatului de la Viena. Era de așteptat, căci faptul se consumase și nu se mai putea reveni asupra lui în acele împrejurări. Hitler era în ajunul unor noi operații militare, în Balcani și în Rusia, și atunci nu mai avea libertatea de mișcare, chiar dacă ar fi vrut să tulbure „noua ordine european㔠stabilită în bazinul dunărean. Antonescu obținuse o victorie morală. Se pare că Hitler a fost convins de nedreptatea ce ni se făcuse la Viena și chiar îi făcuse promisiunea ca lucrurile nu vor rămâne așa la sfârșitul războiului, dar, din punct de vedere politic, relațiile româno-maghiare au rămas exact în situația lor anterioară, cu Ardealul de Nord ocupat.

III. Ceea ce nu i se poate ierta lui Antonescu, este că n-a obținut de la Hitler nici cel puțin promisiunea că va face presiunile necesare la Budapesta de a înceta sângeroasa prigoană contra populației românești din Ardealul cedat. Și după vizita la Berlin și mai târziu, în tot cursul războiului, ungurii s-au purtat cu aceeași sălbăticie, urmărind deznaționalizarea românilor, prin teroare și prin măsuri economice restrictive.

Dar dacă rezultatele de politică externă au fost inexistente, în schimb Generalul s-a întors cu beneficii copioase pentru propria lui cauză. Pe Antonescu nu-l interesau atât „interesele României” în acel moment, ci cum să câștige încrederea lui Hitler în dauna Mișcării Legionare. Titlul ce-l dobândise de „Conducător al Statului Român” nu era amenințat de nimeni, dar el nu putea suferi nici cel puțin limitarea puterii lui prin colaborarea cu mișcarea. Lui Hitler i-a plăcut caracterul lui ferm, inflexibil, de soldat fanatic, chiar atunci când apăra cauza Transilvaniei. Între cei doi exista o înrudire de temperament. Și unul și altul, erau oameni ai deciziilor repezi, dar, din nefericire, nu totdeauna bine gândite, ceea ce în final nu puteau duce decât la catastrofă. Dar să nu credem că Antonescu l-a captat pe Hitler numai prin prestanța lui fizică. Oferise în schimbul certitudinii că va fi sprijinit, în cazul unei crize interne, concesiuni substanțiale, pe plan militar, economic și diplomatic. Practic oferise totul, tot potențialul României în războiul ce-l purta Germania, fără să obțină în schimb nici cel puțin un tratat secret de alianță, contra Rusiei, așa cum procedase Brătianu în primul război mondial. România a intrat în războiul din răsărit fără să fi primit nici cel puțin „un petec de hârtie”.

La întoarcere, i-am organizat Generalului din nou o primire triumfală. Pe peronul gării Mogoșoaia l-au întâmpinat întreg guvernul cu toate înaltele autorități ale Statului. Piața din fața gării, era plină de legionari. 20.000 de cămăși verzi din toate corpurile legionare din Capitală au izbucnit în urale nesfârșite, când Generalul a trecut în revistă formațiile lor. Strigătele de „Conducător, Conducător” se rostogoleau ca un uragan în văzduhul Capitalei. De-a lungul traseului parcurs de General, până la Președinție, alte zeci de mii de oameni așteptau trecerea coloanei de mașini ca să-l salute. Se răspândise vestea că Generalul a obținut revizuirea dictatului de la Viena, încât mulțimea scanda entuziastă: „Vrem Ardealul, vrem Ardealul”.

Nu știu ce s-a petrecut în sufletul Generalului când a văzut și a ascultat uriașa manifestare de simpatie a tineretului legionar. Nu a simțit oare că are remușcări când a confruntat starea de spirit a țării cu întunecatele lui gânduri ?

 

16. Funeraliile Căpitanului. Baldur von Schirach și von Bohle la București

Guvernul german și partidul național-socialist au fost reprezentate la înmormântarea Căpitanului de două personalități însemnate ale Reichului: Baldur von Schirach, șeful tineretului german și Ernst Wilhelm von Bohle, șeful organizației externe a partidului (Auslandsorganisation), și Secretarul de Stat în Ministerul de Externe. Baldur von Schirach era trimisul lui Hitler, iar von Bohle îl reprezenta pe Rudolf Hess, locțiitorul Führerului la conducerea partidului.

Ei au sosit cu avionul în după amiaza zilei de 29 Noiembrie 1940 și cum nu fusesem anunțat decât în ultimul moment, mi-a rămas puțin timp ca să pregătesc primirea lor. Antonescu considerând că oaspeții reprezintă mai mult partidul decât Statul, n-a venit la aeroport, cedându-mi mie întâietatea de a-i saluta pe pământul României. În câteva ore am mobilizat corpurile legionare din Capitală și în momentul aterizării avionului, formațiile noastre, în cămăși verzi și cu drapele, se aflau pe aeroportul Băneasa.

Însoțit de Victor Medrea, pe care-l numisem între timp șef al protocolului legionar, i-am întâmpinat pe delegații Reichului la coborârea lor din avion și după prezentările de rigoare, am ascultat imnurile celor două țări în poziție de drepți. După sfârșitul acestei ceremonii, am trecut în revistă compania de onoare, cu muzică și drapel, și apoi detașamentele legionare, care ne-au salutat, pe măsură ce înaintam, cu brațul în sus. În fața steagurilor, Baldur von Schirach și von Bohle se înclinau și salutau. Ne-am urcat apoi în mașini, eu cu Baldur von Schirach și Victor Medrea, care îmi servea de interpret, și i-am condus până la Athenee Palace, unde li se rezervaseră camere.

În dimineața de 30 Noiembrie, Baldur von Schirach și von Bohle au asistat la slujba înmormântării la Biserica Sf. Ilie Gorgani. La picioarele sicriului Căpitanului, care era așezat pe un pod mai înalt, cei doi reprezentanți ai Reichului au depus o splendidă coroană de trandafiri roșii, pe a cărei panglică erau scrise cuvintele „Adolf Hitler”.

După sfârșitul funeraliilor, seara, Legația germană a dat o recepție în onoarea reprezentaților Reichului, la care au fost invitați, în afară de Generalul Antonescu și de mine, alți miniștri și demnitari legionari. De partea germană, au asistat toți șefii de misiuni, militari și civili, de la București, împreună cu personalul Legației germane. Mai era prezentă și o delegație a armatei germane din România, formată din ofițeri, subofițeri și soldați.

Cu prilejul acestei recepții, Baldur von Schirach, care stătea lângă mine la masă, mi-a transmis din partea lui Rudolf Hess invitația de a-l vizita la Berlin, comunicându-mi și ziua fixată pentru primirea mea, 15 Ianuarie 1941. L-am rugat să-i exprime lui Rudolf Hess mulțumirile mele pentru invitație și pentru marea bucurie ce mi-o face de a-l putea cunoaște și saluta personal la data stabilită. În cursul conversației care a urmat cu Baldur von Schirach, acesta m-a sfătuit să întrețin cele mai bune raporturi cu șeful Statului, pentru a se putea consolida regimul legionar. I-am răspuns, oarecum nedumerit, că loialitatea noastră față de General este o dogmă și că relațiile noastre au fost bune până la tensiunile ce s-au ivit în ultimele zile din cauza executării la Jilava a asasinilor Căpitanului de către un grup de legionari. I-am explicat starea sufletească a acestor oameni care au lucrat la deshumarea osemintelor Căpitanului și revolta care i-a cuprins când au descoperit trupul Căpitanului ars de vitriol și cu ștreangul la gât. Baldur von Schirach părea că m-a înțeles, deși comportamentul lui era rece, rezervat, protocolar, spre deosebire de von Bohle, în care simțeai că bate o inima de camarad. Era cald, afectuos și deschis în toate manifestările lui.

După venirea lui Baldur von Schirach și von Bohle la București pentru a participa la înmormântarea Căpitanului, după ce au depus coroana de flori din partea Führerului, ca un omagiu adus întemeietorului mișcării, după ce s-a aflat de invitația mea la Rudolf Hess, toate aceste fapte au produs o puternică impresie asupra Generalului Antonescu, determinându-l să revină la o atitudine mai moderată. Mâniile lui din ajun s-au risipit ca prin farmec. Nu-l mai recunoșteam. Vorbea pe un ton blând și împăciuitor, ca și cum nu ar fi fost nimic între noi cu două zile înainte, când îmi cerea să-i cedez șefia mișcării. Revenisem la atmosfera bună din primele zile ale guvernării noastre. Își dăduse seama că guvernul Reichului nu era dispus să-l susțină într-o acțiune de desprindere violentă de mișcare. Mai erau rezistențe de înfrânt la Berlin și trebuia să aștepte o altă oportunitate, până ce și acestea erau înlăturate.

 

17. O scrisoare a lui Himmler

La câteva zile după înapoierea celor doi delegați germani la Berlin, Baldur von Schirach și von Bohle, primesc o scrisoarea din partea Reichsführerului SS Himmler, care mi se adresa pe un ton foarte prietenos, cu cuvintele „Lieber Kamerad Horia Sima”. Nu știu dacă e vreo legătură între convorbirile avute cu înaltele personalități germane la București și acest mesaj. Eu nu l-am provocat și n-am cerut intervenția nimănui dintre demnitarii Reichului în afacerile noastre interne. În orice caz scrisoarea lui Himmler a fost binevenită, contribuind la restabilirea echilibrului guvernării noastre, grav zdruncinat după întâmplările de la Jilava. Aceasta scrisoare mi-a dat siguranța că Reichul nu este dispus să-l sprijine pe Antonescu, dacă ar încerca o acțiune de forță contra mișcării.

Ce spunea Himmler în scrisoarea lui? O serie de considerații judicioase și care coincideau perfect și cu punctul nostru de vedere:

I. Aprobă executarea sumară a asasinilor Căpitanului de la Jilava, afirmând c㠄o asemenea măsură este justă”. Un astfel de act nu se poate realiza în cadrul justiției legale, care întotdeauna va fi împiedicată să se pronunțe cu severitate, fiind îngrădită de paragrafele pe care trebuie să le consulte.

Dar, îmi atrăgea atenția că acțiuni de acest gen nu trebuie să se producă decât o singura dată, căci altminteri „ordinea de Stat ar suferi și s-ar zdruncina în final însăși structura lui”.

II. Dându-mi ca exemplu colaborarea dintre Hindenburg, Președintele Reichului, și Cancelarul Hitler, Himmler mă sfătuia să apuc același drum în relațiile cu Generalul Antonescu: „binele și viitorul României depind de unirea strânsă și plină de încredere între Mișcarea Legionară și Conducătorul Statului Român”. Nu se poate imagina, continua Himmler, ca Mișcarea Legionara să poată reconstitui România fără de Generalul Antonescu, după cum era sigur că, urmând exemplul Italiei și Germaniei, și Generalul „va fi pătruns din ce în ce mai mult de convingerea că patria nu poate fi refăcută, fără ajutorul D-voastră, camarade Horia Sima, care ați preluat moștenirea Căpitanului Codreanu, și fără ajutorul legionarilor”.

III. Himmler aproba măsura ce-am luat-o de a desființa poliția legionară, căci în modul acesta se evita primejdia „de a se naște un dualism în puterea polițienească”. Recomanda ca un număr cât mai mare de membri să fie încadrați în Poliția de Stat, unde să-și însușească cât mai repede cunoștințe profesionale.

IV. Scrisoarea se încheia cu invitația că dacă vin în Germania (cu prilejul vizitei la Hess) să-l caut și pe el pentru a trata atât problema reorganizării poliției cât și alte probleme de interes comun dintre cele două țări.

După cum se poate convinge oricine, scrisoarea lui Himmler nu conținea nici un element susceptibil să fie interpretat ca o ațâțare la revolta contra Șefului Statului. Dimpotrivă, Himmler îmi recomanda „să câștig și inima lui Antonescu”, pentru că, „în modul acesta, între Conducerea de Stat și Mișcarea Legionară va lua naștere o unitate indisolubilă...”.

N-am dat scrisoarea s-o citească și Generalul, considerând-o de natură particulară, o transmisiune de gânduri și preocupări de la un camarad la altul. Totuși s-a aflat de existenta scrisorii și după expulzarea noastră de la putere, 23 Ianuarie 1941, Generalul Antonescu l-a acuzat pe Himmler și serviciul lui din România ca n-ar fi străini de „rebeliunea” contra lui. Pentru a risipi aceasta acuzație, Himmler i-a trimis Generalului o copie a scrisorii adresate mie în 5 Decembrie 1940 și așa se face că documentul a rămas și în Arhiva Ministerului de Externe de la București.

 

18. Acordul economie germano-român

În urma schimbului meu de scrisori cu Generalul din Octombrie, prin care îi propuneam adoptarea unui program de economie dirijată, Conducătorul Statului deși mi-a răspuns aspru și pe nedrept, combătând concepția mea, totuși, în cursul întrevederii lui cu Hitler, a anunțat hotărârea guvernului român de a întocmi un plan decenal pentru refacerea economică a României. Este evident că planificările economice aparțin mai degrabă sistemului de economie dirijată decât economiei liberale, încât Generalul Antonescu își însușise în final ideea mea, deși mă atacase cu vehemență când am cerut o schimbare de perspectivă în organizarea economiei naționale. Generalul s-a dus direct la Führer cu planul decenal, fără să-mi spună mie nimic și fără să trateze chestiunea în prealabil în Consiliul de Miniștri, cum ar fi fost normal.

Când Șeful Statului i-a vorbit lui Hitler de planul decenal, n-avea nimic pregătit, nici un studiu din partea unui grup de specialiști, ci l-a scos din tolbă nou-nouț, exclusiv ca să-l impresioneze pe Hitler, arătându-i că merge în organizarea economiei românești pe urmele experienței germane, care a dat rezultate atât de strălucite.

Pentru realizarea acestui plan, Generalul a solicitat sprijinul Germaniei, în forma unor credite de lungă durată. Hitler a aprobat cererea lui Antonescu și a trecut-o forurilor economice competente pentru a fi examinată și pusă în aplicare. Ca urmare a acestei înțelegeri, Cancicov, Ministrul Economiei Naționale, a dus tratative intense cu persoanele acreditate de guvernul german și, ca rezultat al lor, s-a ajuns la încheierea unui nou acord economic româno-german. Protocolul noului acord a fost semnat în 4 Decembrie 1940, din partea României de către Constantin Greceanu, Ministrul nostru la Berlin și de Dr. Dimitriuc, Subsecretar de Stat pentru Problemele Petrolului, iar din partea Germaniei de către Dr. Clodius. Pentru a cunoaște esența acestui acord și a-l putea valoriza din punct de vedere al intereselor românești nu avem altă sursă mai bună decât însăși declarațiile făcute de Cancicov, Ministrul care a dus tratativele, presei românești, după întoarcerea lui de la Berlin, în 13 Decembrie 1940. Reproducem din aceste declarații textul acordului, însoțit de explicațiile și comentariile ministrului.

”Cred necesar să se lămurească pe înțelesul tuturor păturilor sociale, atât natura cât și însemnătatea acestor aranjamente.

Unele din aceste acorduri reprezintă normala și periodica revizuire și punere la punct a convenției de schimburi și plăți în curs, în lumina experienței anului ce se termină și a necesităților anului ce începe. În acest scop sunt prevăzute sesiunile anuale ale Comisiilor Guvernamentale, română și germană, compuse din cei mai distinși tehnicieni, care s-au întrunit și anul acesta și au reglementat, prin protocoalele respective, într-un spirit de largă înțelegere mutuală, atât traficul de mărfuri și plăți cu Germania și Protectoratul Boemiei și Moraviei cât și cu țările ocupate de Germania, Olanda, Belgia, Norvegia și Guvernământul General.

De data aceasta însă, în afară de aceste aranjamente periodice de natură specială și de o tehnică necesară în cadrul noului spațiu european, s-a mai semnat un protocol privitor la colaborarea germano-română pentru realizarea unui vast plan românesc de 10 ani, în vederea reconstrucției țării, prin refacerea și completarea utilajului național în toate domeniile economiei publice și private a Regatului Român.

Asupra acestui acord vreau să insist în mod deosebit pentru a explica împrejurările în care s-a elaborat și a fixa cadrul său juridic și economic, de o valoare epocală și fără precedent în țara noastră.

După evenimentele zguduitoare pentru conștiința națională, care au început la finele lunii Iunie și au culminat la începutul lunii Septembrie 1940, s-ar fi putut crede că adaptarea vieții noastre sociale și economice la noua stare de fapt va fi grea și de lungă durată. Cu granițele sfâșiate, cu echilibrul sufletesc rupt, cu aparatul producției, circulației și repartiției bunurilor deranjat, problemele ce se puneau pentru noul regim al revoluției legionare erau din cele mai grele ce s-au pus vreodată pentru un Conducător de Stat și un regim politic.

Și totuși, pentru a mă limita numai la discuția laturii economice a problemei, iată, România Noua, deși mutilată și redusă în posibilitățile sale materiale momentane, încheie, pe plan internațional, un act juridic de colaborare economica și financiară, în condiții pe care niciodată nu le-a obținut România veche”.

Textul acordului economic

”Să amintim textul acordului, pentru a face comentarii cât mai substanțiale.

Cu scopul ca să realizeze printr-un plan decenal reconstrucția economică a României, Guvernul Regal Român a luat contact cu Guvernul Reichului pentru a obține sprijinul și colaborarea acestuia la realizarea acestui plan. Guvernul German se declară gata să acorde sprijinul său financiar și tehnic, în toate domeniile economiei pentru reconstrucția României. Pentru executarea practică a acestui Acord, cele două guverne au convenit, în primul rând, următoarele:

1. Germania acordă, pe timpul cât va dura planul decenal, credite importante, pe termen lung, în condiții speciale, necesare pentru realizarea planului.

2. Colaborarea ce există actualmente în domeniul agricol și forestier pentru intensificarea și sporirea producției, va fi continuată în acest scop și în cadrul creditelor acordate. Germania va dispune livrări considerabile de unelte și mașini pentru dezvoltarea agriculturii românești și va pune la dispoziție instalațiile necesare pentru asanarea mlaștinilor și irigarea regiunilor agricole.

3. Pentru a promova metodic producția industrială a României în cadrul noii ordini economice a Europei, Germania, în colaborare cu industria româna și în conformitate cu planul de 10 ani, va pune la dispoziție sprijinul ei financiar și tehnic.

4. În cadrul planului ei decenal, România va dezvolta căile ei de comunicație și anume atât rețeaua de căi ferate și de șosele cât și conductele de petrol, potrivit debușeelor firești ale economiei românești, în cadrul noii ordini europene. Germania va efectua livrările considerate necesare pentru executarea acestui plan în cadrul creditelor plănuite.

5. Germania se declară gata ca, în afară de creditele pe termene lungi, după o înțelegere prealabilă cu Guvernul Român și în condițiile stabilite în această înțelegere, privitoare la colaborarea capitalului român cu cel german, să pună la dispoziție capitalul și pentru dezvoltarea industriei românești și a sistemului ei bancar și de credit pe baza colaborării în domeniul economiei private.

6. Guvernul German pune la dispoziție Guvernului Român – la cererea acestuia – specialiști agricoli, industriali și alții.

7. Cele două guverne vor avea grijă la stabilirea raporturilor de politică comercială dintre cele două țări ca piața germană să rămână asigurată ca debușeu sigur pentru produsele românești, cu prețuri potrivite și independente de crizele economice și că importanța pieței românești în schimburile comerciale cu Germania să continue a fi sporită.

8. Cele două guverne constată cu satisfacție că colaborarea româno-germană a și început în toate domeniile. Ele sunt hotărâte să asigure continuitatea rodnică a acestei colaborări, în interesul celor două popoare.

După ce a făcut textul acordului, Cancicov l-a completat cu o serie de comentarii, destinate să scoată în evidență importanta și avantajele lui pentru România.

1. România își întocmește singură, așa cum interesele ei o cer, planul decenal al refacerii economice...

2. Pentru dezvoltarea metodică a industriei românești în cadrul planului de 10 ani, Germania va pune la dispoziție sprijinul ei tehnic și financiar.

3. Colaborarea capitalului german cu cel român, în cadrul economiei private, în industrie și în sistemul bancar, se va face în baza și în cadrul unei înțelegeri de la Stat la Stat.

4. Cele două guverne se angajează ca, în stabilirea raporturilor de politică comercială, piața germană să fie un debușeu sigur pentru produsele românești, cu prețuri potrivite și independente de crizele economice.

5. Germania, pentru executarea planului de 10 ani, pune la dispoziție – pe termen lung și cu procente mici în condiții speciale – credite necesare, considerabile, adică atât cât vor fi necesare după amploarea planului romanesc.

După ce subliniază principiile acordului economic, adaugă Cancicov și aceste comentarii, pentru a demonstra atmosfera „de perfectă reciprocitate în încrederea sincerității cuvântului dat de Statul Legionar”:

a) Nu se înstrăinează nici fondul, nici exploatarea bunurilor țării, nici veniturile speciale (ca de pildă altă dată, chibriturile, telefoanele, C.A.M.).

b) Nu se face control străin (ca de pildă altă dată, cu ocazia împrumutului stabilizării).

c) Plafonul creditelor pentru împrumut nu sunt impuse, ci fixate de noi după necesitățile ce le vom stabili prin planul de 10 ani.

d) Regimul colaborării capitalului străin, în domeniul economiei private, va fi stabilit în cadrul legal al unei înțelegeri de la Stat la stat.

În continuare Cancicov arată că împrumuturile ce le vom primi de la Germania se vor realiza în natură, adică nu vom primi devize, ci obiecte și diverse materiale pe care le vom achiziționa în contul sumelor puse la dispoziție în cadrul acestor împrumuturi. Răspunzând criticilor acelora care ar putea obiecta că împrumuturile ar putea fi anihilate prin prețuri mari necontrolate cu care ar putea fi facturate cumpărările din Germania”, spune că acest lucru ar fi posibil în principiu „numai în cadrul economiei liberale, a prețurilor variabile sub legea cererii și a ofertei sau a unor factori conjuncturali.

În cazul împrumutului de față, însă, nu trebuie să se uite că realizarea lui se face pe piața germană, adică a acelei țări în care a reușit, spre uimirea întregii lumi, concepția integrală a economiei dirijate, bazată pe stabilitatea celor trei factori substanțiali: moned㠖 salarii – prețuri. Noțiunea preț, în economia germană, este concreta și stabilă”.

Partea cea mai delicată a expunerii lui și unde ministrul nu s-a simțit tocmai în largul tui, a fost justificarea ridicării mărcii de la 50 la 60 lei, căci în timp ce acordul economic legat de planul decenal, reprezenta o promisiune, un proiect legat de viitor, noua reglementare a cursului mărcii constituia o realitate actuală, apăsând greu asupra economiei românești, care abia își reluase respirația. De fapt nu este Cancicov responsabil de noul curs al mărcii, ci Antonescu. Ca să câștige încrederea cercurilor economice germane, știind cât de greu atârnă opinia lor în deciziile lui Hitler, a consimțit la ridicarea cursului mărcii, în timpul vizitei lui la Berlin, după ce nouă ne dăduse ordin mai înainte să ne opunem cu toată energia lui Neubacher, când acesta adresase aceasta cerere Ministerului de Finanțe, Cancicov, în declarația lui, nu putea decât să-l acopere pe Conducătorul Statului în fața țării, cu autoritatea lui de specialist. Iată cum a explicat el urcarea cursului mărcii:

”În afară de acest acord de importanță epocală, s-a încheiat încă o convenție specială pentru reglementarea cursului RMK fata de leu. Ca o consecință firească a RMK în spațiul european, atât occidental cât și sud-estic.

Trăsătura de unire între aceste părți ale continentului pentru înlesnirea schimburilor și plăților o face, în cadrul unui plan precis și de o concepție tehnică superioară, Casa Centrală de Compensații (Clearingul Central) de la Berlin.

Ca România să nu rămână izolată și să-și poată fixa poziția sa în acest vast sistem, s-a convenit o stabilire a cursului RMK cu începere de la 1 Aprilie 1941 de la 50 lei la 60 lei = 1 RMK”.

Pentru a se evita pagubele ce-ar putea rezulta pentru economia românească, prin urcarea cursului mărcii, s-au luat o serie de măsuri destinate ca noul curs să nu afecteze transportul de petrol, Banca Națională și industria de Stat privată. Ministrul expune în amănunt înțelegerea făcută cu guvernul german ca aceste sectoare ale economiei naționale să nu sufere de pe urma schimbării raportului între marcă și leu.

Ministrul încheie importantele lui declarații cu convingerea că România a apucat pe drumul cel bun și ca va putea duce la bun sfârșit opera de reconstrucție a țării, făcând un vibrant apel către români „să pășim cu voința dârză la executarea planului de refacere economica a țării”. Iată ultimele lui cuvinte:

”Se poate pune însă o întrebare: Cum se face că România Nouă, mutilată și redusă la posibilitățile sale materiale momentane, obține un tratament și avantaje pe care nu le-am putut obține timp de 20 de ani, România Veche, pentru înzestrarea și dezvoltarea economiei naționale?

Examinarea obiectivă a împrejurărilor lasă să se desprindă un singur răspuns.

Viziunea clară a viitorului ca și experiența trecutului trebuie să indice conducătorilor de State calea de urmat pentru popoarele a căror îmbinare de interese în politica economică a continentului a avut și are aspectul unei colaborări organic predestinate.

Domnul General Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român, are meritul de a fi exprimat pe linii mari și clare, atât la Roma cât și la Berlin, înainte ca și în timpul vizitelor sale oficiale din cursul lunii Noiembrie, nu numai bazele sistemului conceput de Corneliu Codreanu, pentru a angaja politica externă a României, dar în același timp a expus cu convingere și sinceritate punctele cardinale ale vastului său plan de reconstrucție a Statului, pe baza colaborării de capital și tehnică în condițiile principale enumerate mai sus.

Când Domnul General Antonescu mi-a făcut onoarea să-mi solicite colaborarea la Guvern pentru executarea planului său economic și când Domnul Sima mi-a arătat încredere și m-a asigurat de tot sprijinul său, nu am avut nici un moment de ezitare pentru a primi această sarcină”.

Ca un fapt de mare importanță din declarațiile lui Cancicov și necesar de a fi relevat din punct de vedere al mișcării legionare, căci nu vine de la un prieten al ei, ci de la un fost adversar, este recunoașterea contribuției revoluției legionare la procesul de însănătoșire al economiei românești într-un timp-record. După ce enumera zguduitoarele evenimente ce-au avut loc din Iunie până în Septembrie 1940, care au redus la limita posibilitățile materiale de existență a Statului Român, arată c㠄problemele ce se puneau pentru noul regim al revoluției legionare erau din cele mai grele ce s-au pus vreodată pentru un Conducător de Stat și un regim politic”. Dar iată că România Nouă biruie aceste greutăți și încheie un act de colaborare economică, pe care niciodată România veche nu l-a putut obține.

Declarațiile lui Cancicov, optimiste, convingătoare și pline de încredere pentru viitorul României, nu aprofundează îndeajuns esența acestui acord economic, care conține o serie de lacune și puncte șubrede. Citind declarațiile lui Cancicov, mi-am dat seama de atunci de fundamentele greșite ale înțelegerii economice de la Berlin, dar timpul și gravele preocupări ce-au urmat nu mi-au mai dat răgazul necesar ca să le semnalez în vreun Consiliu de Miniștri. Îndoielile mele au fost confirmate total de evoluția economică a relațiilor româno-germane, după expulzarea noastră de la putere și în cursul războiului.

1. Nu se fac planuri economice pe termen atât de lung, zece ani, ci pe patru sau cinci ani. Observația era cu atât mai justă cu cât ne aflam în timp de război, când nu se știe ce poate aduce ziua de mâine.

2. Planul decenal nu avea nici o bază concretă. Nu se săvârșise nici un studiu prealabil pentru a dispune de el măcar într-o formă rudimentară. Cu o ușurință condamnabilă pentru un om de Stat, Antonescu i-a vorbit lui Hitler de un plan economic care nu exista decât în imaginația lui. Dar nu posibilitatea realizării acestui plan fantezist îl interesa pe General, ci să se servească de el ca de o piesă politică pentru a capta bunăvoința lui Hitler, supralicitând mișcarea.

3. Generalul Antonescu nu avea de gând să aplice planul propus de el, căci realizarea lui ar fi însemnat, ceea ce eu propusesem, adoptarea sistemului de economie dirijată. Rămânând în cadrul economiei liberale în tot cursul războiului, implicit cădea și pretenția lui de a organiza economia romanească pe baza acestui plan.

4. Prin lovitura de Stat din Ianuarie 1941 și expulzarea noastră de la putere, Generalul nu mai putea aspira la realizarea planului decenal, deoarece execuția lui presupunea existenta unui puternic cadru politic, capabil să-l pună în aplicare în toate domeniile economiei naționale.

5. Acordul economic prevedea la punctul 6 trimiterea de tehnicieni și experți germani în România, care să ajute la dezvoltarea agriculturii și a industriei. Această clauză a fost sistematic sabotată de guvernul român, ceea ce arată cât de puțin interesat era Generalul la reușita planului de 10 ani.

6. Nici guvernul german n-a făcut presiuni asupra guvernului român, pentru a trece la întocmirea planului decenal și punerea lui în practică. E de presupus că experții germani și-au dat seama din primul moment de aspectul fantezist al planului decenal și l-au acceptat să figureze ca un balast, înteresându-se mai mult de latura politică a acordului, adică ce beneficii ar putea trage Germania pentru aprovizionarea ei cu materii prime din România.

7. Planul decenal a căzut în desuetudine, aș putea zice chiar de a doua zi de când a fost intercalat în acordul germano-roman, rămânând în istoria relațiilor economice cu Germania ca o curiozitate istorică.

8. Singurul avantaj real al acordului economic ar fi fost dacă Germania s-ar fi angajat să livreze armament modern României. Ori, capitolul înarmării armatei n-a figurat în agenda lui Antonescu. Presupunem că a ignorat aceasta chestiune, știind din discuțiile prealabile cu Fabricius și Hansen că Hitler nu este dispus pentru moment să furnizeze armament de calitate României.

România dispunea în acel moment de argumentele puternice în fața guvernului german, petrolul, grânele și admirabila ei poziție strategica, ca să poată cere în schimbul lor arme. Antonescu a sacrificat problema înarmării pentru a nu-l supăra pe Hitler, fiind preocupat în primul rând să-și consolideze poziția lui politică la Berlin în detrimentul mișcării.

9. Ridicarea cursului mărcii de la 50 la 60 de lei nu era justificată. România, la data încheierii acordului, ieșise din faza dezechilibrului economic și dădea semne vădite de însănătoșire, chiar fără ajutorul Reichului. Explicația lui Cancicov că marca a trebuit să fie urcată ca o rezultată a încadrării noastre în marele spațiu economic german era forțată și neconvingătoare. Ridicarea mărcii a fost un act politic al Generalului, o concesiune financiară făcută exclusiv cu scopul de a intra în grațiile lui Hitler.

Cine a plătit urcarea cursului mărcii a fost țărănimea, ale cărei produse s-au devalorizat pe piața germană, în timp ce petrolul, băncile și industria au fost scutite de pagube prin acorduri suplimentare între cele două guverne.

10. Articolele 3 și 5 ale acordului erau dăunătoare economiei naționale. Acestea se refereau la colaborarea capitalului german în domeniul economiei private, pentru dezvoltarea industriei românești și a sistemului ei bancar. Cu aceste două articole, germanii își asigurau penetrația în petrol, în metalurgie și bănci, fără a aduce o contribuție proprie la progresul economic al țării. Ei urmăreau doar să pătrundă în întreprinderile existente, fără să se angajeze și creeze ei înșiși noi întreprinderi.

După expulzarea noastră de la putere și ca o recompensa pentru ajutorul dat de armata germană în evenimentele din Ianuarie, Conducătorul Statului a sacrificat părți importante din patrimoniul industrial și petrolifer al țării, oferindu-le consorțiilor germane.

 

19. O lovitură de la Berlin. Rechemarea lui Fabricius

După criza provocată de întâmplările de la Jilava, din noaptea de 26/27 Noiembrie, izbutisem să restabilesc echilibrul guvernării. Totul părea că merge spre o normalizare a raporturilor cu Generalul Antonescu. Desigur că, în sufletul lui, Generalul nu era deloc mulțumit cu matchul nul la care s-a ajuns, după încercarea de a uzurpa și conducerea Legiunii, dar atitudinea guvernului german nu-i lăsa altă alegere decât să respecte acordul cu mișcarea.

La aplanarea conflictului a contribuit puternic intervenția lui Neubacher din ziua de 27 Noiembrie și, trebuie să recunosc, că nici Fabricius n-a avut o altă atitudine în acel moment, probabil în urma unor indicații de la Berlin. Și Ministrul Reichului la București i-a comunicat lui Antonescu ca execuțiile de la Jilava nu sunt un motiv ca să se pună în primejdie existenta Statului Național-Legionar. Participarea lui Baldur von Schirach și a lui von Bohle la funeraliile Căpitanului, precum și mesajele ce mi le-au adus, au avut darul să-l potolească pe General, indicându-i acestuia că guvernul Reichul nu dorește o schimbare a sistemului de guvernare.

În aceste împrejurări satisfăcătoare, când colaborarea cu Antonescu își reluase cursul normal, cade ca un trăsnet vestea rechemării lui Fabricius în 13 Decembrie și înlocuirea lui cu Manfred von Killinger. Interpretarea noastră a fost favorabilă. Guvernul Reichului trimite un om de partid în locul unui diplomat de carieră, pentru a-și manifesta solidaritatea cu mișcarea, în virtutea afinităților ideologice. În cercurile legionare din Capitală domnea o stare euforică. Viitorul mișcării părea asigurat, având în vedere ca împreună cu noul ministru, emanație a partidului, ne vom putea înțelege mai bine decât cu Fabricius, care, în tot timpul dictaturii carliste, a susținut politica Regelui, iar după instaurarea regimului legionar, devenise un fel de om de casă al lui Antonescu, informând Berlinul mai mult în sensul vederilor acestuia.

De fapt Fabricius căzuse victimă tocmai propriilor lui rapoarte la Berlin, inspirate în mare parte de Antonescu, în care semnala cu vădită părtinire, evoluția dificilă a relațiilor dintre mișcare și General. Ribbentrop, analizând rapoartele lui Fabricius, nu putea decât să fie îngrijorat de stările interne din România. Se mergea spre o confruntare între armată și mișcare (ceea ce nu era adevărat), care trebuia evitată cu orice preț, în aceste momente, când se pregătea campania din Balcani și apoi din Rusia. Fabricius, în socotelile lui Ribbentrop, era un bun diplomat, dar prea fin, prea moale, pentru a putea servi într-o perioada de război. În România trebuia trimis un om energic, un tip autoritar, un luptător verificat, care să pună ordine în acest teatru de operații, atât de important pentru interesele Reichului. Cum necesitățile de ordin militar aveau precădere, alegerea lui Ribbentrop a căzut pe Baronul Manfred von Killinger, camarad de luptă al Führerului, având și un grad înalt în SA. Până în momentul numirii la București, von Killinger funcționase ca Ministru al Reichului la Bratislava și Ribbentrop fusese mulțumit cu activitatea desfășurată de el în acest post.

În timp ce noi comentam cu bucurie numirea lui von Killinger la București, considerând că vom avea ca Ministru al Germaniei un camarad de luptă, mi se aduc niște foi volante informative care circulau prin sferele guvernamentale și politice din București. Ce erau acestea? Erau niște note informative șapirografiate care nu emanau de la vreun serviciu oficial al Statului, ci aparțineau unui grup particular, care le difuza în cerc restrâns, la anumite persoane, primind în schimbul lor anumite ajutoare. Cunoșteam aceste foi încă din 1938, din timpul dictaturii carliste. O legionară necunoscută de autorități, care lucra ca secretară în cabinetul ministrului Ghelmegeanu, le scotea din coșul de hârtii al acestuia, unde le arunca, după ce le citea și le rupea, și apoi pe filiera noastră ajungeau până la Comandamentul Legionar. În general materialul informativ din aceste foi se referea precumpănitor la mișcare în acea vreme, culegea comentariile legionarilor liberi asupra arestării și procesul Căpitanului și zvonurile ce circulau în mediul lor în legătura cu strămutarea Căpitanului dintr-o închisoare într-alta. Din când în când apărea și câte o notiță senzațională, care dezvăluia ceva din activitatea clandestină a mișcării și care ne neliniștea, căci faptul relatat nu putea fi cunoscut și transmis decât de cineva care avea atingere cu Comandamentul Legionar din Capitală. Prin Septembrie 1938, trebuia să plece Alecu Cantacuzino de la Brașov, unde stătea ascuns după evadare, și să vină la București. Se fixase și data plecării, cu o mașină și cu însoțitorii lui. Dar chiar în preziua când trebuia să se pună expediția în marș, îmi cad din nou în mână aceste foi, aduse în grabă de la fata care le lua din coșul de hârtii al lui Ghelmegeanu. În ele se scris negru pe alb că în ziua cutare, Alecu Cantacuzino va veni cu o mașină de la Brașov la București. Cum s-a putut afla arest lucru, când doar câțiva știau de deplasarea lui în acea zi? În grabă am trimis un curier la Brașov și am contramandat plecarea. În ziua anunțată de foile informative, șoseaua Brașov – București era într-adevăr înțesată de controale...

Ce spuneau aceste foi despre substituirea lui Fabricius cu Manfred von Killinger? Reproduceau o declarație culeasă din gura lui Maniu:

”Baronul Manfred von Killinger vine la București ca să facă în România ce-a făcut în Slovacia, unde a eliminat din guvern partidul „Gărzile Hlinka”, dând puterea Monseniorului Tiso, Președintele Statului. Killinger vine la București ca să lichideze Garda de Fier”.

Am râs cu poftă când am citit declarația lui Maniu. Cum o să-i elimine de la putere tocmai pe prietenii lui cei mai loiali? Ar fi o demență. Poate avea Antonescu motive de îngrijorare, dar nu noi.

Într-adevăr, când a auzit de rechemarea lui Fabricius, Generalul a avut un acces de furie. I s-a părut că politica Reichului s-a înclinat definit spre mișcare și că însăși poziția lui de Conducător al Statului este amenințată. Loviturile veniseră una după alta, confirmând întărirea poziției legionare la Berlin: drastica intervenție a lui Neubacher după evenimentele de la Jilava, participarea lui Baldur von Schirach și von Bohle la funeraliile Căpitanului, invitația mea la Hess, scrisoarea lui Himmler... Și acum îl pierdea și pe sprijinitorul său cel mai sigur în relațiile cu guvernul german. Se înțelesese perfect cu Fabricius, care i se atașase atât de strâns încât adeseori uita că este Ministrul Reichului, convertindu-se în purtătorul de cuvânt al Conducătorului pe lângă Ribbentrop.

Fără să mai examineze și alte ipoteze, Generalul n-a stat nici o clipă la îndoială să atribuie rechemarea lui Fabricius unei intrigi a mișcării legionare la Berlin. În realitate, noi n-am avut nici cel mai mic amestec în această afacere. Nici nu mi-ar fi trecut prin cap să întreprind un asemenea pas. Chiar dacă aveam motive de nemulțumire cu Fabricius, cum era să ne amestecam noi în afacerile interne ale publicului Reich German? Era o necuviință și o operație primejdioasă. De la mine nu a pornit nici cea mai ușoară incitație de a determina schimbarea lui Fabricius și după câte știu și ceilalți demnitari s-au abținut să întreprindă vreo acțiune în acest sens.

Antonescu avea însă un motiv puternic să creadă că legionarii „i-au făcut figura” cu Fabricius: rămânerea lui Sturdza încă două zile la Berlin, după încheierea vizitei oficiale. De ce a rămas Sturdza dacă nu pentru a cere rechemarea lui Fabricius? Rezultatele se văd. Sturdza este responsabil de plecarea lui Fabricius. „E o lovitură ce mi-a dat-o mie, lipsindu-mă de cel mai bun sfătuitor ce-l aveam în relațiile mele cu guvernul german”.

De fapt Sturdza era nevinovat. Cum explica în amintirile lui, rămăsese la Berlin pentru cu totul alte motive, care n-aveau nimic de-a face cu o intrigă diplomatică. Era îngrijorat de superficialitatea informaților germane asupra capacităților militare ale URSS-ului și vroia să-i expună lui Ribbentrop neliniștile lui. S-a înapoiat fără să vadă pe nimeni de la Wilhelmstrasse, încât nu și-a putut realiza planul pentru care a rămas. În schimb, din dorința de a face bine Germaniei, și-a atras suspiciunea și ura lui Antonescu, care din acel moment pândea un prilej prielnic ca să-l scoată de la Externe.

Schimbarea Ministrului Germaniei la București avea și un alt aspect, un dedesubt mult mai adânc, pe care la vremea aceea nu-l pricepusem, și care ni s-a dezvăluit mult mai târziu și treptat, în exil din Germania, pe măsură ce-am observat politica generală a Reichului, orientată spre o dominație totală în Europa. Național-socialismul se impusese în Europa, dar nu vroia ca alte mișcări naționaliste, chiar prietene ale Reichului, să ajungă la putere în alte țări, pentru că i-ar fi îngreunat realizarea politicii lui imperialiste. Orice mișcare naționalistă, prin natura ei, caută să apere patria contra oricăror tendințe de subjugare sau înfeudare ale altor puteri. Naționalismul Gărzii de Fier nu putea conveni politicii generale a Reichului, care urmărea în final să transforme Europa într-un nou imperiu germano-roman. Manfred von Killinger primise mandatul de a „pune România la pas” cu politica globală a Reichului, care începuse să se aplice înainte ca războiul să fi fost câștigat. Mișcarea Legionară trebuia eliminată sau redusă la o expresie politică subordonată, după cum se procedase în Slovacia cu „Garda Hlinka”. Atât pentru războiul din răsărit ce se apropia cât și pentru a integra România în „noua ordine europeană”, Killinger era „the right man în the right place”.

Declarația lui Maniu nu era atât de absurdă cum ni se păruse nouă atunci. Avea dreptate.

 

20. Căderea lui Sturdza. O nouă criză în relațiile cu Antonescu

Din momentul rechemării lui Fabricius, soarta lui Sturdza era pecetluită. Generalul Antonescu era decis să-l scoată de la Externe. Era numai o chestiune de timp până ce-l va elimina din guvern. Nu putea să-i ceara demisia imediat, deoarece nu vroia să se descopere că-l concediază din cauza lui Fabricius. Nu putea justifica plecarea lui Sturdza cu plecarea lui Fabricius. Rechemarea unui ministru plenipotențiar al unei puteri străine nu putea servi ca motiv pentru schimbarea propriului sau Ministru de Externe.

Generalul s-a hotărât să amâne răfuiala finală cu Sturdza câteva zile, căutând alte pretexte pentru a-l debarca. N-avea nici un motiv serios să se lipsească de serviciile lui Sturdza, dar imaginația lui, iritată de pierderea lui Fabricius, devenise fertilă în a descoperi fel de fel de greșeli în sarcina Ministrului de Externe, făcându-i zile amare. Tactica întrebuințată de General contra lui Sturdza era de a-l copleși de învinuiri nedrepte, ori de câte ori acesta trebuia să răspundă în vreo problemă de politică externă. În cartea lui de memorii, Sturdza a expus pe larg nedreptele observații ce i le făcea Generalul pe marginea notelor lui. Ceea ce l-a exasperat mai mult pe Ministrul de Externe, era tonul necuviincios, brutal, ordinar, în care își vărsa veninul Generalul, când i se adresa lui Sturdza, fie în scris fie în discuții. Acest, duel, în care și Sturdza s-a aparat cu demnitate de ofensele ce le primea din partea Generalului, a mers crescendo, până ce Ministrul de Externe nemaiputând răbda, i-a scris Generalului să aleagă între demisia lui sau promisiunea ca nu va mai fi hărțuit în conducerea Ministerului.

Conducătorul Statului a fost prea bucuros de acest deznodământ. Fără sa-mi comunice nimic nici măcar mie, care aveam dreptul să fiu informat primul, deoarece Externele aparțineau lotului de ministere atribuit mișcării, anunță încetarea din funcție a lui Sturdza pe data de 19 Decembrie 1940.

O noua criză izbucnise în relațiile cu Generalul Antonescu. Dar, spre deosebire de criza precedentă, de origine internă, provocată de execuțiile de la Jilava, criza aceasta își avea centrul de greutate peste hotare. Demiterea lui Sturdza era efectul rechemării lui Fabricius, un act de politică externă a Reichului, care se repercuta în politica internă a României, amenințând din nou echilibrul guvernării, cu mare greutate restabilit după Jilava. Antonescu se răzbunase pentru rechemarea lui Fabricius, înlăturându-l la rândul lui pe Sturdza fără ca acesta sau mișcarea să aibă vreo răspundere sau cel puțin vreun amestec cât de neînsemnat în decizia luată de Ribbentrop.

Era stranie și neînțeleasă atitudinea guvernului german, care, după ce a contribuit puternic la aplanarea conflictului cu Antonescu, după evenimentele de la Jilava, acum crea el însuși un motiv de ciocnire între mișcare și Conducător, prin schimbarea neașteptată și inoportună a reprezentantului sau la București. Probabil biruise între timp alte influențe pe lângă Hitler, care nu vedeau cu ochi buni ascensiunea Gărzii de Fier la putere în România și care instigau ca neînțelegerile cu Generalul să se perpetueze, până ce se va ajunge la conflict deschis. Cert este că de aici încolo, de la expulzarea lui Sturdza, vom trăi într-un climat permanent de tensiune. Generalul va deveni tot mai pretențios, tot mai îndrăzneț și autoritar, știindu-se tare la Berlin, de unde îi veneau nu numai sprijinul, dar și încurajările să se desprindă de mișcare.

 

21. Greceanu, Ministru de Externe

Alarmat și mâhnit de plecarea lui Sturdza din guvern, m-am dus imediat la General pentru a-i cere explicații.

– Domnule General, aflu că Sturdza nu mai este ministru. Aveam dreptul să fiu întrebat și eu înainte de a se fi luat o astfel de măsură, pentru că știți prea bine că Ministerul de Externe aparține grupului de ministere atribuit mișcării prin acordul ce l-am stabilit la constituirea guvernului.

Cu niște priviri piezișe care nu prevedeau nimic bun, Generalul nu-mi dă alta explicație decât aceasta:

– Domnule Sima, nu mă pot înțelege cu el și asta e totul. Fără îndoială că Externele aparțin mișcării, dar am mai convenit că dacă vreunul din echipa D-voastră nu corespunde, poate fi înlocuit.

– Este adevărat ceea ce-mi spuneți, dar înainte de a face această schimbare, era de datoria D-voastră să mă întrebați și pe mine. Unde ajungem dacă procedați astfel, ignorând înțelegerea noastră de bază? Vă rog să-mi comunicați motivele pentru care vă lipsiți de serviciile lui Sturdza.

– Domnule Sima, n-am nimic de adăugat mai mult decât că nu mă pot înțelege cu el.

Din această vorbă nu l-am mai putut scoate, cu toate insistențele mele. Așa a trecut o jumătate de ori de discuții sterile.

– Bine, îi spun, dacă vreți cu orice preț să va despărțiți de Sturdza, atunci vă propun să-l numiți în locul lui pe Constantin Greceanu, Ministrul nostru de la Berlin. E un om cu care știu că vă înțelegeți perfect. Nu am auzit decât vorbe de laudă despre el din partea D-voastră.

A jucat un rol mare în biruința de la 6 Septembrie, un motiv în plus să-i fim recunoscători. Vorbește limba germană, soția lui este de origine germană, iar în cursul șederii lui la Berlin, a făcut o excelentă impresie atât lui Hitler cât și în cercurile Ministerului de Externe.

Generalul s-a tulburat când i-am cerut numirea lui Greceanu. Nu pentru că Greceanu nu ar fi corespuns acestui post și nu s-ar fi bucurat de aprecierea lui, ci pentru că avea alte intenții cu Externele: să-l sustragă de la mișcare și să-l rețină pentru sine.

– Da, e o idee, să mă mai gândesc.

– Domnule General, trebuie să vă decideți acum. Lumea se întreabă, e neliniștită în urma acestei demisii. Criza trebuie rezolvată repede în interesul guvernării noastre. Văzând că nu dă nici un răspuns, ochii umblându-i încoace și încolo pentru a scăpa privirilor mele, am trecut la atac cu o alta soluție, știind că îi va conveni și mai puțin.

– Domnule General, dacă nu vă convine Greceanu, vă rog să-mi treceți mie Ministerul de Externe. D-voastră aveți Armata. Nimic mai firesc să am și eu un minister care să corespunda rangului meu în guvern: Externele.

Antonescu s-a uitat la mine speriat și a bătut în retragere:

– Nu, Domnule Sima, nu cred că este bine, pentru Rusia Sovietică. Rămânem la Greceanu.

– De acord. Când îi faceți decretul de numire?

– De îndată ce vine de la Berlin.

– Dar, până când vine, îmi îngăduiți să anunț numirea lui prin ziare și la radio?

– Poți să anunți, Domnule Sima. Așa se face că, după aceasta discuție penibilă, în care am reușit să-i smulg aprobarea pentru numirea lui Greceanu, presa și postul nostru de radio au transmis știrea că noul nostru Ministru de Externe este Constantin Greceanu.

 

 

VI. ÎN CENTRUL GUVERNĂRII

 

În scurtul timp de guvernare ce ne-a stat la dispoziție, mișcarea legionară a dat un strălucit examen de energie creatoare în toate domeniile. Poporul a fost smuls din starea de disperare în care îl lăsase regimul anterior și a prins noi puteri pentru a înfrunta cu încredere ziua de mâine.

 

1. Realizările regimului legionar și întâmplări memorabile

Regimul legionar se caracterizează printr-o vulcanică activitate în toate domeniile, printr-un ritm trepidant de realizări. E ca și cum energiile încătușate ale neamului de zeci și poate de sute de ani „ar fi izbucnit năvalnic spre lumină”.

Dușmanii n-au notat în perioada guvernării noastre decât defectele și petele ei: infracțiuni, delicte, nereguli, abuzuri, inerente oricărei revoluții. Comparată cu oricare altă revoluție, guvernarea legionara a fost extrem de blândă chiar și cu aceia care i-au cauzat mișcării suferințe atroce. După strangularea Căpitanului, după masacrarea elitei legionare, n-ar fi fost de mirare să se producă răzbunări care să egaleze cel puțin aceste crime monstruoase. În loc de a ne repezi pentru a nimici și „sămânța acestor netrebnici”, cum spunea Argetoianu, când a luat puterea după Argeșeanu, ne-am limitat la principalii vinovați și chiar și pe aceștia era să-i scăpam din mână, ocrotiți de Antonescu, fără fulgerătoarea reacție a legionarilor din noaptea de 26-27 Noiembrie, în fața gropii de la Jilava.

Ceea ce nu-și dau osteneala să examineze inamicii noștri, este partea pozitivă a guvernării noastre, una din cele mai fecunde etape din istoria contemporana a României. Într-un timp-record, Statul s-a consolidat, arca lui s-a umplut de bani și o frenetică activitate constructivă s-a notat în toate domeniile. O, dacă am fi avut numai doi ani de guvernare, am fi schimbat fața României!

De unde venea această vitalitate creatoare a regimului legionar? Din zvâcnirile întregii națiuni. Noi nu eram decât expresia din adâncuri a maselor populare, care de veacuri așteptau să se reverse în istorie, pentru a o plămădi după geniul neamului nostru. Regimul legionar era totalitatea națională integrată în Stat. Era voința națională ajunsă la maturitate politică. Dacă s-ar fi făcut alegeri, am fi luat majorități zdrobitoare, chiar fără a recurge la ajutorul faimoasei „prime majoritare”, prin care guverna țara, în era partidelor, o minoritate.

În partea aceasta voi trata despre înfăptuirile Mișcării Legionare în scurta ei trecere prin Stat, ce a realizat în diversele sectoare ale vieții naționale și cum a reacționat in fața grelelor probleme ce se puneau poporului nostru, abia ieșit dintr-o teribilă încercare. Tot aici vor fi consemnate momentele de durere și de doliu ale Legiunii, petrecute în această perioadă, pentru că fac parte integrantă din aceeași tonică generală a regimului, fiind împărtășite și susținute de participarea masivă a națiunii. Fie în acte creatoare fie în zile de întristare, simțeam cum inima neamului bate alături de noi.

Evident, nu tot ce-a creat mișcarea în scurta ei guvernare se găsește adunat în paginile care urmează. În alte părți, cum e Bătălia Economică, cititorul a făcut cunoștință cu efortul nostru pentru a salva patrimoniul material al națiunii. După cum n-am introdus în această parte nici Deshumarea Căpitanului, care, prin proporțiile și consecințele ei, reprezintă o temă de sine stătătoare.

Am concentrat în Realizările Regimului și Întâmplări Memorabile piese istorice răzlețe, de o ordine sau alta, care nu-și găseau locul nici în despărțămintele precedente și nici în cele ce vor urma. În această parte se găsește miezul guvernării noastre, înfățișat în actele lui culminante, cunoscute de toată țara. Calomniile și minciunile care s-au azvârlit asupra guvernării legionare, ca un torent neîntrerupt de peste 40 de ani, nu vor putea niciodată să-i anuleze sensul ei creator, bazat pe iubire adâncă de neam și călăuzit de dorința unei împliniri drepte a misiunii lui în lume.

 

2. 13 Octombrie. Reapariția „Libertății”

Sugrumată în timpul dictaturii carliste, în rând cu toate publicațiile legionare, Libertatea își reia apariția în 13 Octombrie 1940.

Libertatea era singura moștenire ce-a lăsat-o Moța familiei sale. Nu avea nici o avere. Din munca lui de avocat n-a agonisit nimic pentru ai săi. Tot ce-a câștigat, în afară de strictul necesar pentru existență, era pentru Legiune. În Testamentul lui a adresat o singură rugăminte personală Căpitanului: „Nu lăsați Libertatea să moară”, socotind că venitul foii va ajunge soției și copiilor lui pentru trăi.

Moța, cu aprobarea părintelui sau, strămută Libertatea de la Orăștie la București, unde își reia apariția de la 1 Septembrie 1936, sub directa lui conducere. N-a avut decât câteva luni răgaz ca să o reorganizeze, pentru a o adapta luptei legionare, căci în 24 Noiembrie ia drumul spre Spania.

În scrisoarea testamentară adresată Căpitanului, cere ca „totul să rămână pe loc și să continue ca și înainte de plecarea mea”.

”Cu concursul său și lăsând Libertății sectorul operei ziaristice pe care o împlinea până acum în Legiune, foaia e asigurată și familia mea are din ce trăi. Te rog deci, ajută Libertatea să trăiască”.

E de dorit ca, cu timpul, să fie crescut și un element redactor. Va fi salariat, va face cariera aici...”

Acestea sunt dispozițiile testamentare ale lui Ion Moța referitor la Libertate.

Având în vedere că, așa cum a lăsat Moța, foaia a rămas proprietatea familiei sale, numai soția lui, Doamna Iridenta Moța, putea hotărî când să apară, sub ce conducere și în ce condiții. În această chestiune, nu m-am amestecat sub nici o formă, nici adresându-mă Doamnei Moța și nici Părintelui Moța, deși se simțea lipsa gazetei în lumea legionară. În afară de faptul că Libertatea reprezenta pentru noi un legat sacru, care ne amintea permanent sacrificiul de la Majadahonda, reapariția ei ar fi fost salutată cu bucurie în masele populare romanești. Libertatea trebuia să-și reia funcția gazetărească ce-a îndeplinit-o întotdeauna de la nașterea ei; de a fi un luminător al maselor romanești, de a aduce slova Legiunii în popor, tâlcuind-o pe înțelesul lui și oferindu-i un material care să corespundă și preocupărilor lui zilnice.

În consecință, am fost extrem de bucuros când am aflat că Libertatea va reapare și ca noul ei redactor, ales de Doamna Moța, era Viorel Trifa, Președintele Uniunii Naționale a Studenților Creștini Români. Însărcinarea lui Trifa era binevenită atât prin faptul că era un bun administrator și organizator cât și prin pregătirea lui intelectuală. Colaborase mulți ani la foaia Preotului Trifa, unchiul său, „Oastea Domnului”, unde își însușise îndemânarea de a scrie articole pe înțelesul poporului.

Primul număr al Libertății apare sub guvernarea legionară în 13 Octombrie 1940 și va continua săptămânal până când, după 23 Ianuarie, gazeta, odată cu întreaga Legiune, va intra din nou în prigoană, fiind suprimată de Antonescu.

 

3. „Cuvântul” ziar al Mișcării Legionare

În prima jumătate a lunii Octombrie, primesc vizita Doamnei Nae Ionescu, o femeie mai mică de statură, dar energică și vioaie. Nu venise să se plângă sau să ceară ceva, ci ca să facă un dar neprețuit Legiunii: să treacă proprietatea ziarului Cuvântul.

În cuvinte simple, dar clare și hotărâte, mi-a spus că soțul ei, Profesorul Nae Ionescu, s-a alipit în ultimii ani de Legiune din toată convingerea și a murit în credință legionară, încât ea, ca proprietară legitimă a Cuvântului, nu poate face altceva decât să-i urmeze gândurile ce le-a avut până în ultima clipă. Ea crede că ziarul nu poate avea o altă menire mai frumoasa și mai înaltă decât să servească Mișcării, pentru care Profesorul a trăit și s-a jertfit. A venit să-mi ofere mie, ca Șef al Legiunii, proprietatea ziarului Cuvântul, fără nici o obligație pecuniară sau de altă natură.

Nu mă așteptam la această propunere. Nu mă credeam vrednic să iau succesiunea ziarului, gândindu-mă la uriașa distanță care mă separă de acela care nu mai este. O, dacă ar fi trăit, cât ne-ar fi ajutat Profesorul, prin relațiile lui la Berlin și la Roma și prin prestigiul de care se bucura în toată țara! Era venerat de toată intelectualitatea tânără a României și prin martiriul său din lagăr se ridicase pe culmile trăirii legionare.

După această întâlnire, am făcut actele la Tribunal, devenind proprietarul ziarului Cuvântul.

Darul Doamnei Nae Ionescu a coincis cu darul inginerului Nicolae Malaxa, care tot pe atunci mi-a predat pachetul de acțiuni al Imprimeriilor Adevărul și Dimineața din Strada Sărindar, achiziționate de el de la grupul care le deținea până atunci. Cele două fapte s-au petrecut concomitent, fără a avea nici o legătură între ele. Fiecare a acționat din imboldul său propriu, fără a se fi produs vreo intervenție sau sugestie din partea noastră.

Cu aceste două ofrande pe Altarul Legiunii, s-au creat condițiile pentru apariția Cuvântului. Nu numai că eram stăpânii ziarului, dar dispuneam și de o imprimerie de mare capacitate, unde putea fi tipărit în condiții optime.

În plină eră legionară, aveam nevoie și de un organ de publicitate, care să exprime și să comenteze momentul istoric pe care-l făuream. Cuvântul poseda toate titlurile necesare ca să devin㠄Ziar al Mișcării Legionare”.

Fondat în 1924 de Titus Enacovici, umpluse un gol în ziaristica românească de după război, înviorând conștiința națională, care începuse să se clatine sub acțiunea forțelor subversive. Cei mai temuți polemiști ai timpului și cei mai aleși oameni de cultură au colaborat în paginile acestui ziar, ridicându-l la un prestigiu intelectual neegalat. De la 1933, linia ziarului s-a împletit cu destinul Legiunii, culminând cu moartea de martir a directorului și animatorului său, Nae Ionescu.

Cântărind toate aceste merite și străluciri care se reflectau din trecutul acestui ziar, am acceptat propunerea colaboratorilor mei din domeniul presei și propagandei ca să poarte subtitlul de „Ziar al Mișcării Legionare”.

Având în vedere cine a fost Nae Ionescu și ce-a reprezentat în cultura românească, am încredințat direcția ziarului Profesorului P.P. Panaitescu, mare istoric, specialist în slavistică, cunoscut în țară și apreciat în cercurile savanților peste hotare. Ca secretar general a intrat Ștefan C. Ionescu, fratele Comandantului Legionar, Andrei C. Ionescu, un gazetar talentat și priceput în organizarea tehnică a unei publicații.

De la apariția lui în 14 Octombrie, Cuvântul a luat în scurtă vreme o dezvoltare extraordinară. Șapte ediții zilnice, cu un tiraj de 120.000 exemplare, întrecând atât Curentul cât și Universul, care deținea până atunci recordul popularității. Avea corespondenți în toate capitalele lumii și în orașele tarii, putând rivaliza cu cele mai bune gazete europene.

 

4. Bătălia fierului vechi. Comandamentul materiilor prime

Urmând de-aproape concepția și planul de lucru al Căpitanului, din circulara lui din 15 Septembrie 1937, am reluat „Bătălia fierului vechi” trei ani mai târziu. Se știa ce succes imens a avut campania deschisă de Corneliu Codreanu pentru strângerea fierului vechi. După un prim raport ce i s-a adresat în 15 Decembrie 1937, deci, abia la trei luni de la lansarea apelului său, toate organizațiile județene dispuneau de cantități enorme de fier și alte metale, care nu așteptau decât să fie încărcate în vagoane și trimise la destinație. Dar a venit viforul prigoanei carliste și aceste uriașe grămezi de fier, adunate de mâini harnice de legionari, au fost confiscate de autorități.

La o lună de la proclamarea Statului Național-Legionar, am redeschis bătălia fierului vechi printr-o circulara data în 14 Octombrie 1940. De astă dată am extins aria de colectare la toate deșeurile și resturile de materii prime care puteau lua din nou drumul fabricii, revenind sub forma de bunuri în consumul general. Am creat un „Comandament al Materiilor Prime”, care trebuia să strângă, prin mijlocirea organizațiilor județene, în afară de fier și metale neferoase, o serie de produse naturale sau rămășițe de articole casnice, azvârlite după întrebuințare:

– ghindă și jir

– turte oleaginoase

– cârpe de lână sau de bumbac

– păr de porc

– foițe de staniol

– resturi de hârtie.

Am încredințat conducerea Comandamentului Materiilor Prime Comandantului Legionar Constantin Jorjoaia.

M-am orientat în această nouă perspectivă de angajare a bătăliei fierului vechi după situația dificilă a României în ansamblul economiei europene. Din cauza războiului, eram tăiați de o mulțime de surse de aprovizionare din străinătate și eram avizați din ce în ce mai mult la resursele proprii ale țării. Orice materie primă care putea fi în timpuri normale ignorată și abandonată, reprezenta acum o valoare neprețuită și trebuia recuperată și reintrodusă în circuitul național al economiei.

Ca și în timpul Căpitanului, bătălia fierului vechi și a altor materii prime a dat în scurtă vreme rezultate spectaculare. La începutul lunii Ianuarie 1941, din toate regiunile țării se anunțau zeci de vagoane de fier și alte metale, de hârtie și resturi de lâna și bumbac. În afară de ajutorul ce-l dădeam industriei naționale, aprovizionând-o cu materii prime, convertibile în articole de consum, mișcarea putea dispune în curând de capitaluri însemnate și de o sursă de câștig care se reînnoia permanent. Aceste capitaluri puteau fi apoi investite în întreprinderi ale mișcării, contribuind la emanciparea economica a poporului nostru.

 

5. Un dispensar al iubirii de oameni

Între înfăptuirile regimului legionar a trecut aproape neobservat și s-a scris prea puțin despre existența lui chiar și în presă, a dispensarului din Strada Cobălcescu, care merită să fie așezat la loc de onoare. A fost o instituție-model, care a alinat multe suferințe și a cărei activitate binefăcătoare s-a desfășurat în tăcere, cu discreție și modestie, deși participau la această operă dezinteresată somități medicale.

De fapt dispensarul din Strada Cobălcescu nu era ceva nou în istoria Legiunii. Ca multe alte instituții create din timpul Căpitanului, a avut un precursor, în dispensarul care a luat ființă pe Calea Griviței, în fața Atelierelor Căilor Ferate cu același nume, în toamna anului 1937. Se închiriase un apartament cu cinci camere, dintre care patru serveau pentru consultații, iar a cincea era sala de așteptare. Chiria se plătea din cotizațiile medicilor legionari. Dispensarul din Calea Griviței era condus de Doamna Ana Maria Marin, soția Comandantului Legionar, Vasile Marin, căzut în Spania, și umplea un gol în viața medicală a Capitalei, fiind așezat inima acestui cartier muncitoresc. Majoritatea bolnavilor, consultați și tratați gratuit, veneau din lumea muncitorească.

După dezlănțuirea prigoanei din 1938, dispensarul a mai funcționat câteva luni până ce a fost închis de autorități, fiind considerat o oficină subversivă, iar directoarea lui, Doamna Marin, internată în Mânăstirea Suzana. „Din ce greșeală a fost arestată”, se întreba Doamna Marin în cartea ei recent apărută, căci nu contravenise cu nimic legilor dictaturii carliste? „Poate nu din greșeală. Policlinica unde lucra acum avea succes: îngrijea gratuit bolnavii din contribuția medicilor. Policlinica fusese socotită de autorități loc de propagandă și nu loc de ajutor frățesc, iar inițiatoarea ei a fost pusă pe lista neagră”.

În timpul guvernării noastre, vechiul proiect a fost reluat de echipa medicilor legionari și realizat cu ajutorul Statului. Ministerul Sănătății, prin Dr. Alexandru Popovici, le-a pus la dispoziție o casă încăpătoare pe Strada Cobălcescu, unde noul dispensar a început să funcționeze din luna Octombrie 1940. Toți doctorii legionari din Capitala și alți prieteni de-ai lor, medici, dădeau consultații gratuite în diferite specialități. Se făceau și mici operații, iar medicamentele, în măsura posibilităților, erau oferite tot gratuit. Au lucrat la acest dispensar surori diplomate de spital, precum și surori improvizate, recrutate dintre legionare. Marieta Iordache, Maica Mihaela de mai târziu, și multe alte legionare făceau treburile cele mai grele, curățenia și dezinfecția. Conducerea dispensarului i-a revenit tot Doamnei Marin, în virtutea experienței ei anterioare.

Dispensarul a fost asaltat de bolnavi, dintre care mulți cu boli cronice, crezând că legionarii pot face minuni și în salvarea vieților omenești. Iată cum descrie Doamna Marin, în cartea ei, Poveste de dincolo..., munca grea de la dispensar:

”Niciodată n-am fost mai obosiți și mai săraci ca atunci.

În Strada Cobălcescu se aduna o echipă de doctori veniți fiecare cu instrumentele de care aveau nevoie, doctori care își sacrificau timpul rezervat carierei lor pentru a se dărui altora... Erau mai multe oferte decât locuri. O afluență nebună de oameni fără speranțe, care își luau zilnic porția de încredere în viață, pe care o pierduseră. Surori de spital și surori improvizate ajutau cu căldura și dragoste. Asta cereau oamenii înfricoșați, grabnic ajutor, și asta învățau și vindecătorii clasici de boli ca să facă”.

După lovitura de Stat a Generalului Antonescu, s-a închis și acest dispensar, înălțat pe temelia iubirii de oameni. Ministerul Sănătății, din ordinul Conducătorului, a trimis o delegație la dispensar pentru a ridica de acolo toate instrumentele și aparatele, deși ele nu aparțineau Statului, ci au fost aduse de medicii care dădeau consultații. S-a făcut un inventar în fața Doamnei Marin și ea a semnat de predare. Localul a fost evacuat și închis, fiind considerat, ca și pe timpul lui Carol, „un centru de subversiune contra Statului”.

 

6. Asociația „Prietenii Legionarilor” se încadrează în Mișcare

În 6 Noiembrie 1936, a luat ființa Asociația Prietenii Legionarilor. Inițiativa nu a fost a Căpitanului, ci a venit din partea unor oameni din afara mișcării, care, impresionați de lupta tineretului, vroiau să-i dea o mâna de ajutor, fără a-și descoperi identitatea. Acest grup s-a prezentat Căpitanului cu următoarea propunere:

”Am luat inițiativa de a stabili o legătură între cei care n-au devenit și nu pot deveni legionari.

Sunt mulți care au fost cu sufletul alături de această mișcare, dar nu s-au putut încadra, fie ca au fost funcționari de Stat, întreprinderi particulare, fie pentru că au fost comercianți sau industriași îngrămădiți de multe greutăți în meseriile lor, pentru că sunt în așa fel construiți sufletește încât nu s-au putut integra complet în spiritualitatea severă a acestei mișcări.

Totuși sunt o bună parte de Români din aceasta țară, care recunosc că tinerilor acestora merită să li se trimită o mână de ajutor pe frontul pe care ei îngheață luptând pentru țară”.

***

”Aceste gânduri ne-au făcut să ne orientam către un fel de asociație discretă de ajutorare a tineretului, denumită Prietenii Legionarilor.

Grupului de inițiativă, Căpitanul ie-a dat următorul răspuns:

”Primim cu multă bucurie propunerea D-voastră. Ea ne va fi de un real ajutor pentru biruință.

Această propunere însă rezolvă și o altă problemă.

În jurul nostru avem prieteni, indiferenți și dușmani. Am considera un dezastru, dacă mâine, când goarna biruinței va suna peste pământul românesc, cei ce au fost prietenii adevărați ai neamului, ar fi să fie aruncați cu dispreț în lături, iar cei ce ne-au învrăjmășit sau au stat indiferenți până în preajma biruinței, ar fi să fie încărcați cu răsplăți nemeritate ca eroi de ultimă oră. Acest tablou ne urmărește de multă vreme. Căci dacă a doua zi după victorie s-ar întâmpla acest lucru, întreaga operă legionara s-ar sfărâma.

De aceea propunerea dv. este salvatoare: pe baza ei îi vom putea cunoaște pe cei care ne-au fost prieteni în ceasuri aspre, pe cei ce-au stat indiferenți la toate încercările acestui neam și pe cei ce ne-au dușmănit, dușmănindu-i viitorul.

Nu urmărim răzbunare, ci simțim necesitatea de a crea un sentiment al răspunderii în mijlocul acestei nații românești.

Fiecare va trebui să știe că pentru atitudinea să va răspunde. Nu poate trăi pe lume o nație dispusă la toate părerile, la toate atitudinile, la toate schimbările și la toate compromisurile”.

În urma acestui răspuns, s-a fixat, de acord cu Căpitanul, Statutul Asociației Prietenii Legionarilor în următoarele puncte:

I. Prietenii Legionarilor îi ajută pe legionari material și moral, după puteri, lunar și anual.

II. Ei sunt cu totul în afara organizației legionare, ale cărei legi de primire sunt cu mult mai severe.

III. Ei nu se cunosc între ei și nu se întrunesc niciodată.

IV. Ei nu pot fi cunoscuți nici de legionari.

V. Cea dintâi adunare a acestor oameni se va face în ziua Biruinței. Atunci ei vor fi convocați nominal de Șeful Legiunii, vor fi cunoscuți de legionari și sărbătoriți de întreaga suflare.

VI. Posedă un număr de ordine și o parolă.

VII. Vor fi informați corect și la timp asupra tuturor problemelor importante. În timpul guvernării noastre, solicitat de Comitetul de Conducere al Asociației, am împlinit punctul V din Statut, care stabilea că prima adunare a Prietenilor Legionarilor se va ține în ziua biruinței. Atunci vor fi convocați, cunoscuți de toți legionarii și sărbătoriți de toată suflarea românească.

Actul de încadrare al Prietenilor Legionarilor în Legiune s-a săvârșit în ziua de 21 Octombrie 1940, în Amfiteatrul Facultății de Drept din Capitală. Din toate colțurile țării au descins atunci la București acești anonimi, care deși neîncadrați și necunoscuți de lumea legionară, au adus servicii neprețuite mișcării, atât în prigoana cât și în perioada de pregătire a victoriei de la 6 Septembrie. Convingerile lor intime, care ardeau „ca un sâmbure nestins de lumină și dragoste în sufletul lor”, cum scria pe atunci ziarul Buna Vestire, acum și le puteau da pe față, fără teama de a fi trași la răspundere de o stăpânire haină. În această clipă, s-au desprins din anonimat și au pășit în rând cu nesfârșitele coloane de cămăși verzi, pentru a lucra umăr la umăr cu ei la refacerea României.

Din comitetul de șapte al persoanelor care conducea organizația, numai patru mai erau în viață. Profesorul Șumuleanu murise înainte de prigoană, iar Preotul Duminică-Ionescu și Inginerul Eugen Ionică căzuseră victimă valului de teroare carlistă din noaptea de 21/22 Septembrie 1939. În dimineața zilei fixate pentru această solemnitate, au luat loc pe estradă în jurul meu cei patru supraviețuitori: Doamna Zoe Sturdza, Doamna Beiu Palade, Grigore Coandă și Profesorul Eugen Chirnoagă. În afară de aceștia au fost invitați să prezideze actul Colonelul Ștefan Zăvoianu, Avocat Dr. Ratescu și Profesorul Pantazi.

Mai întâi s-a oficiat o slujbă de un sobor de preoți, răspunsurile fiind date de corul studenților legionari. Cuvântarea festivă a fost ținută de Profesorul Eugen Chirnoagă, care a explicat asistenței cum a luat naștere asociația, rostul ei în cursul prigoanei ultime. Reproducem în întregime discursul Profesorului Chirnoagă, pentru că evocă mai bine ca oricare alt comentar ce-a însemnat Prietenii Legionarilor în viața Legiunii și ce sacrificii a adus în groaznica încleștare cu regimul carlist:

”Peste câteva zile se împlinesc patru ani de când drept răspuns la propunerea unui comitet de inițiativă, Căpitanul a hotărât înființarea Asociației Prietenii Legionarilor.

Care era rostul acestei Asociații?

Să dea putință acelora care prin vârsta lor, prin situația lor în organismul de Stat, potrivnic Mișcării Legionare, sau prin condiția lor de viață nu putea să-și manifeste fățiș sentimentele lor față de Legiune și să activeze ca legionari încadrați în cuiburi.

Cu același prilej, Căpitanul a stabilit criteriile după care cererile de înscriere în Asociație puteau fi primite sau respinse și a pus bazele de funcționare ale Asociației.

Scrisoarea Căpitanului, adresata Comitetului la 6 Noiembrie 1936, a fost actul de naștere al Asociației și legea ei fundamentală.

Mai mult decât oricare altul dintre organele create de geniul Căpitanului pentru încadrarea mulțimilor românești în slujba ideii legionare, Prietenii Legionarilor, care nu figurau decât ca niște simple numere, au reprezentat aportul maselor anonime la clădirea edificiului legionar.

Se cuvine să punem într-o lumină deosebită rolul pe care femeile l-au avut în Asociația noastră. Bine reprezentate în Comitet prin două doamne, prietenele legionarilor au fost cele mai bune propagandiste ale Asociației, ducând cuvântul izbăvitor de la casă la casă, sfărâmând cu râvna stăruitoare de albine prejudecățile bărbaților, sosind braț la braț cu dânșii sau luându-le adeseori locul când aceștia șovăiau să-și ia răspunderea de a apărea chiar sub această formă într-o organizație legionară.

Mulți dintre prieteni au adus admirabile servicii mișcării în timpul prigoanei. Grație faptului ca relațiile lor cu Legiunea erau necunoscute Poliției și Siguranței, dar cunoscute căpeteniilor legionare, ei au putut fi folosiți ca agenți de legătură și casele lor au servit ca locuri de întâlnire sau de adăpost pentru camarazii urmăriți ca fiarele sălbatice.

Astăzi după biruința și după înscăunarea regimului legionar, anonimii de ieri pot ieși cu mândrie în lumina zilei, aducând prinosul lor de recunoștință și de muncă rodnică la picioarele României legionare.

Dar mai presus de toate să ne aducem aminte de jertfa supremă a celor doi eroi ai credinței legionare, foști membri ai comitetului nostru, Părintele Duminică-Ionescu și Inginerul Eugen Ionică, ostași neînfricați ai oastei mântuitoare. Numele lor să fie slăvit de-a lungul veacurilor.

Adunați aici de pe tot cuprinsul țării ne întoarcem către comandantul nostru, acela care a luat locul Căpitanului în greaua luptă de izbăvire a românismului și-i spunem:

Camarade Comandant!

Prietenii de ieri scuturând într-o pornire vijelioasa valul anonimatului, pășesc mândri în soarele dimineții și înconjurându-te cu nemărginită încredere și devotament ostășesc sunt gata la datorie și așteaptă ordinele D-voastră.

Trăiască Legiunea și Căpitanul!”

După intonarea imnului Sfântă Tinerețe Legionară, am spus eu câteva cuvinte, aducând omagiul Asociației Prietenii Legionarilor pentru aportul ei la lupta comună și pentru suferințele îndurate pentru cauza neamului. Prigoana sangvinară a Regelui Carol n-a cruțat nici Comitetul Asociației, care a trebuit să plătească un crâncen tribut în grozava încleștare cu regimul.

”Prieteni ai Legiunii,

Ați venit din tot cuprinsul țării românești ca să împliniți o poruncă a Căpitanului. Prietenii legionarilor în ziua biruinței vor fi recunoscuți și sărbătoriți de întreaga suflare românească. Prin întemeierea acestei asociații, Căpitanul a arătat că jertfa legionară, oricât de neînsemnată ar fi ea, e sfințită prin puterea de dăruire a sufletului.

Prietenii Legionarilor nu au stat în rândurile dintâi în fața inamicului. Structura lor sufleteasca și desigur greutățile vieții nu le-au îngăduit să intre în rândurile luptătorilor, dar tot atât de adevărat este că nu au lipsit de la marea chemare a Căpitanului, de la bătălia dintre cele două lumi.

N-a fost ușor ca într-o vreme când eram huliți și batjocoriți, alungați și loviți de acei care ne ucideau în numele patriotismului, să dai o mână de ajutor acestei mișcări, chiar în felul mai îndepărtat al prieteniei, atunci când regimul asasinilor pândea din toate părțile să te umilească, să te îndoctrineze cu trădarea Gărzii de Fier, ca să-ți ia și pâinea de la gură și să te doboare.

Căpitanul a spus să fiți sărbătoriți de întreaga suflare românească. Sărbătorile legionare, oricât de strălucite ar fi ele, vor fi pentru totdeauna însă umbrite de tristețea mormintelor legionare, pentru că din rândurile noastre lipsesc cei ce ne-au fost mai scumpi și mai dragi. Lipsește Căpitanul, lipsește cuibul Nicadorilor și al Decemvirilor, lipsesc cohortele eroilor și martirilor noștri.

Cu ce a greșit Mișcarea Legionară?

”Ce greșeli a făcut Mișcarea Legionară în fața neamului ca să fie atât de cumplit lovită, să fie atât de aspru pedepsită? Adevărata vinovăție a Gărzii de Fier a fost prea marea ei iubire de neam. Era un climat politic care se crea treptat prin puterea de jertfă a legionarilor și pe care nu-l puteau tolera trădătorii de țară, și toți care au trăit din exploatarea și îngenuncherea poporului nostru.

Capetele cuminți care ne-au asigurat de douăzeci de ani că politica lor e cea mai înțeleaptă, iar noi nu suntem decât agitatori vânduți străinilor, contra cărora orice mijloc de distrugere și pedepsire este justificat, pentru că așa cer interesele superioare ale țării, astăzi pot să-și privească opera: sute de vieți tinere sacrificate pentru că legiunea ucisă să nu le mai tulbure banchetul permanent al vieții lor, sute de vieți tinere sacrificate, pentru ca să apere nu o țară, cum spuneau ei, fiindcă din trupul țării curg șiroaie de sânge, ci o clica solidară prin jaf, corupție și vânzare de patrie”.

(…)

Încadrarea în Legiune

”În numele Căpitanului, vă mulțumesc vouă, prieteni ai Legiunii, pentru ajutorul ce ni l-ați dat mișcării în vremuri grele pentru ea; ca recunoștință pentru jertfa voastră, Mișcarea Legionară vă scutește pe toți aceia care vreți să vă încadrați, de stagiul de pregătire de trei luni.

Calitatea voastră de prieteni ai Legiunii a încetat, de azi, dar puterea voastră de jertfă trebuie să continue sub o altă formă în mijlocul Legiunii. Închegați într-un regim puternic, întemeiat pe dreptate și omenie, stăpân pe voința și destinul vostru, aveți toată libertatea să participați la munca de refacere a țării și să deveniți legionari”.

După încheierea festivității, noii încadrați în mișcare, proveniți din foștii prieteni ai legionarilor, au făcut un pelerinaj la locul unde au fost expuse trupurile martirizate ale celor nouă legionari care l-au pedepsit pe Armand Călinescu.

 

7. Legionarii uciși la Vaslui sunt reînhumați la Predeal

În seara de 23 Octombrie, un grup de călători urca în acceleratul de Moldova cu destinația Vaslui. Sunt familiile legionarilor asasinați în noaptea de 21/22 Septembrie 1939 în lagărul din aceasta localitate, însoțite de camarazii lor rămași în viață, care merg să ajute la lucrările de dezgropare și identificare.

În Gara Vaslui oaspeții durerii sunt întâmpinați de un detașament de cămăși verzi, sub comanda șefului garnizoanei locale. După ce li se dă onorul, se îndreaptă spre cimitirul orașului, în marginea căruia se află mormântul comun al celor 32 legionari uciși din ordinul Regelui Carol.

La ora 7 dimineața, când abia se desprindeau zorii zilei, o echipa de 20 de legionari localnici încep săpăturile pentru a ridica stratul de pământ ce zăcea peste trupurile lor. De aici înainte, vom urmări reportajul ziaristului I. Diaconescu, trimis special al ziarului Buna Vestire, care a fost de față la zguduitoarea scenă a dezgropării:

”Pământul este umed și cleios; se prinde de unelte!

Lucrul merge anevoie.

Alături de mormântul comun, stau familiile morților!

Se aud suspine, gemete, îmbărbătări.

Un camarad povestește la un colt al mormântului: „I-a împușcat pe la 5 dimineața. Apoi autoritățile au adunat jidanii din Vaslui, ducându-i in corpore la locul asasinatului ca să se bucure de priveliște. Au fost aduși și câțiva români care au privit încremeniți, făcându-și cruce.

Pe la ora 6 seara, 30 de legionari vasluieni din arestul jandarmeriei au fost aduși între baionete să sape groapa comună a camarazilor lor. La ora 9,30 groapa era gata.

A doua zi dimineața, camionul jidanului Galler, depozitar de alcooluri din Vaslui, a adus trupurile celor uciși în cimitir. Primele șase au fost așezate în groapă, unul lângă celalalt. Dar comisarul era probabil grăbit și a dat ordinul ca să se arunce claie peste grămadă, pentru ca lucrurile să se termine mai repede.

Altfel vă îngrop și pe voi, a spus el camarazilor care au săpat groapa. După aceasta s-a turnat var. O parte din veșminte le-au fost ridicate și împărțite de poliție”.

(…)

”În timp ce se lucrează sârguincios la scoaterea pământului, corul legionar intonează Imnul Legionarilor Căzuți.

Pe marginea mormântului ard lumânări sfioase, picură lacrimi din toți ochii. Asistenta devine foarte numeroasă. În afară de cămășile verzi, care se aduna neîncetat din toata Moldova, vin țărani din satele din jur și orășenii din Vaslui.

La ora 11,30 la un capăt al gropii, se descoperă primele rămășițe mortuare. Sunt câteva bucăți de stofă și păr. Se sapă în continuare cu precauție. Se aduc fașe, bandaje, acid fenic; camaradul doctor Valer Neagoe începe să despresoare cu mistria oseminte din stratul ultim de pământ. El este depus pe pajiște și acoperit.

Este Zosim Danielescu din Ploiești; îl recunoaște mama sa.

Urmează dezgroparea celorlalți”.

Și așa, rând pe rând, pe măsură ce sunt scoase din fundul gropii și întinse pe iarbă, se trece la identificarea lor, după anumite caracteristice fizice, recunoscute de rudeniile lor, sau, când sunt prea desfigurați, după anumite obiecte personale ce le păstrează în haine.

Cei 32 legionari uciși la Vaslui, în ordinea deshumării, sunt următorii:

1. Zosim Danielescu

2. Mircea Moțoc

3. Vasile Popescu

4. Gheorghe Nicolicescu

5. Dorin Constantinescu

6. Virgil Borzea

7. Tucan Boris

8. Locot. Maricari Nicolae

9. Constantin Boboc

10. Gheorghe Volocanu

11. Ion Belgea

12. Petre Rioșeanu

13. Spiru Popescu

14. Moraru Alexandru

15. Mircea Goga

16. Mircea Teohari

17. Spiru Bujgoli

18. Radu Dobre

19. Traian Clime

20. Victor Puiu Gârcineanu

21. Iordache Spânu

22. Teodor Tudose

23. Cărătașu Chiriac

24. Valeriu Cardu

25. Șola Stavri

26. Nicu Comănescu

27. Calapăr Mihai

28. Ion Antoniu

29. Teodor Stahu

30. Șupila Polisperhon

31. Ion Busuioc

32. Gogu Răcman

În general, notează corespondentul, trupurile sunt îngrozitor de mutilate. Se vede că jandarmii, pentru a le grăbi sfârșitul, i-au mai înjunghiat cu baioneta sau i-au lovit cu patul puștii. Ion Antoniu are țeasta spartă de un pat de pușcă.

După ce părinții, frații sau surorile adunate în jurul gropii, cu lacrimi în ochi și cu inimile strânse de durere, au stabilit identitatea celor uciși, osemintele lor au fost înfășurate în cearceafuri și apoi învăluite în pânză tricoloră. Chiar în cimitir s-a săvârșit apoi o slujbă de veșnică pomenire de către un sobor de preoți, în mijlocul unei mulțimi încremenite de durere. Pe marginea sicrielor și în mâinile tuturor ardeau sute de lumânări, care aruncau văpaia lor tremurătoare în amurgul serii.

S-a format apoi cortegiul funebru. Sicriele au fost așezate pe care trase de boi și acoperite cu cetină. După fiecare car, pășesc familiile celor uciși, iar în urma convoiului, în pas domol, coloana legionară.

Cortegiul străbate strada principală a orașului, de-a lungul căreia se văd arborate steaguri tricolore îndoliate. Ferestrele caselor creștinești sunt deschise și pe pervazul lor ard lumânări. Din balcoane atârnă scoarțe românești. Elevii și elevele din localitate, împreună cu o mare mulțime de oameni, ocupa ambele trotuare, ținând lumânări în mână. Clopotele tuturor bisericilor răsună într-un dangăt trist.

”Plutește în tot orașul un duh de smerenie, reculegere și religiozitate. Ochii tuturor sunt umezi.

Vasluiul lui Ștefan cel Mare, atât de înstrăinat, astăzi se întoarce cu gândul la vremurile străvechi când românul era stăpân la el acasă”.

Coloana de care și oameni se apropie de Gara Vaslui. Aici sicriele sunt coborâte și apoi purtate pe umerii legionarilor până la vagoanele pregătite pentru transportul lor. Mâine dimineață, Vineri, 25 Octombrie, un tren special îi va duce pe martirii Legiunii și ai Neamului pe ultimul drum, până la Predeal, unde sunt așteptați pentru a primi creștineasca înmormântare în cimitirul din localitate. Familiile lor îndoliate și mulți camarazi de suferință din lagăre pleacă cu același tren al destinului tragic al mișcării pentru a le da ultimul salut când își vor găsi locul de veci alături de alți frați de-ai lor.

În timp ce se desfășura la Vaslui actul de deshumare al celor 32 de legionari, o altă ceremonie tot atât de cernită, se petrecea la București, având ca decor crematoriul „Cenușa”. În urma unor informații primite că la crematoriul din Dealul Spirei s-ar găsi osemintele calcinate ale mai multor legionari, arși în cuptorul de aici, o echipă legionară, sub conducerea lui Bartolomeu Livezeanu, face o descindere aici și începe cercetările. Într-adevăr, îndrumași de mecanicul crematoriului și de preotul care slujea, au aflat cenușa celor uciși în prigoana din 1939: Vasile Christescu, Locot. Nicolae Dumitrescu, Nicoleta Nicolescu, Victor Dragomirescu, grupul Nadoleanu și grupul Miti Dumitrescu. Sub titlul „Grozăviile de nedescris petrecute în hrubele crematoriului”, ziarul Buna Vestire din 27 Octombrie 1940, publică cutremurătoarea mărturisire a mecanicului Ion Cerchez, care era angajat la crematoriu:

”Iată ce povestește mecanicul.

În anul trecut, mi se pare în seara de 22 Septembrie, au fost aduse zece cadavre cu mașina Societății, spunându-se că sunt cei ce l-au asasinat pe Armand Călinescu. Incinerarea s-a făcut fără participarea noastră și în prezența unui domn colonel și a mai multor civili. Cine au fost nu știu nici azi.

Cenușa am scos-o eu dimineața, fiindcă incinerarea a durat până la 6 în zori și am pus-o într-o lădiță, lădița aceea de colo, pe care apoi am ascuns-o într-un colț din subsolul cuptorului. A stat acolo mai mult de șase luni. Mi s-a spus s-o arunc pe câmp.

Astă primăvară am luat lădița și în loc s-o arunc pe câmp, am îngropat-o în coltul crematoriului, dinspre „Valea Plângerii”.

Cel de-al zecelea cadavru, fiindcă zece spune mecanicul că au fost, se pare că ar fi al camaradului Victor Dragomirescu.

”În ziua de 26 Ianuarie 1939, s-au adus de la Institutul Medico-Legal două cadavre cu auto-dricul Institutului. Incinerarea s-a făcut în prezenta D-lui Comisar al circumscripției 23 precum și a altor persoane pe care nu le cunosc.

Cadavrele, după dată, sunt ale camarazilor Vasile Christescu și Locot. Nicolae Dumitrescu.

”În ziua de 18 Februarie 1939, noaptea, pe la orele 11,30, s-au adus la crematoriu 7 cadavre, pe care n-am putut să le vad, întrucât nu mi s-a permis să ies din crematoriu. Cadavrele erau însoțite de mai mulți plutonieri de jandarmi. Tot ei aranjau cadavrele în sicrie bine acoperite pentru a nu putea fi văzute.

Macabra operație s-a făcut cu asistența unui colonel, a unui procuror, a unui medic și a altor persoane din Prefectura Poliției pe care nu le cunosc. Despre identitatea celor arși n-am cunoștință. Incinerarea a început pe la ora 24 și s-a terminat pe la ora 5 dimineața.

În ziua de 10 Iulie 1939, s-a adus la crematoriu pe la orele 23 sau 24, o femeie, cu mașina de turism a Prefecturii Poliției. Depunerea în sicriu s-a făcut în dosul crematoriului, pe întuneric, așa că nu pot da altă relație. Incinerarea s-a făcut în prezența delegaților Prefecturii de Poliție.

După toate indicațiile, femeia aceasta a fost desigur camarada Nicoleta Nicolescu.

În ziua de 27 Septembrie 1939, au fost aduse două cadavre de la închisoarea Jilava cu mașina Societății. Cadavrele au fost însoțite de un jandarm, iar incinerarea s-a făcut în prezența jandarmului și a unui comisar civil. Cine sunt, nu știu.

În ziua de 10 Octombrie 1939, s-a adus un cadavru cu mâinile legate la spate, îmbrăcat și pus cu fața în jos într-un sicriu. Incinerarea s-a făcut în prezența a doi comisari în civil.

În ziua de 31 Octombrie 1939, s-a incinerat de-asemenea un cadavru în asistenta delegaților Prefecturii de Poliție.

Alte relații nu mai cunosc”.

Declarația este semnată Ion Cerchez.

Pentru transportarea urnelor cu cenușa găsită la crematoriu a legionarilor incinerați aici, s-a format o coloana de 2.000 de legionari aparținând tuturor corpurilor din Capitala. În noaptea de 26/27 Octombrie, care cade spre Duminică, la ora 3 spre ziuă, s-a oficiat o slujbă religioasă în curtea crematoriului și apoi cortegiul cu urnele funerare a străbătut orașul în marș până la Gara de Nord. Aici legionarii s-au îmbarcat într-un tren special, cu destinația Predeal. La Ploiești s-a adăugat o garnitură de vagoane cu legionari din județul Prahova.

Cele două manifestații de doliu, cea venind de la Vaslui și coloana de la București, s-au întâlnit la Predeal, unde, Duminică, la ora 3 după masă, a avut loc actul reînhumării în cimitirul din localitate, sub conducerea Comandantului-Ajutor Vasile Iovin. Urnele cu cenușa celor arși la crematoriu au fost depuse într-un mormânt separat.

 

8, Iașiul proclamat oraș al Mișcării Legionare. Marea manifestație de la 8 Noiembrie

Sărbătoarea Arhanghelului Mihail și Gavril are o însemnătate deosebită pentru mișcare, prin faptul că l-a ales Căpitanul pe Arhanghelul Mihail Patron al Legiunii și chiar i-a dat numele lui la întemeiere. Ziua de 8 Noiembrie reprezintă pentru Mișcare un moment culminant al existenței ei, în care legionarii de pretutindeni se îndreaptă spre altare pentru a-și aduce prinosul lor de recunoștință și mulțumire Arhistrategului oștilor cerești. Ocrotirea de care ne-am bucurat din partea Arhanghelului s-a dovedit atât în tăria și permanența operei Căpitanului cât și în sprijinul de care ne-am bucurat din partea lui la 6 Septembrie 1940. Dacă Arhanghelul ne-a ajutat ca să alungam ostile întunericului care se cuibărise chiar în incinta Palatului, tot la picioarele lui trebuie să alergăm ca să-i mulțumim și să-l rugăm să ne acorde și mai departe protecția în încercările ce ne mai așteaptă.

Nu puteam trece peste aceasta sărbătoare, în plină eră legionară, fără să-i fi acordat importanța cuvenită, ca piatra din capul unghiului a Legiunii noastre. Dar unde puteau să se adune legionarii din toate colturile țării să se închine Arhanghelului, decât la Iași, cetate care a văzut înmugurind viața legionară și unde s-a săvârșit actul de botez al mișcării?

Acolo va trebui să se strângă cohortele de cămăși verzi, pentru a continua tradiția acestei zile înălțătoare, când Legiunea își sărbătorește patronul ei ceresc. Mergând mai departe pe firul acestei gândiri, am ajuns la concluzia că și orașul în care s-a plămădit mișcarea merită să primească o distincție, care să amintească generațiilor viitoare de legionari însemnătatea lui istorica, fiind vatra legionarismului, locul unde a luat naștere o mișcare de o putere și de o strălucire necunoscută până atunci în neamul nostru. Călăuzit de acest gând, am adresat o chemare legionarilor, în care am proclamat Iașiul oraș al Mișcării Legionare. Proclamația poarta data de 31 Octombrie și are următorul conținut:

Iașiul, oraș al Mișcării Legionare

”Legionari,

Iașiul, Capitala Moldovei, orașul unde Căpitanul în 1919, împreună cu muncitorul Constantin Pancu au început lupta contra comunismului, orașul care a cunoscut zbuciumul luptelor studențești de la 1922 împotriva jidovimii și orașul unde, în 1927, a luat naștere Legiunea „Arhanghelul Mihail”, e strâns legat de sufletul și istoria Mișcării Legionare.

Iașiul va deveni din ziua de 8 Noiembrie 1940, Orașul Mișcării Legionare.

Îndeplinim astfel gândul Căpitanului și tradiția fixată de el în Capitala Moldovei, care a avut gloria să vadă începuturile Mișcării Legionare; ne vom închina în fiecare an Protectorului Legiunii, Arhanghelului Mihail, și ne vom întări puterile sufletești pentru luptele și încercările care ne așteaptă.

După 13 ani de înfrângeri și victorii, ne întoarcem în orașul unde au răsunat cele dintâi apeluri ale Căpitanului adresate unui neam încătușat, cele dintâi răzvrătiri ale tineretului acestei țări, cele dintâi înfiorări ale cântecului legionar și de unde au izbucnit cele dintâi gloanțe contra dușmanului.

Cei care au dispărut dintre noi, în frunte cu Căpitanul, se vor pogori pentru o clipă între zidurile Iașiului și vor primi defilarea miilor de cămăși verzi.

Moldova toată și Bucovina să fie prezente la 8 Noiembrie la Iași.

București, 31 Octombrie 1940

Horia Sima

La câteva zile de la publicarea acestui comunicat în presă, Generalul Antonescu fără să mă consulte, anunță ca ziua onomastica a Majestății Sale Regele se va sărbători la București în ziua de 8 Noiembrie, cu asistența Conducătorului Statului, a guvernului și a armatei. În această zi, ar fi avut loc așadar, după dispoziția lui Antonescu, două sărbători cu două semnificații diferite: una la Iași cu legionarii, de la care eu nu puteam lipsi, și alta la București cu Regele, demnitarii Statului și corpul diplomatic. Era inevitabil să se producă confuzie în țară și străinătate, speculându-se cu începutul unei scindări în structura Statului Național-Legionar. Dându-mi seama de urmările primejdioase ce le-ar avea asupra politicii generale a Statului desfășurarea a două festivități paralele de 8 noiembrie, de-o parte Legiunea cu Comandantul ei, de alta parte Regele, Conducătorul și Armata, i-am scris câteva rânduri Generalului, explicându-i interpretările ce s-ar putea naște în opinia publică și rugându-l să revină asupra deciziei luate. I-am propus contopirea celor două manifestații și deoarece noi nu puteam renunța la Iași, fiind leagănul legionarismului, să dispună concentrarea tuturor oficialităților la Iași, în frunte cu Majestatea Sa Regele. Generalul, ca niciodată, a răspuns prompt și conștiincios invitației mele. Părea că aștepta să-i fac această propunere, căci a dat imediat dispoziții să se schimbe programul. Invitându-i pe Majestățile Lor să vină la Iași, unde vor sărbători concomitent ziua Regelui Mihai cât și ziua Legiunii. Regele și Regina-Mamă au acceptat cu multa bucurie invitația, încât ziua de 8 Noiembrie și orașul Iași s-au convertit în momentul culminant al unității și frățietății românești din timpul guvernării noastre. De la Rege până la opincă, întreaga națiune a vibrat de emoția acestei comemorări.

Dat fiind distanțele mari și dificultățile de transport, am stabilit că numai patru regiuni vor veni la Iași, și anume: Suceava, Iași, Galați și Dobrogea. Celelalte organizații vor trimite numai delegații. Am încredințat din nou organizarea și conducerea serbării de la Iași Comandantului Bunei Vestiri, Radu Mironovici, care dăduse un examen strălucit, când a avut comanda marii manifestații de la București din 6 Octombrie.

Orarul trenurilor cu plecarea și sosirea în Gara Iași a tuturor legionarilor participanți a fost întocmit de Alexandru Popovici de la Secretariatul General al Mișcării.

Din Gara de Nord de la București s-au format trei trenuri speciale: unul destinat miniștrilor, fruntașilor Legiunii și corpului diplomatic; al doilea era pentru Antonescu și soția lui, pentru mine și familiile legionarilor căzuți în prigoana carlistă. Al treilea tren era rezervat Majestăților Lor și a suitei lor.

La ora 7,30 sosește în Gara Iași primul tren cu oficialități, din care coboară Miniștrii Iasinschi, Papanace și Constant, apoi Comandanții Bunei Vestiri, Ilie Gârneață, Radu Mironovici și Mile Lefter, Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul, Corpul Diplomatic al Puterilor Axei, atașații militari ai Italiei și Germaniei și șefii celor două misiuni militare germane, Generalii Hansen și Speidel, membrii coloniei germane și italiene din România, precum și un grup numeros de reprezentanți ai presei interne și externe.

La ora 8,30 sosește al doilea tren oficial, cu Generalul Antonescu, împreună cu mine și cu familiile legionarilor căzuți. Peronul este împodobit cu ramuri de brad și cu un mare număr de steaguri tricolore, care dau clădirii un aspect maiestuos. Generalul, în cămașă verde, primește raportul Generalului Racoviță și apoi trece în revista compania de onoare. Se îndreaptă spre garda legionara în fruntea căreia se afla Comandantul Ventonic, care îi dă raportul și îl conduce să treacă în revistă cămășile verzi. Urmează formalitățile prezentării personalităților locale: Primarul Orașului, Prefectul Județului, Comandantul de Armată, Comandantul Garnizoanei locale, Prim-Președintele Curții de Apel, Procurorul General și Rectorul Universității.

Încă din zorii zilei sosesc necontenit trenurile încărcate cu legionari. E o revărsare de mase legionare cum n-a văzut niciodată Iașiul și care ascunde pentru o clipă trista realitate etnică a acestui oraș, dominat de evrei.

Iată cum descrie corespondentul ziarului Buna Vestire luarea în stăpânire a Iașiului de cămășile verzi.

„Trenurile cu legionari sosesc încontinuu. Te miri de unde mai vin. Toți mândri, cu ochii căutători, senini. Zeci de mii de glasuri izbucnesc deodată și cântecele celor din Ardeal, cu cele din Oltenia și altele se împreunează și Iașiul clocotește. Căpitanul este prezent în sufletul și ochii fiecăruia. Doamna Elena Codreanu lăcrimează.

Căpitane, Căpitane, parcă se aude strigând fiecare grup.

Grupurile coboară din trenuri și într-o ordine desăvârșită coloanele sunt refăcute, rândurile perfect aliniate”.

La orele 9,30 sosește trenul cu Majestățile Lor. În momentul opririi trenului, fanfara intonează Imnul Regal. Coboară Regele în uniformă de general de cavalerie, urmat de Regina-Mamă Elena. Generalul Antonescu îl întâmpină pe Suveran, urându-i bun sosit în leagănul naționalismului românesc. La fel mă îndrept și eu către Majestățile Lor, urându-le bun sosit. Primarul orașului Spiridon Poleacu, oferă Regelui și Reginei tradiționala pâine cu sare, în timp ce Suveranul trece în revistă compania de onoare, Regina Elena se îndreaptă spre Doamna Elena Codreanu și Doamna Antonescu, cu care se întreține. O legionară îi oferă un buchet de flori. De la compania de onoare, Regele se îndreaptă spre formația legionară, unde primește raportul Comandantului Alexandru Ventonic și apoi trece în revista coloana cămășilor verzi.

După terminarea formalităților de prezentare a autorităților locale, se formează cortegiul regal pentru a se îndrepta spre Mitropolie. În față, automobilul Majestăților Lor, urmat de un escadron de cavalerie. Apoi vin mașinile Conducătorului Statului, mașina mea, automobilul Doamnei Antonescu și al Doamnei Codreanu. Un escadron închide cortegiul. Cortegiul urca spre Mitropolie prin mijlocul a două ziduri de brațe legionare, pe ambele trotuare ale parcursului. Urale nesfârșite îi întovărășesc pe Majestățile Lor până când cortegiul ajunge la Mitropolie. Aici o companie de onoare prezintă armele. Pe treptele Palatului Metropolitan, Majestățile Lor sunt întâmpinate de I.P.S.S. Mihăilescu, Mitropolitul Moldovei. La intrarea în Biserica, îi așteaptă un sobor de preoți cu Sf. Evanghelie. Îndată începe serviciul religios, pentru preamărirea Arhanghelului Mihail, patronul Legiunii și a Majestății Sale Regelui.

După Serviciul Divin, iluștrii oaspeți, în frunte cu Regele, se îndreaptă pe jos, spre Palatul Administrativ, în fața căruia va avea loc actul comemorării. Imensa coloană legionară, de-o parte și de alta a străzii, saluta cu brațul în sus. Urale nesfârșite se aud până la marginile Iașiului. Fațada Palatului Administrativ este împodobită cu un uriaș tablou al Arhanghelului. În fața Palatului, se ridica o tribună maiestuoasă, tapetată toată cu verde și împodobită cu ghirlande de brad. În tribuna iau loc Majestățile lor, Conducătorul Statului, Comandantul Legiunii, Doamna General Antonescu, Doamna Codreanu, Profesorul Ion Zelea Codreanu și Corneliu Georgescu. La dreapta, reprezentanții Corpului Diplomatic, delegații tineretului german și italian, membrii guvernului, Statul Major al Legiunii și Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul. În fața tribunei sunt familiile legionarilor căzuți. Primul care ia cuvântul este Comandantul Bunei Vestiri Corneliu Georgescu, care, în numele Întemeietorilor Mișcării, a rostit următoarea cuvântare:

Majestățile Voastre, Domnule General, Legionari,

”Suntem în Iașiul începuturilor, în Iașiul suferințelor, în Iașiul nădejdilor noastre. Aici s-a ridicat munte, Căpitanul, acum douăzeci de ani, împotriva puhoiului, smulgând cu brațu-i hotărât stindardul roșu înfipt pe zidurile atelierelor din Nicolina de miile de muncitori bolșevizați.

Aici s-a ridicat acum douăzeci de ani singur Căpitanul împotriva miilor de studenți comunizați, abătându-i pe calea năzuințelor naționale. Aici au zidit Căpitanul și Moța, cu mâna lor, primul cămin al naționalismului, cu sutele de mii de cărămizi frământate din lutul Basarabiei, cu sudoarea generației tinere și impregnate cu semnul neamului nostru.

În acest cămin a amestecat acum 13 ani Căpitanul țărâna sfântă, ridicata de pe toate locurile de bătălie ale înaintașilor noștri, unind pământul Sarmisegetuzei cu acela de la Rovine, țărâna mormântului de la Turda cu aceea de la Roșcani de peste Prut și huma Mărășeștilor și aceea a Maramureșului românesc, legând astfel ostașii Legiunii sale să fie apărători pe veci ai întregului pământ sfințit cu sângele strămoșilor.

Iașiul Cetățuii, unde s-au adunat prima data trimișii întregii studențimi naționaliste din țară să asculte cuvântul Căpitanului, Iașiul Galatei, în care au suferit tortura foametei Căpitanul și Moța, Iașiul icoanei marelui nostru protector Sfântul Arhanghel Mihail, simbol al dreptății Dumnezeiești, primește astăzi, după două decenii de luptă, de suferință și de jertfă, pe Regele de mult așteptat, pe Regele biruinței naționalismului legionar, pe Majestatea Sa Regele Mihai I.

De ziua numelui Majestății Sale, nume care din voința lui Dumnezeu este cel al protectorului nostru, marele Arhanghel Mihail, urăm Regelui tinereții noastre mulți ani!

Augustei Mame a Regelui nostru, Majestății Sale Regina Elena, cu atâta dragoste urmărită de întreaga suflare românească pe drumurile pribegiei Sale de odinioară, Iașiul năzuințelor românești îi urează: Bine ați venit!

Iașiul martiriului legionar, în acești 13 ani de lupte a Legiunii Arhanghelului Mihail, face front în fața ostașului cu inimă și credință verde și asigurându-l că va fi urmat cu toată hotărârea în lupta pe care o duce pentru înălțarea neamului, strigă din toată inima: Trăiască Generalul Antonescu!

Deciși să realizăm prin orice jertfe idealul pentru care s-a presărat cu sute de morminte legionare, idealul Căpitanului nostru de totdeauna, cămășile verzi din Moldova și Bucovina, împreună cu cei de aceeași credință de pretutindeni, salutăm cu brațul ridicat prezența în fruntea noastră a tatălui Căpitanului, D-l Profesor Ion Zelea Codreanu, părintele care a dat cea mai mare jertfă pentru biruința mișcării și strigăm astăzi în ziua aniversarii întemeierii Legiunii noastre:

Trăiască Legiunea și Căpitanul!”

Cuvântarea lui Corneliu Georgescu a fost întreruptă de urale prelungite când i s-a adresat Regelui, Reginei-Mamă Elena, Generalului Antonescu și Profesorului Codreanu.

M-am urcat apoi eu la tribună, spunând următoarele cuvinte:

”Măria Ta, Majestate,

Domnule General, Camarazi

Capitala Moldovei trăiește astăzi o îndoită sărbătoare: a regelui nostru Mihai I și a Națiunii Române, întruchipată în acest ceas al istoriei și pentru totdeauna, în Mișcarea Legionară.

E un moment de adâncă semnificație pentru poporul nostru coborârea Regelui Mihai de ziua Lui în mijlocul legionarilor, în orașul în care s-a întemeiat mișcarea noastră și de unde au pornit cele dintâi chemări la luptă ale Căpitanului.

Astăzi Dinastia și Poporul Românesc formează o unitate desăvârșită, iar Regele Mihai, care se află la vârsta când în Legiune porți orice povară și câștigi bătăliile, se bucură de încrederea nemărginită a întregului popor, desăvârșind astfel armonia sufletului legionar, crescut de Căpitan în dragoste și devotament pentru Coroană.

Iar Regina-Mama Elena întruchipează icoana neprețuită a suferințelor cumplite pe care atâtea mame de legionari le-au îndurat pentru fiii lor.

Pentru Iași, această participare, necunoscută până azi în istoria lui, și această revărsare de suflet legionar, este o reparație pentru toate suferințele la care a fost supus și toate durerile cu care a fost încărcat. Cine vrea să măsoare rezultatele unei politici nefaste, înfeudată intereselor străine, pentru cine vrea să pătrundă acest spirit antinațional – negația trecutului și distrugerea viitorului unui neam – care a pus stăpânire pe pătura noastră conducătoare și i-a inspirat întreaga ei linie de conduită, Iașiul stă mărturie ca o osândă permanentă a celor care au condus țara până acum și au îngăduit înstrăinarea lui.

Nu este o întâmplare că mișcarea s-a născut la Iași pe pământul Moldovei. Cotropirea străină a luat aici aspecte de nimicire a populației autohtone și era firesc ca în acest colț de țară, instinctul de conservare al poporului nostru să se manifeste cu mai multă putere, să izbucnească și să se organizeze pentru rezistență.

Când în 1920, steagul roșu fâlfâia pe atelierele Nicolinei, studentul Codreanu, cu muncitorul Pancu, au cutezat într-o lume care-și pierduse legătura cu pământul și sufletul țării, să-i înfrunte, să-i trezească din amăgitoarele visuri și să le deschidă zarea destinului românesc.

Când în 1922, iudaismul provocator și insolent invadase porțile Universității și amenința să se infiltreze în sufletul studențimii, același student, cu ochi scăldați în durerile neamului său, le-a ieșit în cale, le-a descoperit intențiile, le-a oprit înaintarea și i-a îngenuncheat în fața sufletului românesc.

Când în 1925, democrația coruptă, aservită forțelor oculte, a încercat să nimicească prin teroare rezistența studențimii în fața cotropitorilor, când se părea ca abuzul a înfrânt pentru totdeauna legalitatea, țara a cunoscut răzvrătirea aceluiași suflet mare al Căpitanului.

Când în 1927, aceleași forțe oculte, ajutate de pseudo-naționaliști, vroiau să nimicească mișcarea naționalistă, prin dezbinare și compromitere, același Corneliu Codreanu răspundea dușmanilor din umbra cu închegarea frontului generației de luptători în Legiunea Arhanghelului Mihail.

De atunci au trecut 13 ani și fiecare zi a însemnat pentru Legiune o jertfă încununată de biruință. Unul câte unul, dușmanii de moarte ai Neamului Românesc s-au împotrivit voinței legionare de recucerire a pozițiilor pierdute, pentru ca mai târziu să-și strângă rândurile într-o mare coaliție a puterilor întunericului și să încerce cu eforturi unite și într-un asalt suprem nimicirea mișcării legionare.

Și atunci Căpitanul a adresat Neamului Românesc cel mai mare discurs al său și cel din urmă: a primit moartea. Dar din moarte i-a fost dat încă odată Legiunii să smulgă biruința și să-i înfrângă pe dușmanii ei.

Legiunea, în drumul ei de lupte și suferințe, a avut întotdeauna alături de ea, în momente grele, prestigiul, înțelegerea și dragostea Generalului Antonescu. Este singurul care ne-a înțeles și în ochii căruia mișcarea legionară si-a păstrat toată încrederea, iar legionarii au fost socotiți întotdeauna oameni de onoare.

În prigoană, Generalul Antonescu a crezut în noi, în biruința noastră; noi credem în el și mergem cu el împotriva tuturor dușmanilor patriei.

În Iași, la 8 Octombrie, avem lângă noi delegațiile tineretului național-socialist și fascist, care și-au verificat puterea de sacrificiu pe câmpurile de bătaie, unde se decide soarta întregii lumi.

Mișcarea Legionară, legată de marile revoluții naționaliste din Apus, prin jertfele pentru un ideal comun, este mândră și onorată să-i salute în orașul mișcării legionare pe reprezentanții tineretului fascist și național-socialist și prin ei să ureze marilor conducători biruință deplină. Prin geniul lor Europa să ajungă clipa în care toate mișcările naționaliste să sărbătorească împreună ziua marii victorii, apoteoza glorioasă a celei mai îndrăznețe lupte din istoria omenirii.

Trăiască Majestatea Sa Regele Mihai I!

Trăiască Regina-Mamă Elena!

Trăiască Generalul Ion Antonescu!

Trăiască delegațiile tineretului fascist și național-socialist!

Trăiască România Legionară!

După fiecare din aceste urări, mulțimea legionară a izbucnit în urale prelungite.

În locul meu trece la tribună Profesorul Ion Zelea Codreanu, care e ascultat într-o tăcere desăvârșită, respectându-i-se marea lui durere:

”Camarazi legionari,

În această măreață ședință de cuiburi, pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu și Minunea Sfântului Arhanghel Mihail, se cuvine ca la începutul cuvântului meu să-i salut pe toți oaspeții noștri, pe care însăși voia lui Dumnezeu ni i-a trimis și ni i-a dăruit.

Camarazi legionari, voi știți că noi legionarii Sfântului Arhanghel Mihail avem cea mai monarhică gândire din lume, deci de bună seamă, după această gândire, ar trebui ca mai întâi în frunte să mă adresez Regelui nostru. Dar îmi spune ceva de sus să înfrâng aceasta etichetă și să mă adresez mai întâi Reginei Mamă, Reginei inimilor noastre, a neamului nostru întreg, Reginei Elena.

Măria Ta, Regina noastră, nu-Ți închipui cât Te-a dorit poporul romanesc, cu ce dor și cu ce lacrimi Te-a așteptat Țara noastră, care este și Patria Măriei Tale, a plâns de bucurie când a văzut telegrama prin care Generalul Antonescu a trimis-o Măriei Tale, ca să vii să ne bucuri pe noi.

Măria Ta, dacă ar fi dat Dumnezeu din ceruri să fii venit în Țară cu doi ani mai înainte, câtă cruțare de sânge s-ar fi făcut, câte lacrimi amare și ce noian de suferințe și ce pete de rușine ar fi fost înlăturate de pe Țara noastră. Dar ai venit mai târziu și bucuria venirii Măriei Tale noi a trebuit s-o plătim înaintea lui Dumnezeu cu jertfe mari, cu sângele copiilor noștri, cu sângele fraților noștri și cu ce are Neamul nostru mai sfânt. Am plătit înaintea lui Dumnezeu, dar suntem foarte bucuroși că voia lui Dumnezeu din Ceruri Te-a adus în mijlocul Neamului nostru, înaintea Țării noastre, care Te primește cu lacrimi de bucurie.

De aceea suntem foarte fericiți că Te avem în sfârșit în mijlocul nostru, foarte fericiți ca ai binevoit să vii, la aceasta ședință solemnă de cuiburi a noastră, de bucurie și de înălțare a sufletelor noastre către Sfântul Arhanghel Mihail, care este patronul și stăpânul nostru.

Și acum mă adresez Regelui nostru. Voi spune tot așa: Măria Ta, ce bucuroși suntem. O, Doamne, ce bucuroși am fi fost și nu spun mai mult.

Iar acum Măria Ta, noi îți mulțumim adânc că în ziua de astăzi, când îl serbăm pe patronul nostru sfânt, pe stăpânul nostru din ceruri, care este și patronul Măriei Tale, atâta dragoste ai avut pentru noi, încât ai venit la serbarea noastră, ca să îl serbăm împreună pe Sfântul nostru patron comun din Ceruri, pe, Sfântul Arhanghel Mihail, marele arhistrateg al Cerului, marele voievod al oștilor cerești.

Da, suntem bucuroși, suntem fericiți de această înaltă onoare și de mare bucurie pe care Măria Ta ne-ai adus-o nouă astăzi.

Apoi salut, îl salut ostășește pe ostașul viteaz, care este Generalul Antonescu. Ne cunoaștem de mult, de pe câmpul de luptă. Nu este ceasul s-o spunem, dar noi ostașii știm foarte bine că cele mai multe din biruințele pe care le-am avut pe front au fost mai întâi concepute și scrise de tânărul maior de pe vremuri, care este Generalul Antonescu de astăzi. Dar am spus, genialul strateg de atunci, Generalul de astăzi. D-ta Domnule General, ai dovedit și altceva: un suflet viteaz în timp de pace. Să știi că istoria acestei țări nu va uita noaptea aceea în care D-ta ai îndrăznit, cu riscul vieții D-tale și cu riscul vieții noastre a tuturor, câți suntem aici și încă de o sută de ori pe atâta, și cu îndrăzneala D-tale, ai făcut să nu înecăm într-un fluviu de sânge și noi și țara.

De aceea eu te salut împreună cu camarazii mei, care te iubesc, pentru că crezi în onoare, în destinul lor dat de Dumnezeu.

Mulțumesc și cavalerilor ordinului Mihai Viteazul, aceia care atrași de iubirea pentru vitejia arătată de jertfele legionare, au părăsit Bucureștiul și au venit să asiste la ședința noastră de cuiburi, pentru ca împreună cu noi legionarii și cu oaspeții noștri, să-l slăvim împreună cu D-voastră pe marele patron comun, care este și patronul D-voastră, pe Sfântul Mare Arhanghel Mihail al cerurilor, Marele Voievod al oștilor cerești, a cărui spadă a fost creată de Dumnezeu înaintea tuturor celorlalte creații ca să fie etern biruitoare. Apoi după aceea, mulțumesc din toata inima tuturor celorlalți oaspeți aleși și înalți.

Mulțumim domnilor generali ai prea glorioasei armate germane care au venit la noi ca să se înfrățească cu ostașii noștri.

Apoi mulțumesc din toată inima vitejilor reprezentanți ai tineretului național-socialist german, vă mulțumesc vouă, camarazi din acest tineret, și mulțumesc Germaniei național-socialiste întregi, pentru onoarea și bucuria ce ne-a făcut-o de a asista la aceasta măreață ședință de cuiburi a noastră.

Întorcându-va în Germania, camarazi, spuneți Germaniei național-socialiste că Neamul nostru întreg este alături de această mare Germanie și să spuneți că privim cu admirație la marea voastră armată.

Camarazi fasciști italieni, din toată inima vă mulțumesc, Italiei fasciste, mulțumesc tineretului fascist care a ținut să ne cinstească trimițându-vă pe D-voastră la această mare serbare a noastră. Vă mulțumesc din toată inima.

Spuneți Italiei fasciste, când vă veți întoarce acolo, spuneți Romei eterne că noi, daco-romanii aceștia de aici, suntem astăzi România Legionară a Gărzii de Fier, privim cu mare mândrie Legiunile Romei eterne, pășind pe pământul de multe ori milenar traco-roman din Macedonia.

Spuneți Romei eterne că poporul român privește cu mândrie spre Roma.

Și împreună, camarazi național-socialiști și fasciști, să știți bine că poporul român legionar este acum și de-a pururi cu voi. De aceea strig:

Heil Gott Gesandtem Führer Adolf Hitler

(Strigăte prelungite de „Heil, Heil”).

Victoria e gloria al nostro Duce Benito Mussolini (urale prelungite).

Și acum, camarazi, să scurtăm ședința noastră de cuiburi. Astăzi îl sărbătorim pe stăpânul nostru cel veșnic, pe Sfântul Arhanghel Mihail. Noi, ca o Biserică, căci Legiunea este ca și o Biserică, avem doi patroni, două hramuri: întâi pe Sfântul Arhanghel Mihail și în al doilea rând pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, care a umbrit tot pământul romanesc de pe steagurile lui Ștefan cel Mare.

Este o deosebire între acești doi Sfinți: Sfântul Arhanghel Mihail ne-a chemat el pe noi la el – vă voi spune altădată prin ce minune, pe când eram închiși la Văcărești în 1923; iar pe sfântul Mare Mucenic Gheorghe l-am luat noi.

Ridicarea Mânăstirii de la Predeal

Camarazi, slăvirea Sfântului Arhanghel Mihail se poate face numai într-un singur fel: îndeplinind înainte de toate jurămintele pe care noi le-am luat. Și așa zic jurămintele Căpitanului: la Predeal, trebuie să se înalțe o mare Mânăstire, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail și cu al doilea hram, acela al Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Și în acea Mânăstire să fie adăpostite moaștele sfinte ale tuturor legionarilor căzuți. Aceasta este o dorință veche a Căpitanului. Îndeplinirea ei va fi mulțumirea noastră în fața stăpânului nostru ceresc. În iarna aceasta se va face totul pentru ca în primăvară, dacă ne dă Dumnezeu liniște, să se poată începe clădirea acestei sfinte Mânăstiri. Iar cu aceasta ne-am gândit și la slăvirea martirilor noștri și la sfintele lor moaște, așa cum se spune în ședințele noastre de cuiburi și trebuie să facem.

Și acum trebuie să ne mai gândim la ceva, la familiile morților noștri. Ei bine, declar aici, în scurtă vreme vom lua inițiativa ca să se alcătuiască din toata familiile legionarilor căzuți, o singură familie, a tuturor celor care s-au jertfit.

Nu trebuie să uităm de altceva. Nu trebuie să uitam de vitejia care a fost și care până la capăt Va fi temelia esențială a legionarului.

Camarazi legionari, încheind, noi îl rugam pe Dumnezeu ca pentru rugăciunile Sfântului Arhanghel Mihail și pentru toate suferințele noastre, să ne învrednicească să trecem peste toate vicleniile, peste toate împotrivirile și peste toate vrăjmășiile și să creăm acea țară pentru care a murit Căpitanul și au murit toți martirii noștri. Țara pe care a visat-o sufletul mare a lui Ionel Moța, Patria noastră, România Legionară, care să strălucească ca Soarele Sfânt de pe Cer.

Iar noi cu toții să strigăm acum și în orice clipă:

”Trăiască Legiunea și Căpitanul!”

Ultimul orator a fost Generalul Antonescu, Conducătorul Statului, care a ținut un vibrant discurs, în care a preamărit sacrificiul Căpitanului:

”Sire, Majestate, Legionari, Români,

Prin vrerea Domnului, cea dintâi prăznuire a zilei Regelui nostru o facem aici la Iași – în Iașiul care a cuprins altă data ceasurile de grea cumpăna ale Tronului. Aici Regele Ferdinand și-a trăit anii de încercare domnească. Aici, El a devenit Regele cel Mare, fiindcă a știut să-și rezeme tronul pe suferință și încercările neamului.

Vă doresc, Sire, să vă hărăzească Dumnezeu o domnie tot atât de vrednică.

Fiindcă Regii mari sunt aceia care spală treptele tronului cu lacrimile suferinței înțelese și care se înalță pe ele, ducând în spate poverile împlinite ale neamului.

A vrut Domnul, Sire, ca ziua Majestății Sale să fie însăși ziua de proslăvire a biruinței Legiunii Arhanghelul Mihail. Este în acest semn, care ne vine de dincolo de noi, o împletire de destine. Să ne legăm credința în Majestatea Ta de însăși credința în biruința legionară, pentru ca biruința Legiunii trebuie să fie biruința Majestății Tale, trebuie să fie de-a pururi ziua Legiunii.

Aici în Iași, Corneliu Zelea Codreanu și-a afirmat prima oara credința lui nebiruită în puterile neamului și fapta lui de înnoire răscolitoare. Aici s-a zămislit cu harul Domnului și voința Căpitanului, Legiunea Arhanghelul Mihail, Legiune care a pornit în numele vechii credințe, la noua faptă românească, Legiune care, în numele Arhanghelului, și-a dezlănțuit asprimea judecății, alegerea adevăraților Români și înlăturarea nevrednicilor.

De aceea ne-am adunat aici, să reîmprospătăm credința, așa cum creștinii merg la altar să-și întărească viața.

Ziua de azi este ziua noastră de mărturisire și închinare în amintirea Căpitanului, este ziua faptei lui de martir al Neamului Românesc. Pilda lui de jertfire este o judecată și un strigăt: e o judecată pentru toate lașitățile, trădările și prăbușirile trecutului; este un strigat pentru datoriile și chemările viitorului.

Să nu se uite de nepăsători și părtașii trecutului; să nu se uite de ziditorii viitorului: eroii și jertfiții Legiunii au pus sângele lor la temelia Regatului lui Mihai I și a generației lui Codreanu și Horia Sima.

Cu sângele lor, au spălat toate înfrângerile ceasurilor din urmă. Sub semnul lor, vom duce biruința ceasurilor ce vor să vină.

Legionari! Un gând de slava și de rugăciune către Arhanghelul Mihail, patronul Legiunii, proteguitorul luptei legionare și al noii Românii.

Un gând de pietate și de închinăciune în memoria Căpitanului.

Legionari!

Un gând în Iașiul începutului de credință legionară, în Iașiul încercărilor neamului și ale lui Codreanu: să facem legământ ca îl vom sluji cu vrednicie pe Arhanghelul nostru, pe Regele țării și amintirea Căpitanului.

Sire,

În numele țării și al armatei, în numele Mișcării Legionare, vă dăruiesc de ziua Arhanghelului Mihail, această spadă istorică, purtată pe plaiurile românești la începutul veacului al XVII-lea. Voința țării este ca această spadă să n-o încingeți decât în ziua Sfântului Mihail, iar restul anului să stea la Muzeul Armatei. Să nu fie a voastră pe de-a-ntregul și să n-o încingeți în orice zi, decât atunci când Arhanghelul Mihail vă va învrednici să redați neamului toată bucuria dreptății și toată întruparea nouă pe care o merită; când neamul va ispăși, se va izbăvi și va izbândi, când Regele și țara prin suferință, prin jertfă și prin muncă, vor înălța din nou gloria Neamului și a Tronului.

Să trăiți Sire!

Trăiască România!

Trăiască Legiunea!”

(Urale prelungite)

Terminându-se seria cuvântărilor, toți s-au îndreptat spre Căminul de la Râpa Galbenă, edificat de Căpitan, unde a luat naștere mișcarea. Acum a fost transformat în muzeu al mișcării, cu obiectele ce s-au putut aduna în pripă. Oaspeții au zăbovit mai mult în odaia în care Căpitanul a citit actul de întemeiere al mișcării și care a servit ca sediu al ei în primii ani. Acolo au văzut Icoana Arhanghelului Mihail, cărți, manifeste ce-au putut fi salvate din prigoane. Nu era mult de văzut. Nici timpul n-a permis. O colecție mai bogată și multe mărturii despre Căpitan și Legiune au căzut pradă prigoanelor, arse sau distruse.

În drum spre Cămin și la întoarcere o mulțime imensă ocupa străzile pe care trecea cortegiul. Abia mai poate fi oprită de cordoanele legionare. Iată cum relatează corespondentul această scenă de neuitat: „O mulțime imensă s-a adunat pe străzi, la ferestre, pe acoperișuri. Străzile pe o mare distanță, pe parcursul cortegiului, sunt tixite de lume. Cordoanele legionare abia mai pot să țină valurile de oameni, copii, care vreau să-și vadă conducătorii. Mici bentițe de culoare verde erau prinse în piepturile tuturor. Portretul Căpitanului, în mici rame, este de-asemenea prins în piept. Uralele nu se mai sfârșesc.

Regina privește necontenit în jur, căutând să vadă cât mai departe. Zâmbește încontinuu, mulțumind dragostei mari ce-i arată poporul.

De peste tot se arunca flori.

Din depărtare se aude „Ștefan Vodă al Moldovei”.

Uralele izbucnesc în valuri din ce în ce mai puternice.

După vizitarea Căminului, cortegiul se îndreaptă la Universitate, unde va avea loc defilarea. Lângă Statuia lui Mihail Kogălniceanu s-au ridicat tribunele frumos împodobite în verde. Chipul Căpitanului, într-un desen de proporții uriașe, patronează solemnitatea. Alături de Căpitan străjuiește chipul Arhanghelului Mihail. În tribuna principală iau loc Regele Mihai și Regina-Mamă Elena, Generalul Antonescu, Conducătorul Statului, Comandantul Mișcării Legionare, Doamna General Ion Antonescu, Doamna Elena Codreanu și Profesorul Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului. În tribuna din dreapta iau locul corpul diplomatic, membrii guvernului și familiile legionarilor uciși. Sunt de față Părintele Moța, Doamna Florica Clime, Doamna Liliana Cotigă, Doamna Inginer Ionică, familia Profesor Cristescu, familia Sterie Ciumetti. În aceeași tribună se găsesc și Comandanții Bunei Vestiri.

Începe defilarea. În frunte apar misiunile tineretului german și italian. Urmează ofițerii garnizoanei, elevii liceului militar, unități din armată și clerul. Apoi începe defilarea coloanelor legionare. Peste 50.000 de legionari au trecut prin fața tribunelor, mărturisindu-și credința lor și hotărârea lor de a împlini testamentul lui Moța, al unei țări ca soarele sfânt de pe cer”. Defilarea a durat două ore și jumătate, sfârșindu-se abia pe la ora patru după masă.

După sfârșitul solemnităților, a avut loc o masă la Palatul Administrativ, la care au participat, în afara oaspeților de la București, Părintele Moța, Profesorul Ion Zelea Codreanu, Doamna Elena Codreanu și familiile celor căzuți. În cursul mesei au ținut toasturi Spiridon Poleacu, Primarul Orașului, Generalul Ciupercă, Comandantul Armatei a IV-a și la urmă, Generalul Antonescu.

Într-o atmosfera de mare cordialitate, fără restricții protocolare, s-a desfășurat această masă. Un moment unic în istoria Legiunii și a Neamului, când Regele și Regina au stat la această masă și-au vorbit cu umilele familii ale celor căzuți, cum era mama lui Fleschin, al cărei copil a fost ucis la Huedin. Distanțele s-au topit la Iași între deținătorii de înalte răspunderi în Stat și sufletele îndoliate ale celor căzuți, pentru a nu rămâne decât oameni. Și Generalul Antonescu părea mulțumit și fericit. Niciodată nu l-am văzut într-o dispoziție mai bună.

 

9. Deschiderea Universității Transilvane la Sibiu

Ca urmare a cedării Transilvaniei de Nord Ungariei, Universitatea româneasca de la Cluj n-a mai putut funcționa și întreg corpul profesoral s-a retras în Ardealul liber, în căutarea unui oraș unde să se așeze și să-și poată continua activitatea.

Îndată după formarea guvernului, s-a discutat între miniștri unde ar fi mai bine să fie mutată Universitatea de la Cluj. Erau patru orașe în perspectivă: Brașov, Timișoara, Sibiu și Alba Iulia. Brașovul atrăgea prin intensitatea vieții românești din timpul dominației maghiare; Timișoara era un oraș modern, cu clădiri impunătoare, unde era ușor de găsit localuri corespunzătoare pentru funcționarea Universității; Alba Iulia aspira la această onoare prin semnificația ei istorică, iar Sibiul ca sediu al Mitropoliei Ortodoxe, unde plutea încă duhul Marelui Șaguna. În cele din urmă, alegerea s-a redus la Alba Iulia și Sibiu. Organizațiile noastre din Ardeal pledau pentru Alba Iulia, susținând ca acest loc istoric, unde Mihai Viteazul a pus temeliile unității naționale, trebuie să devină și un centru cultural. În favoarea Alba Iuliei mai intervenea și faptul ca se găsea într-o regiune românească, în timp ce Sibiul era centrul minorității germane. Alba Iulia a căzut până la urmă din cauza unui argument de ordin material. Era un oraș mic, incomod, care cu greu ar fi putut găzdui Universitatea, cu profesorii și studenții ei. Ar fi avut nevoie de mari performanțe urbanistice, ceea ce nici timpul și nici bugetul Statului nu permiteau. În cele din urma a ieșit biruitor Sibiul. Aici s-au concentrat majoritatea Facultăților, cu excepția celei de Științe, care a trecut la Timișoara, și a Academiei Comerciale, care si-a găsit adăpost la Brașov.

Rector al Noii Universități a fost numit Profesorul Sextil Pușcariu, alegere cum nu se poate mai nimerită atât prin renumele lui de om de știință, cunoscut și peste hotare, cât și prin darurile lui de excelent organizator. Sextil Pușcariu a depus o muncă titanică și, în scurtă vreme, în condițiile vitrege de atunci, a izbutit să pună pe picioare instituția;

– a obținut localurile necesare pentru ținerea cursurilor și pentru laboratoare;

– a repartizat echitabil forțele didactice pentru a nu suferi calitatea învățământului;

– a fixat ținerea regulată a examenelor, pentru ca studenții să nu piardă anul școlar.

Redeschiderea Universității de la Cluj la Sibiu a fost și o replică dată de intelectualitatea română și de forța creatoare a Statului Național-Legionar barbariei maghiare, care a urmărit din primul moment ca, în teritoriul ocupat, să distrugă orice urmă de cultură românească. Românii refugiați nu s-au descurajat, ci, într-un efort suprem, profesori și studenți, au aprins la Sibiu făclia stinsă la Cluj.

Inaugurarea Universității de la Cluj la Sibiu a avut lor Duminică, 10 Noiembrie, în prezenta înaltelor autorități ale Statului. Evenimentul era prea important ca guvernul să nu-i acorde cea mai mare atenție. La Sibiu s-a deplasat Conducătorul Statului, însoțit de un grup de miniștri, din care făceam parte eu, Ministrul Educației Naționale, Traian Brăileanu și Ministrul Justiției, Mihai Antonescu. Am plecat din București cu un tren special, în seara de 9 Noiembrie și am ajuns la Sibiu în dimineața de 10 Noiembrie.

În Gara Sibiu, oaspeții au fost întâmpinați de Alexandru Constant, Ministrul Propagandei, și Alexandru Rioșeanu, Subsecretar de Stat la Interne, veniți mai înainte. Se mai aflau pe peronul gării Sextil Pușcariu, noul Rector al Universității C1ujene, P.P. Panaitescu, Rectorul Universității din București, Generalul Leventi, Comandantul Corpului VII Armată. Generalul Antonescu a trecut mai întâi în revistă compania de onoare și apoi s-a îndreptat spre formațiile legionare. Șeful județului, profesorul-preot Spiridon Cândea, i-a dat raportul. Dr. Albert Dorr, primarul orașului, i-a prezentat tradiționala pâine cu sare.

În continuare, la Catedrala Ortodoxă, s-a săvârșit slujba religioasă de către IPSS Mitropolitul Nicolae Bălan, înconjurat de un sobor de Episcopi și Arhimandriți. Corul Școlilor Normale de băieți și fete din Sibiu a dat răspunsurile. La slujba de la Catedrală au mai luat parte, în afara de autoritățile amintite, Maiorul Hake, reprezentantul Misiunii Militare Germane, Protopop Unit Dr. Badilu, reprezentantul Cultului Evanghelic, Vicarul Dr. Müller și președinții centrelor studențești cu drapele.

Solemnitatea inaugurării s-a desfășurat în Aula Noii Universități. Nu au vorbit decât Rectorul Universității Sextil Pușcariu și Conducătorul Statului, Generalul Antonescu. Sextil Pușcariu în cuvântarea sa nu s-a limitat la tradiționala dare de seamă a activității desfășurate de Universitate în anul precedent, ci având în vedere consecințele ocupației maghiare, a făcut un scurt istoric al Universității Daciei Superioare, expunând realizările ei în cursul a două decenii de stăpânire româneasca, de la 1920 la 1939.

”Domnule General,

Am onoarea a vă raporta că azi, 10 Noiembrie, am deschis la Sibiu Universitatea din Cluj Regele Ferdinand I. Ca în toți anii – ca și când nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat – s-au ținut examene în Octombrie și începerea cursurilor în prima jumătate a lui Noiembrie.

Tradiția Universității noastre cere ca la inaugurarea unui nou an universitar, Rectorul să dea seama în public despre activitatea din anul expirat. Dați-mi voie să trec repede peste această parte a discursului meu.

Aș vrea să arăt înainte de toate cât de adânc simțită a fost durerea ce-am îndurat-o pierzând pe iubitul nostru coleg Nicolae Drăganu, unul dintre stâlpii Universității noastre de la întemeierea ei, pe care a slujit-o ca rector, ca pro-rector, decan și profesor cu toată iubirea și cu adânca sa erudiție.

Din cauza limitei de vârstă, au ieșit din rândurile noastre profesorii Valer Moldovan și Bogdan Ionescu de la Facultatea de Drept și profesorul Emil Racoviță de la cea de științe. Ne bucurăm totuși că în calitate de Director al Institutului de Speologie, acest mare savant și acest neprețuit sfătuitor, a rămas în mijlocul nostru. Din momentul când – acum douăzeci de ani – primise să-și părăsească o strălucită situație în străinătate, spre a ne ajuta să ridicăm o cetățuie a științei în Dacia Superioară, el ne-a fost un neprețuit îndrumător și astăzi încă, la o vârstă când alții caută odihna binemeritată, stă neobosit în primele rânduri ale celor ce instalează la Timișoara Facultatea noastră de Științe.

Aceasta Facultate se îndreaptă cu recunoștință și către D-l Dimitrie Pompeiu, celebrul academician, pe care, deși profesor la Universitatea din București, îl considerăm ca un scump coleg și părinte al secției matematice, organizate de el.

Străinătatea cu care am menținut, ca și în anii trecuți, raporturi vii de colaborare științifică, i-a distins pe trei din colegii noștri, alegându-l pe unul membru corespondent al Academiei din Berlin, iar pe D-nii profesori Ion Lupaș și Coriolan Petran, membri corespondenți ai Academiei din München.

Am evocat numai câteva momente din cele petrecute în cursul anului trecut pentru ca să vă pot da câteva date asupra Universității noastre în cursul celor două decenii care tocmai se încheie.

În acești douăzeci de ani Universitatea Dacica Superioară, privita la început cu puțină încredere la noi în țară și mult hulită de dușmanii noștri peste hotare, a izbutit să se impună ca un factor cultural de prim rang și să dezvolte o activitate apreciabilă.

Ea poate fi ilustrată prin următoarele cifre:

Au fost înscriși în anii 1920-l939, 65.652 studenți, dintre care 4.068 licențiați și 505 de doctori au împânzit țara și cu deosebire Transilvania cu tinerețea lor creatoare, întemeiată pe o solidă pregătire profesională.

Profesorii noștri au tipărit o serie de manuale prețioase pentru studenți, iar asupra cercetărilor făcute în institutele și laboratoarele noastre mărturisesc cele 20 de publicații periodice, în 201 tomuri cu 65.021 pagini, tipărite în românește și în limbi străine.

Unele din aceste studii au o importanță deosebită prin faptul că dau un substrat din cele mai solide revendicărilor noastre naționale.

Înfrățirea daco-latină

”Analizele sanguine întreprinse în laboratoarele noastre au dovedit că, din punct de vedere rasial, sângele ce curge prin vinele noastre e ca vinul nobil, ale cărui calități cresc cu vechimea lui și care înnobilează vinul nou cu care se amestecă. Neamurile străine, care de bună voie s-au lăsat absorbite de noi, nu au alterat calitatea superioara a sângelui nostru traco-geto-dac, lămurit cu sânge latin, iar indicele sanguin, în Carpații estici, dovedește originea romană a celor ce și-au însușit în mare parte graiul secuiesc.

Sutele de hărți ale Atlasului Lingvistic Român dovedesc o admirabilă solidaritate națională ce nu ține seama de obstacole geografice și de vremelnice hotare politice și pe care nimic nu o poate zdruncina.

Dezgropările făcute de arheologii noștri dau la iveală așezări ale strămoșilor din cele mai vechi timpuri. În cimitire acoperite cu straturi groase de pământ, oasele năvălitorilor barbari sunt așezate după orânduirile conlocuitorilor lor români. Ajunge să râcâi pământul pe ambele versante ale munților pentru ca să te convingi de autohtonia și continuitatea noastră. Cununa de lauri a împăratului Traian, pe care nu de mult ați evocat-o, Domnule General, nu e la noi o piesă, ci un simbol.

Noi nu suntem venetici, ci suntem înfipți cu rădăcini de multe ori milenare în solul țării noastre, pe care n-am cucerit-o prin norocul schimbător al armelor, ci prin calitățile noastre de rasă. Noi nu ne-am lărgit hotarele etnice printr-o conjunctură politică favorabilă, ci prin calitățile cu care ne-a înzestrat firea, cu frumusețea noastră fizică și sufletească, cu omenia și inima noastră de frumusețe și dreptate. Cu asemenea calități am trecut biruitori prin furtuni și asupriri, asimilându-i pe cei ce au râvnit la bogățiile pământului care nu era al lor, ci nouă ne-a fost prieten, căci noi l-am muncit cu credință și i-am încredințat din bătrâni pe morții noștri iubiți”.

Cetatea Sibiului

”Sibiul, din care Gheorghe Lazăr, protejatul baronului Bruckenthal, a descins în Tara Românească, în care, la începutul secolului trecut, editorii sași răspândeau temeiuri de veci bisericii noastre strămoșești, în care se țineau adunările naționale și apărea Tribuna, din care Consiliul Dirigent a condus destinele Daciei Superioare, a primit trei Facultăți ale Universității noastre între zidurile lui, iar Timișoara, capitala ospitalieră a Banatului, binecuvântat de bogății materiale și spirituale, adăpostește Facultatea noastră de Științe.

Tuturor celor ce în zilele grele ne-au întins o mână de ajutor, le exprim cele mai vii mulțumiri. Sentimentele noastre de gratitudine se îndreaptă înainte de toate către D-voastră, Domnule General, atât în calitate de Conducător al Statului cât și de Ministru al Armatei. Ne-ați pus la dispoziție cu generozitate sumele mari de care aveam nevoie, iar acum în urmă ați donat, din economiile realizate la președinția Consiliului de Miniștri, cinci milioane pentru procurarea unui cămin pentru studenții noștri. Armata a adus sacrificii grele, cedându-ne două din clădirile de care avea nevoie pentru pregătirea ofițerilor de infanterie.

Mulțumirile noastre se adresează de asemenea D-lui Ministru al Educației Naționale, care cu suflet larg a dat ascultare cererilor noastre, a căror dreptate nimeni nu o putea mai bine judeca decât acest distins profesor universitar. Toată înțelegerea și toata bunăvoința de a ne ajuta am găsit-o și la D-l Ministru al Sănătății, care ne-a pus la dispoziție spitale pentru instalarea unor clinici și ne-a făgăduit material sanitar.

Și autoritățile sibiene s-au grăbit să ne ajute după posibilitățile, pe care le-au conceput într-un mod mai larg decât altele. Țin în deosebi să mulțumesc cu acest prilej Comitetului școlar al liceului de fete „Domnița Ileana”, care, prin doamna directoare Iliescu, ne-a cedat pentru vremelnica noastră așezare la Sibiu, clădirea măreață, terminata în roșu, a noului lor liceu.

Mulțumim tuturor celor ce ne-au înlesnit mutarea de la Cluj la Sibiu și Timișoara. Țin să accentuez ca aceasta mutare n-o înțelegem in sens geografic, ci istoric. Noi nu schimbam numai un oraș ardelean cu altele din Transilvania și Banat, ci părăsim o mentalitate spre a ne încadra în noul curs politic pe care l-a impus marea revoluție la care asistăm”.

Apostolatul Profesorilor

”Dacă în 1919, când mi s-a făcut cinstea să organizez Universitatea din Cluj, ceream profesorilor să facă apostolat de dascăli și de cercetători științifici, ferindu-se de chemările ademenitoare ale partidelor politice, azi le spun: voi, conducătorii spiritualității din Ardeal sunteți datori să deveniți cei mai aprigi propagandiști ai marii primeniri politice prin care trece țara, să căutați să creați aceasta nouă forma mentis de care România are nevoie.

Știința și politica de partid nu se puteau face în același timp. Partidele politice au sterilizat nenumărate talente. Dar știința și politica națională nu se exclud, ci se întregesc. Noi care n-am înțeles la timp că ceea ce ni se părea, la elevii noștri, răzvrătire, era de fapt entuziasm, trebuie să îngrijim ca prăpastia, pe care un birocratism academic o săpase între profesori și studenți, să înceteze. Cei ce vor izbuti să clădească poduri cât mai multe și cât mai solide de la sufletele generației tinere la sufletele generației bătrâne, vor avea mai mare merit decât cei ce vor scrie, în izolarea camerei sau a laboratorului lor, o carte mai mult sau vor face un curs bazat pe o biografie mai bogată.

O spune colegilor, la sfârșitul carierei lui, unul care, în tot cursul activității sale de profesor și cercetător, și-a impus și a cerut elevilor săi o cât mai riguroasă documentare științifică și a considerat orice contribuție nouă a științei românești ca o victorie națională. Sunt convins însă că mai mult decât o carte scrisă valorează în fața studenților, care se îndreaptă cu toată încrederea vârstei lor spre dascăl, pilda unei vieți curate și a unei ținute demne și intransigente”.

Ascultații Pe Bătrânii Cu Suflet Tânăr

”Iar vouă, iubiți studenți, care ați înțeles chemarea vremii înaintea noastră, țin să vă spun următoarele. „Bătrânii” despre care mulți dintre voi aveți o părere rea, au fost cei ce au sângerat pentru izbândirea României Întregite. Ei și-au dat tributul lor cu dragoste curată pentru neam. Dacă după ajungerea idealului, n-au fost în stare să conceapă un nou ideal, e în firea lucrurilor. Cei douăzeci de ani de la Unire încoace au fost atât de sterpi nu pentru că generația mea a fost lipsită de dragostea de țară, ci fiindcă s-a încăpățânat să o conducă ținându-i la distanță pe tineri, care aveau credința erei noi ce începea.

Cu dragostea, care e principiul de bază al Mișcării Legionare, apropiați-vă de dascălii voștri, care nu au altă dorință decât să se primenească împreună cu voi și să dea curățeniei voastre sufletești temelia solidă a pregătirii profesionale și dorul sacru de a descoperi adevărul științific.

V-o spune vouă unul care, atunci când a trecut prin Cluj sicriul lui Moța și Marin, n-a considerat ca atâția alții din generația sa că sacrificiul lor a fost un gest inutil de fanatism, ci a crezut în „Învierea prin moarte”. De aceea a spus câteva cuvinte de bun rămas, în numele Universității, celui ce ca președinte al societății „Petru Maior”, a fost un apostol al studențimii clujene.

Când spiritul de sacrificiu legionar și altruismul totalitar al lui Ionel Moța îi vor însufleți deopotrivă pe profesorii și studenții acestei Universități, atunci nu este important dacă vom sta câteva luni sau câțiva ani în adăpostul provizoriu de la Sibiu; căci atunci putem avea încredințarea deplină că suntem folositori acestei țări, Regelui, care veghează cu iubire asupra ei, înțeleptului Conducător al Statului și vrednicului conducător al Mișcării Legionare.

Trăiască Majestatea Sa Regele!

Trăiască Generalul Antonescu!”

În cuvântarea sa, Generalul Antonescu a evocat tragedia Ardealului sfâșiat din cauza unui regim care s-a făcut vinovat de prăbușire și de crimele contra tineretului. Pornind de la această tristă realitate, a făcut apel la profesori și studenți ca să transforme Universitatea clujeană pribeagă la Sibiu într-o citadelă a românismului.

Domnilor miniștri,

Domnule Rector și Domnilor Profesori,

Români,

Legionari,

Din ceasul când Dumnezeu și sfâșierea Neamului mi-au adus pe umeri răspunderea viitorului, azi este prima oară când pun piciorul pe pământul Ardealului însângerat.

De aceea, ca ostaș, ca român și Conducător al Statului, socotesc că nu-mi pot cinsti răspunderile, venind aici, decât îndreptând cel dintâi gând al meu și al tuturor, spre toți fiii Transilvaniei zbuciumate.

Ardeleni, Frați dragi și încercați,

Cugete risipite,

Vetre stinse și trădate,

Români smulși din glia sfințită de sudoarea muncii strămoșești.

Vouă, vă închin azi toată durerea și toată nădejdea mea.

Înțelegeți-mă, înțelegeți-mă.

În tăcerea noastră măsurată, ca și în acțiunea noastră sinceră, demnă și dârză...

Să nu vedeți nici uitare, să nu aflați nici o îndoială.

Și voi, Ostași Ardeleni, care v-ați părăsit tindele, trădând legea strămoșească a Sarmisegetuzei, să nu vă zdrobiți inimile, pentru a lăsa să curgă veninul deznădejdii.

Toți trebuie să aveți încredere. Generalul Antonescu, în numele tuturor conștiințelor, vă cere încredere. Trebuie să i-o dați.

Nici eu, nici Legionarii n-am dat până acum o luptă de dreptate și redeșteptare, pentru ca să ne trădăm azi Țara și Neamul.

Noi plătim azi greu și aspru greșelile trecutului.

Un ostaș, care am luptat pentru granițe și pentru înălțarea Armatei – care am primit prigoana și umilirea închisorii, fiindcă mă îndârjisem să apar onoarea și oștirea țării – stau azi cu fruntea sus în fața voastră, Ardeleni, și azi stau cu fruntea în fața acelora care pândesc din umbră și cu perfidie, vinovații de ieri, vinovații de totdeauna.

Odată cu mine și Legionarii vă pot privi cu mândrie, ardeleni, fiindcă, ani de-a rândul, au strigat că Neamul se prăvălește și și-au dat viața în lupta neegală, primind botezul morții în frunte cu Comandantul Mișcării, Ardeleanul Horia Sima.

Vina nu e a noastră.

Vina e toata numai a acelora, de la voi și de la noi, care au primit ca Țara să se prăbușească sau au dus-o la prăbușire.

Istoria pe ei îi va judeca și nu pe noi.

Noi peste ei și fără ei, ne facem astăzi datoria de a păzi Neamul, de a-i reda liniștea, siguranța și puterea.

În continuare, Generalul Antonescu exaltă rostul Universității în viata unui neam, cerând „să câștigăm înăuntru ceea ce am pierdut în afară”. „Adevărata Universitate, spune el, nu este numai școala cărții, ci și școala Neamului”.

Adresându-se studenților, le amintește datoriile lor în clipa de față:

”Domnilor, Universitatea este și școala vieții și școala lumii. Adevăratul profesor dăltuiește sufletele și caracterele, ca sculptorul în piatră.

Prindeți dalta, domnilor profesori, și tăiați în piatra caractere și conștiințe. „Țara le așteaptă. Țara are nevoie de ele. Numai prin ele, putem clădi Neamul.

Înlăturați pe aceia care risipiți în scopuri s-au îndepărtat de la datoria exemplului, au umilit caracterele și au făcut școala lingușirii, a lașității și a trădării.

Fiți apostoli. Numai așa va veți cinsti locul de îndrumători spirituali ai Neamului.

Iar voi, studenți dragi și legionari, plini de râvnă, simțiți-vă datoria.

Sunteți viitorului Ardealului Românesc. Pe umerii și pe piepturile voastre se va rezema și va trăi puterea Neamului.

De mintea și sufletul vostru atârnă viitorul Țării.

Ați suferit, v-ați întunecat, v-ați răzvrătit, v-ați jertfit pentru ca sufletul Ardealului să fie zidit în Duhul Căpitanului și Ardealul să devină legionar. Fiți mândri că Comandantul Mișcării Legionare este fiul Ardealului.

Aveți însă azi de făcut mai mult. Aveți să zidiți.

De entuziasmul și dezlănțuirea forței voastre atârna soarta României. Ea nu poate fi sigură și mândră decât dacă uniți forța cu înțelepciunea.

Munciți, munciți, munciți.

Din zorii zilei până în zorii viitorului.

Aplecați-vă puterea pe cărți, oțeliți-va brațele, întăriți-vă sufletele.

Un neam poate fi redeșteptat prin viforul entuziasmului, dar nu poate fi înălțat decât prin dogoarea muncii și patima răspunderii.

Neamul Romanesc a pierdut și alta dată granițele, el a primit și altă dată ropotul cotropitorilor.

Sufletul și conștiința lui nu au putut fi însă cotropite de nimeni, fiindcă veac de veac, nenumărate veacuri, el a zidit pe mintea româneasca a generațiilor care pe pământul Ardealului și pretutindeni au primit toate împilările și toate umilirile, dar au știut să ducă nestinsă lumina culturii și credinței românești.

Jertfa lor vă este strajă.

Fapta lor de ieri este în mâinile voastre de azi.

Cinstiți-o.

Întemeiați românește și legionărește o tradiție studențească și românească și jurați-vă să închideți ochii cu același suflet tânăr de studenți și de Români”.

Sensibil la argumentele organizațiilor legionare din Ardeal că Alba Iulia ar trebui să adăpostească Universitatea pribeagă a Clujului, Generalul Antonescu a făgăduit solemn în fața profesorilor și studenților că guvernul va începe zidirea Cetății Culturii Românești a Ardealului în orașul lui Mihai Viteazul și al Încoronării.

Alba Iulia – Cetatea Culturii Românești din Transilvania

”Pentru că Ardealul nu trebuie să aibă Universitatea lui pe drumuri de pribegie.

Pentru că lăsând Sibiului rosturile sale duhovnicești și așezările sale etnice și comerciale, trebuie totuși să dăm Universității Ardelene zările sale proprii.

Pentru că acolo unde este mintea, este și puterea, și unde este unitatea sufletului, este și a pământului, am hotărât să zidim Cetatea Culturii Românești din Transilvania la Alba Iulia.

În Alba Iulia marelui și nepieritorului Mihai, în Alba Iulia Unirii și a încoronării întregitoare a lui Ferdinand I și a Reginei Maria, acolo va fi cetatea spirituală, de peste Carpați, a Neamului lui Mihai I.

Ne-o poruncește trecutul și umbrele lui sfinte.

Ne cheamă acolo viitorul.

Vom sprijini cu toate jertfele noastre aceasta întemeiere.

Fiindcă așa răspunde un Neam întreg și mândru la actele brutale de dărâmare ale altora.

Zidind cu spiritul”.

După încheierea solemnității, oaspeții s-au îndreptat spre Palatul Metropolitan, unde au vizitat Muzeul și Academia Teologică.

 

10. Cutremurul

Eram în drum spre Sibiu, în dimineața de 10 Noiembrie, când Generalul Antonescu mi-a comunicat știrea ce-o primise prin teletip că la București și în alte localități din țară s-a petrecut un mare cutremur. Alte amănunte nu avea. Vizita de la Sibiu a fost întunecată de această veste. Tot în cursul șederii la Sibiu am aflat de prăbușirea blocului Carlton și ne întrebam dacă alte clădiri cu mai multe etaje n-au avut aceeași soartă. Ce proporții a avut cataclismul? Vom găsi Capitala o mare de ruine?

Când ne-am întors, am aflat cu ușurare că pagubele materiale și victimele omenești au fost mult mai mici decât ne imaginam la început. În afară de căderea spectaculară a blocului Carlton, nici o altă clădire de caracteristici asemănătoare nu s-a dărâmat. Numărul victimelor în alte cartiere ale Capitalei era redus. Câțiva morți și aceștia din cauza coșurilor sau a acoperișurilor care s-au prăbușit. Cărămizi sau bucăți de zid le-au căzut în cap omorându-i, precum și peste 300 de răniți. Echipele legionare au identificat vreo 200 de imobile cu zidurile crăpate, în primejdie de a se dărâma și pentru prevenirea accidentelor, locatarii din ele au fost evacuași în alte case.

Toate eforturile de ajutorare s-au concentrat asupra blocului Carlton. Clădirea avea la subsol o sală de cinematograf, încât s-a prăbușit în sine, afară de partea superioară, care a fost proiectată pe Bulevardul Brătianu, întrerupând circulația. O imensă grămadă de moloz și fiare zăceau pe Bulevard. S-au putut salva puțini și numai din cei ce locuiau la etajele de sus. Se cunosc câteva cazuri miraculoase de salvare. Un tată s-a închis cu copilul în șifonier, și soția lui n-a mai avut vreme să intre. De sub dărâmaturi a fost scos șifonierul, iar tatăl cu copilul au fost găsiți în viață, în timp ce mama zăcea alături zdrobită sub moloz. Un soldat-pompier, care făcea de paza la postul de observație al blocului, a fost azvârlit de la etajul al XII-lea în stradă, iar, în urma lui, se întindea marea zidărie gata să-l prindă din urmă.

Din primul moment, legionarii din toate corpurile au alergat la locul nenorocirii, pentru a ajuta la dezgroparea victimelor. Au mai participat la lucrările de salvare unități ale armatei, soldați germani și chiar tineri fasciști care se întorceau de la serbarea de la Iași, în drum spre Italia. Legionarii au lucrat zi și noapte, la lumina reflectoarelor, mai bine de o săptămână, în echipe care se schimbau încontinuu, pentru a scoate cadavrele și a-i afla pe ultimii supraviețuitori. Conducerea operei de salvare a luat-o Comandantul Legionar Sandu Valeriu. S-au scos și s-au cărat peste 500 de vagoane de material.

Am fost și eu a două zi, seara, la locul dezastrului. Era un spectacol dantesc. Cadavrele erau desfigurate și greu de identificat. Se scoteau mâini, picioare și capete separate de corp. Tocmai atunci Sandu Valeriu mi-a arătat trupul unei femei, din care nu mai rămăsese decât craniul cu părul ei negru și bazinul atârnat de șira spinării. Restul dispăruse.

În subsolul clădirii se refugiaseră mai multe persoane. Spre surprinderea lor, telefoanele din această parte mai funcționau, cablul fiind subteran. Cei îngropați acolo au putut comunica cu lumea din afară. Strigau disperați să fie ajutați, căci aerul se împuținează și vor muri asfixiați. S-au făcut toate sforțările ca să fie salvați. S-a săpat și un tunel dintr-o clădire învecinată, dar emanațiile de gaz, de la conductele sparte, au întrerupt lucrările.

Spre nenorocirea lor, s-a aprins păcura care era depozitată în subsolul clădirii și au pierit din cauza fumului și a arșiței. Flăcările au izbucnit la suprafață, învăluind uriașa grămadă de moloz. Glasul lor, a doua zi dimineață, nu s-a mai auzit prin telefon. În speranța că ar mai fi totuși cineva în viață, s-a format atunci o echipă de sacrificiu de zece legionari, care, îmbrăcați în costume de azbest, erau deciși să pătrundă la subsol. Nici aceasta ultimă încercare n-a reușit. Echipele legionare n-au mai descoperit decât cadavrele pe care le-au transportat la morgă.

La Carlton locuiau 236 de persoane, în afară de aceia care dormeau acolo întâmplător. Din aceștia au murit 140.

Cutremurul s-a simțit în țară pe o arie la poalele munților, cuprinsă între Iași și Craiova, având epicentrul în Vrancea și a fost de gradul 9. Localitățile mai rău lovite de cutremur au fost următoarele:

– Orășelul Panciu fiind în centrul zguduirii, a fost total dărâmat. Nici o casă în picioare. 44 de morți și un mare număr de răniți;

– La Galați, un mare număr de case și de clădiri publice avariate. 34 morți, 141 în întreg județul Covurlui;

– La Focșani, strada principală în ruine. Clădirile publice au suferit mari daune. 12 morți;

– Bârlad, aproape toate casele atinse. 12 morți;

– Tecuci, 19 morți, Biserici și clădiri publice în stare jalnică;

– Buzău, mari distrugeri în centru. 20 morți;

– Iașiul a avut mai puțin de suferit. 8 morți.

În Muntenia, județul cel mai încercat a fost Prahova, cu peste 100 de morți. Cutremurul s-a simțit în toate localitățile din acest județ, dar orășelul cel mai lovit a fost Câmpina, cu numeroși morți și răniți. Case prăbușite, mai ales în centru.

Închisoarea Doftana distrusă. Printr-o minune, Celula Căpitanului a rămas intactă, cu chipul Căpitanului, cu florile și icoanele sfinte din ea.

La Târgoviște, mari stricăciuni la clădirile publice. Liceul Militar de la Mânăstirea Dealului complet distrus, încât n-a mai putut fi utilizat. Școala s-a mutat la Predeal.

Craiova a avut 5 morți și multe case crăpate. Cutremurul s-a simțit aproape în toată țara, dar fără să producă daune mari sau multe victime. Total în țara, 593 morți și 1271 răniți.

Generalul Antonescu, impresionat de munca depusă de echipele de salvare, a dat un comunicat în care a elogiat fapta lor.

Comunicat

”Peste tot în țară, germanii în cap cu șefii lor, legionarii, autoritățile și mulți oameni de bine, au făcut minuni de vitejie. Datorită lor multe vieți au fost salvate, multe suferințe alinate și multe alte catastrofe înlăturate.

Cinste lor.

Generalul Antonescu se înclină și le mulțumește”.

Pentru ajutorarea sinistraților, guvernul a deschis un credit extraordinar. Führerul Adolf Hitler a trimis un ajutor în medicamente și articole de primă necesitate în valoare de 10 milioane.

”Ajutorul Legionar” a intrat în funcțiune cu toate mijloacele de care dispunea, pentru a alina durerile și lipsurile populației lovită de cutremur. În acest scop a adresat și o chemare de solidarizare a poporului cu cei căzuți în nenorocire.

Către toți Românii,

Dumnezeu a încercat amarnic poporul nostru. El ne-a trimis semne cutremurătoare și vrea să ne mântuiască încercându-ne.

Mulți frați și-au pierdut viața, iar alții adăpostul și agoniseala.

Cei care aveți puțin și cei care aveți mult, dăruiți din prinosul vostru ca și din prinosul nostru.

Fiecare poate dărui – toți ne putem dărui.

Nici un roman să nu lipsească de la această bătălie grea.

Dăruiți bani, material de construcție, brațe.

Trebuie să câștigăm bătălia.

Vrem ca biruința să fie a nației întregi”.

Ziarele legionare Buna Vestire și Cuvântul au deschis liste de subscripție.

Organizația „Munca Legionară”, creată la câteva zile după cutremur, sub conducerea Profesorului Constantin Stoicănescu, și-a fixat ca prim obiectiv reconstruirea orășelului Panciu.

În cadrul „Răzleților” s-au format echipe de ingineri și arhitecți care umblau pe străzile Capitalei și unde descopereau imobile avariate, ofereau proprietarilor lor planuri de reparație în mod gratuit.

Mișcarea Legionară, prin diferitele ei organizații, a mobilizat toată țara în ajutorul sinistraților. A fost un exemplu impresionant de solidaritate națională cu cei loviți de acest cataclism.

Ministrul Japoniei, impresionat de eficacitatea echipelor legionare în acțiunea de salvare a sinistraților, a venit la Președinție și mi-a prezentat personal felicitările călduroase.

 

11. Organizația „Munca Legionară”

A doua zi după cutremur, în 11 Noiembrie, a apărut circulara mea prin care anunțam înființarea Organizației „Munca Legionar㔠sub conducerea Profesorului Constantin Stoicănescu.

Aceasta organizație avea menirea și continue opera taberelor de muncă, începută de Căpitan în 1924. În împrejurările de atunci, când aveam răspunderi de guvernare, activitatea taberelor de muncă trebuia să fie concepută pe alte baze, mai largi, pentru a putea contribui la refacerea economică a României. Scopul „Muncii Legionare”, în noua perspectivă, era de a realiza lucrări publice și particulare în conformitate cu planurile stabilite de la Centru și cu mijloacele masive de care dispunea mișcarea în acea vreme. Nu se mai lăsau taberele de muncă la discreția inițiativelor locale, ci se fixau obiectivele de realizat în funcție de necesitățile generale ale tării.

Taberele de muncă, în cadrul, Statului Național-Legionar, mai aveau rostul să combată șomajul. Nu numai legionarii puteau să lucreze în ele, ci oricare român care vroia să-și câștige onorabil existența, fiind plătit conform tarifelor în vigoare. Lucrările proiectate erau așa de mari încât ar fi fost nevoie de zeci de mii de oameni pentru îndeplinirea lor.

Am încredințat conducerea noii organizații Profesorului Constantin Stoicănescu, fost șef al județului Timiș. Numirea lui era o garanție c㠄Munca Legionar㔠va deveni în scurtă vreme o forță creatoare în Statul Național-Legionar. Era o personalitate dinamică, de o inteligență rară, înzestrat cu o mare putere de convingere, fiind capabil să trezească entuziasm între legionari pentru acțiunile proiectate. Era, cum spunea Căpitanul, nu un om ci „o forță omeneasca”.

În 15 Noiembrie, Constantin Stoicănescu, anunțând crearea noii organizații, preciza scopurile ce le urmărește și modul ei de funcționare:

Comandantul nostru, Horia Sima, mi-a încredințat comanda muncii de salvare și refacere urgentă a țării.

După un lanț de alte suferințe, prin cutremurul din noaptea de 9 Noiembrie, o nouă încercare a survenit năprasnic în viata noastră. Suferința ne încearcă pe toți și indiferența în fața ei ar fi cutremurătoare.

Acum e vremea când trebuie să înceapă înfrățirea și refacerea prin elanul muncii. Încercările sorții și lipsurile sunt dintre cele mai mari pe care le cunoaște istoria. Dar nu trebuie să ne lăsăm pradă descurajării, ci, în fața suferințelor mari, voința de salvare să fie și mai mare. Și salvarea nu poate fi împlinită decât prin muncă”. După ce dă îndrumări asupra modului de funcționare al noii organizații, Stoicănescu încheie apelul său cu următoarele cuvinte:

”Reîncepem taberele de muncă legionară, păstrând în inimi și în ochi imaginea îndemnătoarea a Căpitanului, care ne-a făurit pentru vremurile acestea grele. Sub îndemnurile lui, simțind alături de noi, înfrigurați, pe toți cei duși din rândurile noastre, pentru același dureros ideal, vom îndeplini hotărârea Domnului General Antonescu și ordinul Comandantului nostru, Horia Sima”.

Birourile „Muncii Legionare” s-au deschis în Strada Cobălcescu Nr. 1, fiind conduse de un grup de tineri din elita Capitalei. Șeful Statului Major-Tehnic a fost inginerul Alexandru Avram. S-au creat mai multe secții, cu personal calificat și competent: studii și proiecte, organizarea economico-financiară, educația legionară, inspectoratul de control al execuției lucrărilor, economatul, transporturile, secretariatul și propaganda.

Pornind la drum pe un plan bine conceput, întocmit înainte de apariția ei publică, „Munca Legionar㔠a fost nevoită să renunțe pentru moment la ideea ei inițială de ajutorare a sinistraților. Realizările organizației au fost absorbite total, din ceasul înființării ei, de problemele create de cutremur.

Constantin Stoicănescu a făcut apel la toate organizațiile din județele neatinse de cutremur ca să îndrume spre București meșteșugari și muncitori, pentru ca de aici să fie repartizați la locurile unde trebuia să se facă reparații la casele avariate.

Organizația „Munca Legionar㔠către meseriași și muncitori

”Pentru a se veni în mod organizat și intens în ajutorul sinistraților, Organizația „Munca Legionar㔠a făcut apel la organizațiile legionare din județele nesinistrate să-i trimită meseriași și muncitori.

Apelul a fost înțeles.

Zilnic sosesc muncitori din toate părțile țării. Cum însă nevoile sunt mari, Organizația „Munca Legionar㔠continuă apelul către toți meseriașii și muncitorii să se prezinte la organizațiile legionare cele mai apropiate pentru a fi îndrumați în regiunile administrative.

Adăpostirea și plata sunt asigurate de Mișcarea Legionară, Organizația „Munca Legionară”, iar transporturile se vor face cu foi de drum eliberate de Organizația „Munca Legionară”, prin organizațiile județene sau prefecturile locale”.

Comandantul O.M.L. Prof. C. Stoicănescu

În 25 Noiembrie, C. Stoicănescu anunță că un lot de 500 de zidari, țiglari și sobari au sosit în Capitală pentru a participa la repararea imobilelor. Ei au fost repartizați la cele 11 sedii ale organizației „Răzleților”, pentru ca de aici să fie puși la dispoziția cetățenilor din cartierele respective care aveau nevoie de brațe de muncă. Totodată Stoicănescu face apel la cadrele tehnice din București, ingineri, arhitecți, conductori tehnici, profesioniști liberi, ca să sacrifice câteva ore din timpul lor pentru a supraveghea și îndruma șantierele de reparație în diverse puncte ale Capitalei.

Munca de ajutorare a sinistraților a fost organizată de la Centru în așa fel încât să dea rezultate imediate. Într-un interval de 10 zile de la catastrofă, „Munca Legionar㔠a transportat pe tren dispensare, școli primare și un spital capabil să adăpostească 100 de bolnavi. Au fost reparate mai întâi casele mai puțin lovite de cutremur, rămânând ca acele ce nu mai puteau fi locuite să fie clădite din nou.

Dar cum vor putea fi ajutați oamenii care au rămas fără adăpost în pragul iernii, casele lor fiind dărâmate? Stoicănescu a găsit o soluție ingenioasă. Se vor construi case de lemn demontabile, din panouri mari, care pot fi transportate la fața locului, oriunde este nevoie, și acolo vor fi reconstruite. Stoicănescu a întemeiat la București un șantier, pentru construirea acestor case care să servească de prim adăpost sinistraților. După planul Arhitectului Joja, șeful biroului de proiectare al organizației, s-a început construirea de case de lemn de mai multe tipuri, după numărul membrilor unei familii. Tabăra s-a deschis la o fabrică de cherestea de la marginea Bucureștilor, Strada Mieilor, al cărei proprietar era un iscusit meșter, Chirto, el însuși membru al mișcării. La această fabrică s-au concentrat peste 300 de legionari, majoritatea tâmplari, care au lucrat zi și noapte la facerea locuințelor. „Munca Legionar㔠anunța, la o luna de zile de la înființarea acestei tabere, că s-au construit 300 de case de lemn care nu așteptau decât să fie transportate și montate unde era nevoie. Aceste case, care costau între 35 și 100 de mii de lei fiecare, după mărimea lor, se puneau complet gratuit la dispoziția sinistraților. Era o soluție provizorie pentru ca lumea să aibă un adăpost pentru iarnă. „Munca Legionar㔠anunțase ca la primăvara va începe construirea de case solide de cărămidă, iar cele de lemn vor fi ridicate și folosite la adăpostirea legionarilor în taberele de muncă.

În comuna Pătârlagele-Buzău o echipa de studenți, sub conducerea legionarului Tomescu, în cadrul „Muncii Legionare”, a construit 17 locuințe pentru sinistrați. La inaugurarea și sfințirea acestor case am luat și eu parte la sfârșitul lunii Decembrie.

La Galați, Focșani, Tecuci și alte localități lovite de cutremur, „Munca Legionar㔠a înființat tabere de muncă locale, care au început să lucreze la transportul dărâmăturilor și la reclădirea gospodăriilor distruse.

În 12 Decembrie 1940, „Munca Legionar㔠anunța, printr-un comunicat publicat în ziare, că au început lucrările de reconstruire ale orașului Panciu, total distrus de cutremur:

”Realizările șantierului Panciu, înființat în 18 Noiembrie 1940:

Construirea și amenajarea unor barcamente demontabile, construirea de camere de lemn cu pereți dubli, umpluți cu rumeguș de lemn. Ridicarea scheletului de lemn pentru un magazin legionar. Ridicarea unor magazii și depozite pentru materiale și alimente. Dărâmarea caselor și a tuturor construcțiilor care amenințau cu prăbușirea.

De asemenea s-a dat o deosebită atenție organizării asistenței medicale, deparazitarea cu etuve, dezinfectarea locuințelor, consultații, pansamente etc.

Lucrările continuă în același ritm și primele necesități sunt pe cale de a fi satisfăcute, ceea ce însemna rezolvarea uneia din cele mai dificile probleme, problema locuințelor.

Planul de reconstrucție al orașului Panciu este în studiu și Statul Major Tehnic al Organizației „Munca Legionar㔠caută formula unui stil unitar.

Desigur că odată cu venirea primăverii, ceea ce acum este numai un proiect, va fi o realitate, căci Organizația „Munca Legionar㔠a dovedit că știe să ducă, legionărește, la bun sfârșit, hotărârile luate”.

Profesorul Stoicănescu era adânc preocupat și de problema Moților, năpăstuiți sub toate regimurile. O echipă de ingineri legionari au plecat în regiunea lor pentru a studia modalitatea de a fi scoși din mizerie prin lucrările executate chiar în satele lor, scutindu-i de a mai umbla în toată țara pentru un sac de mălai.

Într-un timp record, de altminteri ca toate instituțiile „Munca Legionar㔠a oferit primul ajutor sinistraților. Oamenii loviți de cutremur au văzut că sub regimul legionar nu sunt părăsiți în voia sorții, în acest ceas de restriște, ci întreaga națiune îi cercetează și caută să le aline suferințele și nevoile lor.

 

12. Emisiunile de timbre legionare

Traian Popescu, șef de cuib din familia „Mihai Viteazul”, era Vice-Președintele Asociației Filatelice din România. El însuși filatelist pasionat, a fost primul care a vorbit superiorilor lui din familia „Mihai Viteazul” de o emisiune de timbre care să comemoreze existența Statului Național-Legionar. Șefii lui ierarhici, inginerul Stăncescu și Vică Negulescu, au fost entuziasmați de idee și s-au alăturat initiațivei lui.

Odată având asentimentul familiei lui, Traian Popescu s-a adresat „Ajutorului Legionar”, pentru a-i cere patronajul. Ilie Gârneață, șeful acestei organizații, a fost bucuros de această inițiativă și a delegat pe avocatul Nicolae Chisălicescu ca să-l ajute la facerea demersurilor oficiale necesare pentru obținerea autorizației.

Pe la începutul lui Octombrie, prin Nicolae Chisălicescu, Traian Popescu a ajuns la mine, la Președinție. Mi-a explicat proiectul și i-am dat aprobarea. Dar cum rezoluția finală era de resortul Conducătorul Statului, i-am telefonat Generalului, rugându-l să primească delegația legionară.

Generalul Antonescu a fost cucerit de idee. Le-a spus: „Bravo, băieți, așa se lucrează”. Generalul a telefonat personal Colonelului Teodorescu, Directorul Poștelor, spunându-i să aștepte la birou pe cei doi delegați și i-a dat ordin să aprobe emisiunile de timbre propuse de mișcare. Cum era într-o Sâmbătă, trecut de amiază, Generalul le-a pus la dispoziția lui Chisalicescu și Traian Popescu o mașină a Președinției, pentru a ajunge cât mai repede la Palatul Poștelor.

În sondajele anterioare, făcute de anumiți legionari în legătură cu emisiunea acestor timbre, Colonelul nu s-a arătat prea binevoitor, dar, după convorbirea telefonică cu Generalul, n-a avut încotro și a dat ordin Fabricii de Timbre să pună în lucrare fără întârziere proiectele de emisiune prezentate de mișcarea legionară.

Clișeele au fost executate cu o artă desăvârșită de expertul Fabricii de Timbre, gravorul Șerban Zainea.

Primul timbru legionar a apărut la 8 Noiembrie și a fost închinat serbărilor de la Iași. Avea efigia Căpitanului, iar dedesubt fraza testamentară a lui Ion Moța „Să faci, Căpitane, o țară ca soarele sfânt de pe cer”. În partea dreaptă, erau datele aniversare, 8 Noiembrie 1927-l940, iar sus gardul de fier. Timbrul avea o valoare poștală de 7 lei, plus o suprataxă de 30 de lei pentru „Ajutorul Legionar”. Emisiunea era cea obișnuită când se comemora un eveniment de către poștă, de 100.000 bucăți. Timbrul s-a pus în circulație la Iași, în ziua serbării de 8 Noiembrie. Pe ștampila poștei aplicată timbrelor cumpărate în acea zi figura inscripția „Iașiul oraș al Mișcării Legionare”.

Al doilea timbru era destinat poștei aeriene și a ieșit în 30 Noiembrie, comemorând ziua în care osemintele Căpitanului au fost depuse la „Casa Verde”. Avea tot chipul Căpitanului, dar, în locul cuvintelor lui Moța, avea de jur-împrejur cunoscuta lui declarație de politică externă. „În 48 de ore după biruință vom fi alături de Axa Roma-Berlin”.

Traian Popescu și ceilalți inițiatori au vrut să sublinieze cu această inscripție faptul că Alianța cu Puterile Axei fusese preconizată de Corneliu Codreanu. Generalul Antonescu tocmai se întorsese de la Berlin, unde semnase Pactul Tripartit. Timbrul avea o valoare poștală de 20 de lei, plus 5 pentru „Ajutorul Legionar”. Emisiunea, cea obișnuită, de 100.000 serii. Aceasta emisiune s-a pus în vânzare la Alba Iulia, cu prilejul serbării de 1 Decembrie. La poștă se aplica o stampilă specială, în care se menționa orașul și ziua serbării.

A treia emisiune a fost închinată memoriei lui Moța și Marin, cu prilejul comemorării lor la 13 Ianuarie 1941. S-au imprimat două timbre separate, unul cu efigia lui Moța, iar celălalt cu a lui Marin. Valorile difereau: primul era de 15+15, iar al doilea de 7+ 7. Pe ambele timbre, în stânga, apărea icoana Arhanghelului Mihail, minunat realizată, iar în dreapta, pe margine ziua și locul marelui sacrificiu, în 13 Ianuarie 1937.

În afară de aceste timbre individuale, s-a mai imprimat și un bloc filatelic, în care cei doi eroi figurau împreună. Blocul filatelic avea deasupra două ramuri de lauri, încoronând imaginile lui Moța și Marin. Mai jos se distingeau monograma și gardul de fier. Sub chipul lor, cele două date aniversare, 13 Ianuarie 1937-13 Ianuarie 1941. Valoarea blocului filatelic era de 300 de lei. În timp ce din timbrele individuale s-a tras emisiunea normală de 100.000 de bucăți, din blocul filatelic nu s-au imprimat decât 20.000.

Din emisiunile de timbre legionare, conform convențiilor poștale internaționale, s-au trimis o mie de serii din fiecare Biroului Uniunii Poștale de la Geneva. Aceasta instituție le repartiza apoi tuturor Statelor-membre și le imprima și în buletinul ce-l publica. În modul acesta emisiunile legionare au fost cunoscute în întreaga lume, iar cataloagele internaționale le-au reprodus pe baza indicațiilor oficiale de la Geneva.

 

13. Ofensiva „Ajutorului Legionar”. Semnificația spirituală și națională a acestei opere

Până la sfârșitul anului 1940, „Ajutorul Legionar” luase o dezvoltare extraordinară, comparând cu timpul scurt de când intrase în funcțiune. În trei luni prezența și eficacitatea acestui organism s-a răspândit în toată țara, pătrunzând în cele mai umile pături ale populației. Ca să înțelegem fulgerătoarea ascensiune a acestui așezământ legionar, trebuie să pornim de la starea de spirit a populației după biruința de la 6 Septembrie, dispusă la toate sacrificiile. Reproducem aici comentariul unui ilustru gazetar, Ion Diaconescu, apărut în Buna Vestire din 1 Ianuarie 1941, în care se explic㠄misterul” reușitei acestei instituții. A fost o avalanșă de generozitate a întregului neam, trezită și pusă în valoare de forța spirituală a mișcării:

Revista realizărilor dinamismului legionar „Ajutorul Legionar”

”Una din poruncile testamentului moral al Căpitanului, lăsat neamului pentru reînvierea sa, este: legea ajutorului reciproc.

După biruința Mișcării, acest comandament al fondatorului României Noi, a fost materializat de Comandamentul Legiunii într-o organizație temeinică și cu ramificații pe întreg cuprinsul țării, denumit㠄Ajutorul Legionar”.

Rosturile acestei instituții nu sunt de milostenie și pomană, ci de a stârni și dezvolta solidaritatea Romanilor.

Oricare frate de un sânge cu noi, căzut în nenorocire, are drept, nu la pomană sau milostenie, ci la un sprijin spre a se ridica, pentru a se reface și a deveni un element bun al colectivității românești;

Acest drept, al celui sărac în nenorocire, este, în celalalt talger al balanței, o datorie a tuturor consângenilor.

Fratele căzut este o pierdere morală și biologică a nației. Ridicarea lui este un câștig pentru întreaga comunitate.

Scopul urmărit de Ajutorul Legionar este deci numai în aparență de ajutorare materială. În fond el urmărește trezirea și afirmarea solidarității nației, fiind astfel de esența pur morală și, dacă vreți, rasială.

Cu aceste atribute, „Ajutorul Legionar” poartă pecetea în sensul spiritual al cuvântului.

Și aceasta cu atât mai mult într-o țară, în care solidaritatea națională era foarte precară și efemeră.

Rezultatele obținute de „Ajutorul Legionar”, în abia trei luni de activitate, sunt o dovadă incontestabilă asupra capacității ogorului sufletesc al nației, de a primi și fecunda sămânța revoluției spirituale legionare.

Au dăruit „Ajutorului Legionar” daruri de bani sau în natură, aproape un milion de români, sau dacă socotim pe capete de familie, cam unul din trei.

Prin urmare, a treia parte din nație s-a solidarizat cu opera urmărită de „Ajutorul Legionar”, în scurtul timp de trei luni de zile.

Un asemenea rezultat a întrecut cele mai optimiste așteptări.

În sufletul neamului nostru, zac neștiute și nefolosite, virtuți împărătești cu care se pot face minuni.

Este rostul Legiunii de a trezi la viață aceste virtuți și a le valorifica întru edificarea celui mai strălucit viitor.

În presa timpului, întâlnim numeroase informații referitor la actele de caritate ale „Ajutorului Legionar”, și acestea, desigur, nu reprezintă decât o mică parte din acelea ce s-au înfăptuit. Legionarii, angajați în activitățile „Ajutorului Legionar”, nu erau preocupați de propagandă și afișaj personal, ci se aflau zi și noapte pe teren, până la epuizare, bătând la casele celor nevoiași, pentru a le asculta păsurile și a le da o mâna de ajutor.

Aproape nu era săptămână să nu se anunțe deschiderea unei noi cantine sau a unui nou sediu al organizației, în diferitele cartiere ale Capitalei. În 23 Octombrie, într-o singura zi, „Ajutorul Legionar” anunța că s-au distribuit în București 3071 mese. În acel moment funcționau la București 11 cantine școlare, în care s-au servit 1525 mese. Copiii săraci s-au bucurat de masă în mod gratuit. La cantina „Voievodul Mihai”, se ospătau împreună refugiați, intelectuali și muncitori, cu o capacitate zilnica de 1396 de mese. Nu trebuie uitat ca aceste ospătării populare erau în funcțiune abia la o lună de la întemeierea „Ajutorului Legionar”.

”Ajutorul Legionar” a luat sub ocrotire de la primele săptămâni de activitate familiile legionarilor căzuți. În scopul grabnicei ajutorări, Ilie Gârneață, șeful organizației, a adresat în 12 Octombrie un chestionar acestor familii, cu rugămintea de a răspunde întrebărilor puse:

1. Date biografice asupra legionarului căzut.

2. Date în legătură cu situația materială, în general, a întregii familii.

3. Date în legătură cu situația personală a fiecărui membru al familiei (vârsta, studii, profesia).

4. Date asupra altor persoane care erau sprijinite de cel ucis.

5. Orice alte date în legătură cu întocmirea unei statistici în această chestiune. Odată în posesia acestor răspunsuri, Ilie Gârneață s-a îngrijit ca familiilor celor căzuți să primească un prim ajutor în numerar, rămânând ca prin măsuri ulterioare să se bucure de o asistență permanentă.

La 1 Noiembrie a fost inaugurată Cantina Comisariatului Refugiaților de pe Strada Brezoianu, în prezența Arhiereului Veniamin Pocitau, a Doamnei General Antonescu, Ilie Gârneață, Dr. Ilie Colhon, comisarul refugiaților din Ardealul de Nord și Doamna Claudian Tell.

În provincie se desfășura aceeași activitate febrilă pentru ajutorarea refugiaților și a familiilor sărace. Aproape n-a fost județ în care să nu se fi creat un restaurant popular și să nu existe o organizație care să se ocupe de cei lipsiți de mijloace.

În 20 Octombrie, „Ajutorul Legionar” concepe o operație strategică de înalt nivel pentru cunoașterea nevoilor populației: Recensământul Sărăciei. În loc ca lumea săracă a Capitalei să întindă mâna pentru a cere o bucata de pâine sau a bate pe la ușile stăpânirii, mergeau legionarii în întâmpinarea lor, căutându-i la ei acasă pentru a le cerceta lipsurile și a lua masurile de ajutorare. Comunicatul din presă spune următoarele:

Echipele „Ajutorului Legionar” pe teren

”Se întreprinde aici în Capitala țării recensământul întregii populații nevoiașe, făcut după un plan de ansamblu, alcătuit în chip metodic.

Este cea mai vastă ancheta făcută în țara noastră până astăzi, ale cărei rezultate statistice vor constitui oglinda stărilor sociale din Capitală, după care se va păși întâi la ajutorarea și plasarea în servicii a celor nevoiași și lipsiți de muncă, pentru combaterea crizei economice actuale; apoi la stabilirea normelor ce vor călăuzi mâine politica de Stat, în domeniul social și economic.

În odăițele mizere, adesea făcute din scânduri, legionarii alcătuiesc fișa nevoiașului.

În fișe se prevede naționalitatea și religia celor cercetați, cauzele sărăciei, nevoile imediate și posibilitățile de plasare a celor fără lucru.

Ancheta nu se termină cu promisiuni, ci de îndată familiile vizitate primeau un ajutor minim: asistență medicală, internări în spitale, alimente, lemne de foc, o mică sumă de bani etc.

Echipele „Ajutorului Legionar” își îndeplineau această misiune cu sobrietate și demnitate, dar și cu inimă. Prezenta lor în mahalalele Capitalei a fost cea mai bună propagandă ce se putea face în grelele împrejurări de astăzi”.

”Ajutorul Legionar” a întreprins o vastă acțiune de ajutorare a sinistraților din zonele atinse de cutremur. Ilie Gârneață, șeful instituției, a parcurs 1000 de kilometri pentru a vizita orașele lovite de cutremur și a luat măsuri de ajutorare pe baza propriilor constatări pe teren. În zilele de 15, 16 și 17 Noiembrie s-a interesat de daunele suferite de populație în Iași, Vaslui, Bârlad, Tecuci, Râmnicu-Sărat, Panciu și Ploiești, împărțind un prim ajutor de patru milioane de lei.

În 14 Decembrie 1940, „Ajutorul Legionar” anunță proxima inaugurare, a zece cantine școlare numai în Capitală. Ziarele publică și o lungă listă a realizărilor „Ajutorului Legionar” în mai multe județe din țară.

Generalul Antonescu, în darea de seamă asupra guvernării de la 6 Septembrie la 31 Decembrie 1940, pune între înfăptuirile din această perioadă și realizările „Ajutorului Legionar”:

Înființarea de cantine gratuite sau cu preț redus în toată țara, 500.000 mese gratuite, distribuite în trei luni de Mișcarea Legionară”.

 

14. O manifestație comunistă

În ziua de 3 Noiembrie, partidul comunist a organizat o manifestație de protest a ceea ce numeau ei „regimul fascist” și contra prezenței armatelor germane în România, pe care le denunțau ca „armate de ocupație”.

Șefii lor au ales ca loc de manifestație Halele Obor și au fixat-o într-o Duminică dimineața, când o mulțime de locuitori din cartier veneau să se aprovizioneze la această piață. Socoteala lor era clară. Cum puțini ar fi răspuns chemării partidului, numărul lor anemic s-ar fi amestecat cu masa precupeților și a cumpărătorilor și, în modul acesta, ar fi dat impresia unei „mari” adunări de protest.

Prefectura de Poliție fusese informată de planurile comuniștilor prin Florin Becescu, care conducea, sub Moruzov, secția anticomunistă din Serviciul Secret și rămăsese în acest post și sub noi, fiind un specialist în materie.

Am avut prilejul să vorbesc cu Florin Becescu după manifestația de la Obor, fiindu-mi prezentat de către Mile Lefter. M-am întreținut câtva timp cu el asupra problemei comuniste. M-a asigurat că organizația lor clandestina din Capitală nu prezintă nici un pericol real pentru Stat, fiind constituită din câteva zeci de persoane. Apoi și acest aparat minuscul, jumătate este infiltrat de agenți ai Serviciului Secret, încât toate mișcările lor sunt perfect controlate. Singura lor posibilitate de manifestare este să azvârle din când în când manifeste prin curțile oamenilor, până ce se descoperă filiera lor și multiplicatorul.

Ca și alte dăți, informația primită de la Florin Becescu s-a adeverit întocmai. Prefectura de Poliție a concentrat în dimineața de Duminică, la Obor, un contingent puternic de comisari și agenți, care au ocupat punctele strategice ale pieței, pentru a putea tăia fuga manifestanților. Când au apărut agitatorii comuniști, s-a văzut că desfășurarea de forțe era prea mare. Nu erau mai mulți decât 15- 20. S-au urcat pe niște scaune sau scânduri și unii dintre ei au început să vorbească mulțimii, în timp ce alții împrăștiau manifeste. Dar n-a trecut decât câteva minute, până ce au putut să se strecoare prin mulțime și să fugă. În goana după ei, s-a întâmplat un tragic accident, care a costat viata unui legionar. Funcționarul de la Prefectura de Poliție, Chirică Niță, alerga după un manifestant comunist pe care-l credea o căpetenie a lor, vroind să-l captureze. Ceilalți care veneau din urma l-au confundat pe Chirică cu unul dintre comuniștii care fugeau și, după mai multe somații, au tras în direcția lor. Niță Chirică s-a prăbușit într-un lac de sânge, rănit mortal, în timp ce comunistul urmărit de el se pare ca a scăpat.

Manifestația comunistă plănuită la Obor s-a dizolvat înainte chiar ca să fi prins corp și lumea adunată în piață să știe despre ce este vorba. N-a avut nici un răsunet și nici nu s-a vorbit de ea în Capitală. Punctul ei negru a fost tocmai moartea accidentală a acestui brav legionar, căzut la datorie în combaterea inamicilor patriei.

Legionarul Chirică Niță a fost înmormântat la Predeal în 6 Noiembrie 1940. S-a săvârșit mai întâi slujba înmormântării la Biserica Sf. Ilie Gorgani, unde i-a fost adus sicriul, în prezența Colonelului Zăvoianu, Prefectul Poliției Capitalei. Au mai asistat la slujba Maiorul Orășanu, Secretarul-General al Prefecturii, Inspectorul de Poliție, Eremia Șocariciu, chestor de poliție Ilie Stângă, chestor Virgil Popa, Dr. Jianu, Comandor Popovici și Victor Apostolescu, care a comandat ceremonia.

După slujbă s-a format o coloană legionară de autobuze, care au transportat sicriul lui Niță Chirică până la Predeal, unde a avut loc actul înhumării, în cimitirul eroilor legionari.

Pentru ziua de 13 Decembrie, partidul comunist a anunțat din clandestinitate că se vor produce greve și tulburări. Cum s-a raportat în Consiliul de Miniștri, ziua de 13 Decembrie a trecut în liniște în toată țara. S-au făcut arestări de comuniști în anumite centre, la Rădăuți, Sibiu, Suceava, Botoșani, Iași și Giurgiu, prinși pe când răspândeau manifeste. Marea majoritate a celor arestați erau evrei.

 

15. „Axa”

Un grup de intelectuali din Legiune considerând că trebuie să se accentueze cu mai mare energie coordonatele doctrinare ale Mișcării în presa regimului și că gazetele ce le avem nu răspund deplin acestui deziderat, mi-au cerut aprobarea ca să scoată un nou ziar, al cărui nume să fie Axa.

Alegând acest titlu, membrii acestui cerc vroiau să arate că sunt continuatorii vechii publicații a Mișcării, Axa, apărută în anul 1936, iar de altă parte să sublinieze că România aparține sistemului de alianță al Puterilor Axei, iar ei vor susține, prin scrisul lor, noua orientare de politică externă a țării noastre. Axa a apărut în 2 Decembrie 1940, purtând subtitlul „ziar de luptă politică și doctrinară legionară”. Era un cotidian de seară, avându-l ca director pe Pavel Costin Deleanu, iar ca prim-redactor pe Crișan Axente. Acesta era cunoscut în lumea legionară sub forma prescurtată a numelui său de botez, Crișu Axente.

Paul Costin Deleanu era un vechi colaborator al revistei Axa, și își făcuse un nume în publicistica românească. Avea o solidă formație filozofică, iar colaborarea lui, alături de Vasile Marin și Mihai Polihroniade la Axa, , era o garanție că noua gazetă nu se va îndepărta de la linia de gândire legionară.

Crișu Axente era Doctor în Drept de la Paris și se trăgea din istorica familie a tribunului Axente, care a jucat un mare rol, sub conducerea lui Avram Iancu, în luptele cu ungurii din anii 1848-1849. Tatăl lui a descălecat din Ardeal și s-a așezat la Turnu Severin unde a profesat avocatura. Aici s-a născut Crișu Axente.

Sub guvernarea legionară, Crișu Axente a fost numit, în graba primelor zile, Prefect al Județului Mehedinți, pentru ca mai târziu să renunțe la acest post și să vină la București, unde, credea el, că prin formația lui intelectuală, va putea fi mai de folos luptei noastre.

Gazeta Axa, deși apărută mai târziu decât confrații ei Buna Vestire și Cuvântul, s-a impus repede opiniei publice prin stilul ei sobru și rigoarea analizelor ei politice.

Prin apariția Axei, presa legionară a atins apogeul posibilităților ei de dezvoltare din acel moment. Cele trei ziare au depășit tirajul vechilor gazete, Universul, Curentul și Timpul, devenind organele predilecte de informație ale păturii urbane a poporului nostru. Fiecare dintre ele avea caracteristici proprii, în modul cum tratau aspectele vieții publice, dar, în același timp, se completau armonios prin forul lor doctrinar comun. Printr-un Comunicat al Secretariatului General, din 19 Decembrie, cele trei cotidiane, Buna Vestire, Cuvântul și Axa, au fost recunoscute ca formând împreun㠄presa legionară”. Dar nu era suficient să existe o presă legionară; trebuia să fie și ziariști pregătiți care să o și scrie. La noi în țara, oricine se putea improviza în ziarist, fără să aibă nici măcar o diplomă universitară și nici măcar bacalaureatul. Pentru a elimina acest neajuns, Ministrul Propagandei, Constant, împreună cu Horia Cosmovici, au luat inițiativa de a crea o universitate Liberă de Ziaristică. Universitatea de Ziaristică a fost inaugurată în 17 Decembrie în Sala Studenților în Litere și Filosofie, în prezența ministrului și a înalților funcționari de la Departamentul său. Au luat cuvântul Alexandru Constant, P.P. Panaitescu și la urmă Horia Cosmovici și-a desfășurat conferința de deschidere, având ca subiect „Rolul presei și propagandei în Statul național-legionar”.

 

16. Reînvierea cărții legionare

E o normă constantă prigonitorilor Mișcării ca odată cu uciderea căpeteniilor ei, să urmărească și să distrugă și gândul lor transmis prin cărțile ce le-au scris. Fie că acești opresori au fost Carol sau Antonescu sau nația străină a comuniștilor, procesul a rămas același. Se asasinează legionarul, dar se caută și asasinarea spiritului lui, temându-se că din aluatul lui să nu răsară alți legionari. De aceea, prima grijă a supraviețuitorilor din aceste prigoane a fost să salveze de la dispariție gândurile acestor oameni care s-au sacrificat pentru idealul de mărire națională. Trupurile lor se transformaseră în țărână, dar rămâne cartea, ca mărturie supremă a vieții lor eroice. Cu toata furia distructivă a tiranilor, n-au putut fi găsite și arse toate exemplarele din cărțile lor, publicate în perioada anterioară. În anumite locuri neștiute, s-a mai păstrat ceva în suflete pioase. Acest patrimoniu cultural ascuns a constituit baza de plecare pentru a reface biblioteca Legiunii și a o împrăștia iarăși în lume. Odată cu biruința de la 6 Septembrie și sfărâmarea cătușelor care țineau neamul ferecat, a reînviat și gândul ctitorilor Mișcării de sub lespedea grea a tiraniei carliste. În același ritm vertiginos în care s-a desfășurat toate activitățile noastre și în perioada guvernării, „a izbucnit năvalnic spre lumina” și cartea legionară. În câteva săptămâni, puținele exemplare salvate de la distrugere au luat calea tipăriturii și slova legionară a pătruns cu iuțeala unui fulger în toate colțurile țării. Vasile Posteucă, conducătorul „Serviciului de Propaganda scris㔠al Mișcării, s-a pus pe treabă cu o energie titanică pentru a reedita tezaurul doctrinar și istoric al Mișcării. Munca lui a fost considerabil înlesnită de faptul că dispuneam atunci de imprimeria modernă a Cuvântului și alte tiparnițe în Capitală și în provincie. Nu trebuia să ne mai ascundem de nimeni și nici probleme materiale nu aveam, căci cartea legionară se vindea atunci în zeci de mii de exemplare. Pasiunea de a reedita cartea legionară avea și o altă explicație. Marea majoritate a autorilor acestor cărți nu mai erau în viață. Căzuse victima terorii carliste. Ei nu mai erau fizicește între noi. Trupește nu mai existau, dar făceam efortul ca prin opera lor, să-i menținem vii în mijlocul nostru. Publicam scrierile lor nu numai dintr-un act de pietate, ca o aducere aminte a jertfei lor, ci pentru că simțeam nevoia să-i încorporam luptei, noastre, să le simțim îndrumarea lor binefăcătoare în crearea Statului Național-Legionar, să triumfe concepția lor în tiparele noi ale vremii. Zbuciumul și căldura lor spirituală să ne ocrotească și să ne călăuzească și pe noi care purtam poverile grele ale refacerii țării. Cum era și firesc, Posteucă a acordat prioritate în activitatea publicistica a serviciului său reeditării scrierilor rămase de la Căpitan: Pentru Legionari, Cărticica Șefului de Cuib și Circulări și Manifeste. Însemnările de la Jilava nu fuseseră încă descoperite. În același lot de urgență au apărut cărțile legionarilor căzuți în Spania, Cranii de Lemn a lui Ion Moța și Crez de generație a lui Vasile Marin. Testamentul lui Moța și-a reluat zborul spre toate cuiburile și casele legionare.

Din Crez de generație s-a extras articolul „Cuvinte către Studenți” și s-a publicat într-o broșură aparte, pentru a servi la orientarea noilor generații de studenți.

Au urmat apoi clasicii doctrinei legionare, care au interpretat mai precis concepția Căpitanului: Ion Banea, cu cărțile lui Căpitanul și Rânduri către generația mea, Alexandru Cantacuzino, cu puternicele lui studii, scrise cu vigoare și luciditate, Românul de Mâine, Ce suntem noi, Mișcarea Legionară și lumea comunistă, la care s-a adăugat broșura cu relatarea expediției legionare în Spania, Pentru Hristos; Victor Gârcineanu, cu micul lui eseu, dar profund ca inspirație legionară, Din Lumea Legionară.

Au fost reproduse apoi povestirile căpeteniilor legionare care au participat la expediția din Spania: Însemnări de pe front a lui Neculai Totu, Crucificații lui Bănică Dobre și Cea mai mare jertfă legionară a Preotului Borșa.

N-au fost uitate nici cunoscutele lucrări de tălmăcire științifică a doctrinei legionare, Mișcarea Legionară și Țărănimea, Mișcarea Legionară și Muncitorimea, de Traian Herseni; Suflet și Gând Legionar de Ion Veverca și seria de probleme tratate de Ernest Bernea în Cartea Căpitanilor, Stil Legionar și Tineretul și Politica.

A văzut lumina zilei și studiul de politică externă al lui Mihail Polihroniade Tineretul și Politica Externă.

Au reapărut și două studii mai puțin cunoscute: Revoluția Fascistă a lui Doru Belimace și Problema Aromânilor scrisă de Iancu Caranica.

Nu puteau lipsi din acest avânt editorial Cartea de Cântece și colecția de articole a Profesorului Nae Ionescu, Roza Vânturilor.

În cursul prigoanei precedente documentul de politică externă al lui Vasile Christescu, Situația României după acordurile de la München. Tot o carte apărută clandestin în prigoană este și Adevărul în Procesul Căpitanului, care a fost oferită publicului într-o nouă ediție.

Din timpul guvernării noastre prea puține lucrări s-au publicat, întâi pentru că efortul organizației s-a concentrat în direcția salvării vechiului stoc de cărți și apoi toate condeiele legionare au fost acaparate de ziaristică și problemele Statului. Evenimentul literar principal al acestei perioade este apariția a două magistrale lucrări ale Profesorului Traian Brăileanu, Sociologia și Arta Guvernării și Teoria Comunității Omenești. Merită să fie semnalate și cele două eseuri politice ale lui Horia Cosmovici, România Legionară și Axa și Statul și Elita Legionară.

Marea majoritate a acestor cărți au fost tipărite sub auspiciile „Serviciile de Propagandă Scris㔠al mișcării, dar, în anumite cazuri, au fost alte edituri, străine de mișcare, care s-au însărcinat cu publicarea lor. Astfel Crez de generație și Sociologia și Arta Guvernării au apărut la „Cartea Româneasca”, iar Teoria Comunității Omenești, la „Georgescu-Delafras”.

 

17. Conferințe la radio

După proclamarea Statului Național-Legionar, Președinte al Consiliului de Administrație al Societății de Radio-Difuziune a fost numit profesorul Nichifor Crainic, fostul Ministru al Presei și Propagandei din guvernul precedent, în timp ce Nelu Manzatti îndeplinea funcția de director.

Într-o zi vine la mine Nichifor Crainic și-mi sugerează ca la postul nostru de radio să înceapă un ciclu de conferințe săptămânale, având ca temă generală momente din trecutul Mișcării. Propunerea lui Crainic mi s-a părut foarte potrivită și am pus-o îndată în aplicare. O serie de personalități legionare au fost invitate să vorbească la Radio, alegându-și liber subiectul.

În modul acesta s-au perindat prin fața microfonului de la postul nostru de radio o serie de fruntași legionari care au tratat fie episoade din istoria Mișcării fie probleme doctrinare. Și-au dat contribuția lor la acest ciclu de conferințe legionare profesorii universitari Traian Brăileanu și Ion Găvănescul, Comandanții Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu și Ilie Gârneață, Comandantul Legionar Andrei C. Ionescu, Constantin Papanace, Constantin Noica și alții.

Aceste conferințe sunt de o valoare neprețuită pentru cunoașterea trecutului legionar, încât ar trebui culese din presa timpului și reproduse într-un volum. Acei ce le-au pronunțat nu sunt istorici de profesie, cercetători ai documentelor timpului, ci oameni care au creat ei înșiși istorie, prin participarea lor la realizarea evenimentelor pe care le evocau.

 

18. Gărzile legionare motorizate

Sub impulsul lui Radu Mironovici, ajuns mai târziu Prefect al Poliției Capitalei, s-a creat o școală de motomecanizare, al cărei scop era să-i învețe pe tineri să conducă motociclete, mașini și tractoare.

Instructorii acestei școli erau legionari cu experiență în materie: tehnicieni, ingineri, mecanici. Grupul de comandă era format din comandanții legionari și ajutori de comandanți Bartolomeu Livezeanu, Matei Coriolan, Filon Lauric, Laurian Tâlnaru, Bucur Coriolan și Stapânoiu, sub conducerea supremă a lui Radu Mironovici. La început școala de pregătire a viitorilor conducători de mașini nu dispunea decât de câteva motociclete și prima demonstrație a priceperii lor a fost cu prilejul marilor manifestații legionare de la Iași din 8 Noiembrie. 30 de motocicliști au deschis cortegiul oficial și au defilat prin fața înalților oaspeți. La întoarcerea Generalului Antonescu din Germania, automobilul Șefului Statului era precedat de un stol de motocicliști legionari, în fruntea cărora se afla Radu Mironovici. Când automobilul a ajuns în curtea președinției, Generalul s-a dat jos și a strâns mâna motocicliștilor care l-au însoțit.

Radu Mironovici și comandanții legionari din jurul lui, care au pus bazele acestei școli, au pornit de la ideea că țara nu dispune de suficiente cadre de conducători de vehicule motorizate. Această lipsa putea fi remediată repede numai prin cursuri accelerate de pregătire a tineretului. Cursurile durau de la 10-15 zile și după predarea lor, elevii dădeau un examen în fața comisiilor de Stat și li se eliberau carnetele de conducere, după tipul de mașini pentru care se pregătiseră.

Școala de motomecanizare s-a diversificat mai târziu, pentru a preda cunoștințe și pentru conducerea de automobile, camioane și tractoare. Parcul ei de vehicule s-a îmbogățit și el, dispunând de motociclete cu ataș, de mașini de turism, autocamioane și tractoare agricole. Pentru a fi în nota timpului, unitatea aceasta legionară, care împărțea gratuit cunoștințe tehnice tineretului, s-a numit „Gărzile legionare motorizate”.

Gărzile legionare motorizate aveau trei centre unde se pregăteau viitorii mecanici și șoferi: la Facultatea de Agronomie, la garajul C.F.R. din Strada Zoe Râmniceanu și pe un teren din jurul Arcului de Triumf. Cel mai important centru a fost la Facultatea de Agronomie, unde studenții acestei scoli nu numai că au urmat în mare număr cursurile, dar au colaborat ei înșiși ca instructori la răspândirea cunoștințelor între ceilalți elevi.

Ca urmare a convenției cu Germania, care s-a angajat să livreze în primăvara 1000 de tractoare pentru nevoile agriculturii românești, Gărzile motorizate au luat inițiativa de a crea o școală aparte, unde să se predea cursuri exclusiv pentru conducerea tractoarelor. Școala s-a deschis la ferma Academiei de Agricultură de la Băneasa, cu ajutorul parcului de tractoare existent aici.

În urma înțelegerii cu ministerele respective și cu aprobarea Conducătorului, s-au realizat comenzi importante de motociclete, mașini și camioane în străinătate, și mai ales în Germania.

Ziaristul Gheorghe Ganea, de la Buna Vestire, semnează un reportaj în 12 Decembrie 1940, în care explică însemnătatea acestei școli legionare, capabile, în scurtă vreme, să înzestreze națiunea cu mii de tehnicieni și conducători de mașini:

”Mișcarea legionară este astăzi în măsură să înzestreze țara cu toate cele necesare spre a da un impuls puternic vieții noastre economice și apărării teritoriale.

Tineretul trebuie pregătit în spiritul vremii, mașina trebuie să-i fie principalul auxiliar, să luam exemple de la țările ce-au realizat adevărate minuni prin tehnica și înțeleapta întrebuințare a mașinilor.

În măsura în care va reuși formarea acestui corp de elita al conducătorilor de mașini, acțiunea de motorizare va fi extinsă în întreaga țară.

Din acest corp de elita vor fi recrutați viitorii tehnicieni și instructori ce vor fi trimiși la țară, unde vor forma centre în genul celor care funcționează actualmente în Capitală.

Organizațiile legionare regionale vor imita exemplul organizației din Capitală, procurându-și mașinile de care au nevoie, pentru o bună reușită a acțiunii”.

Școala de tractoare de la Băneasa și Gărzile motorizate legionare au devenit piese de acuzație contra mișcării după 23 Ianuarie 1941. În procesul politic ce ni s-a făcut de Antonescu, aceste două instituții legionare de mare interes național figurau ca „dovezi” în pregătirea „rebeliunii”.

 

19. Moartea Părintelui Moța. Funeralii naționale

În 20 Noiembrie, Miercuri, orele 7 seara, s-a stins din viață la Spitalul „Așezămintele Sfânta Elena” din Capitală, Părintele Ion Moța, tatăl neuitatului erou martir, Ionel Moța. Cu prilejul serbărilor de la Iași din 8 Noiembrie, a luat o răceală și la întoarcerea la București, simțindu-se rău, a fost internat în spital. Medicii au constatat o congestie pulmonară, complicată cu o uremie. Cu toate îngrijirile date de un grup de distinși medici, n-a mai putut fi salvat. Îndată după încetarea din viață, trupul neînsuflețit al Părintelui Moța a fost ridicat de la spital și transportat la Biserica Sf. Ilie Gorgani.

Vestea trecerii la cele eterne a Părintelui Moța s-a răspândit ca fulgerul în București. Biserica s-a umplut într-o clipă de legionari și de personalități din lumea politică și culturală. La orele 12 noaptea, Preotul Mihăilescu, parohul Bisericii, a săvârșit o slujba. Îndată după așezarea pe catafalc, legionarii au început să facă de gardă la căpătâiul marelui dispărut. A doua zi, ziarele legionare au apărut cu chenar negru și în articole pe prima pagină au evocat viața venerabilului naționalist român.

A doua zi, Joi 21 Noiembrie, în cursul Consiliului de Miniștri, ținut în absența Generalului Antonescu, plecat în Germania, la cererea mea, s-a aprobat facerea de funeralii naționale Părintelui Moța, ca un omagiu adus de întreaga nație acestui neînfricat apărător al drepturilor Românilor Ardeleni în timpul opresiunii maghiare. S-a întocmit un Jurnal al Consiliului de Miniștri, care a fost semnat de miniștrii prezenți. În urma consultării cu Doamna Moța, s-a stabilit ca înmormântarea să se facă la Orăștie, orașul de unde și-a desfășurat Părintele Moța întreaga lui activitate de preot, gazetar și fruntaș al românismului de peste munți.

Totodată am întocmit un ordin de zi către întreaga Mișcare, prin care ceream ca toate cuiburile să țină ședință solemnă în ziua înmormântării Părintelui Moța, în care vor evoca figura marelui dispărut:

Ordin de Zi

Se va citi în toate cuiburile, în ședință solemnă, în ziua înmormântării Părintelui Moța la Orăștie;

”Părintele Ion Moța, tatăl eroului de la Majadahonda, după o viață de zbucium și dureri, închinată Neamului Românesc, a închis ochii pentru totdeauna în Capitala României Legionare.

Prigonit sub Unguri pentru credința lui naționalistă, Dumnezeu l-a învrednicit pe marele Preot al neamului nostru să cunoască și zidurile reci ale închisorilor românești și să fie lovit de cele mai cumplite dureri la o vârstă împovărată de ani.

Părintele Ion Moța și-a îndeplinit misiunea pe acest pământ.

În vechea Ungarie, a luptat în primele rânduri pentru eliberarea poporului românesc din robia maghiara, iar după război, fiul său, Ionel Moța, a continuat linia de jertfire și luptă a tatălui, întâlnit cu Căpitanul pe marele plan de transformare lăuntrică a poporului nostru.

În marea încleștare dintre cele două lumi, Părintele Moța a fost unul dintre cei puțini din vechea generație care a înțeles sforțările de înnoire ale tineretului, care le-a urmărit cu dragoste de părinte și pe care le-a ocrotit și aparat.

Părintele Moța a trăit, zi de zi, frământările generației noastre, până când Dumnezeu l-a încercat cu cea mai mare durere: jertfa de la Majadahonda.

După pierderea fiului său pe câmpiile însângerate ale Spaniei, o singura mângâiere a putut să-i aline durerea de Părinte: BIRUINȚA LEGIONARĂ.

Majadahonda va străluci în istoria neamului românesc și va înfrunta veacurile.

Prin ea s-a înălțat neamul romanesc spre Înviere și tot ce a scris și a gândit Ionel Moța vor rămâne puncte de reazem pentru toate așezările de mâine ale poporului nostru.

Părinte al tuturor durerilor și răstignirilor, să ierți neamului românesc umilirile și suferințele pe care le-ai indurat din pricina celor înstrăinați, și, nouă tuturor, să ne dai iertarea ta, Părinte al lui Ionel Moța și Părinte al neamului romanesc.

București, 23 Noiembrie 1940.

HORIA SIMA

Comandantul Mișcării Legionare

În cursul acestei zile, zeci de mii de cetățeni al Capitalei s-au închinat în fața sicriului în care zăcea Părintele Moța îmbrăcat în sfintele odăjdii. S-au adus sute de buchete de flori care au învăluit de jur împrejur catafalcul. De-o parte și de alta stăteau de strajă legionari, făcând cu schimbul, în poziție neclintită. Afară, cordoane de legionari mențineau ordinea și conduceau publicul spre intrarea în Biserică, sub comanda studentului Bartolomeu Livezeanu.

Ceremonia oficială a înmormântării s-a desfășurat Vineri, 22 Noiembrie, tot la Biserica Sf. Ilie Gorgani. La orele 12 un sobor de preoți, între care și preoții legionari Imbrescu și Palaghiță, în frunte cu Vicarul Patriarhiei, Arhimandritul Veniamin Irineu Felea, au săvârșit Sfânta Slujba a prohodirii, în prezența familiei, a guvernului, a armatei și a corpului diplomatic. S-au depus numeroase coroane de flori din partea autorităților și a asociațiilor patriotice. Majestatea Sa Regele a trimis, prin reprezentantul său, o frumoasă coroană de flori din crizanteme roșii.

Din partea familiei au asistat la slujba Doamna Maria Moța, soția Părintelui Moța, Doamna Elena Codreanu, fiicele Părintelui, Doamnele Dr. Bornemisa și Dr. Popp, nepoțeii Părintelui, Gabriela și Mihai, însoțiți de Doamna Profesor Codreanu.

De la Președinție a venit Doamna Maria General Antonescu, însoțită de doamnele Veturia Goga, Veturia Barbu și Alexandrina Cantacuzino, Președinta „Societății Ortodoxe a Femeilor Române”.

Guvernul a fost reprezentat de mine, care fusesem tocmai numit Președinte de Consiliu de Miniștri Interimar, în absența Generalului Antonescu, plecat în Germania; de Traian Brăileanu, Ministru al Educației Naționale, de Nicolae Mareș, Ministru al Agriculturii, și de General Petrovicescu, Ministru de Interne. Au fost prezenți toți Subsecretarii de Stat de la Apărarea Națională : Generalul Pantazi, Ministru Subsecretar de Stat al Armatei, Comandor Jienescu, Ministru Subsecretar de Stat al Aviației și Amiral Kosciulschi, Ministru Subsecretar de Stat al Marinei.

Casa Regală a fost reprezentata prin Lt. Col. Erwin Kraus.

Din partea Armatei a participat un numeros grup de generali: Șteflea, Popescu, Vasiliu, Ramiro Enescu, Sava, Boteanu, Petrescu-Togo, Bădulescu, alături de alți ofițeri aparținând unităților din Capitală.

Puterile Axei au fost prezente la ceremonia funebră prin Pelegrino Ghigi, Ministrul Italiei, Ministrul Consilier Steltzer, din partea Legației Germane, Langenecker, delegatul organizației național-socialiste din România.

Cavalerii „Ordinului Mihai Viteazul” au delegat să participe la funeralii pe Coloneii Malamuceanu, Bolintineanu și Cristodor.

Magistratura i-a trimis la înmormântare pe titularii celor mai înalte instanțe din Capitală: Dimitrie Lupu, Prim-Președinte al Curții de Casație, Coman Negrescu, Procuror General la Curtea de Casație, Iancu Petrescu, Președintele Curții de Apel, Benedict Stoenescu, Procuror General la Curtea de Apel, Emul Vântu, Prim-Președinte al Tribunalului Ilfov, Ion Gheorghiade, Prim Procuror al aceluiași Tribunal.

Lumea culturală a Bucureștilor a fost reprezentată de profesorii universitari Simion Mehedinți, Rădulescu-Motru, Traian Herseni, Radu Gyr.

Sindicatul Presei din Ardeal și Banat l-a trimis pe profesorul Costea, iar Asociația „Transilvania” din București pe inginerul Ardeleanu și avocatul Macarie.

A făcut o profundă impresie în asistență prezența unui grup de țărani din Orăștie, îmbrăcați în tradiționalele lor costume albe, din dimie și ițari.

După sfârșitul slujbei, la ora 1, sicriul a fost ridicat pe umeri de preoți, purtat afară din Biserică și așezat pe un afet de tun tras de 7 cai albi. În acest moment muzicile militare reunite, ale unui Batalion, din Regimentul de Gardă al Palatului, și al Regimentului 30 Infanterie, au intonat Rugăciunea.

S-a format apoi cortegiul, care a fost deschis de o companie de soldați din Regimentul 30 Infanterie. În frunte, un legionar ținea Crucea ce urma fie depusă pe mormântul de la Orăștie. Alți legionari purtau o icoana a Arhanghelului Mihail, coroanele și perina cu decorații a defunctului. După ei se încolonau un lung șirag de preoți.

După cler, înainta afetul de tun cu sicriul, iar în urma lui familia. Profesorul Codreanu pășea ținându-i de mâna pe cei doi nepoței.

La o anumită distanță, apare reprezentantul Majestății Sale, Lt. Col. Erwin Kraus, urmat de membrii guvernului și de înaltele autorități ale Statului. Cordoanele au fost ținute pe dreapta de Comandanții Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici și Mile Lefter, iar în stânga de preoți, între care era și Arhimandritul Felea, Vicarul Patriarhiei.

Cortegiul s-a urcat pe Bulevardul Elisabeta, fiind încadrat de-o parte și de alta de formațiile legionare. Circulația era întreruptă. Pe trotuare o mulțime de oameni salutau ultimul drum prin Capitala al Părintelui Moța și își făceau cruce cu lacrimile în ochi. Din Bulevard, cortegiul s-a îndreptat pe Calea Victoriei. În fața Palatului Regal, un moment de reculegere. Toata lumea s-a oprit. Gornistul din Garda Palatului, a început să sune prelung onorul. În mijlocul unei tăceri mormântale, nu se auzeau decât suspine și plânsete. De aici si-a continuat drumul pe Calea Griviței, pentru a ajunge la Gara de Nord.

În Piața Gării de Nord s-a format un careu, cu afetul de tun în mijloc. În sunetele imnului național Deșteaptă-te Romane a defilat mai întâi un batalion din Regimentul 30 Infanterie. Apoi, în ritmul imnului Sfântă Tinerețe Legionară, au defilat prin fața sicriului formații din toate corpurile legionare din Capitală.

După încheierea defilării, sicriul a fost ridicat de pe afetul de tun de către preoți și purtat pe umeri până la vagonul mortuar, împodobit cu cetină de brad și cu steaguri tricolore. În interiorul vagonului s-a săvârșit un ultim serviciu religios și s-a cântat apoi Imnul Legionarilor Căzuți.

În vagonul mortuar au mai intrat un grup de legionari care aveau misiunea să facă permanent de garda la căpătâiul Părintelui Moța și trei preoți în odăjdii, care vor rosti rugăciuni în tot timpul drumului.

În celelalte trei vagoane speciale, atașate trenului, au luat loc membrii familiei, Lt. Col. Erwin Kraus, reprezentantul Majestății Sale, delegații oficiali ai guvernului la ceremonia de la Orăștie: Generalul Petrovicescu, Ministrul de Interne, Nicoale Mareș, Ministrul Agriculturii și Profesorul Ion Protopopescu, Ministrul Lucrărilor Publice. În afară de aceștia, au mai făcut drumul la Orăștie cu același tren, Corneliu Georgescu, Comandant al Bunei Vestiri, Nicolae Petra, Subsecretar de Stat la Economie, Traian Herseni, Secretar General la Educație, și Nicolae Petrașcu, Secretar General al Mișcării.

În gările principale pe acest parcurs, Ploiești, Predeal, Brașov, Teiuș, Alba Iulia, au ieșit în întâmpinarea Părintelui Moța, Organizațiile Județene și un număr mare de poporeni.

Ceremonia cea mai impresionantă a fost în Gara Brașov. Părintele Moța și-a petrecut copilăria în acest oraș, fiind elev câteva clase al liceului „Andrei Șaguna”. A stat permanent în legătură cu pleiada română de intelectuali de aici în lupta contra tiraniei maghiare. Știrea morții Părintelui Moța a avut efecte zguduitoare în acest centru de românism militant. Pentru Ardeleni, Părintele Moța nu era numai un preot venerabil, ci și un părinte spiritual al întregii națiuni. Cu moartea lui dispărea o verigă care lega trecutul de viitorul neamului.

Cu mult înainte de sosirea trenului, peronul gării era înțesat de lume. Au fost prezenți la această ultimă întâlnire cu patriarhul naționalismului ardelean, Traian Trifan, Prefectul Județului, Traian Marian, șeful organizației județene legionare, Ion Bordeianu, Comandant legionar din vechea gardă, Dr. Ion Moșoiu, Directorul Licelului „Andrei Șaguna”, Dr. Sandu Udrea, Directorul Arhivelor Istorice ale orașului și reprezentantul cercului cultural italo-român din localitate.

La intrarea trenului în gară, fanfara Liceului „Andrei Șaguna” a intonat marșul funebru, iar un detașament legionar a dat onorul. Un sobor de preoți, în frunte cu Protopopul Nistor, au oficiat un scurt prohod, după care legionarii au intonat Imnul Legionarilor Căzuți. Trenul și-a luat zborul spre alte locuri de popas.

Trenul special a sosit la Orăștie Sâmbătă, 23 Noiembrie, la orele 7 dimineața. Orașul era plin de lume, care venise cu o zi înainte din Țara Moților și județele învecinate, pentru a-l însoți în ultimul său drum pe marele dispărut. Gara era frumos împodobită cu flori, drapele tricolore și drapele verzi ale Gărzii de Fier. Pe peronul gării așteptau autoritățile locale, reprezentate de Iosif Costea, Prefectul Județului, Viorel Boborodea, Șeful organizației județene, Colonelul Leonida Popescu, Comandantul garnizoanei locale, Baranga, Primarul Orașului, și Părintele Pruteanu, din partea comunității ortodoxe locale. La coborârea sicriului, garda legionară a dat onorurile. După un scurt serviciu religios, răspunsurile fiind date de corul liceului „Aurel Vlaicu”, s-a format cortegiul funebru. În frunte, un grup de legionari în formație de cruce, apoi coroanele, între care s-a remarcat coroana Majestății Sale. A urmat sicriul așezat într-un car tras de legionari, iar după el o coloana de preoți. Pe întreg parcursul, fanfarele Moților și ale minerilor au intonat marșuri funebre, care alternau cu Imnul Legionarilor Căzuți.

Cortegiul s-a oprit în dreptul Noii Catedrale, ctitoria Părintelui Moța. Sicriul a fost ridicat pe umeri de legionari și depus pe catafalcul din interiorul Bisericii.

La orele 2 după masă a început slujba înmormântării, săvârșită de Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului. Împreună cu el au slujit Prea Sfinția Sa Ciopron, Episcopul Armatei, și Vicarul Arhiepiscopiei de la Sibiu, Trandafir Scorobeț. Un mare număr de preoți îi înconjurau pe înalții demnitari ai Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Răspunsurile au fost date de corul Facultății de Teologie de la Sibiu. Biserica era neîncăpătoare pentru lumea ce venise. Pe lângă reprezentanții guvernului, ai Universității de la Sibiu și ai autorităților locale, se aflau numeroase delegații de moți, o delegație a Grupului Etnic German, a comunității maghiare din localitate și a celorlalte confesiuni, greco-catolica, catolica și reformată.

După slujbă a luat cuvântul IPSS Mitropolitul Bălan, care a scos în evidență lupta dârză a Părintelui Moța pentru cauza naționalismului romanesc din Ardeal. Pentru trecutul său de lupte și suferințe, Preotul Moța și-a câștigat merite nepieritoare în fața neamului, iar Biserica l-a ridicat la cinstea de Iconom Stavrofor.

Tot în catedrală a vorbit apoi Profesorul Ion Zelea Codreanu, arătând spiritul în care și-a crescut Părintele Ion Moța pe iubitul lui Ionel, care a știut să ducă mai departe lupta pentru Neam și Hristos.

La orele 3 după masă, cortegiul s-a refăcut și s-a îndreptat spre cimitirul orașului. Ajungând aici, sicriul a fost coborât și purtat până în fața mormântului deschis. O companie de ostași din garnizoana locală a dat onorul, Părintele Moța fiind decorat și cu ordinul Ferdinand I. De jur împrejur s-au strâns membrii familiei, oficialitățile și o mare mulțime de oameni.

Elogiul defunctului a fost făcut de Corneliu Georgescu, Comandant al Bunei Vestiri, care a înfățișat dârzenia de luptător a Părintelui Moța, pentru împlinirea idealului național al Unirii. „El n-a dorit, a spus Corneliu Georgescu, nici mărimi și nici demnități după ce și-a văzut visul cu ochii. După înfăptuirea României Mari, Părintele Moța s-a retras în mijlocul credincioșilor lui din Orăștie. Aici si-a crescut fiul în ideea creștină și națională, învățându-l să se jertfească pentru dreptatea lui Dumnezeu”.

”Guvernul și Legiunea se închină în fața jertfei Părintelui Moța și se roagă pentru veșnica sa odihnă”.

A luat apoi cuvântul Nicolae Petrașcu, secretarul general al Mișcării, care a evocat sacrificiile făcute de familia Moța pentru izbânda Legiunii.

Au mai adus tributul lor de recunoștință amintirii și operei Părintelui Moța, Iosif Costea, Prefectul Județului, Octavian Buzunea, din partea Sindicatului Presei din Ardeal, studentul Macri, în numele Uniunii Studenților Creștini Români, Buta din partea ziarului Libertatea și Col. Leonida Popescu, Comandantul garnizoanei locale, în numele Armatei.

După stihuirile ultimei prohodiri a Episcopului Ciopron, sicriul a fost coborât în mormânt. În timp ce legionarii cântau Plânge printre ramuri luna, bulgării de pământ se rostogoleau peste sicriul marelui preot al românismului ardelean, acest Deceneu al Daciei contemporane.

Părintele Moța a murit în plină apotează legionară. A trăit să vadă biruința de la 6 Septembrie, proclamarea Statului Național-Legionar, marile serbări de la București și Iași, fără să ceară nimic pentru sine, ca și în momentul împlinirii României Mari. După căderea fiului sau la Majadahonda, ce mai putea aștepta de la oameni? Nu l-am văzut decât rareori la București și atunci se strecura tăcut și sfios. Singura lui bucurie era să contemple țara trezită la o nouă viață de marșul cămășilor verzi.

Dumnezeu i-a hărăzit ca un privilegiu să moară înainte ca urâciunea din sufletul lui Antonescu să-și arate toată ticăloșia de care era capabil la 21 Ianuarie, lovind în acei care, cu prețul sângelui lor, l-au ridicat la putere. În timp ce Părintele Moța, împăcat cu sine însuși și cu lumea, coboară în groapa de la Orăștie, Generalul Antonescu la Berlin se îndeletnicea să pârască Legiunea în fața lui Hitler...

 

20. 10 Decembrie

10 Decembrie a fost ultima mare manifestație legionară sub guvernarea noastră. După 10 Decembrie, încordarea între Conducătorul Statului și Legiune a crescut în așa măsură încât nu ne-a mai permis să convocăm legionarii pentru comemorările noastre.

În a doua parte a acestei lucrări, la capitolul Reorganizarea Studențimii, am arătat că, în 27 Septembrie, Consiliul Suprem al Studențimii l-a ales pe Viorel Trifa ca Președinte al Uniunii Naționale a Studenților Creștini Români. Noul președinte era cunoscut până acum ca un bun orator, dar s-a dovedit a fi și un excelent organizator. Punându-se îndat㠄pe treabă”, cum m-a anunțat în telegrama ce mi-a trimis-o după alegere, în scurtă vreme a reorganizat Uniunea și centrele studențești din țară și s-a îngrijit paralel și de îmbunătățirea condițiilor de viață ale tineretului universitar. Căminele și cantinele studențești au trecut sub administrația autonoma a Uniunii și sub noua conducere si-au schimbat înfățișarea, devenind oaze de sănătate și de voie bună. Ministerul Educației Naționale, prin decretul lege din 15 Octombrie, dispune reorganizarea Uniunii pe noi baze. În competența a organizației cad toate problemele de asistență, burse, sport, raporturi externe.

Înainte de dictatura carlistă, studențimea română din Capitala își avea sediul ei la „Casa Studențească, de pe Calea Plevnei Nr. 61. Odată cu începerea prigoanei, studenții au fost alungați de la sediul lor, iar localul închis și sigilat. După 6 Septembrie, studențimea a reintrat în posesia „casei” și în această clădire s-au mutat atât birourile Uniunii cât și ale Centrului Studențesc București, condus de Dr. Valer Neagoe. Tot la „Casa Studențeasca” de pe Calea Plevnei s-a redeschis la 1 Noiembrie 1940 cantina studențească, care funcționase mai înainte și care a fost suprimată odată cu toate organizațiile studențești.

Tot Uniunea Naționala a Studenților a primit și însărcinarea să distribuie, după criterii de echitate, bursele studențești, începând din luna Octombrie. Cu aceasta decizie, Ministrul Educației Naționale întărea autonomia administrativă a corpului studențesc.

Printr-un decret semnat de Conducătorul Statului, în urma propunerii Ministrului Educației Naționale, Traian Brăileanu, în 4 Noiembrie, Viorel Trifa a fost confirmat pe trei ani în funcția de Președinte al Uniunii Naționale a Studenților Creștini Români. În modul acesta, Trifa primise o îndoită recunoaștere în fruntea studențimii: din partea Consiliului Suprem al Studențimii și a Statului Național-Legionar.

Ca șef al studențimii legionare pe întreaga țară îl numisem pe Vasile Andrei și în circulara data la 10 Octombrie îi recomandam să lucreze în armonie cu noul Președinte al Uniunii Naționale. Din colaborarea celor doi șefi s-a ajuns la cele mai bune rezultate, realizându-se opere însemnate în beneficiul întregii studențimi.

Generalul Antonescu, impresionat de activitatea rodnica a Uniunii Naționale a Studenților Creștini Români, a intervenit cu un ajutor substanțial din partea Statului, pentru a ameliora condițiile de viață materială ale studențimii. În acest scop a alocat din bugetul Statului suma de 100 de milioane de lei pentru repararea și amenajarea căminelor existente și pentru a asigura o hrană satisfăcătoare noilor generații de cărturari. Iată cum salută un student-gazetar, Anastasie Eftimie, în Buna Vestire din 10 Decembrie, evenimentul:

”Hotărârea D-lui General Ion Antonescu, Conducătorul Statului și Președintele Consiliului de Miniștri, de a aloca un fond de 100.000.000 lei pentru reorganizarea și punerea în funcțiune a căminelor studențești constituie un eveniment de covârșitoare semnificație națională și trebuie privit ca atare.

Consecințele acestor măsuri revoluționare vor fi strălucite și imediate.

Peste un trecut de neîntemeiată vrăjmășie politicianistă, îndreptată împotriva tineretului cărturăresc și luptător, peste un divorț artificial creat între generații de foști guvernanți obtuzi și lipsiți de perspective, D-l General Antonescu vine să tămăduiască rănile și să întindă generos mâinile părintești ale înțelegerii”.

În această atmosferă de entuziastă participare la clădirea noului Stat Românesc, a întâmpinat studențimea glorioasa zi de 10 Decembrie, când tineretul de la toate Universitățile din țara în anul 1922, într-o mișcare spontană, s-a ridicat contra invaziei evreiești în centrele de cultura ale României și a înstrăinării de mâine a clasei conducătoare.

La orele 9 dimineața, s-a săvârșit o slujbă la Biserica Studențească Sf. Anton din Piața Carol de către Duhovnicul studențimii, Preotul Georgescu-Edineți. Au asistat toți președinții din Capitală, in frunte cu președintele Uniunii, Viorel Trifa, și Președintele Centrului Studențesc București, Dr. Neagoe. S-a făcut mai întâi o rugăciune pentru pomenirea conducătorilor studențimii morți în prigoană. În jurul altarului se aflau familiile celor uciși, mame și surori, în veșminte negre și cu fețele palide de suferință. Sunt prezente în Biserică drapelele tuturor societăților studențești, începând de la Uniune până la cele ale Facultăților. În continuare s-a rostit și un Te-Deum pentru viața și sănătatea Regelui, a Reginei-Mamă, a Conducătorului, a Guvernului, a Armatei și a corpului profesoral. Ceremonia se încheie cu „Mulți Ani Trăiască”, după care Părintele Edineți stropește cu apă sfințită drapelele.

Din Piața Carol, studențimea Capitalei, încolonată și în ordine perfectă, se îndreaptă spre „Casa”’ de pe Calea Plevnei. Aici va avea loc festivitatea împlinirii a 18 ani de la actul epocal de la 10 Decembrie 1922. Sala mare de la parter, în care se va desfășura comemorarea, este tapetată în verde, iar în fund, unde e tribuna, un uriaș portret al Căpitanului domina vederea. La masa oratorilor, de-o parte și de alta, se înșiruie tricolorul românesc, flancat de drapelele german, italian, spaniol și japonez.

La ceremonie au participat Traian Brăileanu, Ministrul Educației Naționale, Mihai Antonescu, Ministrul Justiției, Generalul Pantazi, Subsecretar de Stat la Armată, Constantin Papanace, Subsecretar la Presă și Propagandă, Comandanții Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Ilie Gârneață, Mile Lefter și Rectorul Universității de la București, P.P. Panaitescu. În afară de aceștia au mai fost prezenți în sală numeroși profesori universitari și mulți demnitari ai regimului și ai Mișcării.

La urma am sosit și eu, fiind salutat la intrare de Vasile Andrei, șeful studențimii legionare. Am luat loc la tribună, alături de Traian Brăileanu și Rectorul P.P. Panaitescu.

Solemnitatea a început cu apelul studenților căzuți în prigoana carlistă. După fiecare nume, sutele de studenți răspundeau în cor „Prezent”. Defilau prin fața ochilor sufletești ai colegilor figurile marțiale ale lui Gheorghe Furdui, Paul Craja, Iosif Bozântan, Traian Cotiga, Ion Antoniu, Ion Caratănase, Mircea Goga, Ștefan Curcă și atâția alții care s-au jertfit pentru ca neamul să trăiască. Studențimea cânta apoi Imnul Legionarilor Căzuți.

Președintele Uniunii, Viorel Trifa, adresându-se asistentei, anunță că se află în sală delegații studențimii germane și italiene, care vor lua cuvântul pentru a saluta studențimea română. În primul rând vorbește Franz Ronenberger, reprezentantul studențimii germane, care a spus următoarele:

”Sunt fericit să aduc studențimii române salutul studențimii Germaniei național-socialiste.

Cu acest prilej gândul nostru se îndreaptă în primul rând către Căpitan, al cărui martiriu în lupta D-voastră naționalistă este cunoscut tuturor.

Suntem bucuroși că această colaborare germano-română este din nou îndrumată pe căile ei tradiționale, grație Mișcării Legionare.

Trăiască Legiunea și Căpitanul!”

La sfârșitul cuvântării delegatului german, corul studențesc intonează Horst Wessel Lied.

Trece apoi la tribună delegatul studențimii italiene Valserioti, care se adresează studențimii cu următoarele cuvinte:

”Camarazi Studenți ai României Legionare,

Vin să vă aduc salutul universitar italian, întrucât tinerimea italiană simte o deosebită simpatie pentru tineretul român, care merge paralel cu al nostru în opera lui de renaștere.

Ca și voi am crezut și noi în Căpitanul vostru și în idealurile lui naționaliste. Eu va asigur că Italia și studențimea italiană are deplină încredere în voi și în destinul vostru. Noi suntem siguri că, până la urmă, în cadrul Mișcării Legionare, România va ieși victorioasă”.

A luat cuvântul apoi, Viorel Trifa, Președintele Uniunii Studențești, care a ținut un important discurs, în care a definit rolul studențimii în viața politică a țării, ca avangardă revoluționară a mișcării naționaliste.

”Camarazi,

Sărbătorim ziua de 10 Decembrie într-un Stat legionar. Este aceasta un punct la care am ajuns și pentru care au trebuit să treacă foarte mulți ani; nici mai mult și nici mai puțin decât 18 ani au trecut până am ajuns aici, ca în Statul legionar să sărbătorim ziua de 10 Decembrie.

Desigur că istoria nu se scrie întotdeauna după fapte, ci de multe ori și după hârțoage; dacă însă va fi cineva să o scrie după fapte, atunci va avea să scrie un capitol important: lupta studențimii române creștine timp de 18 ani.

În toata aceasta vreme, studențimea creștină română a fost un corp organizat și mai ales un corp care întotdeauna a luptat. Pentru că așa am înțeles noi misiunea noastră de luptători ai unui neam.

Ceea ce caracterizează acțiunile studențești în cei 18 ani de până acum este în primul rând antisemitismul; în al doilea rând este lupta împotriva fostelor clase conducătoare; și în al treilea rând adeziunea totală pentru Căpitan.

Studentul român a fost antisemit nu pentru că a citit într-o carte ca trebuie să fie împotriva jidanilor, ci pentru că a simțit că nu mai poate trăi în țara lui. Dacă de la 1922 încoace au fost studenții noștri antisemiți, aceasta a fost cauza acestei tragedii românești, că atunci când plecați de la sate, jecmăniți de jidani, s-au găsit la orașe din nou jecmăniți de jidani. Și a trebuit atunci să se ridice și să spună; „Aceasta nu se mai poate”.

Aceasta a însemnat antisemitismul nostru. Dar, mai mult, studențimea nu s-a mărginit să strige pe străzi „Jos Jidanii” ci studențimea s-a gândit în același timp cum se poate crea o soartă mai buna Neamului Românesc.

Și avea și dreptul să o facă, căci noi eram mereu loviți. Mulți dintre ai noștri cădeau răpuși de gloanțe, Și atunci și-a zis: ce are să iasă, trebuie să fie o Românie mai bună, așa cum au visat-o strămoșii noștri.

Dar cu timpul ei au fost nevoiți să constate că treburile în Stat merg tot mai rău și atunci a început lupta împotriva clasei conducătoare, care n-avea nimic în comun cu poporul.

Acesta este duhul sănătos de la țară, care venea să imprime Mișcării Studențești din România o notă nouă, o notă revoluționară. Dar nici aceasta nu era destul.

Dacă aceasta lupta împotriva păturii conducătoare avea să reușească sau nu, eu nu știu; a apărut în istorie Căpitanul și ne-a dat o linie nouă: pe aicea trebuie să mergeți, împreună, ca să puteți realiza totul.

De aceea al treilea caracter al Mișcării tineretului a fost adeziunea totală pentru Căpitan. Mândria vieții noastre este că ne-am atașat total Căpitanului, și când a fost în închisoare și când a fost omorât, în permanență am rămas pe linia trasată de el. Adeziuni cu rezerve nu au fost în viața noastră. Cămășile jumătate verzi, jumătate de altă culoare, nu au fost în viața studențimii.

Noi am fost veșnic aceiași. Desigur că lucrul acesta ne-a atras ura clasei conducătoare. Desigur că lucrul acesta ne-a adus în situația ca noi să vedem în propria noastră țara dușmani ai acestei țări – așa cum nimeni dintre D-voastră n-a putut să o creadă.

Și au început fel de fel de sisteme, mai întâi în mod direct, apoi indirect.

Ne-au dat conducătorii tarii o educație falsă. Generația dinaintea noastră ne-a dat de multe ori cartea, dar România avea nevoie și de caractere. Într-adevăr noi am vrut să clădim și altceva; ori clasa conducătoare de atunci vroia să facă din noi niște oameni simpli hârțogari.

De aceea noi am căutat să venim cu un tip de om nou, care să poată apoi să conducă această țară. Mai mult încă, această clasă conducătoare a vrut să ne cumpere; dar nici aceasta nu s-a putut, pentru că linia Căpitanului, în afară de propria noastră voință, ne ținea acolo unde trebuia să rămânem.

Au trecut atunci la extirparea noastră și l-au omorât mai întâi pe Căpitan, apoi pe cei mai buni dintre ai noștri. Dintre conducătorii studențimii nu mai trăiește azi nimeni. Toți au fost omorâți. Ați auzit citindu-se lista câtorva camarazi; nu sunt chiar toți, sunt și mai mulți, căci s-a vrut ca prin moarte să distrugă ideea.

Trebuie să fim permanenta revoluționară a neamului

”Rezultatul! Rezultatul este că noi sărbătorim astăzi Zece Decembrie în Statul Legionar. Rezultatul este că ei nu mai sunt aici, iar noi am ajuns unde suntem; și nu suntem prin vrerea lor, ci prin necesitatea istorică și prin voința noastră de a fi.

Am ajuns într-un Stat Legionar, într-o situație atât de tragică, cum nimeni nu și-a putut închipui. Noi, studenții, nu mai avem șefi, noi studenții să ne facem astăzi totul; nimic nu am mai găsit din tot ce aveam după prigoană din anii 1938, 1939 și 1940; nimic din organizațiile studențești; totul a fost distrus. Căminele închise, drapele arse, totul a fost închis și sigilat.

Dar un lucru nu s-a putut sigila: credința noastră în biruință. Am ajuns într-adevăr în Statul Legionar, dar fără Căpitan. Niciodată nu s-au gândit d-nii aceștia că Neamul Românesc este capabil să dea mereu alți Căpitani.

Iată-ne deci, peste voința lor, cu șefii noștri. Iată-ne într-un Stat Legionar, pe care noi l-am visat, pe care noi l-am vrut, pentru care am luptat și pentru care ei desigur n-au avut decât zâmbete de ironie. Iată din nou un Comandant. Iată în fruntea noastră conducând un General. Și iată din nou o țară plină de cămăși verzi.

O identificare totală s-a făcut între Stat și Mișcarea Legionară. Trebuie să știe deci d-nii care astăzi mai cred încă că acest Stat Legionar ar fi venit pentru o perioadă.

Trebuie să știe aceștia că orice lovitură o vor da Mișcării sau șefului ei, va trebui să treacă peste cadavrele noastre. Și ele vor fi, dacă va fi nevoie, atât de multe, încât niciodată ei nu vor putea trece fără să se împiedice.

Aceasta și pentru un alt motiv, pentru motivul că noi avem aici o misiune de îndeplinit. În spatele nostru stau șiruri multe de morți, care au murit în credința că vom realiza ceva din ceea ce au visat ei.

Noi avem un testament peste care nu putem trece nici cu vrerea noastră, nici a altora. Noi avem un testament de la morții noștri scumpi din care nu cedăm nici o iotă.

Misiunea noastră a celor de astăzi, este să mergem hotărâți pe această linie a înaintașilor noștri. Să fim noi mai departe permanența revoluționară a României.

Misiunea noastră este să creăm din acest corp studențesc un corp de elită, să facem ca aici să se pregătească conducătorii de mâine, să facem ca din bibliotecă și de pe terenul de luptă să iasă conducătorii adevărați ai României.

Iată de ce Statul Legionar va trebui să capete o tot mai mare amploare. Nu avem nevoie pentru aceasta de un număr mare de cămăși verzi îmbrăcate de azi pe mâine, ci avem nevoie de oameni care să știe să conducă, în spiritul Căpitanului.

În acest spirit sărbătorim noi astăzi ziua de 10 Decembrie. La acest lucru ne-am gândit, acesta trebuie să-l realizăm și cred că sub comanda Comandantului nostru Horia Sima și sub conducerea Generalului nostru, Domnul Ion Antonescu, vom izbuti să facem din România o țar㠄Ca soarele sfânt de pe cer”.

Ultimul orator a fost Dumitru Groza, șeful corpului muncitoresc legionar, care a exaltat solidaritatea de luptă și idealuri între studențime și muncitorime.

”Domnule Comandant,

Camarazi Studenți,

Camarazi Muncitori,

Dușmanii Neamului Romanesc și ai străvechii noastre credințe, urmărind întotdeauna dezbinarea Neamului și distrugerea completă a Patriei, au izbutit să ridice între muncitorii și studenții români creștini un zid uriaș, care ne-a despărțit zeci de ani, prin învrăjbiri iudeo-masonice și lupte între frați. Este o metodă care duce popoarele la năruire sigură.

Prin dumnezeiasca înțelepciune, tărie și luptă dârză a Căpitanului nostru, la 10 Decembrie 1936, când s-a săvârșit cea dintâi înțelegere și unire între muncitorime și studențimea românească, zidul de ură și de mișelie s-a prăbușit în pulbere la pământ.

Astăzi această unire, stropită cu sângele muceniciei noastre comune, este de granit.

Ne-au unit chinurile pe care le-am suferit împreună în beciurile polițiilor și în celulele temnițelor. Ne-au unit lacrimile mamelor noastre care își frângeau neputincioase mâinile la gratiile închisorilor și polițiilor. Ne-au unit sângele pe care l-am vărsat împreună pentru dreapta credință și sfânta noastră biruință. Ne-au unit trupurile ciuruite de gloanțe ale studenților și muncitorilor, azvârlite câinește în aceleași șanțuri sau aruncate hoțește în gropile din mijlocul târgurilor. Ne-au unit crucile înfrățite în același cuptor diavolesc. Ne-au unit aceleași valuri de doliu care fluturau pe chipul gârbovitelor noastre mame.

Pe frunțile nemângâiatelor soții, pe ochii îngrozitelor noastre surori, pe fețele sărmanilor orfani ai muncitorilor și ai intelectualilor legionari uciși mișelește în prigoană, la căpătâiele de veci ale studenților și muncitorilor căzuți pentru Legiune și Căpitan, este același plâns, se murmură aceeași rugăciune și clocotește aceeași revoltă.

În ceasul Învierii și al Biruinței, mâna care scrie și mâna care bate nicovala s-au găsit încleștate pe același steag, pe aceeași spadă: Steagul Legiunii și Spada Arhanghelului Mihail.

Ne-a unit totul și de aceea nu ne mai poate despărți nici tunetul nici trăsnetul, nici focul nici apa, iar moartea ne va găsi strâns uniți în jurul Comandantului nostru Horia Sima.

Camarazi,

În acest prim 10 Decembrie al biruinței noastre să jurăm că unirea noastră este indestructibilă și veșnică, asemenea Duhului Căpitanului și duhurilor tuturor studenților și muncitorilor morți pentru Legiune și în credință legionară. Să jurăm și să pornim cântând la muncă, la luptă și la victorie.

Trăiască Legiunea și Căpitanul!

Trăiască Comandantul nostru Horia Sima!

Trăiască România Legionară!

Solemnitatea de la „Casa studențeasc㔠s-a încheiat cu discursul meu:

”Camarazi,

Acest 10 Decembrie îl sărbătorește studențimea într-un cadru și o atmosferă cu totul deosebite de cele anterioare.

Altădată, guverne străine de sufletul poporului nostru împiedicau prin mijloace binecunoscute libera manifestare a studenților, aducând ca justificare nevoia de a apăra o ordine de nimeni amenințată și un Stat care de douăzeci de ani a fost într-un război continuu cu nația.

Această ostilitate împotriva studențimii s-a înăsprit în ultimii ani și a culminat cu prigoana din 1938, când numele de student a fost asimilat, în concepția de guvernare a regimului dispărut, cu acela de infractor permanent al Statului, pentru ca studențimea a refuzat să se încadreze într-o ordine impusă de sus și pentru ca a participat cu toate forțele, până la epuizare, în lupta în care se afla angajată, pe viață și pe moarte, Mișcarea Legionară.

Astăzi studențimea comemorează în libertate împlinirea unui ideal care i-a angajat de douăzeci de ani puterile ei creatoare și care încheie în același timp o etapă glorioasă de luptă pe linia destinului legionar.

Națiunea întreagă recunoaște acum, după un lung drum de rătăciri, în lupta studențimii, propriile ei aspirații spre o lume de dreptate și omenie, iar tineretul care ani de-a rândul a fost considerat neserios, lipsit de simț politic și ușor influențabil, astăzi capătă o strălucită confirmare a concepției lui politice și spirituale, pentru care a suferit și s-a jertfit.

Îndată după război, în plin entuziasmul României Mari, numai sufletul studențimii a întrezărit primejdiile care amenințau viitorul Patriei și a vibrat îndurerată în fața fenomenului de descompunere morală a nației românești, sub acțiunea iudeo-masoneriei, care prin adâncire nu putea duce decât la un deznodământ fatal pentru țară.

1918 ne-a adus unitatea teritorială. Odată cu această unitate, idealul care a însuflețit atâtea generații, a dispărut și a intrat în istorie.

O falsă concepție care s-a ivit, îndată după război, predica, în locul idealului ajuns, o atitudine defensivă a unor oameni cuminți; care nu mai au nimic de revendicat și a căror misiune se limitează la păstrarea unei situații câștigate. S-a uitat însă de cei care țineau asemenea lecții de naționalism inofensiv, că unitatea teritorială nu atrage după sine și unitatea spirituală a unui popor, singura hotărâtoare pentru destinul lui istoric.

Însă această unitate spirituală nu se poate realiza decât prin proiectarea, în depărtările veacului nostru, al unui nou ideal, destul de luminos și de mare, ca să poată înmănunchea toate eforturile națiunii noastre.

Slăbiciunea și decadența clasei conducătoare

Tocmai în acel moment critic al istoriei românești, când se consumase un ideal, clasa conducătoare nu a fost capabilă să intervină și, prin absența ei, și-a dovedit slăbiciunea și decadența.

Dacă și înainte de război au existat masoni și masonerie, pătura conducătoare a țării, conștientă și naționalistă, a utilizat aceste forțe, care dominau atunci în lume, în conjunctura internațională, pentru interesele țării.

De la război încoace, s-a petrecut însă un fenomen de subplantare a păturii noastre conducătoare, o înlăturare pe nesimțite a elementelor legate de pământ și de sufletul Patriei, și înlocuirea lor cu alte elemente de structură cosmopolită, care au servit și utilizat Statul românesc, cu toate resursele lui, pentru puterea mondială a iudeo-masoneriei.

Numai așa se explică faptul că, la un moment dat, a putut să se ridice și să domine această excrescență abominabilă a genului uman, aceasta întrupare a tot ce poate fi mai odios și criminal în omenire, Armand Călinescu.

Oamenii din lumea veche n-au avut un ideal

Întrebăm oamenii din lumea veche : unde mergeați și care era idealul vostru politic și spiritual? Și vă răspund foarte simplu: N-aveați nici un ideal, pentru că o anumită tehnică a îmbogățirilor rapide nu poate constitui un ideal, iar drumul vostru era fără orizont.

De atâtea ori am fost îndoctrinați că idealul României s-a împlinit și că acum n-avem decât să ne apărăm frontierele, fără să știm că un popor, care nu dorește nimic nou, care se mulțumește să consume din ceea ce a câștigat, e condamnat morții.

Frontierele unei țări se mențin prin forța lăuntrică a unui popor și când aceasta forță lipsește, ele se prăbușesc.

La noi a existat această putere a sufletului românesc, dar voi v-ați pus de-a curmezișul ei și ați încercat prin toate mijloacele, de la persuasiune până la asasinat să o nimiciți.

Ați reușit să dărâmați frontierele țării, dar n-ați reușit să nimiciți această forță, Mișcarea Legionară. Tot atacul concentric al iudeo-masoneriei n-a putut atinge flacăra unei credințe, mare atât prin puterea ei ofensivă cât și prin puterea ei de rezistență.

N-ați avut nici un ideal atunci și vă repet întrebarea, dacă aveți un ideal acum, sau v-ați făcut un ideal din dispariția regimului legionar? E adevărat că e pe cale să dispară lumea consiliilor de administrație,