Cum a fost asasinată

Comandanta Cetăţuilor de Fete Legionare,

NICOLETA NICOLESCU
(fragment din lucrarea "Martirii ne veghează din ceruri" de Nicolae Niţă)

...Câteva luni mai apoi, aflase de sfârşitul tragic al Nicoletei Nicolescu, Comandantă Legionară, Şefa Cetăţuilor de Fete pe ţară.

Arestată împreună cu multe alte camarade din Cetăţui în 1938, fusese schingiuită în beciurile Prefecturii Politiei Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud.

Roata morţii se învârtea sârguincios; veşti tragice soseau din ţara întreagă despre cei cuminecaţi în credinţa lor pe drumul cu Arhangheli.

Şi, într-una din zilele lunii iunie, vestea uciderii Nicoletei şi cruzimile la care a fost supusă în ultimele clipe de viaţă ale ei, străbătu ca fulgerul toată suflarea românească. Secretul acestei tragedii, n-a putut fi păstrat. Până şi brutele asasine s-au cutremurat de zelul de neînvins al credinţei Nicoletei.

Într-o celulă de la subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tăiat măcelăreşte ca să i se ia viaţa grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii şi schingiuitorii ei, refuzând să moară repede, aşa cum sperau ei. Încă mai respira şi cuţitele negre banditeşti, cu lame groase, îi sfârtecau trupul încăpăţânat să rămână pe viaţa asta, încăpăţânat să mai respire încă, până la ultimul strop de viaţă. Imagine dantescă de care gâzii cei fioroşi s-au îngrozit... Aruncată apoi pe podeaua unei camionete-dube, între lopeţi si târnăcoape îngropătoare de alte vieţi tinere în pădurea Pantelimon, fusese transportată la Crematoriu.

– Nu moare mă! Nu moare!... Nu vrea să moară!...

În spatele Crematoriului, maşina se opri. Undeva mai pe dreapta, o uşă dosnică ce duce în incintă. Mecanicul de serviciu Ion Cerchez o deschise:

– Actele de...

– Care acte? – îi tăie repezit întrebarea unul din agenţi. N-are nevoie dă ele un' să duce... Cară-te...

– Da, dar ştiţi, corpul trebuie înregistrat...

– S-a făcut de delegaţii Prefecturii: Siguranţa Statului. Ştim noi ce trebuie... Cară-te de-aici...

Pus în fata autorităţilor "statului", mecanicul deschise larg uşa şi se dă într-o parte, lăsându-i să intre – vrând-nevrând – pe cei doi asasini: Pavel Patriciu, Comisarul Prefecturii de Poliţie din Bucureşti şi agentul Iuliu Horvath.

Sacul atârna greu... Roşit de sângele pierdut al victimei, l-au apucat cu grijă de colţuri, să nu se murdărească şi au intrat în Crematoriu, cotind la stânga, pe culoarul palid luminat.

– Stai aşa!... Las-o jos că m-am pătat. Să schimb mâna...

Sacul fu trântit pe podeaua de beton, ca o povară apăsătoare şi, în cădere, gura legată i se deschise. Capul Nicoletei se revărsă în afară, la viaţă parcă. Horcăia în sânge încercând să respire şi ochii priveau straniu la cele trei personagii, înmărmurite la vederea ei încă în viaţă... Era aproape de ora 23...

Puţin mai apoi, în cuptorul cu nr. 1, rezervat permanent victimelor legionare, focul o cuprinse, în gemete apocaliptice de durere. Refuza, refuza să moară, parcă în ciuda călăilor...

Dintr-o dată, nu se mai auzi nimic. Se făcu linişte, o linişte mormântală şi apăsătoare... Pe obrazul mecanicului de la Crematoriu, Ion Cerchez, se prelinse pe nesimţite o lacrimă şi încercă iute să şi-o ascundă cu mâna.

– A murit!... Ai văzut?!... Ţi-am spus eu...

Din coşul cuptorului cu nr. 1, fumul albăstrui se răspândeşte ca o perdea subţire deasupra oraşului cufundat în noapte, vestind mişelia cea mare... O viaţă de cruciată se stinsese în flăcări, pe rug... Din cer, stropi de ploaie încep să se reverse deasupra pământului ca la o comandă şi trăsnetele lui Dumnezeu încep să biciuie văzduhul cu fulgerări mânioase; dar focul iudelor, ascuns, pâlpâie neatins corpul martirei...

Sfatul mişelnic, uneltit si hotărât de putere împotriva tineretului creştin legionar, osândea hoţeşte la moarte. Rodul de aur al Ţării, păşea pe drumul spinos al calvarului şi mântuirii Neamului...