Urmează după familii o gardă legionară de onoare, după care păşeşte reprezentantul M

HORIA SIMA

 

 

ERA LIBERTăţII

STATUL NAţIONAL LEGIONAR

VOLUMUL II

 

 

 

CUPRINS

 

I. DESHUMAREA CăPITANULUI

1. S-a prăvălit piatra

2. Mormântul de la Jilava

3. Lucrările de deshumare

4. Mărturia lui Posteucă

5. La Biserica Sf. Ilie Gorgani

6. Decorarea-martirilor

7. Pregătiri pentru reînhumare

8. De la Biserica la Mausoleul de la "Casa Verde"

 

II. PROCESUL LUI CORNELIU ZELEA CODREANU

1. Revizuirea procesului Căpitanului

2. Scrisoarea Căpitanului trimisă Profesorului Nicolae Iorga

3. Cum s-a înscenat procesul de ultragiu

4. Procesul cel mare şi lovitura de Stat

5. Arestarea Căpitanului

6. Un rechizitoriu sui-generis

7. O monstruozitate juridica

8. Un complet de judecata

9. Atmosfera de teroare

10. Martorii în lagăr

11. Decimarea apărării

12. Misterioasele dosare dispărute. Nulitatea Tribunalului

13. Procedura rapidă

14. Capetele de acuzaţie

15. Osândit din ordin

16. Anularea sentinţei de condamnare a Căpitanului şi reabilitarea memoriei lui

17. Revizuirea procesului politic a 19 legionari

18. "Un grăunte de noroi"

 

III. PEDEPSIREA ASASINILOR

1. Dar Dumnezeu vede şi va răsplăti

2. Cum s-au făcut arestările

3. Antonescu vroia să-i salveze pe asasini

4. Procesul... AD KALENDAS GRAECAS

5: Un trimis al lui Canaris

6. Detonatorul

7. Surprins de evenimente

8. O noapte la Preşedinţie

9. Alarma de la Prefectura de Poliţie

10. Un consiliu de miniştri memorabil

11. Comunicatul

12. Antonescu cere şefia Legiunii

13. Convocarea Forului Legionar

14. Intervenţia germană

15. Sechestrarea lui Madgearu şi Iorga

16. Pe Valea Prahovei

17. Ce-am găsit la Ploieşti

18. La Câmpina

19. întoarcerea la Bucureşti

20. O atmosferă calmă

 

21. Faţă în faţă cu făptuitorii

22. Măsurile luate

23. Convenţia finală cu Antonescu

24. Dă-mi-l pe Boieru!

25. Soarta lui Iorga

26. O complicitate germană

27. şi dacă n-ar fi fost Jilava?

28. Sfârşitul domniei carliste

 

IV. RESTABILIREA ECHILIBRULUI

1. Schimbare de atitudine

2. Marea manifestaţie de la Alba Iulia

3. Parada trapelor germane

4. Am avut noroc

5. Semne de bunăvoinţă

6. Mihai Antonescu intră în cuib

 

V. FAZA PROVOCăRILOR

1. Fatala decizie a Berlinului

2. Misiunea lui Killinger

3. Debarcarea Ministrului de Interne

4. "Berbecul de Codreanu"

5. "Eu nu voi fi un Kerenski al României"

6. Scoaterea jandarmeriei de sub autoritatea Ministrului de Interne

7. "Trageţi în ei...""

8. Marea provocare

9. Antonescu strânge documente

10. O confruntare dramatică

11. Decorat de Rege

12. Numirea lui Eugen Cristescu

13. Isprăvile lui Stângă

14. Descinderea de la loja masonică

15. Cum a fost torpilată audienţa mea la Hess

 

VI. LOVITURA DE STAT A GENERALULUI ANTONESCU

1. Originile loviturii de Stat

2. O formidabilă coaliţie

3. Opacitatea germană

4. întoarcerea de la Obersalzberg

5. Mari adunări legionare în toată ţara

6. Asasinarea Maiorului Dring

7. Destituirea Generalului Petrovicescu

8. Manifestaţia studenţimii

9". A doua faza a loviturii de Stat. înlocuirea Prefecţilor şi chestorilor legionari

10. Planul şi realitatea

11. Cine a ocupat instituţiile publice? Agresorul şi victimele

12. Atitudinea armatei

13. Contraatacul

14. înfrângerea lui Antonescu

15. Apeluri disperate la Berlin

16. Ultimatumul lui Hitler

17. Un act de ocupaţie

18. Masacru pe străzile Capitalei

19. Intervenţia Regelui

20. O calamitate istorica

 

 

 

Notă introductivă

 

Volumul al II-lea din Era Libertăţii este dominat de două evenimente capitale: deshumarea Căpitanului şi conspiraţia puterilor înfrânte la 6 septembrie pentru a-şi lua revanşa contra Legiunii.

Sforţările inamicilor din umbră s-au concentrat asupra Generalului Antonescu, cultivându-i orgoliul lui bolnăvicios. Printr-o ţesătură măiastră de intrigi l-au înstrăinat treptat de Mişcare, determinându-l în final la o acţiune de forţă contra noastră. Fiind prea slab pe plan intern în raport cu Mişcarea, Generalul Antonescu n-ar fi reuşit niciodată să ne îndepărteze de la putere, dacă n-ar fi primit ajutor de unde ne aşteptam cel mai puţin: de la Germania naţional-socialistă. Aceia pe care i-am salutat cu bucurie, deschizându-le calea în România, ne-au dat lovitura de graţie, distrugând acest început de renaştere naţională şi făcându-şi lor cel mai mare rău.

 

  1. DESHUMAREA CăPITANULUI

 

N-a fost o deshumare. Ci o adevărată înviere, înviere în sens spiritual. Acel pe care-l credeau îngropat, s-a ridicat din mormânt şi i-a azvârlit pe ei, pe ucigaşii lui, în nimicnicie.

 

  1. S-A PRăVăLIT PIATRA
  2. Guvernarea legionară poate fi judecată sub mai multe aspecte. în volumul anterior am înfăţişat uriaşul efort făcut de Mişcare pentru refacerea naţiunii mutilate şi umilite de către regimul carlist. Se inaugurase un proces de însănătoşire care, daca ar fi continuat câţiva ani, ar fi dus la rezultate spectaculare în toate domeniile. Dar semnificaţiile acestei guvernări este mult mai adâncă. Dincolo de elanul ei creator, de impunătoarele ei realizări, el întrupează un moment care depăşeşte în însemnătate toată opera noastră din această perioadă: actul deshumării Căpitanului.

    Dacă n-ar rămâne nimic decât acest fapt, răsturnarea pietrei de la Jilava, şi guvernarea noastră ar fi justificată pe planul mare al istoriei şi dincolo de istorie, în eternitate. Aşa cum fariseii şi cărturarii l-au dat morţii pe Hristos, în speranţa că odată pierit din această lume nu va mai rămâne nimic din minunile Lui, aceeaşi socoteală şi-au făcut şi fariseii de la Palat: ştrangulat şi târât în mormânt Căpitanul, praf şi pulbere se va alege de Mişcarea lui. Dar iată că diabolicul lor plan s-a spulberat la 6 septembrie, când o naţiune întreagă şi-a sfărâmat cătuşele şi a ieşit triumfătoare la lumină.

    Dar cine a biruit de fapt a fost Căpitanul! Deşi azvârlit în fundul unei gropi peste care s-a turnat o mare placă de beton, el continuă să trăiască în inimile legionarilor, să le inspire acţiunile, să-i întărească în credinţă şi să-i îndemne la luptă. Dar nu numai legionarii, ci întreaga suflare românească trăia într-o încordare continuă, aşteptând minunea învierii. şi celui mai umil fiu al neamului i se părea imposibil să fie răpus Căpitanul, aşa cum anunţase comunicatul oficial. S-au făurit legende care întăreau credinţa mulţimilor că se găseşte în viaţă undeva şi va apărea câr de curând în fruntea oştilor biruitoare.

    N-a revenit Căpitanul, aşa cum doreau toţi, cu chipeşa lui înfăţişare, dar nici n-a zăbovit la Jilava. S-a ridicat din mormânt şi a străbătut capitala, plâns de toată ţara. A fost o înviere. Nu învierea trupească, pe care n-a cunoscut-o decât un singur om, Fiul lui Dumnezeu, ca o garanţie a învierii noastre a tuturora, ci învierea Adevărului contra puterilor întunericului. Crima era prea mare ca să rămână un episod oarecare al istoriei noastre. S-a prăbuşit catapeteasma minciunii şi sute de mii de oameni l-au salutat, purtat pe scut de către legionarii lui.

    Posteucă, în stilul lui patetic, exprimă aceeaşi idee: "Cine ar fi cutezat să spună în 1938-1939, şi chiar în 1940, că va învia Căpitanul? Cine l-ar fi crezut sănătos la minte pe acela care ar fi afirmat atunci că Corneliu Codreanu va da la o parte, într-o bună zi, lespedea de două vagoane de ciment şi că va mai mărşălui odată biruitor prin mijlocul neamului, regăsit şi cutremurat de aşa măreţie, prin faţa duşmanilor, a călăilor înnebuniţi de groază şi aruncaţi la pământ, călcând peste propria sa moarte? Cine ar fi crezut, cine ar fi putut afirma? şi totuşi minunea s-a împlinit. Căpitanul şi martirii lui au înviat. Au înviat! Scriu acest cuvânt cu toată îndrăzneala. Căci ridicarea lor din morminte n-are nimic pământean. Face parte din voia lui Dumnezeu şi din veşnicia celeilalte învieri, întâmplată acum aproape 2000 de ani. A fost adevărat: înviere".

    Vorbind de guvernarea legionară, Mile Lefter îmi spunea odată în exilul din Germania, că n-a fost altceva decât un moment de ruptură în tragica istorie, un intermezzo, o cortină ca s-a ridicat şi iar a coborât, pentru a descoperi o singură întâmplare: deshumarea Căpitanului. Odată acest act împlinit, se pare că nu mai avea nici un rost să rămânem la guvern, ci trebuia să părăsim scena istoriei pentru a intra din nou în lumea noastră proprie, în existenţa noastră obişnuită, ca şi primii creştini: în prigoană.

    Caracterizarea lui Lefter mi se pare justă. într-adevăr, după îndeplinirea datoriei faţă de Căpitan, după aşezarea trupului lui între Moţa şi Marin la Casa Verde, se strânge cercul trădării în jurul nostru, ducând la deznodământul din Ianuarie 1941. Căpitanul biruise încă o dată, nu aşa cum ar fi dorit naţia, creând "o ţară ca soarele sfânt de pe cer", ci zădărnicind planurile duşmanilor, care ar fi vrut nu numai să moară, dar să se stingă şi amintirea lui în anonimatul istoriei. Toate au ieşit la lumină, şi înfricoşătorul lui sfârşit, iar ceata care a urzit marea nelegiuire şi a executat-o, şi-a primit cuvenita pedeapsă.

     

  3. MORMâNTUL DE LA JILAVA
  4. Căpitanul, Nicadorii şi Decemvirii, după ce au fost ştrangulaţi în noaptea de 29-30 Noiembrie 1938 în pădurea Tâncăbeşti, de către jandarmii aşezaţi în spatele lor cu frânghiile în mână, au fost aduşi la Jilava în aceleaşi brekuri în care s-a săvârşit crima, şi trupurile lor fără viaţă au fost azvârlite într-o groapă dinainte pregătită.

    După cum anunţa comunicatul oficial al guvernului, Corneliu Codreanu şi ceilalţi legionari ar fi încercat "să fugă de sub escortă" şi, după somaţiile de rigoare, jandarmii ar fi tras în ei, omorându-i până la unul. Pentru a fi în concordanţă cu comunicatul, simulând încercarea lor de fugă, înainte de a-i arunca în groapă, jandarmii au tras salve de gloanţe în trupurile lor încă nerăcite. Dar în graba cu care au lucrat, ca să nu-i prindă zorile cu morţii lângă ei, au uitat corpul delict, ştreangurile de la gâturile celor sugrumaţi.

    Groapa a fost săpată într-o vâlcea acoperită cu o pădurice de salcâmi, în partea de sud-vest a Fortului, la o distanţă de cca. 200 de metri de staţia de cale ferată Jilava.

    Dar la câteva zile după săvârşirea crimei, echipa de asasini revine la Jilava cu noi ordine. Au desfăcut groapa şi au turnat peste trupurile aflate în fundul ei o mare cantitate de acid sulfuric, adus în bidoane. care a fost motivul acestei macabre operaţii, realizată tot noaptea, la lumina felinarelor? Fără îndoială că Armand Călinescu se gândea la reclamaţiile ulterioare ale familiilor care ar fi putut cere să li se predea trupurile celor " fugiţi de sub escortă", pentru a fi înmormântaţi creştineşte. Pentru această eventualitate îndepărtată, dar totuşi chinuitoare, trebuia să dispară orice urmă a crimei, nemairămânând din trupurile martirilor decât resturi de oase calcinate , amestecate cu ţărână. Vitriolul turnat în cantităţi considerabile peste ei trebuia să grăbească dispariţia lor fizică, pentru a nu se afla cum au fost executaţi(cu ştreangul de gât), dar să nu fie nici cel puţin posibilă deshumarea şi identificare lor, nemaiexistând în fundul gropii nimic, nici din falnicul trup al Căpitanului şi nici al camarazilor lui.

    Cu această măsură, neliniştea lor nu s-a terminat. Dar dacă într-o noapte, un grup de legionari ar pătrunde în incinta Fortului şi ar ridica trupurile, ascunzându-le în altă parte şi provocând o gravă tulburare în ţară? Căci Căpitanul chiar mort, în posesia legionarilor, ar deveni un mit exploziv, capabil să provoace răsturnare regimului. Mormântul trebuia fortificat, pentru ca nimeni să nu poată pătrunde la locul unde zac osemintele lor. Au adus zidari, au turnat la nivelul suprafeţei o placă de beton ce cântărea 30.000 de kg şi era groasă de 30-35 cm. Cele trei vagoane de ciment vărsate deasupra garantau inviolabilitatea mormântului.

    Mormântul avea o lungime de 13 metri şi 3 metri lăţime. Deasupra lui era o movilă de pământ destul de mare, în formă de trapez, înaltă de aproape 1,50 metri. în vârful movilei era înfiptă crucea cu numele martirilor. Sub movilă, invizibilă dinafară, se afla uriaşa lespede de beton. Sub lespede se mai găsea un strat de cărămidă şi apoi începea groapa propriu-zisă, care acea o adâncime de 1,50 metri. în fundul ei zăceau martirii neamului.

    Singura concesie ce au făcut-o călăii sentimentului public, îngrozit de atâta cruzime, a fost că au lăsat să se pună o cruce la mormânt cu numele celor ucişi.

     

  5. LUCRăRILE DE DESHUMARE
  6. şefii de regiuni şi judeţe au fost convocaţi la Casa Studenţească, Duminică, 24 Noiembrie, pentru a pregăti reînhumarea sfintelor oseminte ale Căpitanului. Luând parte la această şedinţă, împreună cu secretarul general al Mişcării, am stabilit următorul program, care a fost transmis imediat prin radio şi presă.

    "Din ordinul Comandantului, săptămâna care vine, începând de Luni, 25 Noiembrie, va fi închinată în întregime memoriei, eroismului şi jertfei nemuritoare a întemeietorului Mişcării Legionare.

    în toate zilele din această săptămână, legionarii vor înălţa rugăciuni la toate bisericile din ţară pentru odihna sufletului Căpitanului, cel mai mare erou şi martir al neamului nostru.

    Miercuri seara, în 27 Noiembrie, sfintele oseminte ale Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor vor fi depuse la Biserica Sf. Ilie Gorgani, unde preoţii vor rosti ziua şi noaptea rugăciuni, iar comandanţii legionari şi toate gradele legionare vor face de veghe la căpătâiul celor adormiţi în Domnul.

    Toate drapelele studenţimii şi ale marilor unităţi legionare vor fi aduse la Biserica Sf. Ilie Gorgani, pentru a fi închinate Căpitanului.

    Reînhumarea va avea loc Sâmbătă, 30 Noiembrie, la Casa Verde.

    Unităţile tuturor organizaţiilor din provincie, cu drapele lor, vor fi prezente în capitală, în dimineaţa zilei de sâmbătă.

    în această zi, a celei mai mari jertfe din istoria neamului nostru, legionarii de pe întreg cuprinsul ţării vor ţine post negru şi vor trăi într-o adâncă reculegere".

    în conformitate cu dispoziţiile luate în şedinţa aceasta, organizaţia capitalei a luat măsurile necesare cum să se procedeze la lucrările de deshumare.

    Marţi 26 Noiembrie, la orele 10 dimineaţa, pătrund în fort echipele de lucru şi se concentrează în faţa mormântului. La colţurile lui străjuieşte o gardă de legionari în cămăşi verzi. ţinând seama de faptul că trebuia ridicată uriaşa placă de beton, s-a deplasat la Jilava şi un grup de ingineri, acelaşi grup care a lucrat şi la blocul Carlton, prăbuşit din cauza cutremurului. Echipa îl avea în frunte pe inginerul ştefan Drăgănescu, ajutat de inginerul Florescu, de Pantazescu şi Trofin. La început, tehnicienii au făcut planul ca lespedea să fie spartă cu aparate speciale şi apoi bucăţile din ea să fie înlăturate de pe mormânt. S-a renunţat mai târziu la metoda sfărâmării, după ce comandanţii legionari prezenţi au stăruit ca placa să fie scoasă întreagă, fiind o piesă istorică, ce trebuie păstrată aşa cum este. S-a avut în vedere şi eventualitatea ca, în cursul operaţiei de spargere, să nu fie atinse şi trupurile din groapă, neştiindu-se exact la ce adâncime se aflau. S-a renunţat la distrugerea plăcii şi dintr-un sentiment de pietate: să se respecte liniştea celor ce-şi dormeau somnul de veci sub lespede.

    Echipa de ingineri a elaborat un alt plan, care prevedea ridicarea întreagă a plăcii şi aşezarea alături de mormânt. Această lucrare era mult mai anevoioasă, cerea unelte speciale şi o forţă motrică. Pe de altă parte ar fi durat mai mult decât simpla ei spargere.

    La Jilava s-a deplasat şi Comisia Specială de Anchetă, în frunte cu preşedintele comisiei, consilierul Eugen Bănescu, împreună cu membrii ei: Apostolide, Vintilă Cristescu şi Gerota. Comisia era însoţită de medicul legist Valentin Sava şi de comandantul închisorii Jilava, colonelul Opriş.

    Consilierul Eugen Bănescu vroia ca în cursul acelei zile, la ora 4 după masă, să procedeze la identificarea osemintelor. Dar hotărându-se ca lespedea să fie ridicată întreagă, lucrările s-au prelungit până a doua zi dimineaţa şi atunci consilierul, pierzându-şi răbdarea, a spus celor dimprejurul lui, dar suficient de tare ca să audă şi alţii: "Să se termine odată cu comedia asta".

    înainte de a se ajunge la lespede, trebuia dată la o parte uriaşa movilă de pământ de deasupra ei, înaltă de 1,50 metri. O echipă e legionari din ţara Moţilor începe lucrul. "Bulgării de pământ se rostogolesc cu iuţeala fulgerului, scrie reporterul de la Buna Vestire. Cu mâinile încleştate pe târnăcop, alţi pe cazemate şi lopeţi, legionarii muncesc de zor şi n-au pic de odihnă până nu văd placa de beton. După 4 ore de lucru le iau locul studenţii de la Politehnică şi apoi grupul legionar "Dealul Negru". Abia spre seară a putu fi îndepărtată imensa cantitate de pământ aflată deasupra plăcii. Fiind la sfârşitul lui Noiembrie şi noaptea venind timpuriu, s-au instalat reflectoare puternice, care au permis continuarea lucrărilor fără întrerupere în tot cursul nopţii".

    Odată lespedea de beton dezvelită, a început operaţia de ridicare a ei. Au fost săpate galerii sub placă şi prin ele introduse şine de cale ferată, proptite în afară în două grinzi de fier, aşezate de-o parte şi de alta a mormântului. Cum oamenii nu puteau ridica această uriaşă greutate de 30.000 de kg, s-a folosit forţa motoarelor. Sub acţiunea maşinilor, placa s-a desprins de stratul de cărămizi şi a început să se înalţe încet. Abia la orele două noaptea, după mari sforţări, placa a fost ridicată şi aşezată alături de mormânt.

    Odată acest obstacol eliminat, Miercuri, 27 Noiembrie, la orele 6 dimineaţa, încep săpăturile pentru a se ajunge la osemintele din fundul gropii. în vederea deshumării, sunt prezente toate gradele legionare din Capitală, în frunte cu comandanţii Bunei Vestiri, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici şi Mile Lefter. Mai sunt de faţă la actul deshumării doamna Elena Codreanu, soţia Căpitanului, în mare doliu; domnul profesor Codreanu cu doamna Codreanu, soţia lui; familia Doru Belimace şi aproape toate familiile martirilor care zac în această groapă.

    Abia la ora zece dimineaţa stratul de pământ, adânc de un metru şi jumătate, a fost scos şi au apărut primele corpuri. în acel moment, părintele Boldeanu a făcut cea dintâi slujbă de pomenire a sufletelor celor adormiţi de doi ani sub lespedea de piatră.

    Primele relicve au apărut mai înainte, odată cu săparea galeriilor sub lespede. Din mormanul de pământ au fost scoase trei oscioare calcinate, bucăţi de lanţ şi o bucată de tablă, ce pare a fi ruptă de la bidoanele de tinichea, în care a fost adus vitriolul vărsat peste trupurile martirilor. Relicvele sunt adunate grămăjoară şi aşezate deasupra mormântului, aprinzându-se lumânări în jurul lor. Primele obiecte întâlnite de legionari în groapă au fost geamantanul Căpitanului şi o cărticică de rugăciuni, tot a Căpitanului. Se pare că ucigaşii au uitat aceste lucruri şi le-au aruncat în groapă mai târziu, după ce începuseră să azvârle pământ peste trupuri. în continuare, îl cităm pe reporterul de la Buna Vestire, care a făcut o dare de seamă amănunţită a actului deshumării.

    Apar osemintele

    "Săpându-se mai departe şi curăţindu-se ţărâna cu mare grijă, s-a dat apoi peste primul rând de oseminte. Corpurile martirilor erau aşezate cu faţa în jos, unul lângă altul, unele chiar suprapuse. Din cauza imensei cantităţi de acid sulfuric turnat în groapă, corpurile martirilor sunt aproape negre, însă toate bine conservate.

    Faptul că nu s-au descompus, identificarea făcându-se pe alocuri cu uşurinţă, se datorează plăcii de beton, care n-a permis pătrunderea apei şi a aerului în groapă.

    îmbrăcămintea şi încălţămintea în special a fost găsită în bună stare.

    Toţi martirii poartă haine vărgate, uniforma deţinuţilor, iar în picioare ghete sau bocanci.

    Primele oseminte scoase sunt identificate ca fiind ale decemvirului Ion Caratănase, găsindu-se în buzunarul bluzei vărgate o gumă de şters, un briceag, un port-ţigaret şi o cutie de chibrituri.

    Sub bluza vărgată familia a recunoscut flanela ce i-o trimiseseră la închisoare.

    Vin apoi la rând rămăşiţele pământeşti ale lui ştefan Georgescu, care sunt recunoscute după portmoneu şi îmbrăcăminte.

    în preajma lui s-a găsit un geamantan de piele care conţinea articole de toaletă, o Biblie şi o iconiţă îmbrăcată în argint.

    ştefan Curcă este recunoscut după trăsăturile şi conformaţia feţei, precum şi după verigheta de aur găsită la deget.

    Ion Trandafir este recunoscut imediat de familie după cojocul ce-l purta în permanenţă, precum şi după lenjerie şi îmbrăcăminte.

    Gavrilă Bogdan, ale cărui oseminte au fost scoase imediat după cele ale lui Ion Trandafir, este identificat abia la urmă după fularul de la gât, după dantură, lenjeria de corp şi tabachera de lemn în care se mai găseau câteva ţigări.

    De la marginea gropii sunt scoase apoi alte oseminte, ce par de asemenea a fi greu de identificat. Până la urmă ele sunt recunoscute ca fiind ale decemvirului Ion Atanasiu, după o hârtiuţă pe care este scrisă o rugăciune".

    Apar osemintele Căpitanului

    "Din mijlocul gropii, dintre decemviri, sunt scoase alte oseminte care sunt recunoscute imediat. Sunt ale Căpitanului, având la gât cele trei cruciuliţe, un săculeţ mic de pământ, o iconiţă-medalion şi verigheta.

    Ochii tuturor se umplu de lacrimi. Rămăşiţele sunt luate cu mare grijă, aşezate într-un cearşaf şi puse apoi pe platforma de ciment ce se găseşte aşezată în partea de nord a mormântului.

    Doamna Elena Codreanu, soţia Căpitanului şi părinţii Căpitanului, cu ochii scăldaţi în lacrimi, aşează flori multe, multe"

    Ceilalţi martiri

    "De lângă Căpitan este desprins apoi corpul lui Iosif Bozântan, recunoscut după dantură şi îmbrăcăminte.

    Al nouălea este scos Ion Grigore State. şi acesta este recunoscut de soţie cu multă uşurinţă, după verighetă şi îmbrăcăminte.

    Vlad Radu, scos din marginea de nord a mormântului, este identificat după medalionul de la gât, cărticica de rugăciuni din buzunarul bluzei vărgate şi tabachera, în care se găseau intacte două ţigări. Mai greu este identificat Ion Pele, deoarece nu se afla nimeni din familia lui. Este recunoscut totuşi după conformaţia feţei, brichetă şi tabacheră".

    Nicadorii

    "Ultimii scoşi sunt nicadorii. Aşezaţi unul lângă altul, într-un colţ al gropii.

    Primul este scos Nicky Constantinescu, recunoscut imediat de fratele său. Nicky avea la gât o bucată de frânghie.

    Caranica Ion poartă la gât o cruciuliţă, iar Doru Belimace este recunoscut imediat de părinţii săi după îmbrăcăminte.

    Platforma de ciment în greutate de peste 30.000 de kg., aşezată de asasini deasupra mormântului din cine ştie ce calcule, de data aceasta serveşte drept platformă pentru identificarea osemintelor.

    Corpurile martirilor sunt aşezate pe platformă în ordinea găsirii lor în groapă, învelite în giulgiuri albe. Platforma îţi face impresia unui admirabil strat de flori, albul imaculat la pânzei împletindu-se cu varietatea florilor.

    Plâng părinţii, fraţii, surorile, plâng rudele, plâng cămăşile verzi, toată lumea plânge.

    în noaptea care se lasă pe nesimţite se aprind proiectoarele, făcând tot mai strălucitoare şi mai impunătoare trista ceremonie a deshumării. Rând pe rând osemintele sunt ridicate de legionari şi aşezate cu multă grijă în cele patrusprezece sicrie".

     

  7. MăRTURIA LUI POSTEUCă
  8. Au fost mulţi legionari la Jilava şi mulţi martori ai actului deshumării, dar nici unul nu ne-a lăsat o depoziţie mai cutremurătoare decât Vasile Posteucă.

    Reportajele din gazete au redat cu exactitate desfăşurarea lucrărilor de dezgropare, dar "reportajul" lui Posteucă, scris cu patru ani mai târziu, pe când se afla în lagărul de la Buchenwald, întrece toate dările de seamă din ziarele timpului, prin adânca înţelegere a acestui moment unic din istoria neamului nostru. El nu notează numai ce s-a întâmplat atunci, ce zguduitoare trăire este să stai faţă în faţă cu acela care a fost îndrumătorul unei generaţii, acum redus la nimicnicia lutului şi cu ştreangul de gât, ci proiectează în fiecare particulă a timpului scurs în această veghe cumplită, transcendenţa istorică şi spirituală a întâlnirii cu Căpitanul, în starea în care se afla după groaznicul sacrilegiu săvârşit prin uciderea lui, care va apăsa greu asupra neamului nostru.

    Posteucă a scos în evidenţă, dincolo de durerea familiilor şi a legionarilor prezenţi, sfărâmarea unui vis de mărire naţională. Toate valorile umane şi spirituale au fost ultragiate în noaptea de 29-30 Noiembrie şi trebuia să se ajungă la tragicul deznodământ ce ne-a costat mai întâi sfărâmarea ţării şi apoi subjugarea ei. A fost ucis omul care putea să cruţe ţării trista soartă de astăzi. Dăm acum cuvântul lui Vasile Posteucă, urmărindu-i emoţiile, gândurile, reflexiile, când s-a înălţat din groapă Căpitanul:

    "îmi stăruie şi acum în minte, în suflet şi în sânge, zilele şi nopţile acelea ale deshumării de la Jilava. Aş vrea să mă adun pentru a descrie tot fiorul dumnezeiesc simţit atunci, şi nu ştiu cum să încep. Mă pierd într-o stare de evlavie care-mi frânge sufletul şi ă arunc în genunchi, pentru a mă închina şi a mă ruga lui Dumnezeu.

    E o noapte de toamnă. Rece. Bate din când în când câte o şuviţă de vânt tăios, foşnind straniu în frunza uscată a salcâmilor. Lucrăm de zor. Peste zi lespedea uriaşă a fost dată la o parte cu ajutorul tancurilor şi a macaralelor. Hârleţe, târnăcoape şi lopeţi hârşâie în pământul jilav şi înnegrit de acidul sulfuric, ca şi cum ar atinge în oase. în lumina stranie a reflectoarelor, feţele celor care lucrează se răsfrâng palide, ca şi lutul de pe lopeţi, iar păduricea Jilavei pare o armată de duhuri cu braţele tremurate de rugăciune spre cer. Lângă un mal mai înalt, la picioarele crucii date la o parte, ard sute de lumânări de ceară, aruncând umbre şi lumini pe feţele icoanelor înnegrite de vreme. O noapte ireală. Suntem undeva pe-o margine de cer, în legendă şi veşnicie. Oprit pentru o clipă din lucru, mă copleşesc mii de întrebări: oare e aievea ce văd? Nu cumva e un vis? îmi vine să mă reped la camarazii de alături, cu frunţile numai picuri de sudoare, să-i pipăi şi să-i întreb: voi sunteţi cu adevărat, măi? Trăiţi? E posibil sau am înnebunit eu? îl dezgropăm pe Căpitan? Nu-mi vine să cred. Mă uit mirat, atent şi cutremurat împrejur şi fiecare clipă care se scurge rupe din mine, împingându-mă din ce în ce mai mult în mit şi ireal. îmi duc mâna la fruntea ce o simt rece, şi lângă vatra de jar ce-mi incendiază trupul, mintea şi sufletul, şi mă întreb: e oare posibil? Acum un an se lăudau duşmanii în satanica lor ură fără margini: l-am trântit sub piatra grea. De-acum să poftească să se mai ridice. Să poftească a mai vorbi de biruinţă şi înviere!

    Toate fantasmele dimprejur sunt numai întrebări, numai chinuri. şi totuşi e adevărat. Săpăm la deshumarea Căpitanului, a Nicadorilor şi Decemvirilor. Săpăm chinuiţi mereu mai adânc, într-o tăcere de sfârşit de lume. Zidurile negre de noapte care mărginesc lumina reflectoarelor, fac parte din păduricea de al Jilava, o insulă fără legătură cu lumea. Suntem undeva departe, dincolo de ţară, de zilele de care abia ne-am desprins şi dincolo de lume. Fără aderenţă în materie, fără calendar. Când am început? Când vom sfârşi? Nu ştim. Săpăm tăcuţi cu lopeţile, cu căuşele palmelor, înnegrite şi însângerate. Mai pe deal, sfinx al durerii româneşti de totdeauna, stă tatăl Căpitanului, moş Zelea. în sumanul lui bucovinean, înalt cât un stejar secular din Codrul Cosminului, creşte în lumina jucăuşă a reflectoarelor şi mai înalt. Până la cer. Ce va fi zicând sufletul acestui om, în aceste clipe, când aşteaptă să-şi scoată din pământul nesătul, feciorul? Mintea mă doare ca sub cuţite. Nu pot să-mi răspund nimic. ştiu că în sufletul bătrânului apostol şi tată stăruie amara întrebare, care ne sfârtecă şi nouă inima: dar dacă mormântul e gol? Dacă i-au ars la crematoriu sau i-au aruncat în altă parte şi aici au făcut mormântul numai pentru a minţi ochii lumii? Durerea mă frământă în ghearele ei sălbatice, cum ai frământa în mâna aspră un bulgăre de lut. Mi-e rece, mi-e cald. Aş vrea să dorm. Dar nu pot. Sap mai departe. Mă simt ca de piatră. S-a adunat tot universul în mine. îmi vine să plâng cu hohote, aud gemete în mine, care mă îngrozesc. E posibil? A murit Căpitanul? îl dezgropăm pe Căpitan? îmi vine să strig peste toată lumea: unde sunteţi voi, duşmani? Unde vă e puterea cu care vă lăudaţi mai ieri? Unde vă sunt slugile, unde vă sunt santinelele care până mai ieri păzeau mormântul acesta, la uşile tuturor închisorilor, lângă reţelele lagărelor? Unde sunteţi? Unde vă e dreptatea? Unde e ordinea în numele căreia aţi omorât? Mi-e mintea o noapte valpurgică. Trec zece ani într-un minut. Mă văd pornit, copil încă, în 1932, la luptă. în văd pe Căpitan. îi văd apostolii cutreierând ţara pentru a semăna duhul nou al mântuirii româneşti, mă văd în primele începuturi căzând, cântând, înfruntând lumea. Casa Verde, 1933, prigoana Duca. Apoi anii de glorie: '35, '36, '37. Victoria formidabilă din Decembrie 1937. Toate taberele de muncă: Rarăul, Carmen Silva, altele şi altele. Apoi viforniţa din 1938. "Căpitanul nu poate fi omorât"! Râdeam de duşmanii care spuneau că-l vor omorî. şi iată că l-au omorât. Dar nu l-au putu înfrânge. Nu i-au putut fura învierea. Acum stau aici şi sap pentru a-l dezgropa pe Căpitan.

    Săpăm mereu. Sudoarea de pe frunţi pică fierbinte în ţărână. Intrăm în adânc şi nu dăm de nimic. Suntem aproape al doi metri. Deznădejdea că nu vom găsi nimic ne anchilozează braţele. şi noaptea nu se mai sfârşeşte. O noapte fără sfârşit Caut să mă dezbăr de vis. Să mă agăţ de realitate. Iau ţărâna-n palme şi o duc la frunte. Sunt cu adevărat? Da! Sunt cu adevărat. E adevărat. Sunt adevărate toate. între lumânări, cu faţa la icoane, cu genunchii-n ţărâna rece şi udă, se roagă doamna Lilica, soţia Căpitanului. în vălul de doliu, pare o umbră a mormântului pe care-l scormonim

    Trăiesc şi acum clipele acelea şi mă înfior. şi vorbesc de unul singur cum vorbeam şi atunci. De ce l-aţi omorât, măi? De ce? De ce aţi însângerat întreaga istorie a neamului românesc? Ce v-a făcut acest om? N-aţi ştiut că prin el vorbeşte însăşi istoria românească? Cu ce veţi putea plăti crima aceasta, care întunecă lumea, care-L întunecă la faţă pe însuşi Dumnezeu?

    Da în noaptea aceea, la jilava, s-a împlinit voia lui Dumnezeu. învierea lui Corneliu Codreanu şi pedepsirea fulgerătoare a călăilor lui. Cei ce cădeau în noaptea aceea sub gloanţe, în cazematele de alăturea ale Jilavei, nu cădeau de vrerea pământească, rezultat al unei uri sau însetoşări de răzbunare, ci sub biciul implacabil al destinului, al voiei lui Dumnezeu, pentru a restaura ordinea şi respectul dreptăţii în lume.

    Mă gândesc astăzi, după patru ani, la toate acestea şi văd cele întâmplate acolo, total desprins de evenimente şi de oameni. Cei ce loveau în cazematele jilavei, erau numai instrumente ale unei porunci care venea din mormântul Căpitanului. Nimic mai mult. Era o poruncă mare, uriaşă, pe care oamenii n-o puteau înconjura, căreia nu i se puteau refuza. Era glasul Căpitanului: "Doresc să fiu răzbunat deoarece sunt convins că în felul acesta veţi face un mare bine neamului românesc".

    şi în timp ce noi râcâim lutul cu degetele, alte braţe mânate de destin ridicau pietrele de pe sufletul Căpitanului. îi izbeau cu moarte pe călăi. şi dimineaţa a venit greu. Dar a venit. Albă şi liniştită, cum sunt dimineţile Sfintelor Paşti, când pe tot pământul se strigă: Hristos a înviat! Căpitanul! Dar pentru a învia era nevoie ca Iuda să nu mai existe. şi Iuda era acum multiplicat. Nu era numai unul. Dar şi crucea şi mormântul jertfelor erau multiplicate. Nu era numai unul. Erau sute. De aceea şi iuda trebuia să ispăşească multiplicat. şi a ispăşit. A plătit înainte de a se da lespedea la o parte şi de a se ridica fiul neamului.

    Au fost şi mai sunt încă oameni (şi vor mai fi) care să ne acuze că i-am împuşcat pe călăii Căpitanului, fără a-i judeca. Dar oare deschiderea mormântului de la Jilava n-a fost un proces? N-a fost cea mai teribilă sentinţă, care va rămâne în toată istoria românească? Biruinţa legionarismului în cadrul naţionalismului european nu era cea mai formidabilă sentinţă? Mai era nevoie de formalităţi? şi totuşi, noi n-am ocolit aceste formalităţi. Cei ce ne-au acuzat, ne mai acuză. Noi am fi vrut ca cei de la Jilava să fie judecaţi. Dar dacă judecata formală a putut fi evitată, cea mai implacabilă, care e mai tare decât vicleniile oamenilor, n-a putut fi. Pe cei de la Jilava i-a judecat istoria şi tot ea i-a pedepsit prin mâna legionară, la porunca mormântului care se deschidea în noaptea aceea, pentru a aduce a doua zi, neamului întreg, ridicat cu fruntea spre cer, vestea învierii".

     

  9. LA BISERICA SF. ILIE GORGANI

Deshumarea şi identificarea osemintelor a ţinut toată ziua de Miercuri 27 Noiembrie, până noaptea târziu. După recunoaşterea trupurilor şi învăluirea lor în giulgiuri, legionarii le-au ridicat cu grijă şi le-au aşezat în sicrie. în momentul când corpul Căpitanului vine la rând, ultimul, să fie depus în sicriu, comandantul legionar Sandu Valeriu dă comanda "Pentru onor".

"Nimeni nun mai suflă, doar un foşnet determinat de executarea salutului legionar şi liniştea de mormânt se aşterne iarăşi în decorul mistic al păduricii. Un moment de înaltă reculegere şi preoţii încep slujba prohodului"

La citirea Sfintei Evanghelii, toţi cei de faţă au căzut în genunchi, iar după "veşnica pomenire", corul legionar intonează Imnul Legionarilor Căzuţi.

Sicriele sunt închise. Ridicate pe umeri de legionari, sunt purtate spre autocarele ce aşteaptă în apropiere. înainte de a fi aşezate în maşini, sicriele sunt înfăşurate în drapele tricolore şi drapele verzi ale Legiunii. Sunt mai multe autocare. în prima maşină este aşezat sicriul Căpitanului; în maşina a doua, sicriele Nicadorilor, iar în alte maşini, ale Decemvirilor.

Cortegiul de maşini porneşte din faţa mormântului la ora 9 seara. Până la ieşirea din fort s-au făcut mai multe opriri, preoţii rostind rugăciuni. După ieşirea de la Jilava, în drum spre biserică, s-au făcut câteva popasuri, la locuri care evocau viaţa legionară petrecută de martiri: la Biserica "Progresul", la casa lui Doru Belimace, la sediul din strada Gutenberg.

Procesiunea ajunge la Biserica Sf. Ilie Gorgani, al orele 10,45 noaptea. Sicriele sunt coborâte din maşini şi, purtate de legionari, sunt aşezate de catafalc, în faţa altarului. în centru şi pe un podium mai înalt, al Căpitanului, apoi ale Nicadorilor şi la urmă ale Decemvirilor. S-a oficiat de îndată un serviciu religios de către un sobor de preoţi, în frunte cu părintele Udrişteanu. După slujbă, a început din aceeaşi clipă veghea la căpătâiul Căpitanului de către gradele legionare, în poziţie de drepţi. S-a întocmit un program cu echipele ce vor face de gardă, schimbându-se din oră în oră, fără întrerupere, până Sâmbătă dimineaţă.

Biserica este îmbrăcată în verde. Toate drapele studenţimii şi ale marilor unităţi au fost aduse la biserică, pentru a fi închinate Căpitanului. Legionarele din capitală au adus braţe de flori pe care le-au presărat pe sicrie. Se fac slujbe fără întrerupere, iar corurile legionare, care se schimbau şi ele, dau răspunsurile. Cum numeroşi preoţi au cerut să ia parte la slujbele de pomenire, în timpul cât osemintele Căpitanului se aflau în biserică, s-a decis ca slujbele să se facă în sobor. Preotul Ilie Imbrescu a fost însărcinat cu organizarea serviciilor funebre la Biserica Sf. Ilie Gorgani şi cu rânduiala în ziua înmormântării. Pentru a domni ordinea perfectă în toate momentele reînhumării Căpitanului, a dat un comunicat în care a stabilit cum se vor încadra preoţii în cursul ceremoniilor religioase.

Pentru cucernicii preoţi

"în legătură cu marile solemnităţi ale înhumării sfintelor oseminte ale Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor, comunicăm:

  1. Cucernicii preoţi care vor să participe la sfintele slujbe de priveghere şi înmormântare se vor înscrie în acest scop la secretariatul secţiei bisericeşti, Pr. Ion Lungianu, la sediul legionar din str. Roma nr. 33-34 zilnic, între orele 5-7 după amiază. De acolo se vor întocmi tablourile respective pentru fixarea rândului fiecărui preot înscris.
  2. Tabloul pentru fiecare zi (24 de ore), cu rânduirea preoţilor la veghere în Biserica Sf. Ilie Gorgani, va fi afişat, în timp util, la sediul legionar din str. Gutenberg nr. 3.

  3. în ziua înmormântării, preoţii care participă la trista solemnitate din capitală, se vor prezenta la sediul legionar din strada Gutenberg nr.3, până cel mai târziu la ora 11 a.m., spre a fi rânduiţi cum se cuvine în cortegiul respectiv. Fiecare trebuie să vină cu veşminte proprii şi anume: epitrahil şi felon.

în toată ţara, cucernicii preoţi sunt rugaţi să facă slujbă pentru morţi, în ziua înmormântării, la orele 11, iar până atunci, în fiecare zi slujbe de priveghere pomenind următoarele nume:

  1. Corneliu Zelea Codreanu
  2. Nicolae Constantinescu
  3. Ion Caranica
  4. Doru Belimace
  5. Ion Caratănase
  6. Iosif Bozântan
  7. ştefan Curcă
  8. Ion Pele
  9. Ion Stata
  10. Ion Atanasiu
  11. Gavril Bogdan
  12. Radu Vlad
  13. ştefan Georgescu
  14. Ion Trandafir

în zilele de Joi, Vineri şi Sâmbătă, rugăm să se bată clopotele în toată ţara, de trei ori pe zi, pentru cei morţi. Sâmbătă se vor bate mai mult la amiază.

Preotul legionar Ion Lungianu va supraveghea stricta şi deplina executare a dispoziţiilor privitoare la participarea preoţilor în capitală.

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!

Preot Ilie I. Imbrescu"

în dimineaţa zilei de Joi, 28 Noiembrie, a început pelerinajul la Biserica Sf. Ilie Gorgani pentru populaţia capitalei şi pentru cei sosiţi din provincie. Cei dintâi care sosesc la biserică sunt fruntaşii Legiunii, membrii guvernului şi autorităţile civile şi militare. Biserica este arhiplină. O afluenţă de lume cum nu s-a mai văzut vreodată. Cămăşi verzi, bătrâni, femei şi copii, au umplut străzile învecinate şi aşteaptă în tăcere să le vină rândul. Când ajung la treptele bisericii, se înşiră unul câte unul, intră în biserică, aprind lumânări ş se prosternează în faţa Căpitanului, rostind o rugăciune. Nu mai mult de un minut şi trec mai departe, făcând loc altora. Acest val de oameni continuă fără întrerupere zi şi noapte.

Vineri, 29 Noiembrie, pelerinajul a atins punctul culminant. Toată ţara vrea să-şi înfrăţească gândul şi inimile cu cei ce-au lăsat mărturie ziarul Buna Vestire. Biserica Sf. Ilie Gorgani a luat aspectul unui furnicar. Străzile din jurul bisericii încă din cursul dimineţii au fost blocate de imensitatea celor veniţi să-şi ia creştinescul bun rămas de la acei care şi-au jertfit viaţa întru sfintele idealuri ale neamului românesc.

"Cu tot frigul şi burniţa căzută, au aşteptat unii câte 3-4 ore până au reuşit să se încadreze în monom, spre a avea posibilitatea să se prosterneze în faţa celor 14 sicrie.

Ordinea menţinută în mod impecabil, în permanenţă, de cordoane de legionari şi legionare, a asigurat o normală desfăşurare a pelerinajului.

Astă noapte, la orele 12, începând de la Monitorul Oficial şi până al biserică, circulaţia a fost complet întreruptă, publicul, în care abundau cămăşile verzi, aşteptând să le vină rândul să intre în biserică".

 

  1. DECORAREA MARTIRILOR

Eu nu fusesem de faţă la lucrările de deshumare de la Jilava. Am socotit că nu e locul meu aici, deoarece asista Comisia de Anchetă, în frunte cu consilierul Eugen Bănescu, preşedintele ei. Comisia trebuia să dispună de toată libertatea pentru a-şi pune concluziile ei, fără nici un amestec din partea guvernului. în al doilea rând, Mişcarea era reprezentată de Comandanţii Bunei Vestiri, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici şi Mile Lefter, mult mai indicaţi decât mine se prezideze actul deshumării, fiind camarazii Căpitanului din primele ceasuri ale întemeierii Legiunii. în sfârşit, avea întâietate familia Căpitanului, în frunte cu profesorul Codreanu şi doamna Elena Codreanu, soţia Căpitanului.

Aveam de gând să merg totuşi la Jilava a doua zi, Miercuri, după încheierea lucrărilor de deshumare, pentru a vedea mormântul în care au zăcut trupurile martirilor şi sicriele lor, înainte de a fi închise şi duse la biserică. N-am putut să merg nici atunci deoarece am fost absorbit de evenimentele ce-au urmat. în noaptea premergătoare, au fost împuşcaţi asasinii închişi la Jilava, iar Miercuri, toată ziua, am fost legat de Consiliul de Miniştri, care a început de dimineaţă şi a ţinut până seara târziu. După sfârşitul lui, în goană am plecat spre Ploieşti, în speranţa că voi da de urmele lui Iorga şi Madgearu şi îi voi putea salva. Noaptea de Miercuri spre Joi, 27/28 Noiembrie, am petrecut-o pe Valea Prahovei. M-am întors în capitală abia Joi pe la amiază şi atunci a trebuit să mă ocup în grabă de fixarea ordinii de participare şi a itinerarului ce trebuia să-l străbată cortegiul funebru de la Biserica Sf. Ilie Gorgani până la Casa Verde.

în după masa zilei de Joi, 28 Noiembrie, vine la Preşedinţie Fănică Anastasescu şi-mi propune să decorez post-mortem martirii neamului. Am dat din cap îndoielnic. Nu-mi cădea bine propunerea lui. Eu eram prea mic ca să-l decorez pe Căpitan şi chiar pe Nicadori şi Decemviri. Apoi, Nicadorii şi Decemvirii, după câte ştiam eu, fuseseră decoraţi de Căpitan cu Crucea Albă. Cum să adaug acum o decoraţie de aceeaşi valoare? Fănică Anastasescu nu s-a dat bătut şi mi-a răspuns:

Actul decorării are acum o altă semnificaţie, fiind săvârşit în alte împrejurări. Dumneavoastră sunteţi şeful Legiunii şi vicepreşedintele Consiliului de Miniştri. E o recunoaştere a martiriului şi a gloriei lor din partea Statului Naţional Legionar, pentru a cărui împlinire s-au sacrificat ei.

Bine, sub acest aspect, actul ar avea o justificare, dar pe Căpitan în nici un caz nu pot să-l decorez eu. Trebuie să însărcinăm un senator al Legiunii sau un comandant al Bunei Vestiri.

Ne-am fixat atunci asupra profesorului Ion Găvănescul, primul senator al Legiunii. Atât prin vârstă, cât şi prin vechimea lui, era cel mai indicat să prindă decoraţia pe pieptul Căpitanului.

Dar eu nu am Crucea Albă, şi nu ştiu cine să aibă numărul necesar, căci şi decoraţiile au fost confiscate de poliţie şi distruse.

Am eu o colecţie întreagă, mi-a spus Fănică Anastasescu. N-au fost găsite în cursul prigoanei.

Vineri dimineaţa, 29 Noiembrie, la orele 8,40, însoţit de profesorul Găvănescul şi de Fănică Anastasescu, am intrat în Biserica Sf. Ilie Gorgani, care fusese mai înainte închisă publicului. După un scurt moment de reculegere, sicriele au fost deschise şi pe linţoliul care învăluia trupurile lor, am pus decoraţiile. La urmă, profesorul Găvănescul a prins decoraţia pe pieptul Căpitanului. A fost ultima dată când sicriele au fost descoperite.

O tăcere mormântală. Toată lumea lăcrima împietrită. Ne închinăm cu evlavie în faţa sicrielor şi părăsim biserica. Pelerinajul şi slujbele religioase şi-au reluat cursul.

în noaptea de Vineri spre Sâmbătă am făcut şi eu de gardă la căpătâiul Căpitanului, cu o echipă de schimb.

 

  1. PREGăTIRI PENTRU REîNHUMARE

Pregătirile pentru reînhumare au început cu o săptămână înainte. Duminică, 24 Noiembrie, şefii de regiuni şi judeţe au fost convocaţi la Casa Studenţească din Bucureşti, pentru a fi consultaţi asupra ceremoniei funebre şi pentru a primi ultimele dispoziţii. La sfârşitul acestei şedinţe, ţinută sub conducerea mea, s-a dat un comunicat din partea secretariatului general al Mişcării, pe care l-am transcris în capitolul 3, "Lucrările de deshumare".

Acest comunicat a suferit o modificare mai târziu, în sensul că ziua de post negru a fost strămutată pentru Vineri, 29 Noiembrie, în loc de Sâmbătă 30 Noiembrie, cum era fixată la început. Aceasta s-a petrecut în urma unei observaţii ca profesorului Codreanu şi a unor preoţi legionari.

şefii de regiuni şi de judeţe, după întoarcerea lor acasă, au luat măsuri necesare ca să se îndeplinească dispoziţiile date prin comunicat.

Paralel, comandantul Frăţiilor de Cruce a dat ordin ca tinerii din această organizaţie să se pregătească să ia parte la ceremonia reînhumării.

Direcţia Generală a Teatrelor, Operelor şi Spectacolelor a publicat un comunicat, prin care aducea la cunoştinţă că în ziua de 30 Noiembrie 1940 ziua reînhumării sfintelor oseminte ale Căpitanului toate spectacolele de orice fel, din întreaga ţară, sunt suspendate".

De asemenea, Ministerul de Educaţie Naţională a anunţat că sunt suspendate în această zi cursurile la toate şcolile din ţară, de orice grad.

Abia întors de pe Valea Prahovei, Joi, la amiază, a trebuit să întocmesc în grabă programul funeraliilor Căpitanului, ordinea de participare a oficialităţilor şi a unităţilor legionare. După ce m-am consultat cu mai multe căpetenii legionare, am ajuns la următorul dispozitiv, pe care-l reproduc după ziarele timpului:

Cum va decurge ceremonia reînhumării

  1. La ora 8 dimineaţa, unităţile se găsesc concentrate pe Cheiul Dâmboviţei.
  2. La ora 8,45, familiile, reprezentanţii M.S. regelui, conducătorul statului, şeful Mişcării Legionare, corpul diplomatic, guvernul, reprezentanţii autorităţilor, Forul Legionar, cavalerii Ordinului Mihai Viteazul şi generalii se vor afla în biserică, al locurile indicate.
  3. La ora 9 începe slujba religioasă. La această oră se trag clopotele în întreaga ţară.
  4. La ora 10,30-11, formarea cortegiului şi plecarea spre Casa Verde, unde se va face reînhumarea.

Traseul

Bulevardul Elisabeta, Bulevardul Brătianu, Piaţa Victoriei, Bulevardul Basarab, Calea Griviţei, Casa Verde.

Dispozitiv

Deschid cortegiul Frăţiile de Cruce, formând o troiţă vie.

Crucile purtate de comandanţii plini şi ajutoare.

Colivele.

Praporii.

Coroanele şi corurile.

Preoţii.

Căpitanul purtat de 24 de comandanţi: comandanţii Bunei Vestiri şi comandanţii legionari.

Ceilalţi martiri, purtaţi de 156 de legionari, grade şi funcţii.

Familiile.

Reprezentantul M.S. Regelui.

Conducătorul statului şi comandantul Mişcării Legionare.

Miniştrii străini. Guvernul român.

Corpul diplomatic şi delegaţiile străine venite în formaţie.

Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul şi generalii.

Trupa militară.

Cetăţuile.

C.S.L.

C.M.L.

Răzleţii.

Regiunile de la 1-10.

O chestiune care n-a putu fi soluţionată satisfăcător a fost aceea a transportului sicrielor de la Biserica Sf. Ilie Gorgani la Casa Verde. Orientându-ne după înmormântarea lui Moţa şi Marin, ar fi trebuit să folosim şi noi carul înveşmântat în cetină de brad şi tras de legionari. Dar din cauza timpului scurt şi a tulburărilor din acea vreme, n-am putu face aceste pregătiri. De altă parte, nea-m gândit că nu cadrează cu maiestatea momentului să recurgem la carele funebre, obişnuite la înmormântări, şi nici la autocarele cu care au fost aduse sicriele de la Jilava. Aşa se face că am ales atunci ca trupurile martirilor să fie purtate pe umeri de legionari pe toată lungimea traseului. Defilarea celor căzuţi, pe străzile capitalei, a avut un efect zguduitor asupra publicului, dar organizarea schimburilor a fost defectuoasă. Adeseori a trebuit să ies eu din cortegiu pentru a trimite echipe de legionari care să ia locul acelora care dădeau vădite semne de oboseală.

 

  1. DE LA BISERICă LA MAUSOLEUL DE LA "CASA VERDE"

Ziua de 30 Noiembrie 1940, ca şi aceea a înmormântării eroilor Moţa şi Marin va rămâne în istoria României ca o manifestare religioasă şi naţională de proporţii necunoscute până atunci. A fost un act de adeziune al întregului popor la sacrificiul Căpitanului, al Nicadorilor şi Decemvirilor. A fost mai mult decât un doliu colectiv: o revărsare transcendentală de sentimente şi credinţe spre acei care şi-au vărsat sângele pentru mântuirea neamului. Participarea mulţimilor a fost uriaşă. Lacrimi, emoţii şi suferinţe la toţi oamenii care, înşiraţi de-a lungul străzilor, salutau cortegiu murmurând rugăciuni.

Din cauza evenimentelor de atunci, am redus participarea legionarilor din provincie la delegaţii, pentru a nu răni susceptibilitatea lui Antonescu. Anturajul lui, în frunte cu doamna Goga, îi insuflase şi cu acest prilej teama că noi vrem să profităm de venirea la Bucureşti a mase de legionari, pentru a-l răsturna. Această măsură restrictivă nu a alterat cu nimic masiva afluenţă de populaţie la funeralii. Lipsurile din provincie au fost compensate de capitală. în afară de evrei, n-a lipsit nici o casă de român şi creştin care să nu fi ieşit în întâmpinarea martirilor, pe ultimul lor drum. Trebuie socotit la cel puţin o jumătate de milion de oameni pe cetăţenii care s-au adunat de-a lungul străzilor parcurse la cortegiu, pentru a aduce ultimul lor omagiu de recunoştinţă şi reculegere acelora care s-au ridicat biruitori prin moarte.

Nu putem reda mai bine starea de spirit a populaţiei din capitală, a familiilor celor căzuţi şi a mulţimilor legionare decât reproducând impresiile reporterului care a consemnat pentru ziarul Buna Vestire desfăşurarea actului de reînhumare:

La Biserica Sf. Ilie Gorgani, fortăreaţa creştinismului legionar

"Biserica Sf. Ilie Gorgani, lăcaşul unde se închina pe vremuri Căpitanul, de unde au plecat şi eroii Moţa şi Marin, iar deunăzi venerabilul luptător, părintele Ion Moţa, adăposteşte de trei zile şi trei nopţi sfintele oseminte ale Căpitanului şi ale celorlalţi treisprezece martiri, trecuţi întru Domnul pentru dreapta credinţă legionară.

în acest răstimp, pe dinaintea celor paisprezece sicrie, a defilat toată ţara românească, ca un ultim omagiu adus unor vieţi de zbucium şi de sacrificiu.

Momentele premergătoare parcurgerii drumului spre veşnicie sunt de o cutremurare nemaiîntâlnită.

încerci să-ţi reţii durerea, dar lacrimile curg peste orice zăgazuri şi se preling abundent. Eşti cuprins de acea durere în faţa căreia nu găseşti nici un fel de mângâiere, trăieşti momentele acelea când vrei cu tot dinadinsul să iei locul alături de sufletele lor, să parcurgi vămile nevăzute ale văzduhului, spre acel minunat colţişor de rai, în locuri luminate, în locuri nevinovate, unde se vor aşeza sufletele nevinovate ale martirilor pe care-i jelim astăzi. La căpătâiul Căpitanului, scufundată în adâncă smerenie, plânge, plânge, doamna Elena Codreanu, tovarăşa lui de viaţă.

Aureolată de fumul de smirnă şi tămâie emanat din amfore, ai viziunea unei martire, ce şi-a luat sarcina de a înfrunta drumul spinos al vieţii. De unde o mai fi având lacrimi?

Mai departe, străjuind în capul celorlalte sicrie, abia conturându-se în mulţimea de flori, vezi răsărind familiile îndurerate ale celor ce-au avut parte de o moarte atât de grozavă.

Comandanţii legionari, garda de onoare, dau sumbrului decor o notă de o şi mai pronunţată durere.

Pătrunşi de măreţia clipei, înaintea sicrielor martirilor, înainte de Sfânta Slujbă a Prohodului, un grup de ostaşi germani privesc îndelung cele paisprezece trupuri neînsufleţite".

Marea Slujbă a Prohodului

Un impunător sobor de preoţi, în frunte cu Mitropolitul Gurie al Basarabiei, asistat de P. S. S. Venaimin Pocitan, prim Vicar al Patriarhiei, a săvârşit slujba religioasă. Din sobor mai făceau parte P. S. S. Valeriu Moglan, Vicarul Mitropoliei Moldovei, preoţii Andrei Mihăilescu-Gorgani, Georgescu-Edineţi, duhovnicul studenţimii, Arh. Atanasie Popescu, Dionisie Udrişteanu, Liviu Stan, ştefan Palaghiţă, Protoereul Firmilian Marin, Ilie Imbrescu, G. Butnaru, C. Diaconescu, Antipa Florescu, Orghidan, Tuţă, Brighidan, Matei şi Babuş.

Biserica, ce de dimineaţă adăpostea numai familiile legionarilor căzuţi, începând de la opt şi jumătate, se populează încet cu oficialităţi şi conducători legionari.

în partea dreaptă a bisericii iau loc, alături de reprezentantul M. S. Regelui, colonelul Erwin Kraus, dl. general Antonescu, şeful statului, Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare, îmbrăcaţi în cămaşă verde. în acelaşi timp, Comandanţii Bunei Vestiri, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Mile Lefter şi inginerul Blănaru. Alături de ei, primul senator al Legiunii, profesorul Ion Găvănescul.

Tot în partea dreaptă, în al doilea rând, se aşează membrii guvernului: Traian Brăileanu, Ministrul Educaţiei Naţionale; Nicolae Mareş, Ministrul Agriculturii; George Creţianu, Ministrul Finanţelor; Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale; Ion Protopopescu, Ministrul Comunicaţiilor; general Constantin Petrovicescu, Ministrul Afacerilor Interne; Nicolae Dragomir, Ministrul Cordonării Economice; Mihail Antonescu, Ministrul Justiţiei.

în spatele miniştrilor, iau loc subsecretarii de stat şi alţi înalţi demnitari: Alexandru Constant, Subsecretar de Stat la Ministerul Presei şi Propagandei; Constantin Papanace, Subsecretar de Stat la Finanţe; Vladimir Dumitrescu, Secretarul General la Ministerul Cultelor şi Artelor; prof. P. P. Panaitescu, Rectorul Universităţii din Bucureşti; Eugen Chirnoagă, Rectorul politehnicii din Bucureşti; prof. arhitect Iotsu, Retorul şcolii de Arhitectură; Radu Gyr, Directorul Ministerial; I. G. Vântu, Primarul General al Capitalei; colonel Elefterescu, adjutant al conducătorului statului.

în acelaşi grup se află comandanţii legionari Andrei C. Ionescu, Sandu Valeriu, Coriolan Matei, Grigore Macrin, Ion ţurcanu, Al. Ventonic, avocat Aurel Ibrăileanu, D. Ifrim, Petre Bolintineanu, Dimitrie Popa, Iosif Dumitru, ştefan Predescu, Dumitru Chica şi alţii.

Armata este reprezentată de domnii general Pantazi, Subsecretar de Stat la Apărarea Naţională; general Ioaniţiu, şeful Marelui Stat Major; amiral Roşca, Amiral Coslinschi, general Dobre, general Petrescu, general Vasiliu, general Ramiro Enescu, general Negrescu, comandor Jienescu.

Din magistratură s-a remarcat prezenţa domnilor D. G. Lupu, Preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; D. Botez, Prim-Preşedinte al Curţii Superioare Administrative; Brătescu, Preşedintele Curţii de Conturi; N. Ioanovici, consilier; I. Petrescu, Prim-Preşedinte al Curţii de Apel; Emil Vântu, Prim-Preşedinte al Tribunalului Ilfov; Benedict Stoenescu, procuror general; I. Gheorghiade, Prim-Procuror al Tribunalului Ilfov.

Din partea Cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul au participat un grup de generali de rezervă; Samsonovici, Bengulescu, D. Bucur, Măgulescu şi un grup de colonei, în frunte cu Popescu-Corbu şi Bolintineanu.

Reichul german a fost prezentat printr-o numeroasă delegaţie, în frunte cu trimişii guvernului german, Baldur von Schirach şi Von Bohle. Alături de ei, ministrul Germaniei la Bucureşti, Wilhelm Fabricius şi generalii Speidel şi Nansen, şefii misiunii militare germane din România; generalul Von Scheich, trimisul extraordinar al Armatei Marelui Reich; Neubacher, fostul primar al Vienei şi actualul însărcinat cu afacerile economice din România; p.p. Obergruppenfhrer Lorenz, reprezentant al Reichsfhrerului SS Himmler.

Din partea Italiei au luat parte la funeralii Pelegrino Ghigi, ministrul Italiei la Bucureşti şi reprezentant al M. S. Regelui-împărat Silenzi, reprezentantul personal al Ducelui.

Din partea Spaniei au venit domnii Merry del Val, însărcinatul de afaceri al Spaniei; Luis Beneyto, conducătorul-delegat al Falangei Spaniole în România.

La orele nouă începe slujba prohodirii. Se face pomenire celor căzuţi, în timp ce clopotele tuturor bisericilor din capitală încep să sune prelung. Răspunsurile sunt date de corul Patriarhiei, sub conducerea comandantului-ajutor Remus ţincoca.

Formarea cortegiului

După sfârşitul Sfintei Slujbe a prohodirii, soborul de preoţi iese din biserică şi coboară treptele în stradă. în faţa bisericii, de partea cealaltă a străzii, apare un imens panou îmbrăcat în pânză verde, având la mijloc chipul Căpitanului, sub care este scris "Prezent". Pereţii de la intrarea în biserică sunt de asemenea îmbrăcaţi în verde, având deasupra chipul Arhanghelului Mihail. Comanda cortegiului a fost încredinţată de Radu Mironovici comandantului legionar Bartolomeu Livezeanu, care se ocupă de încadrarea oficialităţilor, pe măsură ce ies din biserică.

Sicriele sunt scoase pe umeri de către comandanţii legionari şi comandţii-ajutori şi aşezate pe năsălii. Sicriul Căpitanului este purtat de colonelul Zăvoianu şi un grup de preoţi.

Cortegiu este deschis de 25 de buciumeni şi tulniceri din codrii Câmpulungului Bucovinei, locuri atât de scumpe Căpitanului, pe care le-a străbătut în lung şi în lat.

După buciumeni urmează o troiţă vie, formată din fraţi de cruce.

La câţiva paşi, Vasile Iovin şi Dumitru Banea duc crucea ce-a fost înfiptă pe mormântul legionarilor de la Jilava. Urmează crucile martirilor ce vor fi aşezate la căpătâiul lor, la Casa Verde.

După ei, un grup de tineri duc prapurii şi coliva. Urmează cortegiul coloanelor, fiind deschis de o coloană de lauri, a mişcării legionare. Vin apoi la rând coroanele depuse de familii; familia Codreanu, familia Belimace, Cătălina Codreanu, doamna Alexandrina Cantacuzino, doamna inginer Maria Ionescu. Coroana doamnelor legionare ale celor căzuţi la Râmnicu-Sărat. în continuare apar coloanele delegaţiilor străine. Coroana trimisă de Fhrerul Adolf Hitler, alcătuită din trandafiri roşii, pe un fond de lauri. Coroana Ducelui Mussolini. Coroana Legaţiei germane. Coroana ambasadorului italian Pelegrino Ghigi. Coroana contelui Ciano, Ministrul de Externe al Italiei.

O splendidă coroană de brad de pe Muntele Rarău, simbolizând locurile cutreierate de Căpitan încheie cortegiul.

îndată după coroane, urmează corul legionar condus de Remus ţincoca. După ce se înşiră membrii corului studenţesc, condus de Mircea Hoinic, iar la urmă corul Seminarului Monahal Cernica, condus de Ierodiaconul Felix Dubneac.

După grupele corale vine clerul, condus de preoţii Gheorghe Dan Popescu şi Ion Potecaş.

Sunt aproape o mie de preoţi în cortegiu, care înaintează în ordinea următoare:

preoţii de mir şi călugării de la diferitele mânăstiri;

diaconii care servesc în sobor;

preoţii cu epitrafire, culioane şi feloane albe;

preoţii cu epitrafire şi feloane albastre;

grupul preoţilor greco-catolici.

Căpitanul purtat pe umeri

După cortegiul preoţilor, urmează grupul de Comandanţi ai Bunei Vestiri şi comandanţii legionari care formează o gardă de onoare şi poartă pe umeri trupul Căpitanului. Sicriele Nicadorilor şi Decemvirilor înaintează în rând câte două, purtate de 12 legionari, iar pe margine alţi 24 de legionari mărşăluiesc ca echipe de schimb.

La câţiva paşi de sicrie, familiile legionarilor căzuţi: profesorul Codreanu, doamna Elena Codreanu, doamna Iridenta Moţa, cu copiii Gabriela şi Mihăiaş, familia Nicki Constantinescu, familia Belimace, doamna Maria Ciumetti, familia Trandafir.

Urmează după familii o gardă legionară de onoare, după care păşeşte reprezentantul M.S. Regelui, Colonelul Erwin Kraus. în rândul următor, Generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, îmbrăcat în cămaşă verde, avându-l la stânga pe Horia Sima, Comandantul Mişcării Legionare. în spatele lor, o altă gardă de onoare, formată din legionari îmbrăcaţi în mantale negre de piele. îndată după ei, apar membrii guvernului, trimişii extraordinari, membrii corpului diplomatic, înalţii demnitari, generalii şi Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul.

Asociaţiile patriotice

După oficialităţi, se rânduiesc în cortegiu asociaţiile patriotice din toata ţara, fie in corpore, fie reprezentate prin delegaţii şi drapele: Invalizii de război, Gloriile Neamului, Asociaţiile Vitejii Neamului, Virtutea Militară, Surorile de caritate din război, Bărbăţie şi Credinţă, Legaţia Româna a foştilor luptători, Asociaţia voluntarilor din război, Grupul seniorilor "General Cantacuzino", Voluntarii Ardeleni şi Macedoneni, Cercul Subofiţeresc de rezervă, Societatea Veteranilor de la 1913, Cercetaşii de război, Uniunea Ardelenilor.

Batalioanele legionare

Cortegiul este încheiat de batalioane legionare. Imensul convoi al cămăşilor verzi este deschis de Cetăţuile legionare, sub conducerea Luciei Trandafir. Urmează Frăţiile de Cruce, sub conducerea lui llie Smultea. în continuare, defilează studenţimea legionară, sub conducerea comandantului ei, Vasile Andrei. La câţiva paşi apar batalioanele Corpului Muncitoresc, în frunte cu Dumitru Groza. Organizaţia Capitalei se încheie cu Corpul Răzleţilor, comandat de Ilie Niculescu. După unităţile din Bucureşti se înşiruie organizaţiile din provincie, după regiunile cărora aparţin.

Pe Bulevardele Capitalei

Cortegiul se pune încet în mişcare la sunetul buciumenilor bucovineni, care anunţă plecarea. Pe Bulevardul Elisabeta circulaţia este întreruptă. Zeci de mii de oameni, în tăcere şi reculegere, aşteaptă trecerea sfintelor oseminte. Scene colective de adânca evlavie se observă în masele de oameni. Mulţi îngenunchează, murmurând rugăciuni. Cortegiul a făcut primul popas la rondoul de la Statuia Brătianu. Aici un imens panou, cu chipul Căpitanului, acoperă statuia, încadrat de aripile Arhanghelului Mihail. O mulţime imensă s-a adunat în jurul statuii. Aici sicriele sunt date jos de pe umeri şi soborul de preoţi face o scurtă slujbă de pomenire. Cortegiul se pune din nou în mişcare pe Bulevardul Brătianu şi apoi pe Take Ionescu. Se face o noua oprire în Piaţa Victoriei. Aici, Generalul Ion Antonescu, cu o parte din membrii guvernului şi reprezentanţii străini se desfac din cortegiul şi se îndreaptă spre Preşedinţia Consiliului; pentru un scurt moment de odihnă. După slujba din Piaţa Victoriei, cortegiul îşi continuă drumul avându-l în frunte pe Comandantul Mişcării Legionare şi pe toţi demnitarii legionari. Un alt popas se mai face în Bulevardul Basarab şi apoi în dreptul Atelierelor Griviţa. Pe Calea Griviţei, în dreptul unei case, pe peretele ei, apare o minunată troiţă de brad verde, având la mijloc icoana Căpitanului, oferită de muncitorii din cartier. De aici şi până la Casa Verde, trotuarele sunt presărate cu crengi de brad, aduse de populaţia din acest cartier.

La Casa Verde

Avizaţi din vreme, Guvernul şi oaspeţii au sosit în maşini la Casa Verde, pentru a asista la actul reînhumării.

în momentul când cortegiul se apropie de Casa Verde, tăcerea este întreruptă de sunetul prelung al buciumenilor. Primele formaţiuni pătrund pe sub bolta porţii în incinta Casei Verzi. în piaţa din faţa Casei Verzi, un imens panou în verde, cu portretul Căpitanului, domină zarea. De-o parte şi de alta, flamuri verzi, cu chipul Nicadorilor şi Decemvirilor, îl încadrează pe Căpitan. Echipe de 12 legionari, în poziţie neclintită străjuiesc intrarea.

Procesiunea se scurge încet spre curte. în faţa Mausoleului Moţa-Marin, de asemenea sunt aşezate panouri verzi şi steaguri cu semnul Gărzii de Fier. în faţa Mausoleului, trei gropi deschise pentru Nicadori, iar în partea dreaptă, sunt zece morminte proaspete, câte cinci de-o parte şi de alta, care aşteaptă trupurile Decemvirilor. Deasupra lor în partea de răsărit, sus, străjuieşte un uriaş Arhanghel Mihail.

Incinta Casei Verzi este neîncăpătoare pentru marea mulţime. în dreapta criptei iau loc Comandanţii Bunei Vestiri şi celelalte grade legionare, în stânga, familiile celor căzuţi, iar mai în faţa preoţii. în faţa mausoleului, iau loc membrii guvernului, în frunte cu Generalul Antonescu şi Horia Sima, împreună cu delegaţiile străine. Soborul de preoţi cântă ultimele litanii şi îndată după aceea sicriul cu sfintele oseminte ale Căpitanului este aşezat în criptă, între Moţa şi Marin. în continuare sunt coborâte în groapă sicriele Nicadorilor şi Decemvirilor. Se dă comanda, şi întreaga asistenţă, în poziţie de onor, cântă Imnul Legionarilor Căzuţi.

în acel moment suprem de durere şi reculegere, un vultur coboară din înaltul cerului, face câteva rotocoale deasupra Mausoleului şi apoi se înalţă iar spre zări necunoscute. Mulţimea a văzut în acest zbor un semn şi o binecuvântare a cerului...

Se înserează când ceremonia a luat sfârşit şi lumea adunată la Casa Verde începe să se împrăştie.

 

II. PROCESUL LUI CORNELIU ZELEA CODREANU

 

înainte de a fi ştrangulat în Pădurea Tâncăbeşti, Căpitanul a suferit un alt martiriu, de ordin moral: procesul din Mai 1938, în care a fost condamnat pentru "trădare". O teribilă acuzaţie pentru sufletul acestui om care a îndrumat o generaţie pe căile onoarei şi ale iubirii de neam. Adevărul a ieşit la lumină şi netrebnicii lui judecători au fost acoperiţi de oprobiul întregii ţări.

 

  1. Revizuirea procesului Căpitanului
  2. între dispoziţiile apărute sub noua orânduire a Statului Naţional-Legionar, a fost şi Decretul-Lege Nr. 3226 bis, semnat de Conducătorul Statului şi publicat în Monitorul Oficial din 5 Octombrie 1940, prin care se înfiinţează o "Comisie de Revizuirea Proceselor Politice şi Sancţionare a Magistraţilor Vinovaţi". Potrivit acestui Decret-Lege, Comisia va putea cerceta şi trimite spre revizuire procesele penale pentru infracţiuni cu caracter politic, definitiv judecate în ultimii 8 ani.

    Cum era şi firesc, cel dintâi proces ce trebuia să cadă sub prevederile noii legi, era sentinţa de condamnare a Căpitanului la 6 luni închisoare, pentru ultragiu adus profesorului Nicolae Iorga. Acest proces, după cum se ştie, a precedat marele proces din Mai şi a servit numai ca pretext şi paravan pentru a permite guvernului arestarea Căpitanului, încarcerarea lui la Jilava şi apoi condamnarea lui la 10 ani închisoare.

    în consecinţă, Comisia de Revizuire s-a ocupat în primul rând de procesul de ultragiu, intentat la cererea profesorului Iorga. In 31 Octombrie 1940, Comisia a dat o decizie prin care dispunea revizuirea sentinţei prin care Căpitanul a fost condamnat de Tribunalul Militar la şase luni închisoare în 19 Aprilie 1940, pentru delictul de ultragiu.

    în 30 Noiembrie 1940, în ziua când sfintele oseminte ale Căpitanului străbăteau străzile Capitalei, pentru a fi depuse în mausoleul de la Casa Verde, s-a judecat al doilea proces în faţa Secţiunilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie, dându-se o decizie de anulare a sentinţei Tribunalului Militar din Bucureşti prin care Corneliu Codreanu a fost condamnat la 10 ani închisoare.

    Aceste decizii au reabilitat memoria Căpitanului, spulberând acuzaţiile nedrepte ce i s-au adus. Cea mai înalta instanţa a ţării a anulat sentinţele unor judecători corupţi, care au dezonorat şi armata şi justiţia, ascultând de ordinele ce veneau de la Palat.

    S-a prăvălit piatra de pe mormântul de la Jilava, dar s-a prăbuşit şi piatra care apăsa pe onoarea şi viaţa Căpitanului.

     

  3. Scrisoarea Căpitanului trimisă profesorului Nicolae Iorga
  4. Pentru a înţelege decizia de revizuire a sentinţei de condamnare a lui Corneliu Zelea Codreanu la şase luni închisoare, în procesul de ultragiu intentat de Profesorul Iorga, este neapărat necesar să reproducem, pentru a o avea proaspătă în minte, piesa incriminată, care a servit ca bază a acuzaţiei, scrisoarea Căpitanului adresată profesorului Nicolae Iorga, în ziua de 26 Martie 1938.

     

    PENTRU PROFESORUL IORGA COMERţUL LEGIONAR DE LA OBOR şI DE LA LAZăR

    Astăzi Sâmbătă, 26 Martie 1938, orele 9 dimineaţa, cele două restaurante de la Obor şi de la Liceul Lazăr, au fost închise de autorităţi.

    La magazinul de coloniale Obor.

    La cel dintâi s-a prezentat Comisarul şef Furduescu de la circ. 18-a, însoţit de trei comisari ajutori şi de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent.

    La cel de-al doilea, Comisarul şef Malamuceanu, însoţit de doi comisari ajutori, punând în vedere personalului să se retragă, deoarece au ordin de a evacua şi de a închide imediat localul.

    D-l Popescu le-a cerut să arate un ordin scris. Au răspuns: "Avem ordin verbal". Personalul s-a retras fără nici un fel de împotrivire, lăsând totul în mâinile autorităţilor.

    Menţionez ca procedură: lipsa de omenie, căci tot există omenie, chiar şi în cele mai mari injustiţii pe care vrei să le faci.

    Este într-adevăr lipsit de orice simţ de omenie, ca să te prezinţi la o afacere comercială, să închizi imediat, să scoţi personalul în drum luându-i şi camera în care dormea.

    şi pe deasupra şi riscul şi satisfacţia comercianţilor iudei, care priveau cum se dărâmă sub loviturile stăpânirii lor şi acest început de comerţ românesc.

    Ce-ar fi fost dacă s-ar fi spus: vă pun în vedere ca în termen de trei zile să vă aranjaţi toate chestiunile şi să închideţi localul, căci Ministerul de Interne a luat aceasta dispoziţie.

    A II-a chestiune.

    Refuzi să dai un ordin în scris în virtutea căruia să putem acţiona în justiţie şi să vedem asupra cui cade răspunderea morală şi juridică.

    N-aţi vrut să daţi ordinul? Ei bine vi-l dau eu cum a fost primit de autorităţile locale din partea Domnului Armand Călinescu:

    Prefectura şi Chestura de Poliţie, direcţia Siguranţei, Bacău, Galaţi, Piatra Neamţ, Arad.

    "Urmare ord. Ministerului de Interne Nr. 745/35, luaţi măsuri şi îngrijiţi închiderea şi sigilarea localurilor de consum şi debit cunoscute şi specificate prin anexa ord. 1821/17/2 crt. Raportaţi de urmare 25678 00213 86091 22001".

    A III-a remarcă este aceea că închiderea acestor două restaurante ne-a cauzat prejudicii materiale sângeroase şi obligaţii cărora nu le vom putea face faţă în nici un fel. Deci mari prejudicii morale.

    întreprinderea "Obor" s-a deschis la data de 3 Octombrie 1937, făcându-se numai cheltuieli de investiţii în reparaţia localului în valoare de 400.000 lei, cu o chirie de 200.000 lei.

    Restaurantul "Lazăr" s-a deschis în Noiembrie 1937, cu o chirie de 280.000 lei anual şi investiţii în repararea localului de 250.000 lei.

    în ambele localuri, mărfuri, veselă şi vinuri în pivniţă, în cea mai mare parte pe credit, peste doua milioane şi jumătate.

    Tot ce am adunat prin cea mai mare economie şi muncă se află aici.

    Acum 15 ani, când tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai zgomotos decât D-l Iorga la 1906), domnii de astăzi, aceşti domni din guvernul de astăzi, ne spuneau:

    "Nu aşa veţi rezolva problema evreiască. Apucaţi-vă de comerţ. Faceţi comerţ ca ei".

    Iată că ne-am apucat. Cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de muncă.

    Când aţi văzut însă că pornim, că suntem corecţi, că suntem capabili, că munca noastră e binecuvântată de Dumnezeu, veniţi tot voi şi distrugeţi acest început de comerţ românesc, poate cel dintâi început serios din vremea noastră, veniţi şi fără milă înăbuşiţi aceste încercări, tot avântul nostru şi tot atâtea speranţe.

    Ce epitete pot să vă dau? Ce cuvinte din limba română vi s-ar potrivi?

    Ne acuzaţi că am greşit în trecut? Dar cine n-a greşit dintre voi? Spuneţi-ne însă cu ce am greşit acum! Ne scoateţi o crimă din ceea ce înşivă ne îndemnaţi ieri ca să facem?

    Vine Profesorul Iorga, care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comerţului creştin răpus de jidani, şi făcând apel chiar la violenţa noastră, vine, ne murdăreşte gândurile noastre cele mai curate, şi ne răpune el pe noi, pe români?

    Sub guvernarea fericită şi creştină a I.P.S. Patriarhul Miron, nu mai există în România nici jidani, nici comerţ jidovesc, nici problemă jidovească.

    Nu mai existăm decât noi cei care trebuie să fim nimiciţi prin orice mijloace.

    Nici o dată. Nici un cuvânt de rău pentru Profesorul Iorga. Totdeauna cu respect şi cu bună-cuviinţă.

    De câtva timp plouă cu articole de otravă peste noi.

    "între bliduri (adică la restaurantele noastre) facem comploturi, punem la cale revoluţii îngrozitoare şi vrem să ucidem oameni. Suflete de asasini, oameni cu revolverele în mână şi în buzunare".

    Ei bine, nu mai pot.

    Din marginile puterilor mele omeneşti, eu care te-am respectat îţi strig:

    Eşti un incorect. Eşti un necinstit sufleteşte.

    Datoria elementara a unui om corect este ca să se informeze şi la omul pe care îl judecă, nu numai la agenţii mincinoşi ai Domnului Armand Călinescu (care lansaseră ieri pe piaţă că 16 echipe sub conducerea lui Alexandru Cantacuzino vor să-l omoare pe D-sa).

    "Eu nu mă pot bate cu D-ta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul, şi nici situaţia D-tale.

    N-am nimic. D-ta ai totul.

    Dar din adâncul unui suflet lovit şi neîndreptăţit îţi strig, şi îţi voi striga din adâncul gropii, eşti un necinstit sufleteşte, care ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele nevinovate.

    Voi care ne acuzaţi de violenţă, după ce aţi întrebuinţat contra noastră cele mai mari violenţe, împingându-ne la disperare şi păcat, dacă cineva v-ar fi dat numai o palmă, aţi fi reacţionat la fel ca mine, fără să mai fi trecut prin chinurile fizice şi umilinţele prin care am trecut noi, voi necinstiţilor sufleteşte, vă vom dovedi acum, că nu vom reacţiona în nici un fel la provocările voastre.

    Nu ca să închideţi comerţul nostru, să ne înăbuşiţi avântul, ci să ne bateţi în tălpi, să ne trimiteţi în Insula şerpilor, să ne ucideţi cu pietre, să ne spânzuraţi cu picioarele în sus şi să ni le bateţi în cuie, să ne supuneţi la cele mai mari umilinţe.

    Nu veţi întâmpina nici D-voastra, Domnule Iorga, şi nici ceilalţi care v-aţi asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai nici o violenţa, ci nici măcar o opunere.

    Dar de acum şi până ce voi închide ochii, Domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi".

    Corneliu Z. Codreanu Bucureşti, 26 Martie 1938

     

  5. Cum s-a înscenat procesul de ultraj
  6. Din textul scrisorii precedente, rezultă cu claritate motivele care l-au determinat pe Căpitan să-l tragă la răspundere pe Profesorul Iorga pentru atitudinea adoptată de acesta de la instaurarea dictaturii regale. Profesorul îşi repudia propriul lui trecut, îşi călca în picioare propriile lui convingeri, pe care şi le-a manifestat zgomotos în cursul luptei lui naţionaliste, începută din anul 1906, pentru a face pe placul camarilei, care pregătea o noua prigoană contra tineretului legionar. Corneliu Codreanu îi aducea aminte profesorului ce-a însemnat el pentru studenţimea româna înainte de război, ce speranţe de înnoire a trezit neamul nostru, pentru ca apoi să-şi renege propriul său crez, intrând în tagma acelora care urmăreau nimicirea acelui tineret, care nu avea altă vină decât că continua ideile maestrului Nicolae Iorga.

    Căpitanul pleca de la faptele întâmplate chiar în ziua când a pus mâna pe condei pentru a scrie Profesorului Iorga. Ceva uluitor. Un comerţ care abia începuse să se înfiripeze, este lichidat în câteva ore din ordinul Ministrului de Interne, fără nici o bază legală şi fără nici un mijloc de recurs pentru a salva acest fond de comerţ. Nu se putea întreprinde nimic pentru recuperarea lui, deoarece însăşi căile justiţiei erau interzise. Operaţia poliţienească de închidere a restaurantelor legionare s-a săvârşit pe baza unui ordin verbal. Pe cine să tragi la răspundere pentru acest abuz? Autorităţile nu şi-au dat nici cel puţin osteneala să inventeze vreun pretext legal, pentru a salva măcar aparenţele. S-a operat exclusiv pe baza forţei brachiale a agenţilor de poliţie. Au fost desconsiderate şi cele mai elementare legi de susţinere ale edificiului unui Stat, ca şi cum ne-am fi aflat în plin regim comunist. S-a procedat, cum spune Căpitanul, fără să se respecte nici acel minimum de omenie pe care îl permit împrejurările, chiar atunci când se săvârşeşte cea mai mare nedreptate.

    Dacă pe plan politic Căpitanul nu putea să întreprindă nimic, căci avea în faţă mobilizat întreg aparatul Statului, nu a putut răbda să nu-l stigmatizeze pe profesorul Iorga, exprimându-şi revolta contra aceluia care, de la înălţimea autorităţii lui de profesor şi savant, prin veninul articolelor sale, împroşca cu un torent de insulte şi infamii tineretul legionar, care nu făcea altceva, prin deschiderea acestui comerţ, decât să-i urmeze propriile sfaturi.

    Corneliu Codreanu constată un paralelism de eforturi între Armand Călinescu şi Nicolae Iorga pentru a zdrobi mişcarea. în timp ce Armand Călinescu îşi trimitea agenţii de poliţie şi jandarmii ca să închidă localurile comerciale ale mişcării, Nicolae Iorga începuse o campanie de presă contra Căpitanului şi a Legiunii, prin ziarul sau Neamul Românesc, lovind cu cea mai mare înverşunare şi ură. De câtva timp, cum spune Corneliu Codreanu, "plouă cu articole de otravă peste noi". Restaurantele legionare erau pentru Iorga localuri unde se conspiră contra Statului, punându-se la cale revoluţii sângeroase şi războaie civile. Reaua credinţă era evidentă. în aceste localuri, clienţi îşi consumau paşnic o porţie de mâncare şi beau un pahar de vin. Dar cum comerţul legionar trebuie distrus şi cum o intervenţie de Stat contra acestui comerţ nu putea fi susţinută legal, Nicolae Iorga şi-a luat sarcina să justifice în faţa opiniei publice abuzul săvârşit de guvern când a închis aceste localuri. Cu autoritatea lui morală şi intelectuală, de savant recunoscut în întreaga Europa, susţinea sălbăticiile poliţiei şi instiga să se procedeze cu cea mai mare severitate contra "infractorilor Statului".

    După ce fi enumeră Profesorului toate abuzurile săvârşite de autorităţi şi îi demască inconsecvenţa propriei lui atitudini, Corneliu Codreanu nu se poate abţine de a nu-l face "incorect" şi "vinovat sufleteşte", căci şi-a bătut joc de sufletele lor nevinovate. Este o mişelie să vorbeşti de comploturi "între blide şi pahare", fără să te informezi şi de la persoanele implicate şi fără să ai alta altă dovada decât informaţiile mincinoase primite de la Siguranţă.

    Dar avea vreun motiv personal Nicolae Iorga să se năpustească cu atâta ura contra legionarilor? Nici unul. Cum spunea Căpitanul, Profesorul Iorga a fost tratat de noi întotdeauna "cu cel mai mare respect şi bunăcuviinţă". Ne aflam aşadar în faţa unui caz calificat de agresiune neprovocată. Nimeni din rândurile mişcării nu l-a insultat pe profesorul Iorga, pentru a explica psihologic reacţia lui. Asta demonstrează că Profesorul Iorga făcea parte din conspiraţie, aparţinea cercului intim de la Palat, în care s-a decis dezlănţuirea noii prigoane. Altminteri este de neconceput furia cu care s-a repezit asupra oamenilor care n-au opus nici o rezistenţă de la instaurarea dictaturii regale, care s-au mulţumit să-şi exprime punctul lor de vedere privitor la lovitura de Stat, declarând ca în viitor îşi vor vedea de afacerile lor profesionale şi particulare. Corneliu Codreanu s-a retras din luptă şi nu stătea în calea noului regim.

    De unde provine insa acuzaţia de ultragiu, care a provocat darea în judecata a Căpitanului şi condamnarea lui la 6 luni închisoare? Printr-o substituire de funcţie în persoana căreia era adresată această scrisoare. Iorga deschisese campania lui de presă contra Legiunii, prin ziarul său Neamul Românesc, în calitate de ziarist şi om politic; când scrii ceva, când ataci pe cineva, este logic să te aştepţi şi la replici. Asta e în natura gazetăriei, mai ales când articolele sunt semnate şi de un om politic. Cum însă la ora aceea, nu mai exista în România presă liberă, nesupusă cenzurii, iar Corneliu Codreanu nu avea la dispoziţie un organ prin care să-i răspundă, s-a adresat profesorului printr-o scrisoare. Această scrisoare n-a apărut în presă, ci a fost multiplicată şi difuzata în cercurile legionare, pentru ca membrii mişcării să fie orientaţi asupra polemicii cu Iorga.

    şi acum intervine marea ticăloşie. La sugestia guvernului, Iorga accepta să i se deschidă Căpitanului un proces de ultragiu. Dar cum, căci un proces de ultragiu nu se poate intenta decât din partea unui funcţionar public? Armand Călinescu şi Palatul au găsit soluţia: Iorga era şi ministru în cabinetul nou constituit al lui Miron Cristea. Scrisoarea lui Codreanu, în consecinţa era adresata unui înalt funcţionar al Statului, care, simţindu-se lezat, putea cere reparaţie în justiţie. L-au scos din circulaţie pe gazetarul Iorga, dispăruse şi omul politic Nicolae Iorga, şi nu rămăsese în faţa Căpitanului decât ministrul Iorga, care, simţindu-se ofensat de conţinutul acestei scrisori, a sesizat justiţia. Funcţionarul public Nicolae Iorga, investit cu o demnitate recent primită, fusese ultragiat. Aceasta a fost baza procesului.

    Corneliu Codreanu se adresase gazetarului Nicolae Iorga, care scrisese articole veninoase contra mişcării, se adresase omului politic Nicolae Iorga, care de decade făcea politică şi era şi întemeietorul unui partid naţionalist, pentru a-i reproşa incoerenţa atitudinii lui, şi acum apare în faţa Căpitanului ministrul Iorga, care cerea satisfacţie în justiţie pentru "insultele" suferite. Iorga, la sugestia camarilei, s-a refugiat în autoritatea Statului, fiind sigur că de pe aceasta poziţie va obţine condamnarea lui Corneliu Codreanu.

    Dar cine era Statul pe care-l reprezenta Iorga? Era Statul loviturii de Stat de la 11 Februarie 1938, era Statul ieşit dintr-un sperjur, era Statul care se opunea voinţei naţionale, clar exprimate în alegerile anterioare, era Statul care căzuse în mâinile unei camarile şi urmarea anihilarea Mişcării Legionare, fiind constituit exclusiv pentru acest scop. Evident ca acest Stat, care nu mai avea nimic comun cu naţia decât doar emblema, îi va da satisfacţie lui Iorga, căci justiţia acestui Stat nu va judeca după dreptate, ci după impulsurile ce le primea de la Palat.

    Dar cine l-a judecat pe Căpitan? Acelaşi Tribunal Militar care l-a condamnat mai târziu, în procesul cel mare, la zece ani închisoare. Trimis în faţa acestui Tribunal, care nu se bucura de independenţă, care era o simpla anexă a regimului, condamnarea era sigură. Corneliu Codreanu s-a prezentat la proces şi a declarat ca e1 a răspuns omului politic şi gazetarului Nicolae Iorga, care-l atacase în articole, încât nu putea fi ultragiat Ministrul Iorga. Acesta, de altminteri, nici n-a binevoit să apară în instanţă, lăsând toată treaba să o dezlege justiţia, ştiind de mai înainte ce sentinţa se va da. Căpitanul a fost condamnat la 6 luni închisoare corecţională, fără circumstanţe atenuate, iar verdictul i s-a comunicat în 19 Aprilie, pe când era încarcerat la Jilava.

    Mai e o întrebare care trebuie lămurită. Pentru ce avea nevoie guvernul de acest proces, când era decis să-l trimită în judecata pentru culpe mult mai grave? în primul rând, pentru a deschide ostilităţile contra Legiunii cu o lovitură spectaculară de ordin moral. A fost insultat marele Profesor Iorga, reputatul savant şi justiţia ţarii a reacţionat prompt şi conştiincios. în al doilea rând, acest proces servea, cum am spus, ca o cortina de fum pentru a ascunde scena adevăratului proces, care va începe în Mai şi care se va încheia cu condamnarea Căpitanului la 10 ani temniţă. Dar în timpul acesta critic, de pregătire al marelui proces, conspiratorii de la Palat aveau nevoie să-l aibă pe Căpitan în mână. O condamnare la 6 luni pentru ultragiu nu era prea gravă, dar pe baza acestei condamnări, Căpitanul putea fi deţinut, pentru a-i reduce posibilităţile de apărare la minimum. Când se va înălţa cortina şi se va contempla scena în totalitatea ei, se va descoperi ca e vorba de ceva mult mai grav, de o lovitură în creştet a mişcării, care nu-l cuprindea numai pe Căpitan, ci întreaga elită legionara, care va lua drumul lagărelor şi al închisorilor. Nici cercurile legionare nu şi-au dat seama de gravitatea situaţiei decât în ziua când s-au început arestările în toată ţara.

    Procesul de ultragiu al lui Iorga a fost preludiul acţiunii de exterminare a mişcării şi profesorul s-a pretat la acest rol odios de a servi ca instrument de camuflare a adevăratelor intenţii şi planuri ale regimului.

    Tribunalul a făcut o greşită stabilire a faptelor

    Comisia de revizuire, cercetând mai întâi procesul de ultragiu, a ajuns la concluzia ca procesul îndeplineşte toate condiţiile pentru a putea fi revizuit. Comisia nu s-a ocupat de conţinutul scrisorii, nu se referea la acuzaţiile aduse de Căpitan lui Iorga, ci exclusiv la faptul diviziunii ce s-a operat în personajul Iorga, substituindu-se gazetarul şi omul politic, cu Iorga ministrul, care cerea reparaţie în justiţie pentru ultragiu. Comisia de revizuire a făcut o eminentă expunere a cazului, pentru care ne permitem să reproducem concluziile ei:

    "Având în vedere că din examinarea în ansamblu al conţinutului scrisorii, mai sus rezumat, rezultă în esenţă că Corneliu Z. Codreanu, în cadrul general al unei expuneri al chestiunii închiderii magazinelor legionare, arată întâi că organele poliţieneşti, în urma ordinului Ministrului de Interne Armand Călinescu, le-au închis cele două restaurante legionare de la Obor şi Liceul Lazăr şi magazinul de coloniale şi apoi că Profesorul Iorga, altă dată sfătuitorul lor de a face comerţ românesc, scriind articole, în care îi califică pe complotişti şi asasini, în legătura cu comerţul ce-l făceau, este un incorect, un necinstit sufleteşte, pentru ca una a povăţuit în politică şi ziaristică, aruncând sufletele lor nevinovate în ideea, ca numai aşa vor rezolva problema evreiască, apucându-se de comerţ şi făcând ca ei şi alta face acum, când ei s-ar fi aşteptat să se informeze şi la omul pe care-l judecă, nu numai la agenţii Ministrului de Interne.

    Având în vedere ca atât din acest examen de ansamblu, în care se văd cele două idei bine marcate, cât şi de faptul că Corneliu Z. Codreanu arată că Ministrul de Interne Armand Călinescu este autorul ordinului de închidere a magazinelor legionare, precum şi din faptul ca se referea la vechile sfaturi date de profesorul şi ziaristul Nicolae Iorga, despre care spune că şi-a bătut joc pe nedrept de sufletele lor nevinovate, rezultă în mod neîndoios că ofensele ce-i aduce prin scrisoare nu se referă la calitatea acestuia de ministru, ci la aceea de om politic ziarist, fiind evident ca motivul determinant al unei scrisori trimise Profesorului Iorga, a fost revolta determinată de atacurile prin presă ale acestuia, în care Corneliu Codreanu vedea numai informaţii neadevărate date de agenţii Ministrului de Interne şi articole care au putut determina luarea masurilor de închidere a magazinelor legionare.

    Având în vedere că, dacă, în partea finală, Corneliu Z. Codreanu se adresează Profesorului Iorga şi către ceilalţi toţi, care şi-au asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte opresiuni, aceasta o face pentru a-i cuprinde pe toţi adversarii Mişcării Legionare, lăsând evident, separată şi de sine stătătoare acea parte din cuprinsul scrisorii, în care se aduc ofense D-sale în legătura cu articolele din gazetă.

    Că, de altfel, în acest sens s-a apărat şi Corneliu Z. Codreanu în interogatoriul ce i s-a luat şi tot în acest sens au fost şi declaraţiile martorilor, profesorul Ion Găvănescul şi profesorul Nae Ionescu, iar profesorul Iorga nu s-a prezentat în instanţă şi nu s-a produs vreo altă împrejurare care să îndreptăţească Tribunalul pentru a stabili altfel faptele.

    Că, în aceste împrejurări, Tribunalul Militar stabilind în fapt că ofensele sunt aduse Profesorului Iorga, în calitate de ministru şi nu aceea de om politic şi ziarist, făcând o greşita stabilire a faptului, şi, prin urmare, procesul cade sub revizuire în baza motivului prevăzut de art. 3 partea a 2-a, din decretul-lege Nr. 3326 bis din 5 Octombrie 1940".

     

  7. PROCESUL CEL MARE şI LOVITURA DE STAT

Prin "procesul cel mare", înţeleg procesul din Mai 1938, care s-a încheiat cu condamnarea Căpitanului la 10 ani închisoare, spre a-l deosebi de cel anterior, intentat de profesorul Iorga pentru ultragiu.

Procesul de ultragiu a fost doar o piesă tactică, introdusă în ultimul moment, în planul de detenţie a Căpitanului. Deschizându-i un proces secundar, pe baza scrisorii adresate lui Iorga, conspiratorii de la Palat abăteau atenţia legionarilor şi a ţării de la adevăratele lor obiective, mult mai grave şi mai primejdioase pentru destinul Mişcării. Cu sau fără această scrisoare şi acţiunea în justiţie a lui Iorga, tot acolo s-ar fi ajuns: o nouă prigoană contra Legiunii, care, de asta data trebuia condusă până la ultimele consecinţe şi cu cea mai mare ferocitate, pentru a lichida "pericolul" legionar, aşa cum cereau interesele combinate ale Internaţionalei comuniste. De astă dată nu trebuia să i se mai lase lui Corneliu Codreanu nici o portiţa de scăpare: toate ieşirile, toate posibilităţile de salvare, trebuiau blocate, pentru ca să dispară de pe scena politică a României. Pregătirea acestui proces a început de fapt odată cu lovitura de Stat a Regelui Carol, care n-a avut alt rost decât să creeze cadrul politic necesar pentru nimicirea acestui om şi a mişcării ce o întemeiase. Odată cu proclamarea noii Constituţii şi instaurarea dictaturii regale, au fost scoase din funcţiune puterile legitime ale Statului. Nu mai exista nici Parlament liber ales şi nici o justiţie independentă. Statul fusese redus la puterea executivă, reprezentată de Rege şi oamenii săi de încredere, cu ajutorul cărora guverna. Partidele au fost salvate şi orice activitate politică interzisă. Starea de asediu şi cenzura împiedicau orice manifestare ostilă regimului nou. Libertăţile individuale au fost suprimate şi cetăţenii nu se mai puteau apăra de abuzurile autorităţilor, având de ales în a se supune arbitrarului puterii executive, sau, dacă se împotriveau, a înfunda puşcăriile şi lagărele. înainte de a se paşi la atacul frontal contra legionarilor, ţara trebuie înlănţuită, pentru ca nimeni să nu cuteze să se mai ridice pentru a protesta contra fărădelegilor guvernamentale.

Odată creat acest climat de nesiguranţă şi teamă, cu o grabă febrilă s-a organizat actul al doilea şi cel mai important al dictaturii carliste: detenţia Căpitanului. Palatul nu putea accepta soluţia propusă de Căpitan, retragerea voluntară a mişcării din lupta politică, fără a face nici o dificultate noului regim. Opoziţia legionară chiar latentă, chiar neexprimată public, chiar respectuoasă faţă de noua ordine, reprezenta un pericol permanent pentru consolidarea regimului. Simpla prezenţă, chiar inactivă a lui Corneliu Codreanu, în libertate, ar fi dus la triumful final al Gărzii de Fier. O schimbare externă şi dictatura Regelui Carol s-ar fi prăbuşit.

Odată terminată mascarada constituţională, întreg aparatul Statului, sub conducerea Ministrului de Interne, Armand Călinescu s-a concentrat asupra Mişcării Legionare. Aceasta devenise "vânat liber", cu care trebuia să se procedeze prin soluţii de forţă, după ce Statul de legi fusese scos din funcţie. S-a întocmit planul minuţios cum să fie urmărit şi deţinut Căpitanul ce acuzaţii să i se aducă la proces şi ce pedeapsă să i se dea, fără a ţine seama de vinovăţia lui.

Lui Armand Călinescu nu i-a scăpat nici pericolul ce-l reprezentau cadrele conducătoare ale Mişcării. Nu era destul să fie arestat Căpitanul. în acelaşi timp şi cu aceeaşi lovitură trebuiau imobilizaţi şi fruntaşii Legiunii, pentru ca, sub conducerea lor să nu se producă reacţii ale maselor populare contra regimului. Aşa se face că, în noaptea de 16-17 Aprilie 1938, odată cu deţinerea Căpitanului au fost ridicaţi de la casele lor aproape toate figurile principale ale Gărzii de Fier: în primul rând fruntaşii din capitală şi apoi acei legionari din provincie care deţineau funcţii importante in organizaţie: şefii de regiuni şi de judeţe. Aceştia au fost internaţi mai întâi la Mânăstirea Tismana şi apoi concentraţi la Miercurea Ciuc. Dintr-o dată mişcarea a fost lipsită de cele mai valoroase elemente ale ei. ţara era ferecată, iar Legiunea era la pământ, paralizată, din cauza dezorientării provocate în organizaţie de încarcerarea conducătorilor ei.

Acum drumul era liber pentru înscenarea celui mai monstruos proces cunoscut în analele judiciare ale României. Corneliu Codreanu a fost condamnat la zece ani temniţă "pentru trădare" şi alte crime tot atât de grave, contra celor mai evidente probe de nevinovăţie.

în presa timpului nu s-a dat voie să se publice decât prima zi a dezbaterilor, pentru ca apoi să intervină cenzura. Deşi regizat cu măiestrie, totuşi, în cursul procesului, puteau să iasă la lumină lucruri neplăcute în presă pentru guvern. De aici încolo n-au mai apărut decât fragmente de proces, alese cu grijă, pentru a da o altă imagine dezbaterilor.

Pentru cunoaşterea adevărului m procesul Căpitanului, dispunem de următoarele surse, de cea mai mare încredere:

  1. Adevărul în procesul Căpitanului, o broşura publicata la 1 August 1938 de către Comandamentul legionar din prigoana.
  2. Notele scrise de Căpitan în închisoarea Jilava, care s-au păstrat, fiind descoperite în toamna anului 1940 şi apoi publicate în 1942, în timpul captivităţii noastre în Germania, sub titlul însemnări de la Jilava.
  3. O strălucită serie de articole, redactate şi publicate de avocatul D.M. Ranetescu, care a pledat în procesul Căpitanului, în ziarul Buna Vestire din Noiembrie 1940.
  4. Sentinţele de revizuire ale proceselor Căpitanului din 1940, emanate de la Comisia de Revizuire şi de la înalta Curte de Casaţie.
  5. Mai exista articole răzleţe, referitor la proces, publicate fie în cursul guvernării legionare fie mai târziu, în exil.

 

  1. ARESTAREA CăPITANULUI

De noul proces nu s-a aflat nimic în cercurile legionare. Secretul a fost bine păstrat de tenebroşii tovarăşi ai conspiraţiei de la Palat. Se ştie doar că era în curs de judecată un proces de ultragiu intentat Căpitanului, pendinte de Tribunalul Militar al Capitalei. Corneliu Codreanu era liber şi se ducea la Tribunal ori de câte ori era citat, pentru a răspunde învinuirii ce i se aducea. Maxima pedeapsă, prevăzută în astfel de cazuri, era de 6 luni închisoare, care putea fi redusă sau suspendată, dacă se aplicau circumstanţe atenuante. Procesul în sine nu constituia un motiv de preocupare grava printre legionari.

Aceştia se orientau după circulara dată de Căpitan, când a anunţat încetarea activităţii politice a partidului "Totul pentru ţara". Ieşind temporar din viaţa politică, legionarii se vor ocupa de afacerile lor particulare şi profesionale. Vor profita de aceasta vacanţă forţată, pentru a-şi încheia studiile cei înscrişi la Universitate, iar cei ce exercitau vreo profesie liberă sau erau oameni de ştiinţă, pentru a-şi completa cunoştinţele lor în specialitatea respectivă. Mi-aduc aminte de ce-mi spunea Vasile Cristescu. El fusese scos din învăţământ pentru ca votase contra Constituţiei carliste şi, rămânând fără mijloace de existenţa, îşi făcuse planul ca, împreuna cu Gheorghe Ciorogaru, să deschidă un magazin de confecţii pe Calea Victoriei. Era în căutarea capitalului necesar când au început arestările.

Ceea ce îl neliniştea pe Căpitan şi pe toţi care l-au văzut în aceste zile, premergătoare arestării, era numărul crescând de agenţi care se ţineau după el, pas cu pas. Nu era oră din zi şi din noapte în care să nu fie urmărit. La "Casa Verde", unde locuia, la Predeal, la sediul din Strada Gutenberg, acum pustiu, când ieşea în oraş sau când se ducea la Tribunalul Militar, oricine putea privi cu dezgust mutrele agenţilor lui Călinescu, care nici nu se fereau cel puţin să-şi îndeplinească ordinul cu discreţie şi la distanţă. Poliţia era informată permanent de toate mişcările Căpitanului, căci el nu se ferea de nimeni. Sediul era deschis tuturor acelora care vroiau să vorbească cu el. Dar, de astă dată, supravegherea se intensificase şi luase forme sistematice. Echipe de agenţi umblau după el şi nu-l slăbeau nici o clipa, ca şi cum le-ar fi fost teama să nu scape "vânatul" la vreo cotitură.

în noaptea de 16/17 Aprilie 1938, când a avut loc arestarea Căpitanului, se ştia precis unde se găseşte. Localizarea lui era notată oră cu oră. Armand Călinescu şi de data aceasta a procedat ţinând seama de învăţămintele anterioare. Când a fost dizolvată Garda de Fier, în 10 Decembrie 1933, Căpitanul a fost avizat cu câteva ore înainte de actul dizolvării şi arestările ce se vor opera în toata ţara şi a reuşit să dispară. Armand Călinescu se gândea că şi de data aceasta, dacă Corneliu Codreanu ar afla de planul guvernului, printr-o cât de uşoară indiscreţie, s-ar ascunde din vreme şi atunci procesul cu toate implicaţiile lui ar rămâne suspendat în aer.

Teama lui Armand Călinescu era neîntemeiată acum. Corneliu Codreanu declarase în scrisoarea către Iorga că nu se va opune nici unei măsuri de represiune. Cine îl cunoştea pe Corneliu Codreanu, ştia ca el nu face declaraţii de circumstanţă, pentru ca mâine să le renege sau să adopte atitudini contrare lor. El era decis de astă dată să înfrunte prigoana cu pieptul deschis, fără să schiţeze nici cea mai uşoară împotrivire. Declaraţiile lui erau expresia unei decizii interioare, fiind hotărât să-şi joace soarta.

Bineînţeles, Corneliu Codreanu mai păstra o frântură de speranţă, de speranţă că francheţea atitudinii lui, determinată primordial de grija ca ţara să nu devină o "Spanie însângerată", va trezi ecou şi în cercurile Palatului. Spera într-un minimum de patriotism şi la cei ce guvernau, oricât de răi ar fi fost. Atitudinea lui nu era dictată de slăbiciunea organizaţiei lui, ci de o înaltă raţiune de Stat. Speranţă vană, căci duşmanii lui nu se gândeau la viitorul ţării, ci cum să distrugă mişcarea legionară, indiferent de catastrofa ce s-ar putea abate asupra României.

După arestare, Căpitanul a fost depus la închisoarea Jilava. Aici, din prima zi a fost supus unui tratament de anihilare fizică, incompatibil atât cu calitatea lui de şef de partid cât şi cu situaţia lui juridică de arestat preventiv. A fost ţinut la secret aproape o lună de zile, hrănit mizerabil, într-o celulă umedă şi rău aerisită, fără legături cu familia şi fără să i se spună măcar pentru ce a fost arestat. Se gândea la condamnarea în procesul Iorga, de 6 luni închisoare, care i se comunicase la Jilava, dar această pedeapsă nu justifică tratamentul barbar pe care-l suporta. Abia mai târziu a aflat, la interogatoriul ce i s-a luat, încotro se îndreaptă cercetările şi scopul lor infam. Suferinţele Căpitanului la Jilava au fost scrise cu mâna lui şi notele s-au păstrat şi au putut fi recuperate în 1940.

Regimul inuman la care a fost supus la Jilava a avut şi el tâlcul lui, în ansamblul planului de nimicire a acestui om: era de presupus că trupul lui se va resimţi după o lună de închisoare severă. Va slabi în aşa măsura încât publicul, ziariştii şi judecătorii vor avea în faţa lor o epavă umană. Prin însăşi jalnica lui înfăţişare fizică va dovedi că este copleşit de învinuirile ce i se aduc. Presa nu va divulga chinurile la care a fost supus, ci doar că e un om sfârşit, care nu se mai poate nici apăra.

Avem mărturia avocatului Ranetescu privitor la halul de slăbiciune al Căpitanului, după ce a fost adus la Tribunal. Duminică, 22 Mai, avocaţii au fost admişi în odaia rezervată Căpitanului, pentru a pregăti împreună procesul. în cursul cercetării dosarelor, la un moment dat s-a oprit. şi-a scos haina. în odaie era cald. Ne-a arătat umărul sting gol, şi ne-a spus: "Iată ce umăr am! şi cum era înainte!... Nu se mai ţineau hainele pe el, aşa era de slăbit".

După mărturia lui Vasile Mailat, "M-au chinuit ca pe hoţii de cai", a spus el grupului de avocaţi, când aceştia l-au întrebat de şederea lui la Jilava.

în timp ce Căpitanul zăcea la secret, izolat de lume şi de familie, duşmanii n-au stat cu mâinile în sân. Au folosit această perioadă pentru "pentru a prelucra" opinia publică în sensul vederilor lor, căutând să o convingă de vinovăţia lui Codreanu. L-au împroşcat zi de zi prin ziare, cu cele mai nemernice acuzaţii. Din acest cor de infamii n-a lipsit nici mâna Profesorului Iorga. Cu o luna de zile înainte de începerea procesului citim în broşura Adevărul în procesul Căpitanului aparatul de Stat a început o violentă campanie împotriva şefului Legiunii, acuzându-l de cele mai grele păcate faţă de ţară, fără ca acesta, înlănţuit şi pus la secret, să poată schiţa cel mai elementar gest de apărare.

Ce fel de proces este acesta, în care capetele de acuzare se divulgă în public, înainte de a lua cunoştinţa de ele acuzatul? Scopul acestei campanii era de a justifica severitatea măsurilor luate de autorităţi şi arestările întreprinse, procedând fără cruţare contra tuturor acelora care pregăteau o "revoluţie socială" în România. Complotiştii de la Palat vroiau să convingă opinia publică de iminenţa unui război civil, care a fost împiedicat să izbucnească numai graţie guvernului, care a acţionat cu cea mai mare energie, arestând la vreme căpeteniile răscoalei, în frunte cu Corneliu Codreanu, făcându-i inofensivi. Statul a trecut printr-un moment de pericol mortal şi primejdia a fost evitata numai graţie faptului că guvernul a intervenit la vreme, zdrobind în faşă încercarea de răzvrătire a legionarilor.

Dar s-a petrecut o anomalie până la proces. în afară de zgomotoasa campanie de presa, ordonanţa definitivă şi rechizitoru1 au fost larg difuzate prin gazete, iar, prin zelul Ministrului de Interne, s-au răspândit în broşuri galbene până în cel din urma sat.

Dar dacă justiţia va decide altfel? Era de competenţa justiţiei să se pronunţe asupra culpabilităţii lui Corneliu Codreanu şi până atunci era normal ca organele executive să se abţină de la orice anticipaţii. Aceasta îndoctrinare prematură şi la scară naţională a publicului, demonstra clar că guvernul nu avea nici un dubiu asupra sentinţei de condamnare ce se va pronunţa, ca o considera un lucru achiziţionat prin complicitatea Tribunalului Militar iar procesul în sine nu era decât o pura formalitate exterioară.

 

6. UN RECHIZITORIU SUI-GENERIS

Din dispoziţiile codului penal şi practica judiciară se ştie că un rechizitor trebuie să enumere acuzaţiile aduse unui inculpat şi să le sprijine pe fapte. Ori, rechizitorul definitiv al procurorului militar, Gheorghe Atanasiu, din 6 Mai 1938, se ocupă, în proporţie covârşitoare, de 3/4, cu probleme periferice în raport cu fondul procesului, cu acuzaţiile propriu-zise, cu ce i se imputa Căpitanului.

La ce se referea cea mai mare parte a rechizitorului? La sistemul de organizare al mişcării şi la antecedentele vieţii politice ale lui Corneliu Codreanu. Din interpretarea răuvoitoare a unor serii de fapte din trecutul mişcării şi al întemeietorului ei, procesul vroia să azvârle umbre asupra lui Corneliu Codreanu, să creeze prezumpţii de culpabilitate, ca şi cum gravele acuzaţii ce i se aduceau acum nu erau decât punctul culminant al întregii lui cariere politice. Toata viaţa Corneliu Codreanu a fost certat cu legea, a fost un răzvrătit şi un conspirator. Acuzaţiile de acum, mult mai grave, nu erau decât implicaţia logică a întregii lui activităţi din trecut. Dacă aşa a fost Corneliu Codreanu încă de pe băncile universitare, nu e de mirare ca a ajuns să-şi trădeze neamul, conspirând contra securităţi interne şi externe a Statului.

Acesta a fost şi rostul amplei publicităţi ce i s-a dat rechizitorului: ca opinia publica să ia cunoştinţă de "crimele" lui Corneliu Codreanu, pentru ca atunci când se va pronunţa Tribunalul Militar şi va cădea greaua sentinţă, să nu mai existe nici un dubiu în conştiinţa cetăţenilor asupra culpabilităţii lui.

Acuzaţiile propriu-zise, pentru care a fost dat în judecată Căpitanul, au fost îngrămădite în sfertul de rechizitoriu rămas disponibil, după lunga "introducere" la antecedentele "criminale" ale Căpitanului.

în apărarea sa, la interogatoriul ce i s-a luat, Căpitanul a dezvăluit frauda din corpul rechizitorului, declarând următoarele:

"Voi intra, Domnule Preşedinte şi onorat Consiliu, în miezul procesului pentru ca acest proces are trei învelişuri: o parte care se judeca dincolo de aceste ziduri, în presă şi la radio, şi acolo eu nu pot face nimic. O altă parte o constituie o serie întreagă de acuzaţii din rechizitoriul d-lui procuror şi din ordonanţa definitivă, dar pentru care nu sunt dat în judecată sunt trecute ca acuzaţii, dar nu sunt dat în judecată pentru ele şi, în sfârşit, o alta parte, pentru care într-adevăr sunt dat în judecata".

învelişul al doilea, pe care-l pomenea Căpitanul, conţine tocmai acele acuzaţii care n-aveau ce să caute în rechizitoriu, pentru că nu aparţineau actului de acuzare propriu zis şi nu pentru ele fusese dat în judecată Căpitanul. Era o colecţie de fapte din trecutul mişcării, din istoria ei, care au fost reînviate acum şi răstălmăcite în mod abuziv de procuror sau de cei ce stăteau în spatele lui, pentru a crea impresia ca Legiunea, de la primele ei manifestaţii, a fost o mişcare subversivă, care ameninţa existenţa Statului.

Răspunzând la întrebările procurorului militar, maior Radu Ionescu, care era în instanţă, Căpitanul a lămurit toate aceste puncte litigioase din rechizitoriu. Organizaţiile legionare, considerate în rechizitoriu ca fiind conspirative, erau următoarele:

  • Cuibul,
  • Frăţiile de Cruce,
  • Asociaţia "Prietenii Legionarilor",
  • Corpul Moţa-Marin".

Corneliu Codreanu a dat răspunsuri clare şi precise la toate întrebările puse referitor la aceste organizaţii, care puteau convinge pe toata lumea, în afară de membrii Consiliului de Judecată, care n-aveau libertate de opinie, fiind legaţi de anumite ordine.

Un alt grup de acuzaţii de aceeaşi speţă, care n-aveau nimic cu fondul procesului şi au fost introduse pentru a crea atmosferă în jurul inculpatului, aduceau în dezbatere metodele violente ale mişcării. Procurorul vroia să demonstreze ca mişcarea cultiva violenţa ca şi chestiune de principiu, pentru ca pe aceasta cale să cucerească puterea în Stat. Corneliu Codreanu a arătat ca au existat violenţe săvârşite de legionari, dar acestea nu erau expresia doctrinei legionare, ci izbucniri răzleţe, provocate de suferinţele îndurate de legionari din partea autorităţilor. La violenţele agenţilor forţei publice, legionarii au răspuns rareori cu propriile lor violenţe.

"Eu n-am afirmat niciodată acest lucru (utilizarea violenţei ca scop), iar dacă s-a întâmplat violenţa în ţara noastră, aceasta se datorează nu principiilor pe care le-aş fi fixat, ci determinata poate de legitima apărare, poate de situaţia de nenorocire la un moment dat, dar nu ca principiu.

Unui om poate să i se întâmple în viaţa o nenorocire. La un moment dat, de enervare, se poate să aibă un gest violent. Se întâmplă şi în familia lui, în casa lui, dar într-o lupta politica?"

Faptele de violenţă, readuse în dezbatere de procuror, erau luate, unele chiar din cartea Căpitanului Pentru Legionari, iar altele, din circulări sau din întâmplările mai recente din viaţa Legiunii:

  • Complotul studenţesc din 1923
  • pedepsirea lui Vernichescu de către Moţa
  • cazul Beza-Angelescu
  • cazul Duca, al Nicadorilor şi Decemvirilor.

Căpitanul a dat explicaţiile cuvenite în fiecare caz în parte şi a insistat în final asupra împrejurării că aceste violenţe au trecut prin faţa justiţiei, iar el şi ceilalţi fruntaşi ai Legiunii au fost achitaţi. Aceste piese nu mai pot fi provocate astăzi ca acuzaţii, deoarece cad sub autoritatea lucrului judecat. E un principiu care trebuie respectat de justiţie.

"Această chestiune, spune Corneliu Codreanu în apărarea lui, ar putea fi invocata de oricine contra mea, în afară de cineva din justiţie, care nu se poate ridica împotriva autorităţii lucrului judecat, pentru ca s-ar dezice".

în pledoaria sa, avocata Lizeta Gheorghiu, apărătoare în procesul Căpitanului, a explicat magistral tâlcul acestei dispoziţii între acuzaţiile extrase din trecutul Legiunii şi cele actuale, singure valabile din punct de vedere al dreptului:

"Din redacţia atât a ordonanţei definitive cât şi a rechizitoriului domnului Procuror Militar nu mai vorbim de decizia Camerei de Punere sub Acuzare, care este o foarte palidă reeditare a cuprinsului ordonanţei definitive şi a rechizitoriului se constată din primul moment că domnii magistraţi militari au căutat în mod special şi cu tot dinadinsul a crea, înainte de a fixa imputaţiile aduse învinuitului, o anumită coloratură, o atmosferă a procesului. Era de altfel metodic pregătită de autoritatea din afara magistraturii militare, această atmosferă, prin comunicări oficiale, publicaţii trunchiate şi de aşa zisele "piese inculpatoare", înainte de a se fi pronunţat în vreun fel justiţia. Comentarii speciale, prin radio, utilizându-se o întreagă gamă a posibilităţilor oficiale, pentru "a se pregăti", din punct de vedere al atmosferei, procesul acuzatului de astăzi. Era normal deci ca domnii magistraţi militari "să prindă" aceasta dorinţă a autorităţilor superioare care s-au pronunţat înainte de proces, şi aşa se explică că trei sferturi din rechizitoriul domnului procuror general şi din ordonanţa definitiva să se ocupe de atmosfera imputaţiilor şi numai restul de acuzaţii propriu-zise.

Se vede din rechizitoriul domnului Procuror General, in extenso în toate ziarele, ordonanţa definitivă nefiind decât doar copia acestui rechizitor, ca întregi capitole sunt consacrate pentru:

1. Sistemul de organizare tainică, clandestină a Legiunii, având ca bază "cuiburile".

2. Activităţi clandestine conspirative "ale Legiunii".

3. Organizaţii para-militare "ale Legiunii".

4. Pregătiri teroriste "ale Legionarilor".

  1. . Captarea tineretului minor.

Desigur că toate afirmaţiile cuprinse în aceste capitole de "atmosferă", ne referim la ele în concluziile ce le punem în drept, numai pentru a accentua că fiind străine de infracţiunile supuse judecăţii, n-au ce căuta în discuţia juridica, îndeosebi că dreptul trebuie ridicat deasupra calculelor odioase de oportunism, spre a releva dreptatea şi echitatea".

N-au fost procurorii militari care şi-au pus semnătura pe rechizitor, autorii lui. Armand Călinescu a făcut apel la serviciile unui mare profesor de Drept şi faimos jurist-consult, fostul ministru Istrate Micescu, pentru a redacta rechizitoriul, care a servit apoi ca baza a ordonanţei definitive şi apoi la darea în judecata a lui Corneliu Codreanu. Istrate Micescu era acelaşi personaj, care, fiind Ministru de Externe în cabinetul Goga, l-a chemat la sine pe avocatul Ion V. Emilian, pe atunci Prefect de Neamţ, şi i-a propus să-l suprime pe Căpitan, garantându-i impunitatea şi asigurându-i o recompensa substanţiala. Ion V. Emilian s-a dus la Căpitan şi i-a dezvăluit tentativa de asasinat a lui Istrate Micescu.

 

7. O MONSTRUOZITATE JURIDICă

Procesul Căpitanului, din Mai 1938, deşi avea toate aparenţele unei judecăţi obişnuite, ce se desfăşura în conformitate cu dispoziţiile Codului de Justiţie Militară, în realitate brusca şi călca în picioare toată ordinea juridică existentă pe atunci în România. Procesul a decurs în afara cadrului stabilit de justiţia militară, ca şi cum ar fi fost vorba de o acţiune străina de rânduielile ei, urmându-şi drumul lui implacabil şi imposibil de controlat, neascultând decât de nişte consemne misterioase. Una era justiţia militară, cu articolele şi procedura ei; cu probele şi contra-probele ce le cerea pentru a da o sentinţă, şi cu totul altceva completul de judecată însărcinat cu acest caz, care se comporta în mod straniu, ignorând sistematic şi deliberat toate regulile ce era obligat să le respecte. şi atunci asistam la acest spectacol uluitor în sala de şedinţe: de-o parte Căpitanul şi apărătorii lui, care răspundeau acuzaţiilor, cu Codul de Justiţie Militara în mână, demonstrând inexistenţa lor, iar în alta parte, Tribunalul Militar, care, deşi învins şi redus la neputinţă în cursul dezbaterilor, da o sentinţa de condamnare a lui Corneliu Codreanu, fără cel mai mic indiciu de culpabilitate.

Avocatul Ranetescu, unul din apărătorii Căpitanului, în seria de articole publicate în Buna Vestire din Noiembrie 1940, referitor la acest proces, are cuvinte grele la adresa completului de judecata, care s-a pretat cu bună ştiinţă la această farsă judiciară:

"o crimă judiciară fără precedent în toata istoria noastră politică",

"unelte care au primit ordine să condamne",

"toata rânduiala procesului, toate aşa zisele garanţii şi libertăţi ale apărării, au fost nişte meschine parodii",

"osânditorii au abandonat din ordin noţiunea de demnitate umana",

"revizuirea procesului va lămuri toată această completă operă a Satanei",

"regizoratul celui mai oribil divertisment judiciar".

Căpitanul, în cursul detenţiei lui la Jilava, şi-a dat seama din primul moment, înainte de a fi chemat la cercetări, că judecătorii, pe mâna cărora apucaseră, nu reprezentau Justiţia. în însemnările de la Jilava găsim câteva adnotări care se refereau tocmai la greaua situaţie în care se afla, fiind silit să compară în faţa unor judecători care nu erau decât nişte unelte ale regimului.

Când a fost adus la interogatoriu în faţa procurorului Atanasiu, spune:

"M-a apucat groaza, căci nu mai aveam nici o încredere în justiţie".

"Justiţia care judecă după "ordin" şi nu după conştiinţă, nu există".

Iar după primul interogatoriu, făcea următoarea reflexie amară:

"Dar aici nu e vorba de nici un proces în care să te judece omeneşte, ci de o prigoană lipsită de dreptate, de legalitate, de omenie, în care numai Dumnezeu mai poate interveni cu puterile Lui".

Rând pe rând vom dezvălui în capitolele ce urmează toate crimele de lese-justiţie, săvârşite în cursul acestui proces, toate ilegalităţile şi flagrantele încălcări ale celor mai elementare reguli din Codul Justiţiei Militare, culminând infamia de a fi fost condamnat Căpitanul la 10 ani închisoare pentru "trădare".

 

8. UN COMPLET DE JUDECATă SINISTRU

în procesul din primăvara anului 1934, când cu împuşcarea lui Duca, Căpitanul, Generalul Cantacuzino şi fruntaşii Legiunii au scăpat de la condamnare pentru complicitate numai prin miraculoasa intervenţie de ultimă oră a Generalului Moruzi. Regele Carol încă de pe atunci vroia şi rezolve radical şi definitiv problema Gărzii de Fier. După terminarea dezbaterilor, Generalii din Consiliul de Război au intrat în deliberare pentru a pregăti sentinţa. în acel moment se prezintă în faţa lor Generalul Uică, Ministrul Apărării Naţionale de pe atunci, care le comunică că "dorinţa Majestăţii Sale Regelui este ca inculpaţii să fie condamnaţi". Tulburare mare între judecătorii-generali, căci, după toate probele administrate în cursul procesului, îşi făcuseră în unanimitate convingerea că cei trei atentatori au acţionat din proprie iniţiativă când l-au împuşcat la Duca, iar Corneliu Codreanu, Generalul Cantacuzino şi ceilalţi fruntaşi ai Legiunii erau străini de fapta lor. în conformitate cu aceste convingeri, Consiliul de Război luase decizia să pronunţe o sentinţă de achitare.

Generalul Moruzi, bun prieten cu Generalul Cantacuzino, aflând de ordinul venit de la Palat prin Generalul Uică şi temându-se să nu fie un abuz de putere al Ministrului Armatei, la instigaţia guvernului liberal, s-a dus la Rege pentru a-i comunica starea de spirit a Generalilor din Consiliu. Dacă ordinul vine de la Rege, ei, ca ostaşi îl vor executa, dar atunci Corneliu Codreanu şi ceilalţi fruntaşi ai Legiunii nu vor mai fi "condamnaţii justiţiei, ci condamnaţii Majestăţii Voastre".

Văzându-se descoperit, Regele a intrat în panică şi i-a spus lui Moruzi să se întoarcă imediat la Consiliu şi să comunice Generalilor că el n-a dat nici un ordin şi că ei sunt liberi "să judece după conştiinţa lor". Aşa a fost salvat Căpitanul în acele împrejurări grele.

Dar experienţa de atunci a servit la ceva camarilei. La o nouă lovitură ce-o pregătea contra Legiunii şi care s-a realizat mai târziu în procesul din 1938, şi-a luat toate masurile de precauţie ca înfrângerea suferită în 1934 să nu se mai repete, când din cauza unui tribunal prea scrupulos, s-a pierdut prilejul ca Mişcarea Legionara să fie lichidată încă de pe vremea aceea.

De astă dată era mult mai uşor să se constituie un tribunal militar docil, dispus să judece "din ordin". Pe banca acuzării nu mai era decât Căpitanul acum, fără să-l mai aibă lângă el pe Generalul Cantacuzino, trecut în lumea drepţilor, în Octombrie 1937. Deci, nu mai era nevoie să intre judecătorii-generali în completul de judecată, aşa cum cerea procedura, când între acuzaţi se afla şi un general, ci tribunalul se putea constitui cu ofiţeri de rang inferior. între aceştia se puteau găsi mult mai uşor unelte abjecte, dispuse să-şi calce conştiinţa, pronunţând o sentinţa de condamnare, contra celor mai evidente probe de nevinovăţie. Cariera şi viitorul lor depindeau de bunăvoinţa organelor superioare.

Corneliu Codreanu a fost judecat de un tribunal militar prezidat de Colonelul-Magistrat Constantin Dumitru. Acesta era unicul ofiţer-magistrat din completul de judecată. Restul era format, cum notează Căpitanul în însemnările sale din închisoare, din ofiţeri de front.

Cine erau aceşti ofiţeri de front? îi găsim cu numele în broşura Adevărul în procesul Căpitanului. Colonelul Dumitru, preşedinte, era asistat de Lt. Col. Ionescu Nicolae, Maior Grumăzescu Dumitru, Căpitan Bărdaca Gheorghe şi Căpitan Dumitrescu Nicolae.

Dar cine i-a desemnat pe membrii-judecatori ai Tribunalului? Generalul Comandant al Corpului II Armată, cum cerea procedura. Acesta, fără îndoială, după ordinele primite de mai sus, de la Ministrul Apărării, a întocmit lista judecătorilor destinaţi să figureze în Tribunalul Militar, în faţa căruia era chemat să răspundă pentru "crimele lui" Corneliu Codreanu.

Dar după ce criteriu s-a făcut selecţia acestor ofiţeri de front pentru a constitui, împreună cu Colonelul Dumitru, completul de judecată? După onestitatea lor, după virtuţile lor ostăşeşti, după competenţa lor în materie juridică, înscrise toate aceste merite în foaia lor calificativă, pentru a garanta obiectivitatea şi independenţa în desfăşurarea procesului? Nicidecum. S-au ales dintre cadrele ofiţereşti acele elemente care stăteau cu sabia lui Damocles asupra capului lor, oameni cu cazier judiciar, care s-au făcut vinovaţi de grave abateri de la codul militar şi erau pe punctul să fie trimişi în judecata şi expulzaţi din armată sau, chiar mai rău, să înfunde puşcăria. Aceştia au fost puşi în alternativa de a secunda pe Colonelul Dumitru în odioasa lui misiune de a-l condamna pe Căpitan sau de a suferi rigorile legii militare.

Dăm iarăşi cuvântul avocatului Ranetescu, care, fiind apărător în procesul Căpitanului, a cunoscut componenţa detestabilă a acestui Tribunal:

"Tribunalul este prezidat de Colonelul Magistrat Dumitru Constantin.

De o perfecta politeţă (acuzatului i-a spus tot timpul "D-voastră, Domnule Codreanu"), ascunde însă în cutele acestei atitudini binevoitoare, un gând perfid: condamnarea.

A întins pilula otravei învelită în poleiala unei atitudini civilizate. Sunt convins că judecă din ordin şi eu ochii la microfonul din perete. Cu ocazia incidentelor ridicate de apărare, a suspendat şedinţa, după fiecare incident, "pentru deliberare". Pe aripile nevăzute ale vreunui telefon, s-au transmis apoi faimoasele "respingeri pentru motivele ce se vor vedea".

()

Au judecat oare, aceşti cinci oameni, după conştiinţa lor sau din ordin superior? Pentru mine astăzi este precis: li s-a dat ordin să condamne.

Toata rânduiala procedurală, toate aşa zisele garanţii şi libertăţi ale apărării, au fost nişte meschine parodii. Căpitanul era osândit în alcovuri şi între pahare cu şampanie. înfricoşătoarea sabie de arhanghel, ridicata împotriva pungaşilor şi jidanilor, trebuia frânta.

Nu se putea constitui un tribunal mai incompetent ca acesta. Oameni cu suflete simple, cu cultura unilaterală, chemaţi de pe la regimentele lor, ignoranţi în chestiuni de drept, au fost puşi să rezolve, nu numai probleme sociale, politice, ştiinţifice, economice, dar să şi interpreteze texte grele de lege penală şi să stabilească jurisprudenţe.

în faţa lor un haos de acuzaţii, un puhoi de argumente, care de care mai încurcate şi mai neverosimile, şi un om cit un munte, cu creştetul senin, cu grai simplu, cu chip palid, cu ochi de fulger; un morman de dosare, o armata de martori-neînfricaţi apărători ai unui nevinovat iar în spate... teroarea dezlănţuită de sus, destituirea, degradarea, spectre menite să înfricoşeze şi să, distrugă bărbăţia şi dreapta judecată. în afară de aceasta e bine să se ştie ca toţi oamenii întrebuinţaţi pentru condamnarea şi asasinarea Căpitanului erau oameni cu cazier, pătaţi în trecutul lor.

Toţi aceştia au fost promovaţi apoi ca elemente distinse ale societăţii româneşti".

 

9. ATMOSFERă DE TEROARE

"O atmosferă de teroare, înăbuşitoare, plutea între zidurile Consiliului şi în afara lui", scrie Căpitanul în notele lui de la proces.

Teroarea de la Malmaison, din cursul procesului, nu era decât reflexul întregului sistem de guvernare inaugurat odată cu dictatura carlistă. Toata ţara era înlănţuită. Toate libertăţile, suprimate. Nu se putea scrie nimic decât ceea ce era îngăduit în comunicatele oficiale. Nimeni nu mai era sigur de profesia lui, de funcţia lui în Stat sau la particulari şi nici chiar de persoana lui. Un denunţ era suficient pentru a aresta pe cineva, a-l supune la torturi şi a-l interna în lagăr. Justiţia fusese înlocuită cu poliţia. Nu mai exista nici o garanţie pentru individ în faţa bunului plac al Statului, care nu cunoştea alta lege decât aceea a terorii nelimitate. România, sub Regele Carol, se inspira din modelul de guvernare sovietic.

Dar la ce servea această desfăşurare de forţe contra drepturilor şi libertăţilor individuale? Se exercita pentru apărarea naţiunii într-un moment de mare pericol? Suntem departe de aceasta interpretare. Distrugerea vechii ordini constituţionale servea unui scop infam şi nemărturisit direct: nimicirea acelei mişcări, acelui partid care-şi înscrisese în programul sau însănătoşirea morală şi politică a naţiunii noastre.

Tocmai acest proces de reînnoire spirituală a României, de refacere a ei din temelii, trebuia întrerupt. România era de multa vreme sortita să intre în sfera de influenţă bolşevică şi tot ce-ar fi putut să se opună acestei "alunecări spre stânga" a ţarii noastre, trebuia eliminat din vreme, înainte de a fi prea târziu. Nu se mai putea tolera ca în a treia ţară, după Italia şi Germania, ideea naţională să biruie pe cale de alegeri. Mişcarea Legionară, prin propaganda ce-o făcea în masele populare, izbutise să creeze un bloc de conştiinţă şi voinţă naţională, peste care nu putea trece tăvălugul roşu. şi atunci conspiraţia comunista, care a reuşit să-şi găsească culcuş la Palat, graţie Elenei Lupescu, a decretat moartea Legiunii; Mişcarea Legionară trebuia distrusă ca să triumfe comunismul în România.

Procesul Căpitanului din 1938 era începutul acestei acţiuni de lichidare a Legiunii. Arestarea şi condamnarea lui din ordin nu era decât preludiul crimei plănuite pentru mai târziu. Odată Legiunea decapitată, după toate probabilităţile se va dezintegra şi va dispare. Dacă aceste prevederi nu se vor îndeplini, atunci se vor lua masuri complementare, de aceeaşi natură, contra celorlalţi fruntaşi ai Legiunii, care nu trebuie nici ei lăsaţi în libertate, ci strânşi laolaltă în lagăre şi închisori, pentru a-i avea oricând la îndemână pentru un nou val de represalii. Aceasta a fost în linii mari schema operaţiilor plănuite de camarilă contra Legiunii.

Schimbarea constituţionala de la 11 Februarie 1938, dizolvarea partidelor şi suspendarea garanţiilor judiciare, n-aveau alt scop decât să-l încercuiască pe Căpitan şi să-l târască în boxa acuzaţilor. Despuiat de orice posibilitate de apărare, un simulacru de judecata îl va azvârli în ocnă, de unde nu mai trebuia să iasă viu.

Teroarea instaurata de regimul carlist la toate nivelele vieţii naţionale, în Februarie 1938, a atins punctul culminant în cursul procesului. în jurul Căpitanului, Armand Călinescu a organizat în toate amănuntele un sistem de paza şi de control atât de sever încât să creeze acea atmosfera de intimidare a persoanelor de bună credinţă, ce s-ar fi încumetat să-l apere. Orice gest de înţelegere pentru inculpat putea avea urmări grave pentru indivizii care cutezau să înfrunte ameninţările. Izolat de lume, izolat de naţie, azvârlit în subteranele Jilavei, Corneliu Codreanu trebuia să devină, prin suferinţele lui şi pedeapsa ce-o va primi, un memento permanent pentru toţi recalcitranţii care ar mai cuteza sa-i profeseze ideile. Iată ce vă aşteaptă dacă nu va lepădaţi de el: arestarea, schingiuirea, lagărul, ocna, de unde cine ştie dacă veţi mai scăpa vii.

înainte de a se pronunţa sentinţa, înainte ca să se desfăşoare parodia de proces, lumea trebuia să ia aminte că de astă dată prigoana va avea alt final decât în 1934 şi cei ce nu vor să ajungă în situaţia lui Codreanu, să se retragă din luptă.

Să clarificăm acum, în ce consta acea "atmosferă încărcată, înăbuşitoare" de la proces, de care vorbea Căpitanul. Pentru a-i cunoaşte resorturile ei intime, trebuie să trecem în revistă, aşa cum ne descriu martorii care au trăit acest moment, ansamblul de masuri de pază luate de autorităţi, care depăşeau cu mult atât nevoile de siguranţă pentru persoana inculpatului, cât şi pentru protecţia membrilor din Tribunalul Militar. S-a montat un enorm aparat de supraveghere şi spionaj în jurul lui Corneliu Codreanu, ca şi cum ar fi fost vorba de cel mai mare criminal al ţarii româneşti şi al tuturor timpurilor.

Procesul s-a judecat în faţa Tribunalului Militar al Corpului II Armată, Secţia I, care avea ca şef pe Colonelul Dumitru. Sala Tribunalului Militar se afla la etajul I al cazematei Malmaison.

Intrarea la Tribunalul Militar se făcea printr-o alee lungă de 50-60 de metri. La poarta de intrare erau postaţi comisari şi soldaţi-jandarmi. Comisarii făceau verificarea permiselor de intrare şi a carnetelor de identitate. în piaţa din faţa cazărmii Malmaison circulau patrule de soldaţi şi jandarmi. Circulaţia era interzisa.

La poarta se făcea o prima verificare a actelor. Dar mai urmau altele. După ce ai intrat în clădire, sub gang, într-o odaie, era instalat un birou de control central, unde, în afară de prezentarea legitimaţiilor, se făcea percheziţia corporală, la bărbaţi şi femei, de către agenţi şi agente. După ce ai trecut de acest post principal de control, aproape la fiecare pas în interiorul cazării, erai oprit şi întrebat de acte: permisul de intrare şi carnetul de identitate. Verificarea se realiza cu multa atenţie. Comisarii se uitau lung la persoanele cu drept de intrare, ca să vadă dacă fotografia coincide cu individul din faţa lor. Dar nu se mulţumeau cu atât. întrebau de adresa posesorului permisului de intrare, pe care le notau într-o condică. în total s-au numărat 4-5 controale în clădire, până ce avocaţii au putut străbate în sala unde se afla Corneliu Codreanu.

"Cazarma Malmaison, notează avocatul Ranetescu în amintirile lui din Buna Vestire, gemea de trupe, de poliţişti şi de agenţi ai Siguranţei. Nu puteai respira de atâţia inoportuni, care se aşezau lângă tine şi trăgeau cu urechea. în notele de la proces ale Căpitanului, aceasta omnipotenţă înăbuşitoare a agenţilor împrejurul persoanei sale, este redat cu tot dramatismul şi dezgustul.

Tot timpul am fost ţinut într-o pază extraordinar de serioasă şi cu totul neobişnuită. La uşa, permanent doi jandarmi în post, iar în camera cu mine, un plutonier. De asemenea, un plutonier a stat tot timpul în preajma mea.

Discuţiile cu apărătorii, pregătirea apărării, care întotdeauna e secretă, le-am făcut-o în faţa lor şi a doi agenţi de poliţie.

Avocaţii, ca să poată pătrunde la mine, treceau începând de la poartă, prin patru cordoane, făcându-li-se percheziţie corporala. Sălile pline de agenţi, care îi spionau pe apărători, pe martori, şi pe ofiţeri. Nu puteau vorbi doi oameni, că imediat sosea lângă ei un al treilea: agentul, spionul...

Fiecare avocat sau martor se aştepta din moment în moment să fie ridicat, arestat, dus în lagăr". Avocatul Ranetescu a descoperit un microfon în sală:

"Am observat în perete, deasupra procurorului, un fel de rozetă de alarmă, de un format curios. L-am întrebat pe grefier ce este şi mi-a spus că acoperă o gaură de coş. Un coleg spune grefierului: probabil că e vreun coş... cu microfon. La care acesta a răspuns: microfonul e stricat de mult.

Am înţeles: anumite urechi ascultau dezbaterile procesului. Tot de aceea se stenografiază cu atâta grijă tot ce se vorbeşte. Vor vedea însă stenogramele lumina zilei?"

Microfonul din perete nu era destinat numai declaraţiilor Căpitanului şi ale apărării, ci ca să îi controleze şi pe complicii lui Armand Călinescu din Tribunal, procurorii şi membrii completului de judecată, dacă îşi fac datoria. Să nu se producă vreo deplasare sau vreo deviere de la linia de conduită a procesului, prescrisă de camarilă, care trebuia să se termine cu condamnarea inculpatului. Prin microfon, ofiţerii erau mereu ţinuţi sub pază ca să execute consemnele de la Palat.

Teroarea s-a extins şi asupra presei. "în timp ce rechizitoriul procurorului, făcut de alţii şi citit numai de el, notează Căpitanul, a fost tras imediat în ediţii speciale, din ordin, sub ameninţarea suspendării ziarelor, şi citit la radio în întregime, cuvântul apărării a fost ascultat de Consiliu într-o sală goală şi nu s-au publicat în presă decât 3-4 rânduri.

"Nu ştiu dacă a existat vreodată, în viaţa publică a României, un om care să fi fost atacat cu atâta înverşunare, patimă şi rea credinţă de întreaga presă şi de toate cluburile iudeo-politicianiste, aşa cum am fost eu de la arestarea mea, în tot timpul instrucţiei, în scopul de a pregăti condamnarea în faţa opiniei publice.

N-a fost nimeni, în tot trecutul românesc, asupra nimănui nu s-a concentrat atâta ură. Nimeni n-a fost lovit ca mine, fără a avea posibilitatea să mă apăr, fără ca cineva să mă poată apăra".

Un singur fotograf a fost admis în sală. Era omul Siguranţei. Acesta a luat poze aproape exclusiv în direcţia băncii acuzatului. Căuta prilejul să-l prindă pe Corneliu Codreanu în momentele când era aplecat pe hârtii, ca să poată spune apoi presa la ordinul guvernului că "acuzatul este copleşit sub povara acuzaţiilor".

"Nu s-a neglijat nimic, scrie Ranetescu, din detaliile infamei mascarade juridice".

Teroarea a avut efect şi asupra publicului. Lume puţină, căci măsurile extraordinare de pază de la Malmaison şi ameninţările i-au înspăimântat pe mulţi din aceia ce ar fi vrut să asiste la dezbateri, ţinându-i departe de acel loc primejdios, de unde puteai fi ridicat şi dus în lagăr... în sală, doar mama Căpitanului, soţia lui, Doamna Iridenta Moţa şi un frate al Căpitanului.

O anumită presă, din ţară şi străinătate, a fost bogat reprezentată. Guvernul ştia ca corespondenţii acestor ziare vor scrie reportajele lor în aşa fel încât să-l prezinte într-o lumină defavorabilă pe acuzat.

Parchetul militar care a condus operaţiile de poliţie de la Malmaison era sub comanda faimosului Colonel Zeciu, acela care mai târziu a fost unul din protagoniştii crimei din Pădurea Tâncăbeşti. Acesta s-a comportat ca o brută, executând la milimetru dispoziţiile date de Armand Călinescu.

"Colonelul Zeciu, scrie Ranetescu, a fost foarte zgârcit în acordarea permiselor de intrare. S-au făcut tot felul de mizerii şi lumea s-a lipsit. Cuvântul de ordine a fost, se pare, cât mai puţin public şi acesta s-a accentuat în cele patru zile ale procesului, aşa că în ziua pledoariilor, nu mai eram decât noi, 7 avocaţi, tribunalul, Căpitanul şi un agent stenograf, cu faţa congestionată de băutură.

Căpitanul-magistrat ştefan ţărţăreanu, ajutorul lui Zeciu, s-a purtat tot atât de hain cu publicul şi apărarea".

Rămâne să lămurim o chestiune ce iese din comunul acestor zile de teroare. De ce în prima zi a dezbaterilor guvernul a lăsat să apară în Universul textul apărării lui Corneliu Codreanu, cuvânt cu cuvânt, fără a-l fi mutilat? Faptul se datorează unei intervenţii a Profesorului Iorga.

Profesorul Iorga scrisese cu 3-4 zile înainte de începerea procesului un articol în Neamul Românesc, în care cerea ca ţara să cunoască dezbaterile de la proces. "Să asiste lume multă, spunea el. Să se deschidă uşile, spre a se constata, nu nevinovăţia lui Codreanu, ci nulitatea lui..."

Guvernul s-a lăsat convins de intervenţia lui Iorga, crezând că apărarea lui Codreanu va fi un fiasco, şi a lăsat libertate presei să reproducă fără cenzură prima zi a dezbaterilor. Dar efectul a fost contrar celui aşteptat de Iorga. Corneliu Codreanu a vorbit în apărarea să 7 ore încontinuu într-o formă impecabilă. După campania de ură şi rea credinţa de până atunci, orchestrată de guvern, publicarea declaraţiilor Căpitanului, cuvânt cu cuvânt, a avut un efect zguduitor în opinia publică, spulberând toate acuzaţiile aduse până atunci.

Guvernul şi-a dat seama de greşeala şi a doua zi a revenit la sistemul cenzurii.

 

10. MARTORII IN LAGăR

Corneliu Codreanu a făcut apel pentru susţinerea apărării lui la doua categorii de martori: martorii din afară, adică acele persoane neîncadrate ce îl cunoşteau ca şef al Legiunii. Aceste persoane puteau fi chemate în faţa Tribunalului ca să-şi exprime opiniile lor asupra mişcării şi asupra celui acuzat. Dar exista şi a doua categorie de martori, mult mai importanţi, martorii de fapt, adică oamenii cu care a lucrat Căpitanul, pe care i-a avut lângă el zi de zi si-i cunoşteau de-aproape gândurile şi acţiunile lui. De mărturia acestora nu se putea lipsi, pentru a respinge acuzaţiile grave ce i se aduceau.

Când în prima zi a dezbaterilor, Luni 23 Mai, s-a făcut apelul martorilor, din 117 martori propuşi de apărare erau prezenţi numai 27! Ce se întâmplase? Majoritatea martorilor făceau parte din categoria martorilor de fapt şi aceştia nu puteau veni, nu puteau răspunde la apel, pentru că fuseseră ridicaţi de la casele lor odată cu arestarea Căpitanului şi li se fixase domiciliul forţat la Miercurea Ciuc. Ca să citam câteva nume:

Profesor Ion Zelea Codreanu absent

Avocat Mihail Polihroniade absent

Avocat Alexandru Tell absent

Profesor Ion Dobre absent

Colonel ştefan Zăvoianu absent

Traian Cotiga absent

Profesor Dragoş Protopopescu absent

Profesor Vasile Christescu absent

Nicolae Totu absent

Ilie Gârneaţă absent

Ion Banea absent

Profesor Nae Ionescu absent

Preot Grigore Cristescu absent

Vasile Iasinschi absent

Gheorghe Furdui absent

Radu Gyr absent

Profesor Sima Simulescu absent

Inginer Eugen Ionica absent

Banica Dobre absent.

Citind aceasta lista de martori, oricine îşi dă seama că depoziţia lor era indispensabilă pentru apărarea Căpitanului, dar şi pentru lămurirea Tribunalului. Cum putea să judece instanţa militară în deplină cunoştinţă de cauză, dacă nu-i ascultau pe acei care au trăit aproape de Căpitan şi i-au înfăptuit directivele lui?

Horia Cosmovici a ridicat incidentul martorilor în prima zi a dezbaterilor, dimineaţa, explicând de ce aducerea lor în faţa Tribunalului este neapărat necesară pentru apărare:

"Ei bine, acest inculpat de astăzi, Corneliu Zelea Codreanu, dacă ar fi fost singur, n-ar fi ajuns aici. A fost şeful unui partid şi al unei mişcări. Ei bine, oricum am face, cei care au fost lângă el, cei care l-au ajutat şi l-au înţeles, cei care au executat ceea ce el a crezut şi a formulat, vrem să fie aici. Este legitim.

Aceasta categorie de martori se numeşte categoria martorilor de fapt, a martorilor care ştiu lucruri pe care cei din afară nu le pot şti.

Prin urmare asupra acestui prim punct conchid în felul următor: mă judecaţi pentru o activitate politica pe care singur n-am putut-o face. Cum am făcut-o, cum am executat-o, cum am infiltrat-o în sufletele acelora care m-au aprobat, aceasta trebuie să v-o spună ei. Sunt martorii de fapt. De aceştia nu mă pot priva. şi cred că D-voastră veţi înţelege rostul acestei argumentări a noastre".

Dar aceşti martori de fapt, constată avocatul Cosmovici în continuare nu pot veni, nu pot fi prezenţi, deoarece au domiciliul forţat, impus de puterea executivă, la Miercurea Ciuc. Apărarea nu poate fi acuzată de neglijenţă, deoarece odată cu lista martorilor, a înaintat şi adresele lor: Miercurea Ciuc. Aceşti martori fiind indispensabili pentru apărare, în conformitate cu dispoziţiile Codului Militar, Cosmovici cere amânarea procesului, până ce Tribunalul, prin mijloacele ce-i stau la dispoziţie, îi va putea aduce în capitală.

Pledoaria lui Horia Cosmovici era irefutabilă, bazându-se pe textele Codului de Justiţie Militară. şi totuşi Tribunalul, după ce s-a retras în deliberare, a respins cererea ca "neoportună", în flagrantă nesocotire a dreptului de apărare.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. S-au făcut puternice presiuni şi asupra martorilor propuşi de apărare din afara mişcării, pentru a-i înfricoşa şi a-i determina să nu apară în proces. Aşa se explică absenţa lui Vaida-Voievod, a lui Constantin Argetoianu, a Generalului Artur Văitoianu, a lui Vintilă Dongoroz, a lui Ion Gigurtu, Simion Mehedinţi, C. Giurescu şi alţii.

 

11. DECIMAREA APăRăRII

Expresia e riguros exacta. Din 228 de avocaţi înscrişi în lista apărătorilor, abia a zecea parte a putut să străbată în sala de şedinţe. Avem mărturia avocatului Ranetescu din ziarul Buna Vestire:

"Am lista apărătorilor înscrişi... Sunt 228. Imensa majoritate au lipsit, fiind opriţi de a părăsi localităţile lor. Cei mai mulţi n-au putut răzbi în sală din cauza vigilenţei comisarilor şi a domnilor agenţi.

Dacă ar fi fost să intre toţi, sala ar fi devenit neîncăpătoare. Fapt sigur este că apărarea s-a redus la "noi cei 7" şi la cei 20-25 de tineri avocaţi, cu drept numai de a asista în sală, dar care, chiar de a doua zi, au fost sistematic opriţi la poarta".

S-au întreprins mai multe operaţiuni de poliţie pentru a-i împiedica pe avocaţii înscrişi în apărarea lui Corneliu Codreanu să ajungă în faţa Tribunalului. Prigoana contra lor a început din provincie. Mulţi avocaţi din oraşele de provincie, legionari sau prieteni ai mişcării, au cerut telegrafic să fie înscrişi printre apărători. Contra acestora s-a dezlănţuit o crâncenă teroare. Numele lor au fost transmise imediat organelor locale de poliţie, care au început "cercetările".

"Avocaţilor din provincie, notează Căpitanul în însemnările sale din închisoare, care s-au înscris telegrafic, li s-au făcut noaptea percheziţii în casă şi li s-a pus în vedere că dacă vor părăsi oraşul, vor fi arestaţi şi vor fi trimişi în lagăr".

Ca urmare a acestor metode de intimidare, o parte din avocaţii înscrişi la proces au fost blocaţi în localităţile lor, iar celor recalcitranţi, celor ce n-au vrut să asculte de avertismentul autorităţilor, li s-a aplicat măsura anunţată: au fost ridicaţi, fie de acasă, fie de pe drum şi internaţi în lagăr.

La intrarea în cazarma Malmaison, unde-şi ţinea şedinţele Tribunalul Militar, severe masuri de pază îi împiedicau pe avocaţii apărării care nu figurau pe listele celor acceptaţi de poliţie, să pătrundă în sală. Corneliu Georgescu, care se sustrăsese vigilenţei agenţilor de la Sibiu şi venise cu trenul la Bucureşti, n-a făcut nici doi paşi la Malmaison căci deşi înscris ca apărător în proces, a fost arestat chiar la poartă şi, fără prea multe explicaţii, transportat în lagărul de la Miercurea Ciuc. El nu-şi făcea nici o iluzie că nu va fi arestat şi internat în lagăr, chiar de la plecare, dar nu putea lipsi de la îndatorirea lui de avocat să-l apere pe Căpitan.

Cinismul guvernului a mers atât de departe încât nu s-a dat înapoi să ordone arestarea unor avocaţi, în plina şedinţă, de pe banca apărării, cu toate că în acel moment, cum observa Căpitanul, erau asimilaţi magistraţilor. Aşa s-a întâmplat cu avocaţii Colonel Rădulescu şi Vlasto.

Este adevărat că, în prima şedinţă a Tribunalului, Luni, 23 Mai 1938, în afară de cei "7" prevăzuţi să pledeze, se mai găsea un grup de 20-25 de avocaţi tineri din capitală. Aceştia au fost de nepreţuit ajutor Căpitanului în acele trei zile premergătoare, când i s-a dat voie să studieze dosarele. Dar nici numărul acestora n-a fost respectat. Prezentându-se în zilele următoare, au fost "triaţi" succesiv, au fost sistematic opriţi de la poarta să intre, încât când au început pledoariile apărării, sala era goală. "în afară de cei şapte avocaţi hotărâţi să vorbească, restul n-au mai putut intra", notează Căpitanul.

Teroarea autorităţilor s-a resimţit şi în cercul marilor avocaţi din ţară, care, altă dată, cum a fost în 1934 şi în alte procese, l-au asistat pe Corneliu Codreanu. De astă dată, marii avocaţi ai ţării au strălucit prin absenţă.

"Avocaţii mari, constată cu amărăciune Căpitanul, au refuzat toţi să mă apere. Radu Rosetti, Vasiliu-Cluj, Paul Iliescu, Mora, până şi Nelu Ionescu, Petrache, Ionel Teodoreanu, de teamă să nu fie duşi în lagăre. Teamă şi laşitate".

Mai mult l-a durut pe Căpitan refuzul lui Nelu Ionescu de la Iaşi de a se prezenta în apărarea lui. Nelu Ionescu prieten cu el de pe băncile Universitaţii, care n-a lipsit până atunci de la nici un proces al său!

Cu atât mai mult îşi îndreaptă recunoştinţa să către avocaţii care n-au cedat ameninţărilor guvernului.

"De aceea, toată admiraţia mea pentru avocaţii: Henţescu, Radovici, Ranetescu, Paul Iacobescu, Lizeta Gheorghiu, Caracaş, Horia Cosmovici, Zamfirescu, Colţescu-Cluj... şi pentru tot acest tineret eroic, care nu s-a plecat în faţa nici unei ameninţări, care a riscat, care a înfruntat furtuna".

 

12. MISTERIOASELE DOSARE DISPăRUTE. NULITATEA TRIBUNALULUI

Când Corneliu Codreanu, cu avocaţii lui, au început să cerceteze dosarele ce le-au fost puse la dispoziţie, pentru a-şi pregăti apărarea, au constatat cu surprindere că din cele 20 de dosare, menţionate atât în rechizitoriul definitiv al procurorului-militar, Gheorghe Atanasiu, cât şi ordonanţa definitivă a judecătorului-instructor, maior Dan Pascu, lipsesc o parte din ele, în speţă dosarele Nr. 12, 14, 15, 16, 17 şi 18. Consternare. Atât în rechizitoriul definitiv cât şi în ordonanţa definitivă i se fac imputaţii de crimă lui Corneliu Codreanu, pe baza de acte în original cuprinse în dosarele-lipsă. Se fac trimiteri la aceste dosare-lipsă. Se fac trimiteri la aceste dosare, la paginile respective, dosare însă pe care apărarea nu le-a văzut. Prima întrebare pusă de Corneliu Codreanu avocaţilor săi, când a început împreună cu ei studiul dosarelor, a fost: "Arătaţi-mi, vă rog, originalele", dar originalele nu existau, fiind cuprinse în dosarele-lipsă.

Ceea ce era mai grav în această fraudă, era faptul ca nici Camera de Punere sub Acuzare, acea instanţă care hotărâse în final trimiterea în judecată a lui Corneliu Codreanu, nu primise dosarul complet, adică cele 20 de dosare, aşa cum cere legea.

Ce conţineau dosarele Nr. 12, 14, 15, 16, 17 şi 18, cu "piese originale", care au dispărut fără urma în drumul de la Ministerul Public spre Camera de Punere sub Acuzare? Avocatul Ranetescu s-a ocupat de această chestiune, în ziarul Buna Vestire, din 6 Noiembrie 1940.

"Nici până astăzi nu-mi pot explica de ce tribunalul militar nu a pus la dispoziţia apărării câteva dosare ale procesului.

Conform procedurii Codului Justiţiei Militare, trebuia să se trimită Camerei de Punere sub Acuzare întregul dosar (format din 20 de dosare), odată cu ordonanţa de urmărire.

Au lipsit însă, în tot cursul procesului, dosarele Nr. 12, 14, 15, 16, 17 şi 18 cu "piese originale". Aceste dosare n-au fost trimise nici Camerei de Punere sub Acuzare, cum cerea legea, şi nici n-au fost depuse pe masa tribunalului.

S-a ridicat incident de amânare pe aceasta chestiune, dar a fost respins "pentru motivele ce se vor vedea".

Procurorul a răspuns că piesele-lipsa sunt în cpii la Dosarul Nr. 1. De ce în cpii?

La ora 6 jumătate seara, am formulat printr-o petiţie, depusă la grefă, protestul nostru ca nici până la acea ora nu ni s-au pus la dispoziţie dosarele de mai sus.

Protest zadarnic!".

Pe chestiunea lipsei acestor dosare din dosarul general al cauzei, în numele apărării, avocata Lizeta Gheorghiu a indicat un incident, cerând amânarea procesului, pentru că Tribunalul Militar n-a fost sesizat legal. Iată textul acestei magistrale intervenţii în prima zi a dezbaterilor: "Subsemnaţii avocaţi, apărători ai D-lui Corneliu Zelea Codreanu, în virtutea prevederilor art. 294 şi 336 al J.M., avem onoarea de a ridica următorul incident de viciată sesizare a tribunalului de judecată şi nesocotire a dreptului de apărare. în fapt;

  1. Potrivit rechizitoriului definitiv al D-lui procuror militar Gheorghe Atanasiu, cu Nr. 20 din 6 Mai, precum şi potrivit ordonanţei definitive Nr. 38547- 938, 17 Mai, a D-lui jude instructor maior Dan Pascu, trimiterea în judecată a D-lui Corneliu Zelea Codreanu s-a făcut pentru imputaţii bazate pe acte cuprinse, aşa cum arata rechizitoriul şi ordonanţa definitivă, într-un număr de 20 de dosare, la care se trimite în mod expres. Ori, atât potrivit adresei Nr. 213 din 16 Mai cab. V instrucţie către parchetul tribunalului militar, pag.195 Dosar Nr. 2785-938, cât şi adresei Nr. 17150, din 17 Mai 1938, a parchetului militar către Camera de Punere sub Acuzare, reiese că onor. Camere de Punere sub Acuzare nu i-au fost trimise toate dosarele, adică toate volumele cauzei, lipsind dosarele Nr. 12, 14, 15, 16, 17 şi 18.

în drept:

II. în conf. cu prev. art. 200, al. ultim C.J.M., în caz de crimă, ministerul public va înainta dosarul Camerei de Punere sub Acuzare în trei zile de la primirea lui.

Ori, necontestat, în speţă, toate cele 20 de volume formau "dosarul cauzei" şi toate trebuiau puse la dispoziţia Camerei de Punere sub Acuzare, pentru ca aceasta să se pronunţe în deplină cunoştinţă de cauza.

Art. 276 din proc. pen. de asemenea arată că se face convocarea Camerei de Acuzare numai după ce e în posesia tuturor actelor şi pieselor care constituie dosarul cauzei.

îndeosebi, în speţă, prin faptul că piesele aflate în volumele care au constituit dosarul, constituie indiciile de nevinovăţie pentru judecătorul de instrucţie şi procurorul militar, acestea nu puteau lipsi din deliberarea Camerei de Acuzare decât prin nesocotirea flagrantă a legii, care duce la nulitatea deciziei Nr. 17, din 17 Mai 1938 a Camerei de Acuzare, de pe lângă Corpul II Armată.

Nulitatea acestei decizii atrage viciata sesizare a tribunalului de judecată şi solicităm trimiterea dosarelor la camera de acuzare, pentru a proceda în conformitate cu prevederile legii".

Horia Cosmovici a completat incidentul ridicat de Lizeta Gheorghiu în numele întregii apărării, explicând de ce Tribunalul Militar nu e sesizat legal şi în consecinţă nu poate sa-i judece pe Corneliu Codreanu.

"Potrivit legii D-voastră organice, codul de justiţie militară, în afacerile criminale, ordonanţa definitivă urmează să fie comunicată Camerei de Punere în Acuzare, iar Camera de Punere sub Acuzare este aceea care vă sesizează pe D-voastră".

()

Ori, ce constatăm noi? Constatăm că Onorata Cameră de Punere sub Acuzare a D-voastră, a Corpului II Armată, a suferit din cauza aceleiaşi lipse de care am suferit noi, apărarea, până astăzi, adică dosarele cauzei sunt 20, care, în înţelesul legii, formează un singur dosar nu i-au fost trimise.

Ca urmare, argumentează Cosmovici, cum a putut Camera de Punere sub Acuzare să statueze asupra infracţiunilor săvârşite de inculpat fără studierea dosarelor? Unde sunt actele de instrucţie, dacă nu se găsesc în dosare?

şi atunci, spunem noi, de vreme ce Camera de Punere sub Acuzare, ca şi noi până astăzi, n-am putut cunoaşte toate dosarele, Camera de Punere sub Acuzare, potrivit art. 221, 227 din cod. penal, n-a putut să pronunţe o decizie valabilă, ci a pronunţat o decizie nulă, potrivit legii. Pe cale de consecinţă, D-voastră nu sunteţi sesizaţi, fiindcă ceea ce e nul, nu există. Nu aveţi sesizare".

Argumentaţia lui Horia Cosmovici nu mai lasă loc nici unei îndoieli. Tribunalul Militar nu avea calitatea să-l judece pe Corneliu Codreanu, pentru că n-a fost sesizat în conformitate cu prevederile legii. Decizia Camerei de Punere sub Acuzare este lovita de nulitate, pentru ca n-a avut la dispoziţie toate actele de la instrucţie ca să le cerceteze. în consecinţa, şi sesizarea Tribunalului Militar de către Camera de Punere sub Acuzare este ilegal făcută. Cum poţi să trimiţi pe un om în judecată, când n-ai cunoscut piesele incriminate?

Acelaşi răspuns stereotip şi implacabil al Tribunalului după suspendarea şedinţei, pentru a proceda la deliberare:

"Pentru motivele care se vor vedea, Tribunalul respinge incidentul".

Reproducem în final şi memorabila intervenţie a avocatului Sebastian Radovici, care reia tema, explicând încă odată de ce nu se poate judeca un proces atât de important, lipsind piesele acuzatoare:

"Cred că nimeni nu are interes ca un proces în care se aduc cele mai grave acuzaţii unui om, un proces care interesează atât de viu opinia publică a acestei ţări, să se judece altfel decât cu o instrucţie completă. şi ţin să subliniez cu o apărare completă. Ori este incontestabil că din dosarele care trebuiau să mi se pună la dispoziţie, lipsesc câteva, piesele acuzatoare, care se găsesc în special în dosarul Nr. 14, în care există piesele acuzatoare care se pretind a fi cele mai grave, pentru ca pe baza lor inculpatul Corneliu Zelea Codreanu este trimis în judecata D-lor voastre pentru crima de trădare. Ori, atunci, onorat Tribunal, vă întreb cum este posibil ca noi să răspundem la această acuzaţie, fără să cunoaştem piesele acuzatoare? S-a spus de către D-l Prim Procuror că aceste piese ar exista în copie în dosarul instrucţiunii. Ei bine, refuz să iau cunoştinţă de aceste cpii, atunci când este vorba de piese care constituie însăşi corpul delict, când se pretinde că ele constituie însăşi crima săvârşită. în asemenea împrejurări, acestea nu au nici o valoare dacă nu sunt puse la dispoziţie în original.

De altfel, credem că şi pentru valoarea juridică şi etică a sentinţei ce trebuie să pronunţaţi cererea noastră trebuie să fie admisă şi ca atare vă rugăm să binevoiţi a o admite".

Rezultatul a fost acelaşi: Tribunalul respinge incidentul pentru motivele care se vor vedea".

 

13. PROCEDURA RAPIDă

Titlul acestui capitol este luat din însemnările din închisoare ale Căpitanului. Făcând o petiţie Comandantului închisorii Jilava, în 10 Mai 1938, Corneliu Codreanu cere să i se permită soţiei sale să-l viziteze, fiindu-i urgent necesar pentru pregătirea procesului său, "proces ce urmează a se judeca după procedura rapidă".

De ce această grabă în judecarea Căpitanului? Un proces de această importanţă, un proces epocal, istoric, ce nu apare în justiţie decât foarte rar, ar fi trebuit judecat cu tot răgazul necesar şi cu multa băgare de seamă pentru ca atât acuzarea cât şi apărarea să-şi poată procura din vreme actele de care aveau nevoie şi să-şi poată desfăşura în linişte şi calm toate argumentele pro şi contra.

De ce acest ritm precipitat al procesului Căpitanului? Procesul Duca a început la 17 Martie 1934 şi s-a încheiat cu pronunţarea sentinţei, în 5 Aprilie 1934, un interval rezonabil, în care timp au putut defila în faţa Consiliului de Război toţi martorii propuşi de apărare şi şi-au putut încheia pledoariile lor toţi avocaţii acuzaţilor. Procesul din Mai 1938, mult mai important decât cel din 1934, căci era vorba de soarta unei mişcări în plina ascensiune, cu un milion de suflete care gravitau în orbita ei, s-a desfăşurat în patru zile! A început Luni, 23 Mai, şi sentinţa s-a dat Joi, Noaptea, 26 Mai.

"Procedura rapidă" s-a aplicat, pentru că Tribunalul Militar n-a fost convocat pentru a judeca obiectiv şi imparţial o cauză, ci pentru a condamna. încredinţându-i-se acest rol odios de către oculta de la Palat, tocmai rapiditatea desfăşurării procesului constituia un element esenţial al infamiei ce se pregătea Cu cât va cădea mai repede ghilotina condamnării peste capul lui Corneliu Codreanu, cu atât planul urmărit de camarila va fi mai bine atins. Nu interesau legalitatea procesului, observaţia scrupuloasă a regulilor de procedură, respectul drepturilor inculpatului în apărarea sa, ci dispariţia cât mai repede a Căpitanului în fundul unei ocne. Aplicând maximum de urgenţa în procesul contra lui Corneliu Codreanu, guvernul urmarea două scopuri: pe de-o parte să-l aibă repede sub cheie, pentru a-i putea decide ulterior soarta finală. Pe de alta parte, pentru a-l elimina tot aşa de repede pe Căpitan din circuitul vieţii publice, după marea biruinţă din alegerile din 1937. Toată atenţia ţării, toate aspiraţiile poporului se îndreptaseră după aceasta victorie spre figura lui, aşteptând de la el mântuirea. Când ţara se va trezi din iluziile ei, după repetatele lovituri administrate de guvern Legiunii, şi într-un interval atât de scurt, nu-l va mai găsi pe Corneliu Codreanu nici la sediu, nici în restaurantele legionare, nici la Carmen Silva, nici pe culmile Carpaţilor, la Predeal sau Rarău, ci va afla că se găseşte într-un loc straşnic păzit, condamnat pentru "trădare". Iată cine e falnicul vostru Căpitan! Un biet om redus la neputinţă, care-şi muşcă deznădejdea între gratii. Ecce homo! Ca şi Hristos pe drumul calvarului.

Aşa se explica şi gravele anomalii petrecute atât în cursul instrucţiei cât şi la proces. Nu interesau dacă erau călcate una după alta toate regulile din Codul Penal şi Codul Justiţiei Militare. Acestea erau accesorii care nu puteau influenţa decizia luată de conspiraţia de la Palat. Esenţial era ca filmul condamnării, sub aparenţele unei judecăţi normale, să ruleze cat mai repede. A vorbi de anomalii, este prea puţin. întregul proces este un cumul de ilegalităţi, o aberaţie, o monstruozitate juridică, cum se exprimă avocatul Ranetescu.

Să începem cu instrucţia. Procurorul militar, Căpitanul Atanasiu, îi ia interogatoriul lui Corneliu Codreanu pe ziua de 1 Mai 1938. După aceea este anchetat de magistratul instructor, Maior Dan Pascu. Dar înainte ca instrucţia să se termine, rechizitoriul procurorului Atanasiu s-a publicat în ziare, aceasta cu scopul să convingă opinia publică de vinovăţia Căpitanului, în vederea sentinţei de condamnare ce va urma.

Magistratul instructor, Maior Dari Pascu, l-a chemat pe Corneliu Codreanu în zilele de 8 şi 9 Mai, comunicându-i ca va fi dat în judecată "pentru trădare". Instrucţia se referea la nişte "acte secrete" ce le-ar fi deţinut Căpitanul şi pe ziua de 9 Mai ancheta se termină. Dar iată că pe ziua de 13 Mai îşi face din nou apariţia Maiorul Dan Pascu pentru continuarea instrucţiei. Până atunci fusese anchetat Corneliu Codreanu pentru acuzaţia de "trădare". Acum îi azvârle în faţa două delicte pe care le-ar fi săvârşit, de care nu fusese vorba la început:

I. Că ar fi înarmat cetăţenii ţării, căutând să provoace război civil.

II. Că s-ar fi pus în legătură cu un Stat străin pentru a provoca revoluţia socială în România.

Aceste delicte nu au fost ridicate nici la interogatoriul procurorului şi nici la primele două şedinţe cu magistratul instructor. Ele au fost adăugate ulterior, după ce, probabil, magistratul instructor primise noi instrucţiuni de la acei care din umbră manipulau procesul. Ori, este cu totul anormal ca în cursul instrucţiei să i se comunice inculpatului de ce este dat în judecată (pentru trădare), pentru ca apoi să se amplifice baza acuzaţiei lui cu noi delicte, de care n-a fost vorba până atunci. "Procedură rapidă" am putea-o numi şi teroarea timpului. Procesul s-a judecat sub teroarea timpului. După ce a fost dus la Consiliul de Război pentru a-şi pregăti apărarea, i s-a dat Căpitanului un termen de trei zile pentru studiul dosarelor. O barbarie! Vineri, Sâmbătă şi Duminică, notează Căpitanul, a trebuit să cercetez 20 de dosare; ceva nemaipomenit! în trei zile să-ţi poţi căuta contra-probe: cărţi, ziare, dezbateri parlamentare, foi străine. Să-ţi aduni material de-al tău, ordine, circulări, acte împrăştiate, cine ştie pe unde. şi aceasta cu atât mai greu cu cât ai tăi, toţi care au lucrat cu tine, sunt arestaţi, sau trimişi în lagăre, sau ascunşi ca să nu fie prinşi". încă o dată. De ce aceasta grabă? Evident, pentru a împiedica apărarea să se prezinte în condiţii optime în faţa Tribunalului, cu toate piesele doveditoare la mâna şi toate argumentele. Armand Călinescu mai conta şi pe starea de slăbiciune a lui Corneliu Codreanu, după o lună de închisoare severă în subteranele de la Jilava. în apărarea lui, se va prezenta lamentabil, ceea ce va fi o probă în plus a vinovăţiei lui. Tot din cauza procedurii de urgenţă, din punct de vedere al acuzării, procesul a fost rău întocmit, având o mulţime de puncte vulnerabile. Deşi timpul ce le stătea la dispoziţie pentru pregătirea procesului a fost foarte scurt, avocaţii apărării au descoperit uşor punctele slabe ale acuzării şi au atacat cu vigoare. Lizeta Gheorghiu consideră nulă decizia Camerei de Punere sub Acuzare şi ca atare cu totul viciată sesizarea Tribunalului pentru următoarea consideraţie: "Ordonanţa definitiva a D-lui judecător de instrucţie poarta data de 17 Mai 1938, cu Nr. 38547, iar decizia Camerei de Punere sub Acuzare este data în aceeaşi zi de 17 Mai 1938, cu Nr. 17. Este iarăşi fapt necontestat că ultimul interogatoriu, prevăzut de art. 210 al C.J.M. s-a luat inculpatului în ziua de 16 Mai 1938. Deci era imposibilitate materială ca inculpatul să fi luat cunoştinţă de ordonanţa definitivă, înainte de a se fi pronunţat decizia Camerei de Punere sub Acuzare". O lacună de procedură foarte gravă, constată Lizeta Gheorghiu, care duce la nulitatea decizia Camerei de Punere sub Acuzare. Fără a mai îngreuna textul de articole respective, trebuie precizat că procedura penală prevede că inculpatul are dreptul să depună memorii scrise, după ce a luat act de ordonanţa definitivă! "Dar ce fel de memorii, afirmă Lizeta Gheorghiu în fata Tribunalului, putea să facă inculpatul, când el nu ştia ca s-a dat vreo ordonanţă definitivă, nu putea să-i cunoască cuprinsul, nu i s-a comunicat nimic, nu a fost citat deloc de Camera de Punere sub Acuzare. S-a nesocotit aşadar "flagrant" dreptul acuzatului, şi decizia Camerei de Acuzare, dată în astfel de condiţii, nu poate subzista".

()

"în consecinţă, fiind decizia Camerei de Acuzare, investind Tribunalul Militar al Corpului II Armată, prin nesocotirea flagrantă a legii, rugăm a se considera viciat sesizat tribunalul militar şi a se trimite afacerea la Camera de Acuzare, spre a da decizia cu păstrarea normelor de lege". Incidentul ridicat de acuzare nu lasă loc nici unui echivoc. O flagrantă violare a legii. Inculpatul a fost lipsit de dreptul lui de a cunoaşte ordonanţa definitivă şi a depune memorii scrise în apărarea lui, înainte de a se pronunţa Camera de Punere sub acuzare. La deschidere, conform ordinelor primite dintr-un loc tainic, Tribunalul răspunde: "Pentru motivele ce se vor vedea, Tribunalul respinge incidentul". în aceste condiţii haotice şi de necrezut, s-a desfăşurat întreg procesul. Textele legale, invocate de apărare, pentru a dovedi falsurile şi abuzurile acuzării, n-au servit la nimic. Unul după altul, incidentele ridicate de apărare, de o perfecta coerenţă logică şi legală, nu serveau la nimic. în final şi-au dat seama atât apărarea cât şi Căpitanul de inutilitatea eforturilor lor. Sentinţa era gata confecţionată în sertar. Ea nu era rezultatul dezbaterilor, ci a deciziei luate în hrubele conspiraţiei de la Palat.

 

14. CAPETELE DE ACUZAţIE

Vom concentra capetele de acuzaţie contra Căpitanului într-un singur capitol, pentru a ne putea da seama mai bine stat de natura lor infamă cât şi de modul tot atât de mizerabil în care s-au prăbuşit sub replicile drepte şi curate ale apărării. Rechizitoriul procurorului a rămas la sfârşitul dezbaterilor într-o jalnică stare, desfiinţat atât ca realitate de fapt cât şi ca temei legal. Sunt trei capete de acuzaţie care i s-au pus Căpitanului în sarcina: trădare de patrie, legături cu o putere străina, pentru a dezlănţui o revoluţie sociala în România, şi înarmarea populaţiei pentru a provoca un război civil. Ne vom ocupa rând pe rând de toate aceste acuzaţii, pentru a dovedi ca n-aveau nici un temei, că se bazau exclusiv pe născociri, minciuni şi interpretări răuvoitoare, încât orice Tribunal din lume, cu un minimum de respect pentru misiunea lui de a administra dreptatea, ar fi pronunţat o sentinţă de achitare.

I. Crimă de Trădare

După interogatoriul luat de Procurorul Atanasiu, Corneliu Codreanu este adus în ziua de 8 Mai în faţa magistratului instructor Maior Dan Pascu, care îi aduce la cunoştinţă că a fost trimis în judecată pentru "trădare". Cuvântul l-a izbit atât de greu pe Căpitan, încât, la început, n-a priceput bine despre ce este vorba şi dacă trădarea se referea la persoana lui. "Am rămas un moment uluit. Apoi mi-a explicat că este vorba de deţinerea şi publicarea de acte secrete, care interesau Siguranţa Statului şi care se încadrează în articolul 191 Codul Penal sub titlul de trădare".

în continuare Maiorul Dan Pascu i-a luat un interogatoriu asupra acestor acte secrete, aflate la percheziţie, presupuse a interesa Siguranţa Statului. Căpitanul i-a dat explicaţiile necesare, arătându-i că nici unul din aceste acte nu are nimic de-a face cu Siguranţa Statului.

Căpitanul e cutremurat de atâta mişelie.

"M-am întors din nou în celula mea, cu inima străpunsă de săgeţi.

Eu şeful Mişcării naţionaliste-legionare, să fiu judecat pentru trădare!

N-am mai mâncat nimic. Am adormit târziu de tot, pe patul meu de scânduri şi m-am zvârcolit toată noaptea. Dimineaţa m-am trezit în somn, "Auzi, dragă Moţa, voi fi judecat pentru trădare!" (însemnări de la Jilava, pp 24-25).

Ce erau aceste faimoase acte "secrete", găsite la domiciliul Căpitanului? Cum ne explica el însuşi, în apărarea lui, erau simple ordine trimise de prefecţi şi de comandanţi de legiuni + jandarmi către organele subalterne, prin care li se cereau să urmărească activitatea legionarilor. "Erau şicane politice electorale, îndreptate contra organizaţiei mele".

Avocatul Ranetescu, în seria de articole "Pentru cunoaşterea adevărului", publicate în ziarul Buna Vestire, din Noiembrie 1940, reia această temă, arătând cum s-a înscenat procesul de "trădare". "Din aflarea la domiciliul Căpitanului a unor simple ordine poliţieneşti, date în timpul campaniei electorale, dar intitulate "secrete" sau "confidenţiale", s-a inventat crima de trădare a siguranţei exterioare a Statului (!), prin deţinere de acte secrete, privitoare la acea siguranţă exterioară".

Reproducem câteva din aceste ordine, pentru a se convinge oricine ca n-aveau nimic în comun cu Siguranţa Statului, ci erau acte abuzive ale guvernanţilor de pe atunci, date cu scopul de a împiedica propaganda legala a Mişcării Legionare în decursul alegerilor.

Prefectura Judeţului Ilfov. Serviciul Administrativ. Strict Confidenţial. Mr. 198 Rezervat. 11/X/1937.

Domnule Pretor,

Avem onoarea a va trimite mai jos, în copie, ordinul confidenţial personal Nr. 61096/37, al Ministerului de Interne, circulara poliţiei, relativ la masurile de ordine dispuse în vederea extinderii propagandei şi organizării legionare în judeţul Ilfov. Veţi lua masuri de a se opri orice încercare a acestor legionari de a pătrunde în judeţ şi în comune. Cei ce nu vor înţelege de bunăvoie, vor fi arestaţi şi trimişi la domiciliul lor.

Se va raporta Prefecturii orice încercare de acest fel,

Prefect...

Nu e singurul ordin de acest fel. Mai sunt şi altele, transmise de la Interne organelor subalterne, tocmai în perioada de pregătire a campaniei electorale din 1937.

*

Prefectura Jud. Prahova, Serv. Administraţiei de Stat Nr. 116 din 22 Iulie 1937.

 

Personal-Confidenţial

 

Domnule Director,

Am onoarea a vă aduce la cunoştinţă că organele noastre în subordine, au constatat ca personalul acelei fabrici, al cărui nume este arătat pe verso acesteia, se face cunoscut vinovat de agitaţii care au tulburat şi tulbură ordinea publică.

Pentru aceste consideraţii şi ca o exemplificare a intoleranţei unor asemenea manifestări, va rog a-i îndepărta din serviciu.

(urmează o lista de 56 muncitori români legionari).

Directorul întreprinderii căruia i se adresează "personal şi confidenţial" prefectul, cerându-i sa-i scoată din serviciu pe muncitorii legionari, era un evreu! Evreul putea să deţină "acte secrete", iar Corneliu Codreanu este învinuit pentru deţinerea acestui ordin abuziv al Prefecturii de "trădare de patrie".

*

Ordinul D-lui General Bengliu Nr. 586/938, către unităţile jandarmeriei din ţara: Luaţi masuri de supraveghere şi carantină morală asupra oamenilor de trupă şi în special a concentraţilor dubioşi şi bănuiţi ca gardişti, comunişti ori sectanţi. Supravegheaţi şi atitudinea ofiţerilor.

(SS) General Bengliu

Ordinul Generalului Bengliu datează din perioada Guvernului Goga! în timp ce la cârma ţării era un guvern presupus naţionalist, organele lui executive dispun să fie supravegheaţi tot legionarii, adică tocmai aceia ce erau înrudiţi ideologic cu partidul de la putere. Când i s-a adus la cunoştinţă ordinul lui Bengliu, Căpitanul, revoltat de duplicitatea guvernului, a dat o circulara, în care, după ce a reprodus ordinul lui Bengliu, a făcut următorul comentar:

"Bine, frate naţionalist, pe de-o parte îmi faci teoria frăţiei şi unirii, iar pe de alta parte dai telegrame cifrate ca să mă supravegheze ca pe un periculos duşman al Statului? Mă aşteptam să fie supravegheaţi toţi delapidatorii banului public, toţi îmbogăţiţii prin fraudă, toţi jidanii corupători din armată. Tot pe mine mă supraveghezi? Ce ironie!".

*

Sunt ordine tot atât de "secrete" şi "confidenţiale" care datează din anul 1934, când mişcarea era dizolvata şi nu se înfiinţase încă partidul "Totul pentru ţara". Iată unul din ele:

Ordin de Informaţii al Inspect. de Jandarmi Bucureşti, către Legiunea de Jandarmi de Argeş, cu Nr. 61 din 4-l0-34:

"Vi se trimite în copie adresa Nr. 1324904 a Insp. Reg. de Poliţie Bucureşti, de care veţi lua cunoştinţă şi urgente măsuri de investigaţii, intensificând serviciul de informaţii şi a-i supraveghea de aproape pe toţi membrii fostei organizaţii Garda de Fier. Veţi raporta până la 10-l0 dacă a luat fiinţă noua organizaţie "Fulgerul" pe raza secţiei D-voastră. Nu admit delăsarea şi cer multă atenţie din partea fiecărui rang pentru a fi în curent cu orice se pune la cale, pentru a lua măsuri la timp.

Comand. Leg. Jand. Argeş,

Maior, ...

Ne întrebăm cum putea un ordin poliţienesc de urmărire a legionarilor, emis în 1934, să pericliteze siguranţa Statului 5 ani mai târziu, în Mai, când s-a judecat procesul Căpitanului?

Mai este o întrebare de lămurit. Cum au ajuns aceste ordine de urmărire poliţienească în posesia Căpitanului? Ele n-au fost sustrase de legionari de la Centru, adică de la Ministerul de Interne, de la Inspectoratul Jandarmeriei sau de la Direcţia Generala a Poliţiilor, ci au ajuns în mâna lui trimise de la periferia gării, din cine ştie ce orăşel de provincie sau din vreun sat. Aceste ordine "secrete" şi "confidenţiale" circulau pe la toate autorităţile subalterne din ţara, prefecţi, pretori, legiuni de jandarmi, poliţii locale, până la posturile de jandarmi.

şi acum intervine marea ticăloşie a organelor care l-au anchetat pe Căpitan, în cursul detenţiei lui de la Jilava. Au încadrat aceste ordine, care se refereau la abuzurile guvernelor care s-au succedat la cârma ţării, contra organizaţiilor legionare legal constituite, şi transmise jandarmeriei şi poliţiilor din fără sub consemnul de "secret" şi "confidenţial", în articolul 191 din Codul Penal, care se referea la "crimele şi delictele contra siguranţei Statului". Dintr-o dată aşadar aceste acte de rutină administrativă ale autorităţilor au devenit piese de acuzaţie contra Căpitanului de "înaltă trădare", pentru că art. 191 se ocupă tocmai de faptele care pun în primejdie integritatea teritoriului, suveranitatea naţională şi independenţa ţării.

Corneliu Codreanu a fost trimis în judecată prin această interpretare forţată a textelor legale, pentru crima de înaltă trădare, prevăzuta de art. 191, acuzat că şi-ar fi procurat şi deţinut acte secrete, privind siguranţa exterioara a Statului.

Am văzut natura acestor acte din exemplele date. Toate sunt la fel. Să ascultăm comentariile avocatului Ranetescu din ziarul Buna Vestire:

"Fără să fie cineva om de lege şi pricepător al subtilităţilor juridice, se poate întreba uimit: cum se poate ca nişte simple ordine, date de un Căpitan de jandarmi sau de un prefect, ori pretor, către subalternii de pe la sate, şi prin care li se cere să-i prigonească pe partizanii unei organizaţii politice, să fie considerate dacă le deţine un particular drept faptă criminală, încadrată în rubrica de înaltă trădare?"

"în textul art. 191 din Codul Penal este vorba de planuri, schiţe, fotografii, acte secrete, etc., care privesc integritatea teritoriului, suveranitatea naţională, independenţa ţării, siguranţa Statului, mobilizare, pieţe întărite, forturi, stabilimente tehnice, etc., care, în interesul apărării naţionale, nu pot fi divulgate, şi care fapt se pedepseşte cu muncă silnică de la 5 la 25 ani şi degradare civică până la 10 ani".

Pentru orice om de bună credinţă, ordinele date cu scop de prigoană electorală demonstrează josnicia şi abuzul celor care le-au semnalat şi transmis şi nu pot arunca nici cea mai uşoară umbră asupra figurii de granit a Căpitanului. Cum poate atenta posesia unui ordin abuziv de urmărire a membrilor Gărzii de Fier la Siguranţa Statului Român?

Să ne rememorăm acum şi magistrala apărare a Căpitanului, aşa cum s-a păstrat de la procesul său, când a răspuns la acuzaţia de trădare:

Răspunsul Căpitanului spulberă acuzaţiile de trădare

"Domnilor, era vorba de ordine rupte şi prăpădite, ţinute în buzunar de cine ştie ce notar sau primar, ori aruncate la mutarea vreunui post de jandarmi. Nu sunt ordine luate de la Centru de mine, ci trimise din cine ştie ce fund de sat, ocazional si întâmplător... şi este natural.

în patru ani s-au găsit la mine doua ordine de la Argeş, unul de la Craiova, unul de la Prahova şi doua, pe care le-am publicat în circulară, unul de la Siguranţa Generală şi unul al Generalului Bengliu.

Da, le recunosc! Recunosc că s-au găsit în casa mea! Recunosc că le-am văzut şi o parte din ele le-am publicat, iar o parte nu. Dacă sunt vinovat, îmi asum toată răspunderea şi trag toata pedeapsa...

Dar iată cum justific eu chestiunea cu ordinele:

Conţinutul lor nu prezintă nici un fel de importanţa. Să-mi treacă mie prin cap ca aceasta ar putea să angajeze Siguranţa Statului Român? Nici nu m-am gândit vreodată în viaţa mea ca aceste ordine ar putea să pericliteze siguranţa exterioara a Statului. Unul de la Craiova altul de la Argeş ordine locale ele nu puteau să angajeze siguranţa în mare a Statului roman. Cel mult putea să angajeze o chestiune de ordine publică, dar Siguranţa în mare a Statului?

şi atunci le-am păstrat... Căci erau ordine abuzive de care mă puteam servi. în ce sens? Mai întâi dându-i în judecata pe autorii lor, deoarece prin ele se călca dreptul patrimoniului meu legal, consfinţit de legile ţarii. Eu sunt partid legal constituit şi am dreptul să-mi fac propagandă... D-ta poţi să mă urmăreşti, dar nu să mă împiedici... Nu poţi pe de-o parte să-mi spui: iată, eşti legal, du-te şi fa-ţi propagandă, iar de altă parte să-mi pui asemenea piedici...

Mi-am spus: este o şicană de ordin politic-electoral, aşa cum se întâmplă, permanent aproape, între toate partidele... Dar aceasta nu înseamnă ca te poţi ascunde de răspunderea dumitale, sub strict, personal, confidenţial, sau chiar limbaj cifrat. Nu!

şi atunci, ce pot face? Eu îl public ca să mă adresez opiniei şi să spun: iată ce nedreptate mi se face!

De altfel fiecărui om politic, care condure organizaţia, îi vin asemenea ordine. Tuturor oamenilor li se trimit, fiindcă au corespondenţă cu lumea, au oameni prin toate părţile, care atrag atenţia că în cutare loc se trimit ordine abuzive.

Am chemat aici o serie întreagă de martori, oameni politici, aproape toţi şefi de partid, ca să declare, dacă într-adevăr au sau nu asemenea ordine.

V-am citit ordinul confidenţial al Prefecturii Prahova, prin care se cere să se ia pâinea la 56 de legionari de pe Valea Prahovei pentru credinţa lor legionara. Toţi români: Blaga, Ambrozie, Cioc, Mircea, Irimia, Prian etc.

Eu şef de mişcare naţionalistă din România să fiu făcut trădător, pentru că posed un asemenea ordin, iar orice primar, orice notar, orice jandarm sau orice jidan, patron de fabrică, să-l poată ţine în buzunar sau acasă la el?

Eu cred că orice ordin de acesta, pe care poate să-l ţină în buzunar D-l Madgearu, sau domnul şef de post, domnul comisar, domnul primar, domnul notar, pot să-l ţin şi eu la mine, fără ca cineva să poată spune că eu periclitez prin aceasta siguranţa Statului Român...

Când am reprodus în circulara mea Nr. 131 ordinul secret al generalului Bengliu, privitor la supravegherea legionarilor din armată, am scris: Bine, frate naţionalist, pe de-o parte îmi faci teoria frăţiei şi unirii, iar pe de alta dai telegrame ea să mă supravegheze ca pe un periculos duşman al Statului?

Mă aşteptam să fie supravegheaţi toţi delapidatorii banului public, toţi îmbogăţiţii prin fraudă, toţi jidanii corupători din armata... Tot pe mine mă supraveghezi?"

Să admitem că pledoaria Căpitanului, fiind pro-domo, n-ar fi suficient de convingătoare, cu toată argumentaţia ei impecabilă. Dar iată că vine ca martor Iuliu Maniu, şeful partidului naţional-ţărănesc, care susţine exact acelaşi punct de vedere, dezvinovăţindu-l pe Corneliu Codreanu că ar fi putut comite un act de trădare din deţinerea unor ordine administrative ilegale, îndreptate contra organizaţiei sale.

în cursul depoziţiei sale ca martor Corneliu Codreanu i-a pus următoarea întrebare:

Dacă în practica vieţii noastre politice, partidele de opoziţie n-au protestat public în presă şi în parlament împotriva ingerinţelor electorale şi dacă n-au prezentat cpii de pe ordinele date de autorităţi subalternilor, în aceasta privinţă?

Mărturia lui Iuliu Maniu

"într-adevăr în toate alegerile în afară de cele din 1928 şi 1932, pe care le-a făcut Partidul Naţional ţărănesc guvernele au folosit puterea executivă, jandarmeria şi Siguranţa, pentru scopurile electorale ale partidului de la guvern şi ele nu s-au mărginit la activitatea Siguranţei de Stat. Partidele de opoziţie totdeauna au năzuit să pună mâna pe ordinele secrete, prin care se îndruma forţa publică de a împiedica opoziţia în acţiunea şi în mişcările ei politice. Astfel eu însumi, în anul 1927, am avut în mână 18 ordine secrete şi confidenţiale ale puterii publice, prin care puterea executivă era pusă în serviciul partidului guvernant. Aceste ordine secrete le-am publicat şi în ziare şi au fost citite în Parlament.

Mai mult m-am dus la Ionel Brătianu, preşedintele Consiliului, şi i le-am prezentat într-un memoriu, pentru a protesta în contra acestor ingerinţe... Nu mi-au făcut nici Primul Ministru, nici Autorităţile, vreun cap de acuzare şi nici nu puteau face, fiindcă deţinerea şi câştigarea unor astfel de ordine secrete era la toate partidele de opoziţie un uz constant.

La întrebarea ce mi se pune, dacă deţinerea unor asemenea acte de către şeful unui partid de opoziţie, ar putea constitui un act de trădare, sau ar putea periclita ordinea în Stat şi siguranţa publică, răspund: Niciodată! A fost un uz constant!"

Mărturia lui Iuliu Maniu a fost confirmată de un alt ilustru membru al partidului naţional-ţărănesc, fostul Ministru Sever Dan:

"Ordinele şi circulările jandarmeriei sau poliţei, în chestiuni electorale deşi intitulate confidenţiale sau secrete au existat cu sutele în posesia tuturor oamenilor politici, fiind obiceiul ca partidul de la guvern să facă dificultăţi celor din opoziţie. Asemenea ordine nu ating siguranţa exterioară şi nici pe cea interioară a Statului. Personal am avut şi eu ordine de acestea, care s-au publicat în dezbaterile Parlamentare, cu ocazia discuţiilor la mesaj ori la validări".

Pledoariile avocaţilor apărării au fost tot atât de concludente, desfiinţând cu argumentele zdrobitoare, acuzaţia de trădare.

Lizeta Gheorghiu arata ca art. 191, în care a fost încadrat Corneliu Codreanu, se referea "la crime şi delicte contra siguranţei exterioare a Statului". Ori "acte prin care în mod abuziv se dictau măsuri ilegale împotriva unei organizaţii care fiind legale, acte care prin nimic nu serveau la asigurarea fiinţei Statului sau la conservarea existenţei lui, nu puteau fi socotite ca unele ce interesează Siguranţa Statului".

Lizeta Gheorghiu indică exemplul altor organizaţii politice care au posedat acte de asemenea natură şi n-au avut nici un neajuns în aceasta pricina:

"Este ziarul Dreptatea, ziarul Naţional-ţărănesc, care pe coloane întregi a publicat ordine secrete ale comandamentelor superioare ale Jandarmeriei şi Ministerului de Interne şi nu s-a luat nici o măsură, pentru că era evident că acele ordine nu puteau fi socotite ca interesând Siguranţa Statului.

A da caracterul de trădare şi a sancţiona cu muncă silnică deţinerea unor acte administrative, este un fapt ce depăşeşte orice măsură.

A încadra apoi aceste acte în acelea interesând siguranţa exterioară a Statului, este o monstruozitate juridică".

Horia Cosmovici pleacă în pledoaria lui de la uriaşa propagandă ce s-a făcut de guvern în jurul acuzaţiei de trădare, azvârlite lui Corneliu Codreanu.

"Trădare!, a precizat rechizitorul definitiv. Trădare, a reluat ordonanţa definitivă. Trădare, a menţinut decizia Camerei de Acuzare. Trădare au împrăştiat gazetele dintr-un colţ în altul al ţării. Trădare s-a difuzat prin radio şi pentru trădare sunteţi întruniţi astăzi să judecaţi".

Conform Codului Penal, articolele 190 şi 191, se enumeră 180 de cazuri posibile, când deţinerea unor acte ar interesa siguranţa exterioară a Statului.

Din aceste 180 de posibilităţi, spune Cosmovici, n-aţi izbutit să găsiţi la domnul Corneliu Codreanu nici unul.

Ce acte aţi găsit care să intereseze teritoriul, siguranţa exterioară a Statului am explicat de ce nu poate fi vorba de siguranţa interioară mobilizarea şi concentrarea armatei, materialul militar, şi aşa mai departe. N-aţi găsit nici unul. Ca doară nu puteaţi pretinde că Statul Roman şi-ar avea fiinţa periclitată, prin aceea ca nu ştiu care autoritate ar fi dat ordin ca Sima Simulescu să fie împiedicat de a face legiuita propaganda electorală!

Si atunci ne întrebăm, ce are de-a face siguranţa exterioară a Statului cu ordinul nu ştiu cărei autorităţi, care îşi permite nesocotind legea să mă oprească în desfăşurarea campaniei electorale?"

în faţa acestor zdrobitoare dovezi de nevinovăţie, şi repetate de atâtea personalităţi din lumea politică a ţării, nişte anchetatori oneşti n-ar fi şovăit o clipa să-şi retragă acuzaţia de trădare, chiar în cursul procesului. Dar nu mai exista pe banca acuzării un procuror de talia Generalului Petrovicescu, care, în 1934, cu toate presiunile guvernului, a refuzat să-l implice pe Corneliu Codreanu şi pe ceilalţi fruntaşi ai Legiunii în atentatul împotriva lui Duca. Actualii comisari regali erau nişte unelte pervertite ale regimului carlist, capabile de orice crima.

II. Legaturi cu un Stat străin pentru a provoca Revoluţie Sociala în România

Pe baza art. 209 din Codul Penal a mai fost acuzat de faptul că a intrat în legătura cu un Stat străin, pentru a primi instrucţiuni şi ajutoare, cu scopul de a dezlănţui o revoluţie sociala în România.

Pe ce documente, pe ce acte, pe ce dovezi, s-a ridicat această acuzaţie, tot atât de gravă şi dezonorată ca şi cea de trădare?

Pe nimic altceva decât pe o scrisoare adresată Cancelarului Adolf Hitler de un necunoscut, pe care Căpitanul nu o văzuse niciodată în viaţa lui şi a cărei copie se găsise la percheziţie, la domiciliul său. Dezbaterea referitor la această scrisoare s-a ţinut în şedinţa secretă, împotriva protestului apărării că nu era nimic de ascuns nici publicului şi nici străinătăţii. Mai întâi s-a dat citire acestei scrisori, şi apoi, la interogatoriu, Căpitanul a explicat de ce nu-i poate aparţine.

"Excelenţei Sale Adolf Hitler, Comitetul Central al Legionarilor Naţionali-Socialişti din România, luând în dezbatere problema programului nostru pentru campania din 1935, pe care o pregătim de mult în vederea viitoarei alianţe economice şi politice cu poporul german, a hotărât ca odată cu omagiile şi urările sale de izbândă totală, să vă trimită şi ecoul romanesc al evenimentelor europene în curs de desfăşurare.

1. Guvernul Excelenţei Voastre apare în ochii românilor ca principalul tulburător al păcii dintre popoare. Opinia publică, profund influenţată de marea presă din solda marii finanţe iudaice, se teme de un nou război şi nu mai simpatizează în aceeaşi măsura cu regimul Excelenţei Voastre, care este acuzat ca îl preconizează. Trebuie spulberată legenda ca Germania este ţara tehnicii distrugătoare de civilizaţie.

2. Plebiscitul din Loare (probabil a vrut să zică Saar) preocupă toate spiritele. Lumea se aşteaptă la o mare catastrofa, pe ziua de 13 Ianuarie. Hitlerismul este aspru criticat. Presa duşmană vă prezintă ca incendiatorul Europei. încrezător în ideologia naţional-socialistă, noi respingem cu hotărâre insulta adusa poporului german, de a pregăti războiul. Noi ştim ca regimul instaurat de Excelenţa Voastră, din care ne inspirăm pentru campania de mâine, comporta alte mijloace, mai umane, mai eficace, mai permanente, de expansiune economică, politică şi socială.

3. Purtătorii stindardului naţional-socialist din România, noi privim cu mare interes şi deosebită atenţie manevrele iudaice-masonice de răsturnare a regimului instaurat de Excelenţa Voastră. Solidaritatea de interese morale în primul rând, care ne leagă în mod indestructibil, ne obligă şi ne comandă a vă aduce respectuos la cunoştinţă dorinţa noastră de consolidare al guvernului Excelenţei Voastre şi de pace între popoarele Europei.

Un război acum poate însemna pentru noi nimicirea. Dimpotrivă, amânarea războiului va face ca în cursul anului viitor să fâlfâie şi in România stindardul naţional-socialist.

Graţie unui nou sistem economic de îmbogăţire mutuala, prin ceea ce noi numim economie automată, vom putea realiza cele mai legitime deziderate profesionale, naţionale şi internaţionale.

înfăptuirea acestui salvator plan economic-social, de care vă vom vorbi la timp, reclamă însă o stare de pace între popoarele europene, cel puţin în cursul anului 1935.

încrezător în înţelepciunea, capacitatea şi nobilele simţăminte ale guvernului Excelenţei Voastre, Vă trimitem salutul frăţesc şi entuziast al legionarilor naţional-socialişti din România."

Căpitan

Cum a ajuns aceasta scrisoare între hârtiile Căpitanului, confiscate la percheziţie, e un mister. Corneliu Codreanu a spus avocaţilor din primul moment, când a început cu ei cercetarea dosarelor: "Eu nu ştiu de unde s-a putut găsi la mine această scrisoare. N-am văzut-o în viaţa mea". Horia Cosmovici, în pledoaria sa, a emis ipoteza că scrisoarea a ajuns la sediu, aşa cum ajungeau multe lucruri adresate şefului Legiunii: "domnul Corneliu Codreanu, prin suflul nou şi adânc de reînnoire a vieţii noastre sociale, trecea în ochii tuturor ca primul dintre cei ce puteau să înfăptuiască orice idee noua, orice formulă originală. De aici e foarte posibil ca acest proiect de reformă a vieţii profesionale, naţionale şi internaţionale, prin "solidaritatea mutuală" şi "economie automată", să fi căutat autorul ei să-l facă să-l ajungă, dacă s-ar fi putut chiar în mâna şefului Mişcării Legionare. Că n-a ajuns, e mai mult decât firesc, căci e mult prea originală ideea şi este de bănuit că până la şef se face o triere. Deci, scrisoarea a rămas pe undeva pe la sediu, între alte hârtii păstrate la Secretariat. Scrisă în 1935, cu scopul de a fi adusă la cunoştinţa lui Corneliu Codreanu, a fost descoperită la percheziţia din 1935, la domiciliul Căpitanului".

Avocatul Ranetescu este de altă părere când evocă în paginile ziarului Buna Vestire odiosul proces din 1938. El crede că acea scrisoare a fost strecurată de agenţii care au făcut percheziţia, între hârtiile ridicate de la domiciliul Căpitanului".

Enumerând nedreptele acuzaţii ce i se aduceau Căpitanului, Ranetescu spune:

"Trebuie însă şi ceva care să-l compromită pe Căpitan faţă de întreaga simţire naţională, prezentându-l drept un om capabil de schimbarea orânduirii noastre de Stat.

Acel ceva a fost descoperit. O foaie de hârtie, scrisa de D-l Rădulescu-Thanir, cu 5 ani mai înainte, o copie găsita Dumnezeu ştie unde, şi strecurată cu abilitate printre actele ridicate de la Casa Verde".

Presupunerea lui Ranetescu e tot atât de plauzibilă ca şi ipoteza lui Cosmovici.

El dă şi numele autorului acestei scrisori, Rădulescu-Thanir, descoperit chiar în cursul procesului, printr-un şir miraculos de întâmplări. Dar înainte de a ajunge la acest punct culminant al procesului şi înainte de a fi ştiut cine e autorul real al scrisorii, să-l ascultam pe Căpitan cum s-a apărat de învinuirea de a fi scris acest mesaj Excelenţei Sale Adolf Hitler.

Căpitanului i-a fost extrem de uşor să combată această acuzaţie, deoarece o simplă citire a scrisorii arată imposibilitatea morală de a fi atribuită lui. Vom înfăţişa pe puncte obiecţiile prezentate în apărarea lui:

1. Mai întâi, din punct de vedere al conceptelor întrebuinţate, Căpitanul a declarat că nu înţelege ce înseamnă cuvintele "economie automată", "solidaritate economică" şi "îmbogăţire mutuală". Această împerechere de cuvinte nu corespunde gândirii lui şi trebuie să reprezinte caracteristica ideologică proprie autorului scrisorii.

2. în aceeaşi ordine de idei, s-a făcut o comparaţie în ceea ce priveşte stilul, dovedindu-se a fi cu totul străin de felul sau de a formula.

3. Autorul scrisorii nu cunoaşte mişcarea, deoarece niciodată în aceasta mişcare n-a existat un Comitet Central. Titulatura de "legionari naţional-socialişti" e cu totul străină de originea şi istoria acestei mişcări. Nici un legionar nu s-a numit "naţional-socialist".

4. în sfârşit, semnătura de pe scrisoare, de "Căpitan", este o altă probă că autorul scrisorii nu aparţine mişcării, deoarece niciodată Corneliu Codreanu n-a semnat vreuna din scrisorile sau circulările lui altfel decât cu numele sau propriu.

5. Cât priveşte speranţa autorului ca într-o zi să fâlfâie şi în România stindardul naţional-socialist, ea reprezintă, faţă de concepţia legionară, o imposibilitate. Acest deziderat vine în contrazicere cu linia mişcării, în care cei mai buni oameni ai ei, Moţa şi Marin, şi-au jertfit viaţa înfăşuraţi în tricolorul romanesc. Corneliu Codreanu a refuzat nu numai influenţe străine, dar nici cel puţin sugestii. Sursa de inspiraţie a naţionalismului legionar, cum a arătat în lucrarea să Pentru Legionari, purcede de la şirul marilor scriitori din secolul trecut, Conta, Alecsandri, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, când pe vremea aceea, în Germania, nu numai că nu se punea problema antisemită, ba chiar, la Congresul de la Berlin, Bismark a impus României măsuri de protecţie a jidanilor. în relaţiile cu Puterile Axei, Corneliu Codreanu a păstrat o atitudine de demnitate şi onoare necunoscută în ţara noastră. Astfel, Căpitanul a refuzat invitaţia primită la congresul de la Nrnberg din 1937- contrar D-lor Cuza şi Goga, care i-au dat urmare, căci nu înţelegea să apară prea mic faţa de celelalte State. Vroia să fie socotit ca reprezentant al mişcării naţionaliste din România.

6. Revoluţia socială, aşa cum e prezentată în actul de acuzare, nu poate avea nici un sens pentru o mişcare ce izbutise să obţină 70 de locuri în Cameră şi avea perspective să le dubleze la ultimele alegeri, care au fost apoi suprimate. N-avea nevoie de violenţe. Conducerea i-ar fi revenit pe căi normale.

"Revoluţia legionară", dacă au vreun sens aceste cuvinte, nu se realizează prin violenţă, ci prin perfecţiunea interioara a omului. E o revoluţie de tip spiritual, concepţie expusă de nenumărate ori de Căpitan şi înţeleasă de toata lumea legionară.

La sfârşitul interogatoriului asupra acestei chestiuni, a rostit Căpitanul următoarele cuvinte: "O să ne caute şi nu se poate ca Dumnezeu să nu ne ajute ca să găsim persoana care a scris această scrisoare". Membrii completului de judecata zâmbeau sceptic la aceasta afirmaţie, căci apărarea nu mai avea la dispoziţie decât doua zile pentru a-l descoperi pe autorul ei între 20 de milioane de români! şi totuşi minunea s-a împlinit. în 48 de ore s-a înfăţişat la Malmaison, pentru a fi audiat ca martor, cu zece minute înainte de a-şi începe procurorul rechizitorul, autorul scrisorii. Un lanţ de întâmplări de necrezut a dus la aflarea lui, care nu se pot explica altfel decât prin voia lui Dumnezeu, cum a profeţit Căpitanul.

Un avocat legionar Marinescu, ce făcea parte din apărare, citind scrisoarea, a fost izbit de expresiile "economie automată" şi "îmbogăţire mutuală". îşi aminteşte că a citit undeva aceste lucruri. Acasă, la părinţii lui din Oltenia, a văzut cândva o carte cu o dedicaţie dată de autor şi în acea carte pare ca existau aceste formule economice bizare. Imediat s-a urcat în tren, s-a dus la Râmnicul-Vâlcea, şi a doua zi a venit cu o carte scrisă de un domn Rădulescu-Thanir, intitulată Neocooperaţia.

Chiar din primele rânduri ale introducerii, se citeau clar expresiile "economie automată" şi "îmbogăţire mutuală". "Ca ultim noroc al nostru, spune Căpitanul, scrisul de mână, dedicaţia, este acelaşi scris, exact ca în scrisoarea de care sunt eu acuzat".

Apărarea freamătă de bucurie. Era în posesia dovezii de care avea nevoie. Imediat a fost trimis un avocat după D-l Rădulescu-Thanir şi acesta a venit la Tribunalul Militar. Arătându-i-se scrisoarea către Hitler, a recunoscut că e scrisul său şi chiar că e autorul scrisorii. Căpitanul mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a ajutat să-l identifice pe adevăratul autor al scrisorii.

Rădulescu-Thanir, la cererea avocaţilor, a dat o declaraţie scrisă, prin care-şi recunoaşte paternitatea piesei de la dosar şi s-a pus la dispoziţia Tribunalului ca martor. Rămânea să fie audiat şi acuzaţia ar fi căzut definitiv. Nimic nu părea să mai stea în calea acestei probe cruciale, care ar fi spulberat orice suspiciune că Corneliu Codreanu ar fi intrat în legătura cu o putere străina pentru a pregăti revoluţia socială în România.

şi totuşi imposibilul s-a întâmplat! Tribunalul statuând contra evidenţei, contra celor mai elementare reguli de judecata, a respins acest incident. Iată cum povesteşte avocatul Ranetescu această scenă dantească, când coaliţia puterilor răului, care stătea în spatele Tribunalului, s-a opus cu înverşunare la audierea acestui martor capital în proces:

"Rădulescu-Thanir a venit în persoană la Tribunal şi a aşteptat afară cu încredinţarea că va fi introdus.

în acest timp, apărarea a depus pe masa Tribunalului atât volumul Neocooperaţia cât şi declaraţia D-lui Thanir, explicând eroarea ce se săvârşeşte şi cerând, ca, la nevoie, să se facă o expertiză grafică, spre a se stabili identitatea dintre cele două scrisori, dedicaţia şi piesa inculpatoare. Apoi când au aflat că D-l Rădulescu-Thanir este la uşa tribunalului, au cerut să fie introdus şi audiat ca martor. Ni se părea acest lucru atât de normal şi de judicios!

Totuşi Tribunalul, printr-o dispreţuire a celei mai elementare reguli de judecată, a respins cererea de expertiză, a înlăturat volumul cu dedicaţia, a nesocotit explicaţiile apărării asupra asemănării expresiilor din scrisoare cu cele din volum, şi a respins, în sfârşit chemarea ca martor a D-lui Rădulescu-Thanir".

()

"Nedreptatea era strigătoare la cer! Un martor se oferea să declare în faţa crucii; că el a scris o scrisoare, că el este proprietarul ideilor exprimate în ea iar nu cel învinuit şi totuşi un tribunal invocă art. 309 C.J. Militare şi spune: "respinge proba, fiindcă o apreciez ca nenecesară".

Nu găsea acel tribunal că este concludent şi necesar să fie ascultat D-l Thanir, care ar fi lămurit totul şi s-ar fi declarat autor al scrisorii? Nu se găsea util, pentru o dreaptă judecată, să se constate ca o scrisoare veche de cinci ani aparţinea unui om care scrisese în trecut o dedicaţie pe un volum cuprinzător de aceleaşi idei şi expresii ca acelea din scrisoarea corp-delict?

Nu. Tribunalul aprecia că nu este nevoie. în înalta sa înţelepciune, îl socotea pe Căpitan autorul scrisorii şi se ascundea înapoia principiului suveranităţii puterii de judecată din art. 309".

S-a sfârşit! Vor să mă condamne

"în acest moment, notează Ranetescu, pentru prima oară am citit pe faţa Căpitanului întreaga prăbuşire a încrederii sale în judecătorii de pe fotolii. De unde până atunci păstrase nădejdea că sfânta dreptate va birui caznele năpastei şi ale urii, am observat cum îl abate dezamăgirea şi cum i se înfige în colţul gurii un surâs amar...

S-a sfârşit! Vor să mă condamne!, au fost cuvintele ce ne-a şoptit în pauza şedinţei... Apoi a păstrat o atitudine de adânca resemnare până la urmă. Ne spusese să expunem pe larg în pledoarii problemele de drept şi justificările sale, dar, chiar în cursul pledoariei mele, mi-a trimis un bilet, prin care mă ruga să scurtez pledoaria. Era inutil. îşi dădea seama cu ce fel de justiţie are de-a face".

III. înarmarea populaţiei cu scopul de a provoca un război civil

A treia crimă pusă în sarcina Căpitanului a fost prevăzută de art. 210 din Codul Penal, prin care era învinuit de răzvrătire, de înarmarea populaţiei cu scopul de a provoca războiul civil.

Corneliu Codreanu s-a făcut vinovat de răzvrătire, spunea acuzarea, fiindcă înfiinţase depozite de arme. Când procurorul a expus chestiunea depozitelor de arme, s-a referit la un proces verbal adresat de Generalul Bengliu, Comandantul Jandarmeriei, prin care acesta atestă că din diferitele descinderi şi percheziţii făcute pe tot cuprinsul ţării s-au strâns următoarele arme:

16 arme militare

14 carabine

57 arme de vânătoare

2 arme de salon

3 închizătoare de armă

16 pistoale automate

137 de revolvere

12 cartuşe de mitralieră

57 cartuşe de armă de vânătoare

20 de tuburi de cartuşe arme militare

8 cutii de pulbere

106 grame alice

6 pumnale

2 săbii

"Acest depozit constituie unul din elementele articolului 210 Codul Penal şi dovada existenţei lui este "netăgăduită", a spus procurorul.

Căpitanul l-a întrebat pe procuror:

în ce oraş, la ce stradă şi în ce număr se află acel depozit?

Care este numele proprietarului casei?

Cine este persoana însărcinată să ascundă şi să păzească acel depozit?

Procurorul n-a răspuns nimic. şi atunci Căpitanul, cu felul său clar şi tranşant de a lămuri lucrurile, a demonstrat absurditatea acuzaţiei:

"Cum, Domnilor, un război civil se face cu armele descrise în lista D-lui General Bengliu? Eu vreau să răscol poporul şi în loc să strâng arme arme multe, nu schelete de revolver şi bastoane cu şiş într-un anumit loc, sub o anumita pază, mă apuc să dau aşa la întâmplare unuia de la Satu Mare o puşcă, unuia de la Craiova un pumnal, altuia de la Sighetul Marmaţei o cutie de pulbere, lui X de la Iaşi un revolver, lui V. de la Braşov o carabină, şi aşa mai departe, pentru ca să mi se spună că am făcut depozit de arme cu scop insurecţional?

Nu mi se arată dacă eu personal am dat acele arme sau dacă nu cumva erau ale persoanelor la care s-au găsit. Nu mi se demonstrează cum ar fi fost posibil să se adune posesorii de arme dintr-o sută de unghere ale ţarii, la un loc pentru a dezlănţui o revoluţie.

Dar mai mult, nu mi se explică gestul meu de cap al rebelilor gest de inconştient sau de nebun de a încredinţa Muzeului Militar toate armele ce-mi lăsase moştenire Generalul Cantacuzino, şi cu care n-aveam ce face. Eu îi înarmam pe alţii, dar mă dezarmam pe mine însumi!

Domnul Procuror tace, fiindcă n-are ce să răspundă".

(Generalul Antonescu şi Generalul Costandache au confirmat, în cursul depoziţiei lor ca martori, că armele rămase de la Generalul Cantacuzino au fost predate Muzeului Militar).

în pledoaria sa, avocatul Cosmovici a reluat teza Căpitanului, arătând cât de ridicolă este acuzaţia depozitelor de arme.

"Ordonanţa definitivă zice: S-au găsit depozite de arme. Vă rugăm arătaţi-ne unul din aceste depozite. Locul unde l-aţi găsit. Persoana care-l păzea. Ordinul care s-a dat în acest sens. Răspunsul D-voastră este o vastă tăcere. Răspunsul, din punct de vedere al probei, căci răspunsul din punct de vedere al insinuărilor şi al afirmaţiilor gratuite, aşa cum face o anumită presă, acest răspuns n-avem ce face cu el. Nu avem ce combate.

Pentru a da însă prilejul anumitei prese, devenită uneori din ordin astăzi toată presa, ca să poată anunţa cu litere groase şi mari: însemnate depozite de arme şi muniţii la membrii fostei organizaţii politice "Totul pentru ţara", aţi pornit cu percheziţiile şi s-a colindat toata ţara. O precizează însăşi ordonanţa definitivă când zice "pe întreg teritoriul rural". şi ce aţi găsit? Ici şi colo, la câte un biet roman, o ciosvârtă de puşcă ruginită, sau o bucată de pistol fără cocoş, sau mai ştiu eu ce briceag, nici una din ele nefiind adunate cu alta împreună, ci răspândite pe la fiecare om, ramase unele din bătrâni, sau altele din război. Acestea sunt arme importante şi muniţii cu care să provoc şi să susţin un război civil într-o ţară? şi mai mult, din ordinul acestui om periculos? Păi dacă e periculos, cum îl puteţi acuza că armele i s-ar reduce la toate jucăriile ruginite găsite ici şi colo?

Pericol? Adică cum? Ar veni cam aşa: Corneliu Zelea Codreanu, cu gândul la războiul civil, a chemat şi a zis: Pentru D-voastră luaţi aceste tuburi de cartuşe de vânătoare şi veţi cuceri Nordul Basarabiei. Pentru Sudul Basarabiei, luaţi aceasta vargă de armă şi două boxuri. Pentru Transilvania, e ceva mai greu, luaţi această bandă de cartuşe de mitralieră şi petarda asta goală. Perfect, mai rămâne Banatul. Aici, întrucât este însăşi industria noastră de război, luaţi această sumă de grame de alice de vânătoare. Mă opresc domnilor, căci am fost crescut în respectul justiţiei. Mi-e greu să continui. Am impresia ca povestesc la copii, iar nu că discut în faţa D-voastră, pentru cinstea, onoarea şi viaţa unui om".

Avea nevoie Căpitanul să declanşeze un război civil sau să dea o lovitura de Stat pentru a ajunge la putere? Aşa cum a explicat în cursul interogatoriului, când a fost întrebat de paternitatea scrisorii adresată lui Adolf Hitler, Corneliu Codreanu repetă şi cu acest prilej aceleaşi dovezi şi argumente care exclud utilizarea violenţei din partea Mişcării pentru a ajunge la putere. Mişcarea izbutise să obţină în alegerile din Decembrie 1937, 70 de locuri în Parlament. La viitoarele alegeri avea perspectiva să-şi dubleze mandatele. în aceste împrejurări, ce rost ar fi avut ca Mişcarea să recurgă la forţă, când conducerea Statului i-ar fi revenit pe căi normale?

Dar nu numai avântul extraordinar al Mişcării în anii 1937-1938, reflectat în alegerile din aceşti ani, demonstra cu prisosinţă lipsa de interes a Căpitanului de a forţa nota, orientându-se spre o lovitura de Stat, ci întreaga lui concepţie politică şi morală garanta că niciodată nu va apuca această cale. Biruinţa, spunea el, nu poate veni decât odată cu desăvârşirea unui proces de conştiinţă al Naţiunii Române. în această privinţă, dispunem de nenumărate declaraţii ale lui, în care explica legionarilor, pentru a nu mai rămâne dubiu în sufletul lor, cum va birui ideea legionara. Printr-un intens efort educativ al maselor populare, care amplificându-se, va duce automat la biruinţă. Reproducem Circulara Căpitanului din 28 Februarie 1937, din care se vede clar că nu simţea nici o atracţie pentru lovitura de Stat, pentru întrebuinţarea violenţei ca metodă de cucerire a puterii politice.

"Către şefii de Regiuni

Rog comunicaţi legionarilor:

în urma înmormântării mucenicilor Moţa şi Marin, autorităţile s-au speriat, dar nu din cauza dezordinii, ci din cauza Ordinii, într-adevăr impresionante, care a domnit tot timpul.

Imediat, la câteva zile, au început declaraţii ministeriale, lipsite de cel mai elementar interes. Vrem să introducem ordinea. "Vom face totul ca să restabilim ordinea". Nu înţelegem nimic. De ce să apăraţi o ordine pe care nimeni n-o ameninţă?

Acum circulă zvonul ca autorităţile ar vrea să provoace cu orice chip, împrăştiind vestea că se pune la cale un complot legionar, ca se vor face percheziţii şi arestări, căutându-se cămăşi verzi şi arme prin casele legionarilor.

Se poate ca acestea să fie numai simple zvonuri de cafenea. Totuşi, eu am obligaţia să atrag atenţia legionarilor că:

1. Niciodată Mişcarea Legionară, pentru a birui, nu va recurge la "ideea de complot", sau la "lovitură de Stat". Consider aceasta ca o prostie. Mişcarea Legionara nu poate birui decât odată cu desăvârşirea unui proces interior, de conştiinţă al Neamului Romanesc. Când acest proces îi va cuprinde pe majoritatea românilor şi se va desăvârşi, atunci biruinţa va veni automat, fără comploturi şi fără lovituri de Stat. Biruinţa pe care noi o aşteptăm în felul acesta este atât de mare, atât de luminoasă, încât niciodată nu vom admite să fie înlocuită cu o biruinţă ieftină şi trecătoare, născută din complot sau lovitură de Stat.

2. în caz de percheziţii, ziua sau noaptea, legionarii vor deschide şi vor primi autorităţile cu cea mai mare amabilitate. La sedii unde se vor găsi legionari, la apariţia autorităţii, se va comanda "Pentru onor".

3. Dacă legionarii, familiile şi copiii lor vor fi bruscaţi, maltrataţi, atunci în cel mai mare calm vor zice:

Doamne, pentru biruinţa Legiunii, învredniceşte-ne şi pe noi de orice suferinţa şi de o moarte ca a lui Moţa şi Marin. Acest ordin va fi afişat la toate sediile din ţara.

26 Februarie 1937.

Corneliu Zelea Codreanu

Guvernanţii din acea vreme, în frunte cu Regele şi camarila lui, erau cu atât mai puţin îndreptăţi şi autorizaţi politic şi moral să-l acuze pe Căpitan de "răzvrătire" şi de pregătire a unei lovituri de Stat", cu cât ei înşişi, cu puţin înainte (11 Februarie 1938), răsturnaseră ordinea existenta în Stat, suprimaseră Constituţia în vigoare, şi, cu ajutorul baionetelor, impuseseră un regim dictatorial. Deci, ei s-au făcut culpabili de întrebuinţarea forţei, ei au recurs la violenţe, ei au călcat în picioare voinţa naţională, exprimata în cursul alegerilor ultime, pentru a acapara în mod ilegal şi abuziv puterea. şi în timp ce guvernul dictaturii regale a azvârlit ţara în aceste convulsiuni politice, ce făcea Codreanu? îi îndemna pe legionari la rezistenţă contra încălcărilor de lege, la insurecţie, la revolta? Nimic din toate acestea. Dându-şi seama ca de orice tulburare ar putea să profite duşmanii din afară, ameninţând integritatea ţării şi independenţa ei naţională, se supune ordinelor arbitrare ale guvernului şi dă dispoziţii legionarilor să renunţe la orice luptă politică şi să se abţină de la orice manifestaţii, de orice natură.

Corneliu Codreanu protestează contra schimbării constituţionale într-o scrisoare adresată lui Vaida Voevod, dar îi eliberează pe legionari de angajamentele lor politice, îndemnându-i ca să se ocupe de aici înainte de afacerile lor profesionale. Căpitanul concediază aşa zicând Legiunea şi o trimite la vatră, aşteptând alte vremuri când îşi va putea relua activitatea ei politică. Această atitudine, de renunţare la orice opoziţie faţă de noul regim, a fost fixată de Căpitan în Circulara din 21 Februarie 1938:

Circulara Nr. 148

"Anunţăm membrii, ca începând cu data de astăzi, 21 Februarie 1938, partidul "Totul pentru ţară" nu mai există.

întreaga conducere a căzut de acord că raţiunea de existenţă a Partidului a încetat.

Toţi cei legaţi până în prezent juridiceşte de acest partid, funcţionari de Stat sau nefuncţionari, sunt dezlegaţi de toate aceste legaturi, luându-şi completa lor libertate de acţiune. Toate funcţiile, şefii de regiuni, de judeţe, etc., sunt desfiinţate. Sediile se închid şi se dau proprietarilor.

Motivele care ne-au determinat la aceasta hotărâre sunt:

Decretul Regal Nr. 870 din 17 Februarie 1938, cuprinde următoarele dispoziţii:

a) Funcţionarii Statului nu pot face politică, nu mai pot face parte din partide.

b) Cei ce nu sunt funcţionari, adică restul de cetăţeni, dacă acţionează politiceşte, sunt sancţionaţi.

c) Conducerea este sancţionată, dacă mai dă circulari, ordine, dispoziţii.

Deci suntem aruncaţi din raportul de Drept în raportul de Forţă. Pe acesta însă, noi nu-l primim. Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legii, manifestându-ne credinţele noastre.

Dacă aceasta n-o putem face şi dacă orice manifestare de credinţa ne este interzisă, raţiunea de existenţă a partidului nostru a încetat.

Noi nu vrem să întrebuinţam forţa.

Nu vrem să întrebuinţăm violenţa.

Ne este suficientă experienţa din trecut, când, fără voia noastră, am fost atraşi pe calea violenţelor. La orice violentare noi nu răspundem în nici un fel: suportăm. şi chiar atunci când întreaga naţiune este tratată ca o turma de animale inconştiente.

Lovitură de Stat nu vrem să dăm.

Prin esenţa însăşi a concepţiei noastre, noi suntem contra acestui sistem. Ea înseamnă o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe când noi aşteptăm biruinţa noastră de la desăvârşirea în sufletul naţiunii a unui proces de perfecţiune omeneasca.

Nu vom întrebuinţa aceste mijloace, pentru că tineretul de astăzi are prea adânc înfiptă conştiinţa misiunii sale istorice şi a răspunderii sale, pentru a face acte necugetate, care să transforme România într-o Spanie însângerată.

Bucureşti, 21 Februarie 1938

Corneliu Zelea Codreanu

Iată cum răspunde Corneliu Codreanu provocărilor patronate de Palat: retrăgându-se din luptă, renunţând la orice opoziţie, demobilizând mişcarea şi îndemnându-i pe tineri sa-şi desăvârşească pregătirea 1or profesionala. Regele Carol avea drumul liber să guverneze după bunul sau plac. şi atunci un astfel de om, care de bună voie se dă în laturi, se despoaie de orice putere, se desparte de propriul său partid, dându-şi seama ce nenorocire se poate abate asupra ţarii dacă s-ar încăiera poporul cu tiranii, cum poate fi acuzat de răzvrătire şi instigaţie la război civil, când el însuşi, în aceste momente de încordare internă, n-are altă preocupare mai înaltă decât evitarea oricăror tulburări? Prin toate măsurile luate de guvern şi chiar înainte de instaurarea dictaturii regale, Corneliu Codreanu a fost provocat să reacţioneze contra valului de nedreptăţi, iar el nu numai că nu reacţionează, ci oferă Regelui şi guvernanţilor, vinovaţi de sperjur, de violarea tuturor legilor existente, o înaltă lecţie de patriotism şi dragoste de neam. Aşa trebuie să gândească orice cetăţean îngrijorat de viitorul României!

în însemnările de la Jilava, Căpitanul comentează dezbaterea de la proces a acestei acuzaţii cu următoarele cuvinte: "Ori, am dovedit cu principii, fapte, acte şi martori, că nici nu ne-a trecut prin gând vreodată să declanşăm un război civil. Dar nu numai atât: nici măcar să facem o tulburare cât de mică. Primejdia de la Răsărit pândindu-ne fiecare greşeală, fiecare pas".

 

15. OSâNDIT DIN ORDIN

Apărarea, formată din Cosmovici, Hentescu, Radovici, Lizeta Gheorghiu, Iacobescu, Ranetescu, Caracaş, "a fost impecabilă", se exprimă Căpitanul cu admiraţie pt. cei ce-au riscat să fie alături de el în aceste ceasuri grele.

Când s-a dat ultimul cuvânt acuzatului, Căpitanul a spus următoarele:

"Onorat Tribunal aveţi în mâinile D-voastră nu viata mea, pe care o dau bucuros, ci onoarea întregii tinerimi a României. Cred în Justiţia militară a ţării mele".

Nu mai putea insista în dezvinovăţirea lui, căci vedea pe ce pantă apuca procesul: spre o condamnare din ordin. De aceea s-a limitat la o declaraţie de principiu, arătând că Tribunalul ţine în mâinile lui onoarea unei întregi generaţii. Condamnându-l pe el pentru trădare, vroia să spună Căpitanul, întreaga generaţie tânără ar ieşi pătată din acest proces. Nici aceste cuvinte ieşite dintr-o inimă însângerată, n-au avut vreun efect asupra brutelor din Tribunalul Militar, insensibile la orice chestiune de drept şi justiţie.

Convins că nu mai e nici o scăpare, ca Tribunalul ce-l are în faţă nu judecă după lege şi conştiinţă, ci a fost ales şi instruit ca să-l condamne, indiferent de cursul procesului, a dat dispoziţii avocaţilor lui să scurteze pledoariile, în aşa fel încât chiar în noaptea aceea, de Joi, 26 Mai, să se poată pronunţa sentinţa. Ultimul ce trebuia să vorbească, Paul Iacobescu, văzând atmosfera ce domnea în sală, renunţă la cuvânt, fiind trecut de miezul nopţii.

îndată după 12 noaptea, Tribunalul Militar intră "în deliberare". E un fel de a vorbi, căci sentinţa era pregătită dinainte şi ei n-aveau altceva de făcut decât să o semneze.

în hârtiile lui Ranetescu întâlnim şi mărturia acestuia despre ultimele ore petrecute cu Căpitanul la Malmaison:

"La orele 2 noaptea, Tribunalul "delibera". Căpitanul stă trist în boxă, fumând o ţigară. Plutea o atmosferă de oboseala şi pesimism. Experienţa celor patru zile de frământare, ne spunea ce şoptea instinctul: "condamnare"! Auzeam parcă loviturile grele ale destinului.

Nu ştiu când a venit ordinul colonelului Zeciu ca acuzatul să fie scos din boxă, pentru a nu fi de faţă la pronunţarea sentinţei aşa cum spune legea.

L-am văzut pe Căpitan când ieşea spre fundul boxei, între jandarmi, cu faţa întoarsă spre noi, şi făcând cu mâinile un gest de îmbrăţişare. Ochii lui mari, cu reflexe cereşti, parcă implorau iertarea celor ce păcătuiau în faţa lui Dumnezeu şi din el se revărsa atâta iubire şi atâta seninătate! Parca vedeam cum intră în eternitate, în ceva diafan, ca într-un nor de azur, care-l ia de pe pământ şi îl înalţă... Si sufletul mi-a şoptit brutal: n-ai să-l mai vezi!

şi nu l-am mai văzut".

L-au trecut într-o altă cameră şi după vreo jumătate de oră, a fost dus cu duba, în puterea nopţii, înapoi la Jilava.

Revenit în celula lui, cu forţele slăbite de încordare şi chinuri, Căpitanul avea nevoie de un somn reparator. S-a trântit pe patul de scânduri, cu gândul la ziua de mâine, când îşi va afla condamnarea.

"Dar, nu... O fiară, cu numele de Zeciu, veghea, notează Ranetescu. Trebuia turnată pe gâtul acuzatului şi ultima picătură de venin. A dat poruncă aspră ca în chiar noaptea aceea să se execute citirea sentinţei".

Căpitanul, în însemnările de la Jilava, a notat pentru posteritate şi această ultimă scenă a procesului sau:

"Pe la 4 sunt sculat în zgomotul unor paşi şi de zăvoarele care se trag. Mă scol în picioare. Intră procurorul Maior Radu Ionescu, grefierul Tudor, Comandantul închisorii şi ceilalţi ofiţeri de gardă.

Grefierul citeşte: Tribunalul Militar a răspuns afirmativ la toate întrebările. Sunteţi condamnat la 10 ani muncă silnică.

Mai rămâne câteva minute şi se uită la mine. Maiorul face ochi şi dă din umeri. Pleacă toţi.

în faţa marii nedreptăţi care mă loveşte, sunt liniştit, cu conştiinţa împăcată".

Mai rămâne o ultima speranţa: recursul la Curtea de Casaţie Militară. Avocaţii se pregătesc pentru acest ultim asalt. Toate articolele din Codul Penal şi Codul de Justiţie Militară au fost violate. Nu se poate ca înaltul For de Justiţie Militară să nu sesizeze motivele de recurs şi să nu ordone o nouă judecare a procesului, anulând sentinţa data de Tribunal.

Luni, 13 Iunie, vin din nou avocaţii la Căpitan, pentru a examina împreuna motivele de recurs în Casaţie. Recursul este fixat pentru Miercuri 15 Iunie. Avocaţii cred că vor putea obţine o amânare a recursului, de cel puţin 15 zile, căci aşa e uzul, pentru a putea prezenta noi motive. O oarecare lucire de speranţă mai are şi Căpitanul, căci, cum spunea el, "Sunt condamnat pe simple afirmaţii. E ceva unic în analele proceselor, juridic şi procedural". Dar şi aceasta îndepărtată speranţă se stinge repede. Camarila de la Palat îşi pusese oamenii ei şi la Curtea de Casaţie Militară. Un oarecare General Turbatu prezida aceasta Curte. Prima dezamăgire. Nu se acorda amânarea de 15 zile, aşa cum era uzul, ci recursul se judeca după aceeaşi procedură rapidă. Abia două zile au câştigat avocaţii. Recursul se judecă Vineri, 17 Iunie, ora 5 după masă. I-a adus Căpitanului ştirea soţia lui, venită la Jilava în dimineaţa acestei zile.

Citim în însemnările de la Jilava, Vineri, 17 Iunie, seara:

"Acum o jumătate de oră au venit avocaţii la mine şi i-au spus că s-a respins recursul meu la Casaţia Militară.

Erau cu toţii trişti şi abătuţi. Am stat cu ei vreo 15 minute. I-am întrebat cum s-au desfăşurat dezbaterile. Mi-au spus în câteva cuvinte; ne-am despărţit".

Motivele de recurs la Casaţie, prezentate de avocaţii apărării, după consultarea lor cu Corneliu Codreanu, se găsesc la sfârşitul cărţii Adevărului în Procesul Căpitanului. Sunt atât de numeroase violările săvârşite de Tribunal în acest proces, atâtea nedreptăţi acumulate, atâtea flagrante încălcări ale legii şi ale regulilor procedurale, toate de o gravitate excepţională, încât Curtea Militară de Casaţie dacă ar fi reţinut unul singur din aceste motive, ar fi trebuit să admită recursul. Suveran şi dispreţuitor, Curtea Militară trece peste toate violările şi respinge recursul, pentru că şi această înaltă instanţă militară fusese pusă în prealabil la pas, judecând nu după lege şi conştiinţă, ci după ordinele primite, care scoteau din funcţie adevărata justiţie.

Sentinţa Căpitanului e total ruptă de faptele judecate la proces şi de regulile de drept şi procedură cuprinse în Codul Penal şi Codul de Justiţie Militară. Nu exista nici o corespondenţă, nici o legătură între dezbaterile procesului şi rezultatul lui final. Cum poţi să condamni pe un om când nu ai nici cea mai mica proba de vinovăţie contra lui?

Nu vom înţelege acest proces şi nici absurda sentinţă ce s-a dat, dacă nu cunoaştem fondul lui politic. Trebuia eliminata din complexul vieţii politice romaneşti o mişcare ce se opunea cu îndârjire "apropierii de Rusia". Palatul ajunsese în acea perioadă un centru al conspiraţiei comuniste din România. Dispărând Codreanu, se credea la Palat, va dispărea Mişcarea şi atunci drumul va rămâne liber pentru implantarea marxismului în ţara noastră. La aceasta decizie de politică internaţională, s-a adăugat şi o consideraţie de politică interna. Minoritatea evreiască deţinea în perioada Regelui Carol frânele guvernării. Prin intermediul Elenei Lupescu făcea şi desfăcea toată politica ţării. în domeniul economic, evreimea controla 70 la suta din bogăţia naţională. Ascensiunea Mişcării Legionare ameninţa situaţia privilegiată a evreimii din România atât pe plan politic cat şi pe plan economic. Si atunci factorul extern, al comunismului mondial, a coincis cu interesul evreimii: trebuia întrerupt cu orice preţ procesul democratic în curs, prin care Mişcarea Legionară ar fi ajuns la putere pe căile indicate de Constituţie. De aici lovitura de Stat, arestările, procesul Căpitanului, condamnarea lui şi apoi asasinarea lui în Noiembrie 1938.

 

16. ANULAREA SENTINţEI DE CONDAMNARE A CăPITANULUI şI REABILITAREA MEMORIEI LUI

Conform deciziei Nr. 1 a Comisiei speciale de Revizuire, procesul Căpitanului a fost trimis la înalta Curte de Casaţie pentru a fi revizuit. Judecata revizuirii s-a ţinut Sâmbătă, 30 Noiembrie, exact în ziua când sfintele oseminte ale Căpitanului, purtate pe umeri de legionari, străbăteau străzile Capitalei, pentru a fi depuse în Mausoleul de la Casa Verde.

în darea de seama asupra procesului, ziarul Buna Vestire din 1 Decembrie face o comparaţie între împrejurările şi atmosfera în care a fost condamnat Căpitanul în Mai 1938 şi schimbarea de decor în care a fost judecată revizuirea sentinţei, dată cu doi ani şi jumătate înainte:

"Atmosfera în care s-a desfăşurat judecarea revizuirii acestui proces istoric în arhitecturala sală a înaltei Curţi de Casaţie a fost cu totul alta decât aceea în care a fost condamnat Căpitanul.

Cine a judecat atunci, cum s-a judecat şi unde s-a judecat? Oroarea nedreptăţii este încă vie în memoria noastră. Un pod de cazarmă improvizat în sala de judecată. O atmosferă închisă până la strangulare.

Cine au judecat ieri?

Cele mai înalte figuri ale magistraturii ţării: Primul Preşedinte al înaltei Curţi de Casaţie, înconjurat de patru preşedinţi ai secţiilor Supremei Instanţe.

UNDE s-a judecat ieri revizuirea?

în supremul For al Justiţiei".

Revizuirea procesului Căpitanului s-a judecat în sala de şedinţe a Secţiilor Unite de la înalta Curte de Casaţie. Completul de Judecată a fost format din următorii înalţi magistraţi:

Dimitrie Lupu, Primul-Preşedinte al înaltei Curţi de Casaţie,

Dimitrie Cihodariu, Preşedintele Secţiei I.

Mihail Mosgos, Preşedintele Secţiei II.

Constantin Macri, Preşedintele Secţiei III.

Titu Magheru, Preşedintele Secţiei IV.

Fotoliul Ministerului Public a fost ocupat de Coman Negrescu, Procuror General la Curtea de Casaţie.

Funcţia de Secretar al Comisiei de Judecată a fost îndeplinită de Filip Mihăilescu, Prim-magistrat, Consilier la Curtea de Apel.

Pe banca apărării au luat loc Alexandru Vergatti şi Horia Cosmovici. Doamna Elena Codreanu, ca parte civilă, este reprezentată de avocaţii Vergatti şi Cosmovici.

în sală au fost prezenţi, în afară de Doamna Elena Codreanu, următoarele persoane; Doamna Liana Cotiga, avocat, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu, ing. Blănaru, Comandanţi ai Bunei Vestiri, Colonel ştefan Zăvoianu, avocat Traian Cristescu, Dr. şerban Milcoveanu, Preot Udrişteanu, duhovnicul Căpitanului, Mitropolitul Gurie, Inginer Tonescu, Vasile Mailat, primarul Sectorului III Albastru, George Axinteanu, Inginer ţintă, Inginer Scărlătescu şi reprezentanţii presei române şi străine.

Procesul de revizuire judecându-se după represaliile de la Jilava, petrecute în noaptea de 26/27 Noiembrie, Mihai Antonescu, Ministrul Justiţiei, a crezut de cuviinţă să interzică difuzarea procesului prin radio, aşa cum deciseseră avocaţii apărării, de acord cu Ministerul Presei şi Propagandei. Motivul invocat de Mihai Antonescu era ca transmiţându-se dezbaterile de la înalta Curte de Casaţie, să nu se producă noi tulburări în ţara. De fapt revizuirea procesului a coincis cu ziua funeraliilor Căpitanului, încât în acest moment toată ţara trăia într-o adânca reculegere. Vârtejul răzbunării trecuse. Măsura lui Mihai Antonescu era o ofensa adusa memoriei Căpitanului. Cum adică, atunci când s-a judecat procesul sau în 1938 şi a fost condamnat la zece ani închisoare pentru "trădare", toate mijloacele de comunicaţie ale Statului au urlat săptămâni de-a rândul, dezvăluind existenţa unui complot contra Statului, şi au difuzat cu satisfacţie "exemplară" sentinţa aplicată principalului tulburător al ordinii publice, de către Tribunalul Militar, iar acum, când cea mai înaltă instanţă a ţării păşea la revizuirea acestui proces odios, vroind să reabiliteze memoria lui Corneliu Codreanu, Ministrul de Justiţie al unui Stat Naţional Legionar interzicea ca ţara să afle prin radio adevărul şi să se bucure de anularea sentinţei anterioare de către un complet de judecată drept şi dezbrăcat de orice patimă?

Mihai Antonescu a fost instigatorul acestei dispoziţii, dar el n-a apărut în instanţă. Respingerea cererii ca procesul să fie radio-difuzat şi-a asumat-o direct înalta Curte de Casaţie, la intervenţia lui Mihai Antonescu. Comunicându-i-se lui Horia Cosmovici această decizie, el n-a trecut-o sub tăcere, ci a luat microfonul în mână şi a vestit-o ţării prin toate posturile noastre de radio. El n-a atacat înalta Curte de Casaţie şi nici nu s-a plâns de măsura luată, ci, dimpotrivă, i-a dat cu totul altă interpretare, exprimându-şi încrederea în justiţia ţarii: "

Aici vorbeşte Horia Cosmovici.

Anunţ toată lumea ca înalta Curte de Casaţie ne-a comunicat că respinge cererea ca procesul să fie radiodifuzat.

Ca avocat şi ca legionar, înţeleg să mă supun şi să primesc cu toata mulţumirea, pentru că destul n-a fost justiţie în această ţară, destul şi-a făcut toată lumea de cap. Astăzi când un înalt magistrat îşi comunică dorinţa, noi, legionarii, primii, trebuie să ascultăm, să înţelegem şi să păstram ceea ce ne-a spus Căpitanul că fără justiţie o ţară moare.

Prestigiul justiţiei şi legalităţii rămâne religia regimului şi a Mişcării Legionare".

La ora 9,50, Completul de Judecată intră în sala de şedinţe, compus din Primul-Preşedinte Dimitrie Lupu şi preşedinţii celor patru secţii. Dimitrie Lupu, după ce a făcut apelul părţii civile, a dat citire Deciziei Nr. 1 a Comisiei Speciale de Revizuire, prin care s-a trimis procesul Căpitanului în faţa înaltei Curţi de Casaţie. Lectura acestei decizii a durat 30 de minute şi a fost ascultată în adâncă tăcere de întreaga asistenţă. După citirea acestui act, Preşedintele Dimitrie Lupu dă cuvântul Procurorului-General Coman Negoescu.

Parchetul cere reabilitarea Căpitanului şi anularea sentinţei de condamnare

Procurorul-General Coman Negoescu şi-a însuşit concluziile Comisiei de Revizuire şi adresându-se Curţii a spus următoarele:

"D-voastră, chemaţi să vă pronunţaţi în fond asupra revizuirii, luând în considerare cercetările şi concluziile Comisiei, de admitere în principiu a revizuirii, urmează să declaraţi fără valoare hotărârea de condamnare şi să reabilitaţi memoria condamnatului Corneliu Zelea Codreanu, bineînţeles făcând un examen al hotărârii şi văzând dacă nu cumva hotărârea de condamnare se menţine şi pe alte temeiuri.

în cazul de faţa, dacă se examinează hotărârea de condamnare, se vede că ea nu poate să-si găsească un alt reazem. Corneliu Zelea Codreanu a fost condamnat pentru patru fapte, crime şi delicte. Comisia de admitere în principiu a găsit că legea a fost greşit aplicată şi că faptele au fost greşit stabilite. Constatările şi concluziile Comisiei se impun înaintea D-voastră.

D-voastră urmează ca, pe baza acestor constatări şi concluzii, întrucât hotărârea de condamnare nu se poate menţine pe alte consideraţii, făcând aplicarea art. 508 din pr. p., să declaraţi nulă şi fără valoare, hotărârea de condamnare şi să reabilitaţi memoria lui Corneliu Zelea Codreanu, punând astfel sfârşit efectelor unei hotărâri pătată de eroare.

Acestea sunt concluziile noastre".

Cuvântul Apărării. Pledoaria Avocatului Alexandru Vergatti

După concluziile Procurorului-General, Primul Preşedinte Lupu dă cuvântul avocatului Alexandru Vergatti.

Avocatul Alexandru Vergatti a fost şeful contenciosului legionar pe timpul Căpitanului şi a rămas în aceeaşi funcţie şi sub regimul legionar.

Avocatul Vergatti a atacat aspectul politic al procesului, arătând că ceea ce s-a introdus în dosare nu are nici o legătura cu adevărata cauză. "Vă mărturisesc cinstit că în clipa în care trebuie să arătăm în faţa D-voastră motivele pentru care cerem rejudecarea procesului Căpitanului, nu pot să fac acest lucru fără să încerc în sinea mea să mă gândesc la cel care şi-a dat viaţa, la cel care s-a dus pentru un adevăr, adevăr pe care-l slujim şi îl profesăm cu toţii. şi nu pot face acest lucru, Domnule Preşedinte şi Onorată înaltă Instanţă, pentru ca dacă am încerca să judecam acest proces simplu, aşa cum s-ar părea că reiese din textul rigid al legii, nu v-am cere altceva D-voastră decât o schimbare de perspectivă, v-am cere ca într-un proces, care a avut o anumita perspectivă, D-voastră să pronunţaţi o hotărâre care să-i dea o altă perspectivă. O cerem noi nu anticipăm asupra hotărârii Curţii.

"Dar nu aceasta este intenţia noastră. Pentru că, Domnule Preşedinte şi Onorată Instanţă, procesul Căpitanului a căpătat valoarea unui truism, pentru acei care nu s-au mai interesat nici de fond şi nici de întinderea acestor adevăruri.

în acest proces nu s-a judecat dacă într-adevăr acel oricine este cineva, nu s-a ocupat nimeni de acea scrisoare de care Onorata Comisie spune că nu s-a ţinut seama, nu s-au ocupat de aceste lucruri; s-au preocupat cu totul de altceva şi anume, din ce trăieşte Căpitanul, dacă Căpitanul este deştept sau nu, s-au preocupat dacă vorbeşte sau nu bine, dacă e un bun cuvântător la întruniri publice; nu s-au preocupat dacă adevărurile pe care el le spunea au valoare naţională, autentică.

Atunci, domnilor, noi suntem obligaţi astăzi să lămurim cinstit şi cu toată tăria pe care ne-o dă credinţa noastră, liniştea noastră, încrederea în D-voastră, lămurim juridiceşte de ce în clipa în care procesul Căpitanului s-a judecat, s-a făcut o greşeală.

Procesul acesta, născut în faţa unui tribunal militar, a avut o sorginte: neînţelegerea adevărurilor profesate de un om, neînţelegerea unor adevăruri, care erau curente, dar inacceptabile pentru ei.

în clipa în care a fost trimis în judecată şi s-a spus ca o organizaţie înfăptuită de Căpitan prezintă o anumită coloratură, nu s-a spus acest lucru din reaua credinţă a acelora care ştiau prea bine că aceasta organizaţie are cu totul alt caracter decât cel pe care l-au înscris ei în dosarele pe care le aveţi D-voastră, ci a pornit din altceva, din inacceptarea noilor instrucţiuni ale Statului, aşa cum au fost arătate în circulările care au fost scoase de către Căpitan. Procesul a pornit, pentru că C. Z. Codreanu a dat o circulară.

Se hotărâse suspendarea Constituţiei şi pierderea tuturor drepturilor de către toţi oamenii. şi atunci C. Z. Codreanu a dat o circulară în care spunea aşa: "Deci suntem aruncaţi din raportul de Drept, în raportul de Forţă.

Pe acesta insa noi nu îl primim.

Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legii, manifestându-ne credinţele noastre, dacă aceasta n-o putem face şi dacă orice manifestare de credinţă, raţiunea de existenţă a partidului nostru a încetat.

Noi nu vrem să introducem forţa.

Nu vrem să întrebuinţam violenţa.

Ne este suficientă experienţa din trecut, când fără voia noastră am fost atraşi pe calea violenţei. La orice violentare, noi nu mai răspundem în nici un fel. Suportăm. şi chiar atunci când întreaga naţiune româna este tratata ca o turmă de animale inconştiente.

Lovitură de Stat nu vrem să dăm.

Prin esenţa însăşi a concepţiei noastre, noi suntem contra acestui sistem.

Ea înseamnă o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe când noi aşteptăm biruinţa noastră de la desăvârşirea în sufletul naţiunii a unui proces de perfecţiune omenească.

Nu vom întrebuinţa aceste mijloace, pentru că tineretul de astăzi are prea adânc înfiptă conştiinţa misiunii sale istorice şi a răspunderilor sale, pentru a face acte necugetate, care să transforme România într-o Spanie însângerată.

Generaţia noastră întreagă vede bine mănuşa ce i s-a aruncat.

Mănuşa aruncată va rămâne însă jos.

Noi refuzăm să o ridicăm".

Atunci, domnilor, au supărat aceste lucruri. în clipa în care s-a hotărât desfiinţarea organizaţiilor politice şi s-a trecut la măsuri, s-au supărat toţi aceşti oameni, care, neacceptând principiul, au cugetat în fundul sufletului lor să-i facă un proces. începuse în mintea lor să se înscăuneze gândul acesta al trimiterii în judecată pentru faptele pe care vi le vom expune.

S-au găsit toţi aceşti oameni în faţa unei noi circulări a Căpitanului, o circulară pe care, cum o spune chiar la sfârşitul circulării, o adresează Miniştrilor din ţara Românească (e vorba de scrisoarea deschisă adresată lui Vaida Voevod). Avocatul Vergatti citează din aceste circulări o serie de pasaje din care rezultă netemeinicia acuzaţiilor aduse lui Corneliu Codreanu, apoi continuă:

Domnilor, Justiţia nu este făcută pentru a trimite în judecată. Justiţia este făcută pentru a face dreptate; ea nu este un simplu instrument mecanic, este conştiinţa omenească, care acţionează în cadrul textului de lege.

în acest proces s-a vorbit încontinuu de ordinea publică, s-a vorbit de fondul acestui proces, că trebuie să fie judecat aşa cum a fost judecat, nu pentru ca ar fi un proces normal, căci este un proces anormal, în care ordinea publică a fost lezată.

A fost o problema pe care noi nu vrem să o repetăm în faţa D-voastră, pentru că am putea greşi. Noi nu vrem să ne situăm în acest domeniu de ordine publică, nici atunci şi nici acum, căci atunci ca şi acum nu puteam vorbi de o ordine publică legală.

Ordinea publică este una singură, nu forma pe care o îmbracă, ci forma ei adevărat structurală. Nu se poate încerca să se şantajeze conştiinţa unor oameni prin întrebuinţarea unor termeni care nu-şi au locul. S-a vorbit încontinuu în acel proces de încălcarea ordinii publice şi nu s-a articulat în nici un fel cum şi în ce fel ordinea publică este lezată".

Aspectele procesului

Alexandru Vergatti constată ca procesul a avut două aspecte: unul expus mai înainte, de ordin politic "care a reieşit din neînţelegerea, din aceasta neacceptare a adevărurilor, a principiilor politice expuse de Corneliu Zelea Codreanu"

şi un al doilea aspect, al trădării de care s-a făcut vinovat Corneliu Codreanu.

"Forma de trădare o capătă cele 6 circulări pe care D-l Procuror General le-a expus, circulări care au dus la inculparea legală, pentru motivul că în fruntea lor, aceste acte poarta cuvântul "secret".

Dar simpla lor citire arată că acest caracter de secret cu alte cuvinte inerent siguranţei Statului din partea autorităţilor de la care emană aceste acte, nu pot apărea secrete prin parafarea cu apostila de "secret", ci prin conţinutul lor. Este foarte uşor ca o instituţie, care are posibilitatea de a da caracter de secret unui act, să-i pună această titulatură; dar titulatura nu are importanţă, caracterul actului trebuie să fie secret.

De aceea socotesc cp nu se poate în nici un caz, nu numai astăzi, dar nu se poate nici atunci şi nici oricând în acest proces care trebuie să intre în istorie, să se mai discute altceva, decât inanitatea acestor acte, care nu pot avea alt caracter, decât cum nu se poate face justiţie.

Eu, personal, încheind expunerea mea, cer să faceţi dreptate: să răsfrângeţi din conştiinţa şi atitudinea D-voastră de "Magistrat" toata liniştea şi toată mândria dreptăţii definitive a acestui neam. Va cer, domnilor magistraţi, să ne eliberaţi sufleteşte de toate îndoielile care ne-au curmat tinereţile noastre şi luptele noastre prin puşcării. Vă cerem să faceţi dreptate, să daţi rând cinstei, să daţi drum liber atitudinii neinfluenţate şi oneste, să răspândiţi în ţară toată atitudinea personalităţii D-voastră, aşa cum aţi făcut-o în tot decursul carierei D-voastră de "Magistraţi".

Eu nu pot decât să vă citesc cuvintele Căpitanului, aflate pe o filă în acest dosar, cuvinte pe care Căpitanul, vizionar de proporţii mitice, le-a scris în ziua de 13 Martie 1938:

"După fiecare răstignire, urmează o înviere; după fiecare înviere, o cădere a judecătorilor nedrepţi.

Te rog să fi sigur că ne vom bucura împreună în ziua învierii, pentru că toţi duşmanii noştri au puterea de a ne răstigni, dar nu şi pe aceea de a opri învierea, care urmează fiecărei răstigniri". Vă cerem să faceţi dreptate, prin învierea luptei tineretului roman".

Pledoaria Avocatului Horia Cosmovici

Horia Cosmovici a fost Ministru Subsecretar de Stat la Preşedinţia Consiliului pentru probleme doctrinare, în guvernul prezidat de Generalul Antonescu. înaintea revizuirii procesului Căpitanului, Cosmovici a venit la mine şi mi-a spus că el îşi dă demisia din guvern, pentru a putea apărea ca avocat al apărării în faţa înaltei Curţi de Casaţie. E un caz rar şi poate unic în analele politice româneşti ca o persoana să renunţe la o demnitate ministerială pentru a putea pleda într-un proces. în definitiv, se găseau mulţi alţi avocaţi care ar fi putut să-i apere memoria lui Corneliu Codreanu. Dar cum Horia Cosmovici a fost unul din cei şapte avocaţi care au pledat în procesul Căpitanului din 1938 şi i-a cunoscut toata maşinaţia lui ocultă, nu putea lipsi de la îndatorirea de a dezvălui încă odată în faţa justiţiei şi a ţării întregi crunta nedreptate făcută Căpitanului.

Preşedintele Dimitrie Lupu dă cuvântul Avocatului Horia Cosmovici. Cosmovici îşi începe pledoaria, explicând că prin acest proces s-a judecat zbuciumul unei generaţii, care s-a concretizat în doctrina lui Corneliu Codreanu şi a altor gânditori ai Legiunii.

"înaltă Curte, D-voastră judecaţi zbuciumul unei generaţii: al unei generaţii de credinţă.

Când spun "generaţie", nu mă refer la un număr de ani; după cum când voi întrebuinţa cuvintele "tineresc" sau "tinereţe" sau "tânăr", nu mă refer la culoarea părului. Pentru ca noi întotdeauna am avut bătrâni şi experienţa părului alb, care ne-au apărat şi îndrumat paşii. Generaţia noastră, ca şi tinereţea noastră, este o chestiune de atitudine sufletească. Cel mai tânăr om al Franţei, la un moment dat, a fost Clemenceau. şi în Mişcarea Legionară cel mai tânăr om din vremuri grele a fost Generalul Cantacuzino-Grănicerul.

Astăzi, când ne-am asumat o răspundere care depăşeşte posibilităţile multora, în această ţară găsim printr-o providenţă care ne-a apărat întotdeauna, sfaturile şi experienţa unui om care ne ajută, ne fereşte şi ne apără cu întreg prestigiul persoanei sale.

înaltă Curte, ce este Mişcarea Legionară?

Este prima revoluţie a neamului românesc. Prima revoluţie care se împlineşte.

Noi am mai avut încercări în trecutul istoriei noastre, dar nici una dintre ele nu a fost împlinită. Aceasta se explică prin îndoitul punct de vedere, că revoluţia noastră este o revoluţie spirituala şi în al doilea rând, că este o revoluţie proprie a noastră, strâns legată de tot ce este românesc, de tot ce a trăit pe acest pământ.

Revoluţia legionară nu şi-a întors ochii nicăieri pentru a prinde şi-a desprinde linia viitorului neamului românesc. Ea s-a întors la Mihail Kogălniceanu, la Eminescu, la Conta, la toţi aceşti oameni ai trecutului nostru, care au fost premergătorii, în vremea când problema nici nu se punea în Europa.

Ce reprezintă în esenţa ei această Mişcare Legionară?

Ne-o arată unul dintre prietenii pe care i-am pierdut, mare figura legionară, Puiu Gârcineanu, într-o carte aşa cum putem scrie noi legionarii, în vremea când mai mult simţeam decât gândeam, carte intitulata Din lumea legionară. Vă rog să îngăduiţi a-i aduce lui Puiu Gârcineanu prinosul amintirilor mele şi în acelaşi timp să-l înconjor de celălalt bun prieten, cu care s-a înţeles întotdeauna, Iordache Nicoară, şi respectat de vechii luptători. Numai cine nu e legionar sau poate dintr-o trufie nemăsurată, ar putea să vorbească cu uşurinţă de aceşti doi oameni.

înaltă Curte, suntem unica mişcare care împletim credinţa bisericii ortodoxe cu o mişcare politică.

Legionarismul este în primul rând credinţa în Dumnezeu, în sensul cel mai pur, în sensul credinţei noastre creştine.

Mişcarea Legionară se poate defini printr-o singură frază: este o luptă gigantică, luptă de încordări uriaşe, pentru a tinde către perfecţiunea şi sublimul arătat nouă de linia bisericii creştine. Această mişcare pune ca o condiţie esenţială, pentru ca acest neam să poată păşi înainte pe drumuri noi, transformarea interioară, schimbarea omului. Nu poţi să ai dreptul să ceri altuia să se îndrepte, până când în prealabil tu însuţi nu încerci să te îndrepţi".

în continuare Avocatul Horia Cosmovici explică ce rol joacă în doctrina legionară Credinţa învierii din Morţi, înviere învăţată de Biserica Creştină.

Abordează apoi programul politic al Mişcării, din care reţine gravitatea problemei jidoveşti şi plaga politicianismului în viaţa publică a României, bazându-se pe numeroase citate din lucrările Căpitanului.

în ce priveşte metodele de luptă ale Legiunii, Cosmovici arată ca ele nu s-au inspirat din principiul violenţei, pentru a cuceri puterea. Dimpotrivă, chiar în primele zile de la întemeierea Mişcării, Corneliu Codreanu a declarat că va acţiona exclusiv în cadrul legilor ţării: "Vom merge pe linia legilor ţării, neprovocând, ocolind orice provocare, nerăspunzând la nici o provocare".

Corneliu Codreanu a cerut să fie răzbunat şi toţi cei vinovaţi de dezastrul ţării să fie pedepsiţi. Dar cum? Nu prin acţiuni singuratice şi necontrolate de răzbunare, ci prin procedeu legal. Iată se spune la punctul 84 din Cărticica şefului de Cuib:

"Primul punct din programul legionar dacă va întreba cineva, să-i spuneţi că este jurământul pentru pedepsire. A doua zi după victoria legionară, se va constitui Tribunalul excepţional, care va chema în faţa lui şi va judeca:

Pe toţi jefuitorii banului public.

Pe toţi cei ce au primit mită, înlesnind afaceri.

Pe toţi cei ce, încălcând legile fundamentale ale ţarii, au persecutat, au ucis, au lovit în legionari sau în familiile lor.

Orice funcţie ar deţine de la jandarm la ministru, nimeni nu va scăpa acestei judecăţi".

Grija de legalitate l-a urmărit pe Corneliu Codreanu permanent, chiar şi atunci când legionarii lui erau supuşi la chinuri şi ilegalităţi de nedescris şi se puteau prevedea reacţii, când suferinţele atingeau limita disperării, cum s-a întâmplat în anumite cazuri. Cuvântul lui de ordine a fost permanent: supunere la legi şi răbdare în faţa celor mai mari nedreptăţi.

Din această perspectivă, Horia Cosmovici arată cât de absurdă a fost acuzaţia de aţâţare la război civil, azvârlită Căpitanului în cursul procesului său. Cu ajutorul ultimelor declaraţii şi circulări ale lui Corneliu Codreanu, demonstrează cât de preocupat era şeful Legiunii ca să nu se producă nici o tulburare în ţară, nici chiar atunci când locuitorii ei au fost despuiaţi de toate drepturile lor prin lovitura de Stat a Regelui Carol. El îşi dădea seama de nenorocirea ce s-ar abate asupra ţarii, dacă Românii s-ar încăiera între ei, în timp ce duşmanii pândeau la hotare.

Horia Cosmovici îşi încheie pledoaria cu următoarele cuvinte:

"înaltă Curte, sunt la sfârşit.

Am scris o broşură intitulată Adevărul în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu, în Mai 1938. Aceasta broşura am scris-o în timpul prigoanei cum o numim noi, urmăriţi de agenţi, am scris-o în diferite case, o parte la mine acasă, o parte la Alex. Ghica, altă parte la Ion Boroianu, apoi în casa lui Danielopol. Am împărţit-o tuturor ca să poată cunoaşte adevărul în procesul Căpitanului.

Am numai două lucruri aici care sunt ale mele. Mă voi referi numai la unul dintre ele, pentru ca, înaltă Curte, convingerea mea sinceră este că sunt atât de departe de a mă considera, de a mă socoti un om priceput să despic destinul neamului, să-l pot vedea; dar am o credinţă a mea şi această credinţă o slujesc până la ultima suflare.

Ei bine, veţi vedea că am izbutit eu care, vă spuneam, sunt departe de perfecţiune sunt departe chiar de linia legionară cu mii de metri am izbutit să fiu proroc. Să nu mire lumea: am fost cinstit când am scris şi o ştiu toţi legionarii, este un lucru care poate fi controlat... Scriam:

"Când o judecată este dreaptă, nu mai judecă nimeni, dar când o judecată e strâmbă, atunci judecă toată lumea. Iată de ce procesul Corneliu Codreanu, pierdut înaintea instanţei militare, continua în faţa Tribunalului ţării şi sentinţa rămâne să se dea". Nimeni nu mai credea în biruinţa legionară când am scris aceasta "şi nu se ştie de care parte vor fi trădătorii şi de care parte patrioţii".

înaltă Curte, concluziile mele de azi le-am trasat atunci, în 1938.

Azi nu ştiu în ce măsură am izbutit să vă prezint întregul zbucium al generaţiei noastre până la acest punct.

înaltă Curte, vă cer în faţa unui mormânt, azi deschis din nou, al Căpitanului, să binevoiţi a accepta ca să aveam posibilitatea, noi legionarii, prin D-voastră, să mai smulgem acestui mormânt pentru ţară Româneasca încă o biruinţă, prestigiul justiţiei.

Vă rog daţi-ne-o, căci altfel nu am mai putea trăi".

Dezbaterile fiind închise, Curtea a intrat în deliberare. La ora 7 seara, înalta Curte de Casaţie, în plenul ei, a intrat în sala aducând următoare decizie:

Memoria Căpitanului a fost reabilitata

"Comisia, potrivit deciziei Nr. 1/940 dată de Comisia pentru revizuirea proceselor politice şi a decretului-lege Nr. 3226/1940 art. 4 şi art. 506 din procedură penală, decide:

Declară fără valoare sentinţa tribunalului militar, Secţia l-a, a Corpului II Armată Bucureşti, privitoare la defunctul Corneliu Zelea Codreanu şi îi reabilitează memoria.

Ordonă publicarea acestei hotărâri în Monitorul Oficial, pe cheltuiala Ministerului de Justiţie, şi într-un ziar din capitală, la cererea D-nei Elena Corneliu Codreanu, soţia Căpitanului".

 

17. REVIZUIREA PROCESULUI POLITIC A 19 LEGIONARI

Guvernul dictaturii carliste nu s-a mulţumit cu condamnarea Căpitanului, ci după ce sentinţa acestuia a rămas definitivă, prin respingerea recursului său în ziua de 17 Iunie 1938, a trimis în judecată pentru motive identice şi la scurt interval şi pe 19 fruntaşi ai Legiunii, considerându-i pe aceştia complici la delictele şi crimele ce le-ar fi săvârşit şeful Legiunii şi pentru care a primit pedeapsa de 10 ani închisoare.

Conducătorii legionari, trimişi în judecată, se aflau internaţi în Lagărul din Miercurea Ciuc, când a venit ordinul să fie transportaţi la Bucureşti, pentru a se înfăţişa înaintea aceluiaşi Tribunal Militar, Secţia a I-a a Corpului II Armată, care l-a osândit şi pe Căpitan. Evident, după ce membrii Tribunalului Militar n-au avut nici un scrupul de conştiinţă ca să execute ordinul de la Palat, condamnându-l pe nedrept pe Corneliu Codreanu, cu atât mai puţin puteau fi impresionaţi de protestele de nevinovăţie ale colaboratorilor Căpitanului. în 25 Iunie 1938, a început procesul fruntaşilor Legiunii şi s-a încheiat la 1 Iulie cu condamnarea în bloc a tuturor acuzaţilor, variind în sentinţele lor doar anii de închisoare. Pedeapsa cea mai mare au primit-o Vasile Christescu şi Alexandru Cantacuzino, 9 ani de închisoare, deoarece fugiseră de sub escortă, când erau transportaţi cu trenul de la Miercurea Ciuc la Bucureşti, iar restul de la 7 ani până la un an.

Comisia pentru revizuirea proceselor politice şi sancţionarea magistraţilor vinovaţi s-a ocupat şi de cazul celor 19 fruntaşi legionari, condamnaţi la 1 Iulie 1938, dând o decizie de revizuire a procesului lor.

Hotărârea Comisiei pentru revizuirea proceselor politice

Decizia Nr. 4 din 21 Noiembrie 1940

Comisia formată din Domnii:

Preşedinte: Domnul ştefan P. Mihăileanu, Consilier la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Membrii: D-nii Vasile Buţureanu, Consilier la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Constantin Năvârlie, Consilier la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Alexandru Oteleşteanu, Profesoi Universitar.

Vintilă Dongoroz, Profesor Universitar.

Comisia: Luând în examinare modul cum a fost judecat procesul politic privitor pe 1) Vasile Christescu, 2) Alexandru Cantatuzino, 3) Alexandru Cristian Tell, 4) Gheorghe Istrate, 5) Mihail Polihroniade, 6) Paul Craja, 7) Traian Cotigă, 8) Sima Simulescu, 9) Virgil Ionescu, 10) Bănică Dobre, 11) Furdui Gheorghe, 12) Clime Gheorghe, 13) şerban Milcoveanu, 14) Nicolae Totu, 15) Radu Budişteanu, 16) Apostolescu Gh., 17) Serafim Aurel, 18) Eugen Ionică, 19) Preotul Nicolae T. Georgescu-Edineţi, care formează dosarele 895 şi 900 din 1938, ale Tribunalului Militar al Corpului II Armată, Secţia I-a, proces soluţionat prin sentinţa Nr. 503 din 1 Iulie 1938, rămasă definitivă prin nefolosirea căilor de reformare de către cei doi dintâi şi prin respingerea recursului celorlalţi inculpaţi de către Curtea Militară de Casare şi Justiţie, care a avut loc prin Decizia cu Nr. 416, din 26 Iulie 1938, a acelei Curţi, cum şi recurs introdus contra acestei din urma decizii, motivat pe necompetenţa instanţelor militare de a-i judeca pentru faptele pentru care au fost trimişi în judecată, care a avut loc prin Decizia Nr. 4591, din 7 Octombrie 1938, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Secţia II-a, cum şi pe neconstituţionalitatea art. 128, punctul 3 din Codul de Justiţie Militară, care a avut loc prin Decizia Nr. 125, din 30 Martie 1939, a Secţiilor unite ale aceleiaşi înalte Curţi, sentinţă prin care au fost condamnaţi primii doi, în lipsă, la câte 9 ani închisoare corecţională, 120.000 lei amendă şi 6 ani interdicţie corecţională, următorii până la al 15-lea inclusiv, la câte 7 ani închisoare corecţională, 20.000 lei amendă şi 6 ani închisoare corecţională, următorii trei câte 5 ani închisoare corecţională, 20.000 lei amendă şi 6 ani interdicţie corecţională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut şi pedepsit de art. 209 punctul 1 din Codul Penal redacţia iniţială şi delictul de participare la o organizaţie politică interzisă, prevăzut şi pedepsit de art. 23 al.l şi art. 30 din legea apărării ordinii în Stat, iar ultimul la un an închisoare corecţională, pentru delictul de participare la o organizaţie politică interzisă, prevăzut şi pedepsit de-art. 23 al. 1 şi art. 30 din legea pentru apărarea ordinii în Stat.

Constatând că potrivit art. 1 al Decretului-Lege cu Nr. 3326 bis din 3 Octombrie 1940, procesele penale pentru infracţiuni cu caracter politic definitiv, judecate în ultimii opt ani pot fi revizuite.

Că prin infracţiuni cu caracter politic, potrivit art. 27 c.p., se înţeleg acelea pe care legiuitorul le sancţionează cu pedepse politice, cum şi acelea care, deşi sancţionate cu o pedeapsă de drept comun, au acest caracter prin împrejurările în care au fost săvârşite sau din cauza mobilul lor, în care caz, instanţa de judecată este datoare să substituie pedepsei de drept comun, pedeapsa politica corespunzătoare, în scara pedepselor stabilite de art; 22 şi 23 din acelaşi Cod.

Că întrucât în speţa, faptele pentru care numiţii de mai sus au fost condamnaţi, sunt infracţiuni politice, având acest caracter faţă cu mobilul care a determinat faptele imputate şi care era politic, ca unul care, după cum se arată în considerentele de mai jos, tindea la propaganda politică a partidului şi organizarea lui în vederea timpului acelei propagande, prin înscăunarea la cârma Statului, procesul acesta intră între acelea a căror revizuire se poate proceda în virtutea acelui Decret-Lege.

Considerând că potrivit art.2 al aceluiaşi Decret-Lege, revizuirea proceselor penale cu caracter politic definitiv, judecate în ultimii opt ani, va putea fi admisă, în afară de cazurile prevăzute de procedură penală, şi pentru 1. Violarea dreptului de apărare; 2. Greşita stabilire a faptelor; 3. greşita aplicare a legii.

Având în vedere că din examinarea sentinţei şi deciziilor care au intervenit în cauză, cum şi a actelor de instrucţie şi celorlalte piese din dosar, se stabileşte în fapt că judecata s-a făcut cu 1. Violarea dreptului de apărare; 2. Greşita stabilire a faptelor şi 3. Greşita aplicare a legii, potrivit art. 3326 bis, din 3 Octombrie 1940, revizuirea urmează să fie admisa. Pentru aceste motive, în virtutea legii

DECIDE:

Admite în principiu revizuirea procesului politic privitor pe 1) Vasile Cristescu, 2) Alexandru Cantacuzino, 3) Alexandru Cristian-Tell, 4) Gheorghe Istrate, 5) Mihail Polihroniade, 6) Paul Craja, 7) Traian Cotigă, 8) Sima Simulescu, 9) Virgil Ionescu, 10) Bănică Dobre, 11) Furdui Gheorghe, 12) Clime Gheorghe, 13) şerban Milcoveanu, 14) Nicolae Totu, 15) Radu Budişteanu, 16) Apostolescu Gheorghe, 17) Serafim Aurel, 18) Eugen Ionică, 19) preotul Nicoale T. Georgescu-Edineţi .

(Urmează în continuare repetarea pedepselor la care au fost condamnaţi fiecare, de Tribunalul Militar aşa cum se specifică la începutul Deciziei).

pentru:

1. Violarea dreptului de apărare.

2. Greşita stabilire a faptelor şi

3. Greşita aplicare a legii.

Dispunem înaintarea dosarelor Comisiei de Judecata de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 4 al Decretului-Lege Nr. 3326 din 3 Octombrie 1940.

Dat astăzi 21 Noiembrie 1940

Preşedinte: (ss) ştefan P.Mihăileanu

Secretar: Panait V.Calcai

Membrii:

Vasile Butureanu

Constantin Năvârlie

Alexandru Oteleşanu

Vintilă Dongoroz

N-am găsit în ziarele ce le avem Decizia de la înalta Curte de Casaţie, prin care s-a revizuit procesul celor 19 legionari şi s-a anulat sentinţa dată de Tribunalul Militar, aşa cum s-a procedat în cazul Căpitanului. Din colecţia ziarului Buna Vestire, lipsesc anumite numere şi probabil Decizia Comisiei de Judecată a înaltei Curţi de Casaţie a fost publicată în unul din acestea. Dar dacă a fost declarată fără valoare sentinţa contra Căpitanului, cu atât mai mult nu exista nici un impediment ca înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dea aceeaşi decizie.

 

18. "UN GRăUNTE DE NOROI"

Ce semnificaţie naţională are anularea sentinţei de condamnare a Căpitanului şi reabilitarea memoriei lui prin Decizia înaltei Curţi de Casaţie? Cum trebuie valorizată din punct de vedere politic şi istoric aceasta Decizie?

Cum se proiectează viaţa de mâine a neamului nostru?

Aceasta întrebare crucială şi-a pus-o şi Avocatul Dumitru M. Ranetescu, în ultimul articol publicat în ziarul Buna Vestire, din 5 Decembrie 1940, şi a lămurit-o cum nu se poate mai pătrunzător. Ranetescu face distincţie între planul spiritual de existenţă, unde Căpitanul nu poate fi atins de nici o micime omeneasca, de nici o ticăloşie a contemporanilor, dominând cu statura lui uriaşă viaţa eternă a neamului nostru, şi planul istoric, unde era nevoie de aceasta reparaţie, de aceasta decizie a celei mai înalte instanţe judiciare a ţarii, pentru ca "un strop de noroi" se prinsese pe albul imaculat al veşmântului său.

încheiem aceasta parte a lucrării, destinată procesului Căpitanului, cu incomparabila exegeza a lui Ranetescu, care a tălmăcit posterităţii însemnătatea Deciziei înaltei Curţi de Casaţie, în termeni de o mare înălţime intelectuală şi spirituală, care face inutil să mai adăugăm noi ceva.

"Sfârşind acest memorial, privesc cu adâncă melancolie la vraful de hârtii, înnegrite de praful podurilor şi de umezeala pământului, pe unde au stat ascunse în vremea prigoanei.

Le-am scris cu durere, dar nu cu deznădejde, la câteva zile după proces. Căpitanul trăia, undeva pe faţa ţării şi inima mea îl dorea de departe. Speram că într-o zi va sosi ceasul biruinţei şi al răfuielii. Povestea scrisă de mine putea să slujească la ceva...

Azi mă întreb: la ce poate servi răscolirea unei dureri, îngropată în ţărâna anilor? S-a pronunţat acum trei zile, de înalta Curte, anularea unei monstruozităţi judiciare şi reabilitarea Căpitanului.

Era nevoie de anularea unei nulităţi, de desfiinţarea unei negaţii a oricărei idei de justiţie? Teoretic, da.

Fiindcă pe albul imaculat al veşmântului de jertfă şi nevinovăţie, cu care Căpitanul a intrat în istorie, se prinsese un grăunte, de noroi. El trebuia smuls, căci, în scurgerea veacurilor viitoare, s-ar fi putut găsi cineva care să demonstreze, cu autoritate de lucru judecat, că a existat un trădător cu numele de Corneliu Codreanu.

Câţi jidani n-au pângărit memoria lui Iisus, bagatelizându-i minunile şi încercând să-l coboare din înălţimea sfinţeniei la murdăria vulgarităţii, fără alt argument decât exegeza talmudică şi cutezătoare a spiritului lor pervers!

Dar când ar fi vorba să se descopere în arhive o sentinţă definitivă, de osândire a Căpitanului?

Pentru noi, cei de azi, care am sorbit din cupa amară a nedreptăţii, dar am văzut şi răsăritul uriaşei biruinţe, reabilitarea Căpitanului este o simplă formalitate a legii.

Am văzut solemna înfăţişare a înaltei Curţi, am auzit gravele concluzii ale procurorului general, strălucita cuvântare a lui Vergatti, profunda elocinţă cu rezonanţe de suspin şi de blestem din pledoaria D-lui Horia Cosmovici, am ascultat glasul emoţionat al celui mai înalt magistrat al ţarii, prim-preşedintde Lupu, şi am ieşit din încăperea Curţii ca dintr-o imensă Catedrală în care s-a rostit cuvântului lui Dumnezeu.

Nici o şoaptă, nici un murmur. A fost ceva pentru noi legionarii ca şi pentru cei buni şi drepţi putea să fie, putea să nu fie. Pe Căpitan nici o sentinţă nu l-a putut atinge şi nici o lege nu l-a putut spăla.

Doar formalismul omenesc trebuia îndeplinit pentru tiparniţa Istoriei.

Martori şi transmiţători către urmaşii noştri a acestei tragice legende umane, noi cei de azi, am împietrit în credinţa Căpitanului şi cu ea ne vom încălzi sufleteşte, până la sfârşitul vieţilor noastre.

Nu ne mai copleşeşte durerea, căci prin "Căpitan" nu mai înţelegem o viaţă de om, ci viaţa de veci a neamului nostru. Este atât de uriaşa jertfa lui, opera întregii lui existenţe pământeşti şi spirituale, încât ne întrebăm dacă pentru marea evoluţie a lumii nu a fost această jertfă, această apariţie fulgerătoare, una din minunile omenirii.

Tot ce a scris, a vorbit şi a înfăptuit Căpitanul sunt construcţiile de baza pe care se va zidi şi clădirea lumii noi. Omul nou şi lumea noua vor renaşte ca legendara pasăre din cenuşa rugului înălţat de Căpitan şi în jurul căruia au ars toate păcatele trecutului.

şi atunci, când s-a desfăşurat sinistra dramă de la Malmaison, ca şi azi când culegem oseminte şi le aşezăm cu pietate pe altarele verzi ale României Legionare, se desprinde din freamătul întregului nostru istoric, din întinsul câmpiilor, al codrilor, din glasul apelor, din crestele munţilor, acea mamă a noastră ţara şi ca o bătrână străbunică consolatoare vine să ne spună duioasa: "Nu-l plângeţi pe Codreanu, căci a fost unul dintre cei mai buni copii ai mei!"

Ai fost Căpitane, ca acele spirite strălucitoare, care şi-au trăit viaţa exclusiv pentru neamul şi pământul românesc, cercetând neobosit rosturile acestui neam, clădind din trecutul şi legendele lui, din vitejia şi înţelepciunea voievozilor, din dragostea poporului pentru brazda strămoşească, un sfânt patrimoniu lăsat generaţiilor...: ai fost ca un Eminescu, care hoinărea prin ţara lui dragă, de la Putna lui ştefan, prin toţi munţii şi prin toate câmpiile Ardealului, Bucovinei, Moldovei şi ţării Româneşti, până pe uliţele Blajului sau printr-acelea ale Bucureştiului, pentru ca să se întoarcă apoi în cetatea Iaşiului, aromând peste tot mireasma pământului, a sânului ţării lui, a ţării care i-a fost atât de scumpă; sau ca un şincai, cel care îşi purta povestea neamului în desagi, poveste culeasă cu preţul a mii de suferinţe de prin toate bibliotecile lumii, dar pe care el a dăruit-o aceluiaşi neam ca pe cea mai scumpă comoară. Ca toţi marii revoluţionari, încremeniţi în moarte cu numele ţării pe buze luptători şi protestatari neînfricaţi împotriva împilărilor şi suferinţelor neamului astăzi înşiruiţi în fresca nemuritoare a istoriei noastre tot astfel tu, Căpitane, ai depăşit o simplă glorie omenească şi te-ai ridicat pe cele mai înalte culmi ale recunoştinţei şi iubirii ce-ţi datorează o întreaga naţiune.

Să trăieşti în nemurire, Căpitane!".

 

III. PEDEPSIREA ASASINILOR

 

Nimeni dintre executorii Marii Crime n-au crezut că, în scurtă vreme, vor trebui să dea seamă de fapta lor înfiorătoare, în aceeaşi Jilava în care a pătimit Căpitanul. Mormântul în care zăceau osemintele lui era la câteva sute de metri de celula lor şi din momentul deschiderii lui tremurau mai mult decât de oameni.

 

  1. "DAR DUMNEZEU VEDE şI VA RăSPLăTI"

Cu aceste cuvinte îşi încheie Căpitanul însemnările de la Jilava, iar într-o notiţă în ziua de 13 Martie 1938, aşadar cu o lună înainte de arestarea lui, împărtăşea unui legionar, ceea ce va veni.

"După fiecare răstignire, urmează o înviere; după fiecare înviere, o cădere a judecătorilor nedrepţi".

După doi ani de la uciderea Căpitanului în Pădurea Tâncăbeşti, 30 Noiembrie 1938, profeţia lui s-a adeverit: scoaterea la lumina a osemintelor Căpitanului din groapa de la Jilava, ceea ce echivalează cu o înviere, i-a urmat şi căderea judecătorilor lui nedrepţi. Prin judecătorii nedrepţi nu trebuie să înţelegem numai pe aceia din Tribunalul Militar, ci toate uneltele de care s-a folosit Regele Carol pentru a nimici Legiunea.

Vasile Posteucă a explicat ca nimeni altul ce s-a petrecut în noaptea aceea la Jilava.

"Da... în noaptea aceea la Jilava s-a împlinit voia lui Dumnezeu. învierea lui Corneliu Codreanu şi pedepsirea fulgerătoare a călăilor lui. Cei ce cădeau în noaptea aceea sub gloanţe, în cazematele de alături ale Jilavei, nu cădeau din vrerea pământească, ca rezultat al unei uri sau înceţoşări de răzbunare, ci sub biciul implacabil al destinului, al voii lui Dumnezeu, pentru a restaura ordinea şi respectul în lume".

Continuând reflexiile lui Posteucă, crima era prea mare ca să rămână neispăşită. Ordinea întregii lumi a fost zguduită prin asasinarea Căpitanului. Era o răstignire a unui om care n-a vrut decât binele neamului şi apărarea Bisericii Creştine. Se formase o conspiraţie a puterilor răului, ca sa-l doboare pe acest "cavaler fără frica şi fără prihană", care se opunea cu înverşunare ca ţara lui să cadă sub domnia Anticristului. Trebuia să piară Codreanu, pentru ca acest "pericol" să fie înlăturat. Aşa au decretat Caiafele de la Palat, încredinţând această sarcină fioroasă celor mai abjecte fiinţe ce le-au găsit în aparatul de Stat.

Dar iată că răsare soarele biruinţei legionare într-un chip cum nu şi l-au imaginat niciodată iudele care au trădat neamul. Cuibul conspirativ de la Palat se sparge şi sinistrele figuri care îl populau fug în toate părţile. Lumina învierii e aşa de puternică încât mulţi nici nu mai au răgaz, să se ascundă.

"Dumnezeu vede şi va răsplăti". Toate umilinţele, toate chinurile morale şi fizice, îndurate de Căpitan în decursul procesului şi al detenţiei lui prin diferite închisori, care ating punctul culminant al cruzimii şi barbariei prin strangularea lui în Pădurea Tâncăbeşti, şi-au găsit cuvenita răsplată. în noaptea de 26/27 Noiembrie 1940, s-a săvârşit mai mult decât un act de răzbunare, un act de Dreptate Divină. Acesta este faptul de creştet din existenta Statului Naţional-Legionar. Nici ce-a fost înainte şi nici ce-a fost după aceea nu se poate compara cu semnificaţia istorică şi spirituală de la Jilava. Căpitanul a înviat din mormânt, iar judecătorii lui nedrepţi s-au rostogolit de pe soclul puterii lor, fulgeraţi de mânia Divină.

Cu pedepsirea asasinilor erei carliste, s-a restaurat ordinea morală şi respectul dreptăţii în lume, cum interpretează Vasile Posteucă. Naţiunea a primit din nou puteri, a respirat liber, dezlegată de povara crimei săvârşite contra lui Codreanu, care apăsa greu conştiinţa fiecărui român. Căci toţi se întrebau, cum de n-a putut fi salvat Căpitanul, cum de o naţiune întreagă a tolerat să fie ucis cel mai mare fiu al istoriei ei? Există şi păcate colective, căci vinovăţia nu se circumscrie la acei care au îndrăznit să-i ia viaţa.

Acum cel puţin, prin răzbunarea Căpitanului de legionarii lui, atâta mângâiere se revărsa asupra sufletelor românilor ca nici omorâtorii lui nu s-au putut bucura de roadele fărădelegilor lui. Iarăşi ni se încrucişează gândul cu Posteuca, acest vizionar al destinului românesc, care a prins ca nimeni altul esenţele metaistorice ale actului de la Jilava.

"Mă gândesc astăzi după 4 ani la toate acestea, şi vad cele întâmplate acolo, total deprins de evenimente şi de oameni. Cei ce loveau în cazematele Jilavei; erau numai instrumente ale unei porunci care venea din mormântul Căpitanului. Nimic mai mult. Era o porunca mare, uriaşă, pe care oamenii n-o puteau înconjura, căreia nu i se puteau refuza. Era glasul Căpitanului: "Doresc să fiu răzbunat... deoarece sunt convins ca în felul acesta veţi face un mare bine neamului românesc".

Nici când cerea răzbunare Căpitanul, nu se gândea la el, la o satisfacţie personală postumă, ci la binele neamului. El pentru neam a trăit şi pentru neam a murit. în consecinţă, şi răzbunarea trebuia să servească tot neamului, să fie un exemplu, să-l trezească din apatie, convingându-l că răul, crima, fărădelegea, nu vor dispărea în valul indiferenţei cotidiene, ca întâmplări istorice marginale, că va veni ziua judecăţii, când autorii lor vor trebui şi dea seama de faptele lor nedrepte. Acest deznodământ va fi un îndemn, o încurajare pentru masele populare ca să nu-şi plece grumajii trufiei atotputernicilor de moment, care şi-au închipuit că punându-l în mormânt pe Corneliu Codreanu, s-au pus la adăpost de orice primejdie, pentru că nu va mai exista nimeni care să-i tragă la răspundere. L-au uitat pe Dumnezeu, care, într-un mod cu totul neaşteptat, i-a fulgerat din carul puterii, azvârlindu-i în pulberea lutului.

După expulzarea noastră de la putere, atât complicii loviturii de Stat ai Generalului Antonescu, cat şi profitorii de mai târziu ai dezastrului ţarii, s-au pus pe treabă, utilizând toate mijloacele pe care le oferea puterea, ca să transmită posterităţii o altă imagine a întâmplărilor de la Jilava. Cu ajutorul unor false testimonii şi a unor interpretări forţate şi tendenţioase ale faptelor întâmplate, au pretins că execuţia de la Jilava a fost premeditată şi organizată. înţelegem zelul lor de a falsifica adevărul, căci toţi s-au făcut vinovaţi de crime uriaşe faţă de poporul nostru, şi, nimic mai simplu pentru propria lor cauza, pentru propria lor dezvinovăţire, decât să demonstreze ca alţii au fost mai răi decât ei, acoperindu-i cu cele mai mari insulte şi calomnii. (N-a fost aşa pe timpul Regelui Carol? După ce a dat lovitură de Stat, nu l-a acuzat pe Căpitan şi dat în judecată că pregătea el războiul civil?) Dar faptele sunt prea evidente şi vorbesc prin ele însele ca să mai poată fi răstălmăcite, indiferent de "istoricii" de circumstanţă, puşi în slujba regimurilor respective.

în ceea ce mă priveşte, n-am avut onoarea să mă număr printre răzbunătorii Căpitanului, nici material, nici moral şi nici cel puţin ca sugestie. Căci este o onoare, să fi fost răzbunător al celui mai mare român al tuturor timpurilor şi poate unul din cei mai mari oameni ai istoriei universale. Eu am creat cadrul politic, condiţiile statale, care au permis pedepsirea asasinilor, dar nici n-am premeditat, nici n-am ordonat şi nici n-am organizat execuţiile de la Jilava din noaptea de 26/27 Noiembrie 1940. Dimpotrivă, mă pot acuza de neglijenţă, de o lipsă de vigilenţă în urmărirea vinovaţilor. N-am fost suficient de atent la maşinaţiile Generalului, la nivelul inferior al aparatului de Stat.

Am scris în Cazul Iorga-Madgearu şi în volumul I din Era Libertăţii, cum Generalul Antonescu, la începutul lunii Noiembrie, mi-a făcut senzaţionala destăinuire "ca îi va pedepsi pe vinovaţi cu toată străşnicia, dar nu vrea să verse sânge". Era o radicală schimbare în atitudinea lui. Voi relua acest episod. Ei bine, din acel moment şi fără să se mai consulte cu mine, a instigat Comisia de Anchetă să fie mai binevoitoare cu asasinii aflaţi sub anchetă, culminând intervenţiile lui neloiale cu ordinul dat în noaptea de 26/27 Noiembrie ca să fie schimbată gardă legionară de pază la celulele deţinuţilor cu o gardă militară. Nu mi-am dat seama în cursul lunii Noiembrie ce se pregătea în culisele Preşedinţiei, de intrigile ce se ţeseau între lotul vinovaţilor şi Conducerea Statului, prin mijlocirea anturajului lui Antonescu, al Ministrului Justiţiei Mihai Antonescu, şi al Colonelului Rioşeanu, Subsecretar de Stat la Interne. Dacă n-ar fi fost alţi legionari mai vigilenţi decât mine, cine ştie, acuzaţii închişi la Jilava ar fi putut scăpa.

în noaptea de 26/27 Noiembrie, la Jilava s-a produs o descărcare. Aşa cum se adună norii şi apoi cerul este brăzdat de fulgere, tot astfel oamenii adunaţi la Jilava au păşit în noaptea aceea la pedepsire sub imperiul unei cutremurări interioare. Unii camarazi lucrau la mormânt, pentru a da de osemintele Căpitanului, iar dincoace asasinii lui se aflau în viaţă, închişi în celule. Cauza vizibila a actului răzbunării era deschiderea mormântului. Dar exista şi o cauză invizibilă. O inspiraţie supraomeneasca, ca venita de la un înger al răzbunării, îi îndemna pe legionari să îi lovească pe răufăcători. Nu se puteau odihni osemintele Căpitanului în noua lor aşezare din cripta de la "Casa Verde", fără această reparaţie, fără "căderea judecătorilor lui nedrepţi".

Nu se poate tăgădui că au existat îndemnuri, impulsuri, comentarii, îngrijorări, exprimate de unul sau de altul, înainte de împuşcarea deţinuţilor. A fost o transmisiune continuă de la mormânt la celulă, o convergenţă în gând şi acţiune între toţi aceia care se aflau în noaptea aceea la Jilava. Dar nu ca rezultat al unei premeditări, ci ca expresie a unei stări de spirit colective. Au fost întrepătrunderi de gânduri, emanate din aceeaşi pornire interioară ca să fie răzbunat Căpitanul; a existat un consens al pedepsirii.

Aceasta este explicaţia adevărată, simplă şi clară, a celor întâmplate la Jilava. Tot ce s-a brodit mai târziu de către scribii antonescieni de la Preşedinţie sau de istoricii regimului comunist, e pură fantezie. Sunt supoziţii gratuite, fără nici un fundament real, destinat să acumuleze hulă peste hulă asupra Legiunii. Victimele dictaturilor care au urmat şi care am fost tot noi, legionarii, trebuiau nu numai ucişi, ci şi desfiinţaţi moralmente prin faptele lor anterioare, prezentate într-o perspectivă deformată. şi acum să ne întoarcem la Posteucă din nou, care, cu dragostea lui adâncă pentru Căpitan, a pătruns până în miezul adevărului;

"Au fost şi mai sunt încă oameni (şi probabil ca vor mai fi!), care să ne acuze că i-am împuşcat pe călăii Căpitanului, fără a-i judeca. Dar oare deschiderea mormântului de la Jilava n-a fost un proces? N-a fost cea mai teribilă sentinţă, care va rămâne în toată istoria românească? Biruinţa legionara în cadrul naţionalismului european nu era cea mai formidabilă sentinţă? Mai era nevoie de formalităţi? şi totuşi noi n-am ocolit aceste formalităţi. Cei ce ne-au acuzat ne mai acuză. Noi am fi vrut ca cei de la Jilava să fie judecaţi. Dar dacă judecata formală a putut fi evitata, cea mai implacabilă, cea mai tare decât toate vicleniile oamenilor, n-a putut fi. Pe cei de la Jilava i-a judecat istoria şi tot ea i-a pedepsit prin mâna legionarilor, la porunca mormântului care se deschidea în noaptea aceea, pentru a aduce a doua zi, neamului întreg, ridicat cu fruntea spre cer, vestea învierii".

 

2. CUM S-AU FăCUT ARESTăRILE

Arestarea celor vinovaţi de asasinarea Căpitanului şi-a fruntaşilor Mişcării a avut un ritm sacadat. Nu s-a întocmit de la început un plan de arestări, bazat pe anumite criterii de vinovăţie. Conducătorul Statului, hărţuit probabil de evenimentele perioadei de tranziţie, nu ne-a cerut nici nouă şi nu a stabilit nici singur o listă a presupuşilor culpabili, pentru a fi împiedicaţi să fugă sau să se ascundă. Problema arestărilor a rămas, în cursul lunii Septembrie, aşa zicând în aer. S-au făcut anumite arestări, dar acestea aveau un caracter sporadic şi fără nici o bază legală sau dispoziţie venită de sus. în mod succint, prezentăm etapele acestor arestări, până ce s-a ajuns la Jilava:

I. Unul din primele acte de guvernare ale Generalului Antonescu, după ce a primit puteri depline, în dimineaţa de 5 Septembrie 1940, a fost să ordone arestarea lui Moruzov, care tocmai atunci debarcase pe aeroportul Băneasa, venind din Germania. Un ofiţer l-a ridicat direct de pe aeroport şi, sub pază, l-a depus la un regiment din capitală. Odată cu el a fost arestat şi Nicki ştefănescu, fostul Director General al Siguranţei Statului. Graba Generalului de a-i aresta pe Moruzov se explică prin teama lui că acesta, sosit în capitală, să nu înnoade intrigi contra lui, fie la Palat fie în cadrul Armatei, şi să-l răstoarne. îi purta ură lui Moruzov şi pentru o afacere mai veche. Pe timpul lui Carol, i se intentase Generalului Antonescu un proces de bigamie şi acela care furnizase justiţiei piesele doveditoare, fusese Moruzov. De atunci, cei doi oameni au devenit duşmani de moarte. şi internarea Generalului, în vara anului 1940, la Bistriţa, se datorează în mare parte influenţei lui Moruzov la Palat.

II. Unii criminali ai erei carliste au încercat să treacă frontiera sau să se ascundă. Comisarul Parisianu de la Prefectura de Poliţie reuşise să treacă frontiera în Iugoslavia, încă din primele zile după schimbarea de regim, unde nu avea de ce să se mai teamă. Mai puţin noroc a avut Generalul Marinescu, care a încercat să se salveze pe aceeaşi rută. Recunoscut întâmplător de nişte legionari localnici la Băile Herculane, a fost readus în capitală.

Aceeaşi soartă a avut-o Colonelul Negulescu, fostul Preşedinte al Tribunalului Militar de la Cluj, un alter-ego al Colonelului Dumitru de la Bucureşti, complice şi la asasinarea legionarilor din grupul de la Huedin. Fugind din Cluj, după căderea Ardealului de Nord, s-a retras la Sibiu, unde locuia incognito. Descoperit de poliţia locală, a fost arestat şi transportat la Bucureşti.

şeful Legiunii de Jandarmi din Judeţul Constanţa, una din marile bestii ale regimului carlist, care ucisese cu mâna lui trei preoţi din acest judeţ, în cursul represiunilor din 21 Septembrie 1939, dispăruse fără urma după 6 Septembrie. Căutat peste tot, nimeni nu bănuia ca se ascunde la propria lui moşie ce-o avea în sudul judeţului. A fost ridicat ş i transportat la Bucureşti.

Colonelul Dumitru, acea sinistră figură din magistratura militară, care, fără nici o vorba de vinovăţie, îl condamnase pe Căpitan şi pe fruntaşii Legiunii, nu fugise peste hotare, dar se ascunsese aşa de bine în gară, încât nu i s-a putut da de urma, în tot timpul guvernării noastre.

III. Abia spre sfârşitul lui Septembrie au fost întocmite listele de deţinuţi pentru crimele săvârşite contra legionarilor sub regimul carlist. Listele au fost întocmite direct şi exclusiv de General, Mihai Antonescu şi Rioşeanu. Ca o primă parte, s-a decis să se aplice domiciliul forţat presupuşilor culpabili. Listele întocmite, sub autoritatea Generalului, depăşeau cu mult intenţiile noastre. Cuprindeau şi persoane din cadrul politic al ţării, cum erau, Tătărăscu, Ghelmegeanu, Radu Lobeş, Eugen Titeanu, Eduard Mirto şi alţii, apoi Generalii Ilcuş şi Florea Tenescu. Cu mare greutate am reuşit sa-l conving pe General să renunţe la aceste persoane şi să ne rezumăm, aşa cum am convenit, la principalele unelte ale dictaturii carliste. Am tratat acest subiect, explicând motivele atitudinii noastre moderate, în Cazul Iorga-Madgearu cât şi în volumul I al lucrării Era Libertăţii, pp. 163- 167.

IV. în cursul cercetărilor Comisiei de Ancheta, s-au descoperit alţi culpabili, neindentificaţi de legionari. S-au emis mandate de arestare contra acestora şi au fost depuşi la Jilava.

Cu aceştia din urma, numărul celor încarceraţi la Jilava se ridicase la 64 de deţinuţi, un număr extrem de mic în raport cu pierderile suferite de mişcare. Cei ucişi în cursul prigoanei carliste se urca la aproape 300, lăsând la o parte calitatea acestor oameni, în cea mai mare parte elemente de elita ale unei generaţii.

 

3. ANTONESCU VROIA Să-I SALVEZE PE ASASINI

în criteriul ce ni l-am fixat pentru arestarea şi judecarea criminalilor care au ucis floarea tineretului român sub regimul carlist, am dat dovadă de cea mai mare moderaţie şi umanitate. Cum am scris în lucrările anterioare (Cazul Iorga-Madgearu şi Era Libertăţii), din cei aproximativ 500 de slujbaşi ai Statului implicaţi în aceste crime, ne-am limitat la principalii vinovaţi, adică la acei care nu numai că au patronat aceste înspăimântătoare vărsări de sânge, dar care aparţineau nucleului central al acestui regim scelerat, formând angrenajul lui intim şi fiind corespunzători la toate actele lui. Numărul acestora, după calculele noastre nu trecea de o sută, iar în ultimele zile, înainte de dezgroparea Căpitanului, nu se găseau închişi la Jilava decât abia 64 de deţinuţi. Comparând cu pierderile noastre, aceştia nu reprezentau decât aproximativ a cincea parte din totalul celor ucişi sub Carol. Nu mai vorbim de valoarea intelectuală şi politică a fruntaşilor generaţiei noastre, care au căzut în hecatombele de la Vaslui, Râmnicu-Sarat, Miercurea-Ciuc şi Braşov, şi care nu poate avea nici o compensaţie.

în lucrările acestea, am explicat motivele pentru care ne-am purtat atât de mărinimos cu foştii noştri duşmani, neurmărind o răzbunare oarbă, ci un act de dreptate istorică, ce urma să se realizeze pe calea justiţiei.

Dar iată că la începutul lunii Noiembrie mă înfrunt cu un alt General, care-şi schimbase atitudinea cu 180 de grade, nevrând nici pe aceştia 64 să-i pedepsească aşa cum trebuia, pe măsura uriaşelor lor crime. De unde înainte vreme, de cate ori se întorcea de la un act de înhumare a legionarilor, cutremurat de cele ce văzuse, de mulţimea de cruci, îmi spunea: "am să-i pedepsesc pe aceşti ticăloşi de-o să mă pomenească istoria!", acum, nu tulburat, dar vădit încurcat, nu ştia cum să-mi comunice noua versiune a severităţii lui: "Domnule Sima, am să-i pedepsesc pe cei vinovaţi cu toată străşnicia, dar nu vreau să vărs sânge".

Am rămas împietrit. Fără a-l contraria direct, i-am răspuns că printre cei închişi la Jilava s-ar găsi elemente mai puţin vinovate, care aparţineau organelor inferioare de execuţie şi cărora li s-ar putea eventual aplica circumstanţele atenuante, dar în nici un caz nu ar putea fi cruţaţi de pedeapsa capitală un Bengliu, un Marinescu sau Generalul Argeşeanu, care au dat ordinele de execuţie a legionarilor. I-am explicat că luandu-se o astfel de decizie, s-ar produce în Mişcare tulburări de nestăpânit.

Generalul Antonescu a mârâit ceva, nemulţumit de răspunsul meu, şi n-a mai continuat discuţia. Cum mi-am dat seama mai târziu, interesul lui era să fie salvaţi tocmai marii criminali şi puţin îi păsa dacă ar fi pierit nişte agenţi de poliţie sau jandarmi. M-am despărţit de el cu speranţa că opunându-i un "non possumus" categoric dorinţei lui "de a nu se vărsa sânge", va reveni la realitate.

Dar n-a fost aşa. El şi-a tors mai departe firul complotului sau de a-i salva de la moarte pe marii vinovaţi. Nu m-a mai chemat niciodată ca să-mi ceară părerea asupra soartei deţinuţilor de la Jilava, ştiind probabil ca se izbeşte de un zid de intransigenţă. în schimb s-a folosit de serviciile ce i le putea aduce cauzei susţinute de el tocmai Comisia de Anchetă. Această Comisie era un organ de instrucţie înzestrat cu ample puteri, putând să decidă atât asupra arestărilor, dar şi asupra eventualelor eliberări. Generalul nu apărea nicăieri, nu intervenea direct în lucrările Comisiei de Anchetă, nu va cere direct eliberarea vreunui deţinut, dar, în schimb, prin influenţa ce o exercita asupra Comisiei, va putea să dea un alt curs instrucţiei.

De îndată ce au simţit membrii Comisiei de Anchetă că şeful Statului nu mai e dispus să procedeze cu rigoare contra asasinilor, au slăbit şi ei frânele, inversând întreg sensul procesului: în loc de a continua cu aceeaşi energie ancheta celor vinovaţi, au căutat să le uşureze soarta: pe unii să-i scoată de sub orice urmărire a justiţiei, beneficiind de un "non-lieu", iar pe alţii să-i pună la adăpost de vreo eventuală răzbunare necontrolată a legionarilor.

Am explicat pe larg în lucrările precedente, motivele care l-au determinat pe General să-si schimbe atitudinea:

Deţinuţii de la Jilava aveau oamenii lor de legătură în anturajul Generalului şi dispuneau de enorme mijloace de corupţie. Despre Generalul Gabriel Marinescu se spunea ca a adunat o avere de sute de milioane de lei rod al diverselor întreprinderi dubioase ce le patrona.

A mai jucat un rol important în modificarea dispoziţiei sufleteşti a Generalului şi "spiritul de corp", acel sentiment de solidaritate care leagă pe toţi acei care au purtat cândva o uniformă militară. De fapt, un Bengliu, un Argeşeanu, un Gabriel Marinescu, nu mai aveau nimic comun cu armata română. în schimbul banilor ce i-au primit, milioane de lei, au ucis sute de cetăţeni nevinovaţi, acte ce nu intrau în atribuţiile unei armate naţionale.

şi acum să trecem în revistă scandaloasele decizii ale Comisiei de Anchetă, sub impulsul noii orientări primite de la General:

I. Comisia de Anchetă Criminală hotărăşte scoaterea de sub acuzaţie şi eliberarea de la Jilava a sublocotenentului de jandarmi Cinghiţă, pentru motivul ca n-ar exista probe de vinovăţie. Ori, legionarii care scăpaseră cu viaţă din masacrul de la Vaslui puteau depune mărturie în faţa Comisiei ca sublocotenentul Cinghiţă, comandase plutonul de execuţie de la Vaslui, unde au fost seceraţi de gloanţele mitralierelor 31 de legionari. Prefectura de Poliţie a refuzat să dea curs acestei dispoziţii, căci se săvârşise o eroare grosolană.

II. Comisia de Ancheta ajunge la concluzia că comisarul Davidescu de la Prefectura de Poliţie n-ar fi vinovat şi ca trebuie pus în libertate. Ori cercurile legionare ştiau că comisarul Davidescu participase la asasinarea Nicoletei Nicolescu şi a multor alţi legionari ucişi în beciurile Prefecturii de Poliţie. Un nou conflict cu Prefectura de Poliţie, care refuza să ia act de această adresă a Comisiei de Anchetă, căci ar fi însemnat să pună în libertate un asasin notoriu din perioada carlistă.

III. Ca o culme a amabilităţilor arătate de Comisia de Anchetă faţă de deţinuţii de la Jilava, în a doua jumătate a lunii Noiembrie, Prefectura de Politie primeşte o adresă a Comisiei, prin care ordonă transferarea Generalilor Bengliu şi Marinescu la un Sanatoriu, pentru motive de boală.

Din nou Prefectura de Poliţie se opune, arătând că prin această strămutare, paza celor arestaţi nu se mai poate face cum trebuie şi culpabilii pot să dispară.

în toată această perioada de tensiune cu Prefectura de Poliţie am fost ţinut în perfectă ignoranţă asupra activităţilor mai mult decât suspecte ale Comisiei de Anchetă, realizate sub autoritatea Generalului Antonescu. Dar un om veghea şi se opunea cu îndârjire la toate încercările de salvare ale asasinilor, concertate între General şi Comisie: Colonelul Zăvoianu. Lucid şi conştient de ceea ce urmăreşte, el n-a dat curs dispoziţiilor primite de la Comisia de Anchetă. Nu era legal, dar de altă parte, era mai mult decât legal, căci Comisia de Anchetă ignora crimele săvârşite de cei pe care vroia să-i pună în libertate, pentru că nu binevoise să asculte mărturia legionarilor, care trecuseră prin această catacombă şi puteau să-i indice cu precizie pe vinovaţi.

Colonelul Zăvoianu şi-a jucat viaţa pentru a destrăma planurile tenebroase ţesute în anturajul Generalului, cu scopul de a-i salva pe asasinii Căpitanului şi a sutelor de legionari.

 

4. PROCESUL .... AD KALENDAS GRAECAS

Trebuie menţionat de la început şi cu toată claritatea că interesul mişcării era ca asasinii Căpitanului şi ai fruntaşilor Legiunii să ajungă în faţa unui Tribunal, pentru a răspunde de faptele lor. Dispariţia lor sumară aşa cum s-a întâmplat era prematură şi nu convenea programului nostru. ţara vroia să ştie adevărul până în cele mai mici amănunte. Prin moartea lor, am fost lipsiţi de cunoaşterea exacta a angrenajului crimei: cum s-a organizat complotul pentru suprimarea Căpitanului, ce persoane au participat în linia întâia, cine au fost instigatorii principali la crimă, cine a dat ordinele şi pe ce filieră? Ce rol au jucat Elena Lupescu, Armand Călinescu, Ernest Urdăreanu şi Nicolae Iorga? Cum l-au influenţat aceştia, în forme şi grade diferite, pe Rege, pentru a-l determina să-şi asume răspunderea acestor înspăimântătoare vărsări de sânge? Câtă vreme trăia Armand Călinescu, ştiam că el este motorul principal al crimei, dar, după căderea lui, cine i-a luat locul? Care a fost consilierul principal al Regelui Carol, determinându-l să-i urmărească fără cruţare pe legionari, punând în joc toată autoritatea Coroanei?

Iată întrebări care au rămas pana astăzi numai parţial desluşite. Dacă s-ar fi ţinut procesul, şi un Bengliu, şi un Iamandi, un Argeşanu, ar fi declarat de pe banca acuzaţilor, după toate probabilităţile, ca sa-şi uşureze propria lor soartă, ar fi desluşit ultimele vârfuri ale conspiraţiei şi mecanismul prin care se transmiteau deciziile ocultei. Camarila de la Palat avea multe ramificaţii, dar numai câţiva din membrii ei aveau putere de decizie, aparţinând, cum îmi spunea Nicki ştefănescu "permanenţelor Statului", în realitate, prin brusca dispariţie a delicvenţilor de la Jilava, am fost privaţi de un material politic şi istoric de mâna întâi. în linii mari, procesul crimei a fost înregistrat, dar câte dedesubturi, câte rotiţe ascunse, câte personaje mai puţin cunoscute, dar care au jucat roluri capitale în organizarea masacrelor, n-au fost îngropate odată cu cei împuşcaţi la Jilava?

Este adevărat că au rămas la dosar declaraţiile făcute de presupuşii culpabili în faţa Comisiei de Anchetă Criminală. Dar din acest material, în public n-a pătruns decât fragmente. Nu s-au publicat în ziare decât mici reportaje şi rareori dări de seamă mai amănunţite, cum a fost depoziţia plutonierului de jandarmi, Sârbu, care a pus ştreangul la gâtul Căpitanului. în Comisia de Ancheta nu figura nici un legionar, iar Ministrul de Justiţie, Mihai Antonescu veghea cu gelozie ca din declaraţiile făcute la anchetă să se divulge cât mai puţin.

Nu dispunem nici de acest material. Nu ştim ce s-a întâmplat cu el. După expulzarea noastră de la putere, dosarele Comisiei de Anchetă au rămas în păstrarea Ministrului Justiţiei, Mihai Antonescu, care nu le-a dat publicităţii. Regimul antonescian nu mai era interesat să dezvăluie crimele regimului carlist, fiind avid acum să descopere cât mai multe probe de vinovăţie contra noastră. Mergând pe urmele lui Carol şi reluând acţiunea acestuia de exterminare a legionarilor, fărădelegile fostului regim au fost lăsate în adormire. Publicarea materialului adunat de Comisia de Anchetă Criminală, ar fi fost, într-un anumit sens, un act de acuzaţie chiar contra regimului antonescian, deoarece Generalul şi anturajul lui au adoptat aceeaşi linie de prigoniri şi asasinate ale regimului anterior, dar cu "alte mijloace".

Tot atât de puţin suntem informaţi dacă dosarele Comisiei de Anchetă, după 23 August, au ajuns în mana comuniştilor, sub noul titular al Ministerului de Justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu. Trebuie presupus că nici ei nu aveau interes să se cunoască aceste depoziţii, dacă au ajuns în posesia lor, deoarece, din perspectiva suferinţelor legionarilor, comuniştii nu se deosebeau întru nimic de predecesorii lor, Carol şi Antonescu, urmărind cu aceeaşi furie distrugerea Mişcării.

De fapt, cei doi Antonescu ţinteau şi mai departe: nu numai să-i salveze pe asasini, dar să împiedice şi judecarea procesului lor. Dacă s-ar fi ajuns la judecată, s-ar fi descoperit conexiuni grave, prin care ar fi fost compromise multe reputaţii politice. Ori, aceste revelaţii, nedorite nici de liberali şi nici de ţărănişti, trebuiau să fie înăbuşite. Ar fi fost compromişi mulţi oameni politici, nu ca autori de fapt, ci ca susţinători morali ai crimei. Relaţiile dintre regimul carlist şi clasa conducătoare erau fluide, se întrepătrundeau, formând o ţesătură de complicităţi. Toţi s-au bucurat de moartea lui Corneliu Codreanu. Dovada e că nu s-a auzit nici un glas de protest după asasinarea lui, nici chiar din partea acelora care credeam că sunt mai apropiaţi de noi.

Paralel cu aceste decizii ale Comisiei de Anchetă, care arăta o suspecta indulgenţă faţă de vinovaţii aflaţi sub anchetă, am constatat o lipsa de interes din partea Conducătorului ci a lui Mihai Antonescu pentru programarea procesului. Nu se stabilise nici instanţa care să-i judece (noi am cerut un Tribunal Excepţional) şi nici nu se fixase data lui aproximativă. Era ceva neliniştitor. Nu se adusese chestiunea în discuţia Consiliului de Miniştri, nu se vedea nici un semn şi nici o pregătire, anunţându-se ceva referitor la proces. Conducătorul Statului ignora suveran chestiunea.

întrebându-l pe Mihai Antonescu cam cât ar mai dura lucrările Comisiei de Anchetă, pe la mijlocul lunii Noiembrie, acesta mi-a răspuns că circa 6-7 luni! El spunea că trebuie să treacă prin faţa Comisiei toţi foştii prefecţi militari, foştii comandanţi de legiuni de jandarmi şi toţi cei implicaţi într-un mod oarecare în execuţiile legionarilor. Asta însemna convocarea şi audierea a încă vreo câteva sute de persoane. M-am speriat. Dacă s-ar fi amânat deschiderea procesului până la terminarea lucrărilor Comisiei de Anchetă, în ritmul preconizat de Mihai Antonescu, asta însemna că nu se va putea ţine înainte de începutul verii. Dar a tine ţara în această aşteptare şi încordare atâta timp, putea avea rezultate neprevăzute. Când se produce o revoluţie sau o schimbare radicală în politica ţării şi reprezentanţii fostului regim sunt traşi la răspundere, justiţia trebuie să intre cât mai repede în acţiune, pentru ca agitaţia să se curme şi ţara să-si reia respiraţia normală.

"L-am avertizat pe Mihai Antonescu că cu aceasta metodă se ajunge la rezultate exact contrarii acelora dorite de noi. Noi urmărim o pacificare grabnică a ţării. Ce vedem însă? Ancheta se prelungeşte, ia proporţii, cuprinde alte şi alte categorii de vinovaţi. Odată cu acţiunea Comisiei de Anchetă, ameninţarea creşte, se generalizează, se extinde asupra tuturor culpabililor, mari şi mici. Noi am convenit însă ca să nu fie traşi la răspundere decât principalii vinovaţilor, dar, în afară, acest lucru nu se ştie. Cred că a sosit timpul să se specifice intenţiile guvernului: care din cei anchetaţi vor fi chemaţi în fata justiţiei, ce instanţă este prevăzută să-i judece şi cam când ar putea să înceapă procesul. Cu aceste precizări, ar scădea brusc tensiunea în toate sectoarele. Interesul guvernului este de a risipi aceste nedumeriri, de a face cunoscut cât mai repede până unde se va întinde acţiunea justiţiei, în ce forma şi termen se va aplica. Prelungirea acestei situaţii, provoacă nemulţumiri în armată, unde atâţia ofiţeri de carieră, foşti prefecţi sub Carol, se bucură de prietenii şi protecţii puternice". (Cazul Iorga-Madgearu)

Mihai Antonescu mi-a răspuns că nu se poate face nimic până ce Comisia de Anchetă nu-şi prezintă dosarul complet. M-a rugat să avem încredere în General.

Nu exista de fapt nici un impediment efectiv ca să se fixeze data procesului pentru principalii vinovaţi. Argumentul Ministrului de Justiţie nu era valabil. "Existau suficiente dovezi ca să se deschidă acţiune publică contra principalilor vinovaţi, cel mai târziu în Ianuarie. Declaraţiile agenţilor din provincie nu erau esenţiale. Ei nu puteau decât să confirme de 70 de ori că ordinele de execuţie s-au transmis de la Urdăreanu, prin Argeşeanu, Bengliu, Gabriel Marinescu. De altminteri, nimic nu se opunea ca în timp ce s-ar fi desfăşurat lucrările să se propună să fie audiate ca martori persoanele a căror depoziţie putea contribui la lămurirea completului de judecata. în sfârşit, nu era nici o dificultate ca alţi vinovaţi de aceeaşi categorie, descoperiţi ulterior, să fie judecaţi în alt lot". (Cazul Iorga-Madgearu)

Antonescienii, prefăcându-se ca sunt extrem de grijulii în descoperirea tuturor vinovaţilor, în realitate aplicau tactica temporizării, în speranţa că, prelungindu-se perioada cercetărilor, se va ivi o altă conjunctură politică, în care vor putea fi salvaţi de la moarte asasinii Căpitanului şi ai fruntaşilor Legiunii. Dar nu numai ca nu vroiau "să se verse sânge", cum mi-a declarat Generalul, dar să şi dispună în toată libertatea de piesele acuzatoare. Nici proces şi nici condamnaţi, acesta era ţelul lor final.

 

5. UN TRIMIS AL LUI CANARIS

Mă aflam la o recepţie dată de von Ritgen, Consilier de Legaţie, la locuinţa lui particulară, cu o mulţime de invitaţi. Eram obiectul atenţiei generale, fiind în acel moment Preşedinte ad-interim al Consiliului de Miniştri, în lipsa Generalului Antonescu, Conducătorul Statului, care se afla în vizită oficiala la Berlin.

în cursul recepţiei, văd ca se apropie de mine un domn în civil, pe care mi-l recomandă von Ritgen a fi trimisul Amiralului Canaris, şeful Abwehr-ului german. Nu i-am reţinut numele. Probabil să fi fost acelaşi ofiţer de marină, Comandor von Mller, de care vorbeşte Mihail Sturdza în cartea lui, România şi Sfârşitul Europei, în capitolul XV.

Am avut o scurtă convorbire cu solul lui Canaris într-un colţ al salonului. Aşteptam cu interes să văd ce mesaj îmi trimite puternicul şef al contra-spionajului german, urmaşul faimosului colonel Nikolai, din timpul primului război mondial. Mă aşteptam la toate în afară de aceasta întrebare:

Amiralul Canaris se interesează de soarta lui Moruzov, care a adus multe şi reale servicii Germaniei. Vă întreb care e situaţia judiciara şi dacă nu-i este ameninţată viaţa.

I-am răspuns cu toata nevinovăţia neştiind ce se va întâmpla peste câteva zile cu deţinuţii de la Jilava, că Moruzov va fi judecat împreună cu lotul marilor criminali ai regimului carlist. Soarta lui o va decide justiţia. Până atunci se afla sub mandat de arestare şi nu văd cum să-i fie ameninţată viaţa.

A fost mulţumit de răspunsul meu şi ne-am despărţit prieteneşte. Nu ştiu dacă, paralel, n-au fost şi alte intervenţii în favoarea lui Moruzov, făcute direct pe lângă General, fie din partea aceluiaşi personaj sau chiar de către Canaris, în cursul vizitei lui Antonescu la Berlin.

După câteva zile, s-a întâmplat execuţia de la Jilava. Fără îndoială că aflând aceasta veste, atât Canaris cât şi trimisul lui la Bucureşti şi-au închipuit cele mai rele lucruri despre mine: cuvintele mele liniştitoare n-ar fi avut alt scop decât să îndepărteze orice bănuială de la apropiata lichidare a deţinuţilor de la Jilava, în care şi-a găsit moartea şi protejatul lor, întâmplare de care eu n-as fi fost străin. Asigurările ce le-am dat enigmaticului personaj trimis de Canaris, fără îndoială că le-au considerat ca expresia unui cinism fără margini.

Mai e o problemă ce trebuie lămurită. Asupra lui Moruzov apăsa o dublă osândă: nu era acuzat numai ca participase la actele criminale ale regimului carlist, dar mai trebuia să suporte şi ura mortală a Generalului Antonescu. Dintre toţi deţinuţii de la Jilava el avea situaţia cea mai grea. Principial şi teoretic, aş fi putut interveni pentru toţi cei arestaţi în cazematele Jilavei, pentru a le uşura soarta, în afară de Moruzov. Subiectul era tabu pentru General. Moruzov era bestia neagră a lui Antonescu. De câte ori venea vorba despre Moruzov, în legătură cu internarea Generalului la Mânăstirea Bistriţa, din vara anului 1940; ochii îi scăpărau de mânie şi făcea un gest ca şi cum ar fi vrut să-l răpună cu măna lui.

 

6. DETONATORUL

Spiritele erau extrem de agitate când s-au început săpăturile la Jilava, la movila unde se presupuneau a fi osemintele Căpitanului şi ale celor treisprezece legionari ucişi odată cu el. Provocările anterioare ale Generalului Antonescu, prin mijlocirea Comisiei de Anchetă, au înfierbântat inimile legionarilor în aşa măsura încât nu mai trebuia mult ca să se producă o ieşire violenta.

Cu toate aceste amestecuri neîngăduite ale Conducătorului în treburile Comisiei de Anchetă, deshumarea Căpitanului s-ar fi putut desfăşura fără incidente grave, fără a fi fost afectată soarta deţinuţilor din cazematele Jilavei, dacă în ziua aceea, când au început lucrările de la mormânt, Generalul Antonescu n-ar fi luat o măsură de ultimă oră, care să precipite execuţia sumară a asasinilor.

Ca să înţelegem nechibzuita dispoziţie a lui Antonescu, trebuie să plecăm de la starea sufletească a deţinuţilor. Aceştia pe măsură ce se apropia ziua deshumării Căpitanului, trăiau într-o nelinişte crescândă. Se gândeau că descoperindu-se fărădelegea lor, sub aspectul cumplit al victimelor cu ştreangul la gât, legionarii, sfâşiaţi de durere, nu vor mai ţine seama de nici o îngrădire legală şi îi vor ucide.

Cuprinşi de panică, au trimis mesaje peste mesaje la Preşedinţie, prin oamenii lor de legătură, avizând ca viaţa le este ameninţată şi că ar trebui să se ia măsuri speciale de ocrotire a lor. Dar tocmai desperatele lor apeluri au fost de rău augur, având un efect contrar celor aşteptate de ei, căci le-au grăbit sfârşitul.

Generalul, abia întors de la vizita lui din Germania, alarmat de ştirile ce le primea pe canalele de la Preşedinţie, a luat o decizie temerară, care avea ca scop să prevină o eventuală răzbunare a legionarilor în cursul lucrărilor de deshumare, şi anume, chiar în noaptea aceea de 26/27 Noiembrie, să fie înlocuită garda legionară de pază la celulele deţinuţilor cu o gardă militară. Generalul a dat acest ordin fără să mă informeze, fără să-mi ceară sfatul, într-o chestiune care mă privea tot atât de mult ca şi pe el, fiind şeful Legiunii. Dacă m-ar fi întrebat, i-aş fi atras atenţia asupra consecinţelor neprevăzute ce le poate avea îndepărtarea gărzii legionare de la paza deţinuţilor, tocmai în acele momente critice, când se proceda la deshumarea Căpitanului. Măsura s-a luat în cel mai mare secret. Ordinul a fost transmis de Roşianu direct autorităţilor militare de la Jilava. Dar cu toată grija lor de a nu se afla nimic, vestea a transpirat, deoarece în incinta Jilavei începuseră pregătirile pentru punerea în aplicare a ordinului de a se înlocui garda legionară cu soldaţi. După dispoziţiile primite, chiar în cursul acelei nopţi, când trebuia să aibă loc obişnuita schimbare a gărzii legionare cu un alt grup din afară, adus de la Prefectura de Poliţie, trebuia să se prezinte garda militară şi, arătând ordinul primit, să-şi ia în primire serviciul.

ştirea s-a răspândit ca fulgerul între toţi legionarii care aveau în acel moment vreo legătura cu Jilava: cei ce făceau de pază la celule deţinuţilor, cei ce lucrau la mormânt ei autorităţile de la Prefectura de Poliţie, care pregăteau echipele de schimb. Toţi au constatat că mai e o diferenţa de câteva ore până ce soldaţii vor înlocui pe legionari de la celulele deţinuţilor. Ce s-a petrecut atunci în sufletul lor, nu are nevoie de prea multe comentarii. Ca să nu mă repet, reproduc descrierea acestei scene zguduitoare din cartea mea Cazul Iorga-Madgearu:

"Toată lumea era consternată. Priveau în gol, neştiind ce să mai creadă. Nu mai exista nici un dubiu, îşi spuneau ei, că Generalul Antonescu nu este sincer cu noi, că nu poate sau nu vrea să-i pedepsească pe vinovaţi. Am avut atâtea semne prevestitoare. îndepărtarea gărzii legionare este o dovadă clară că Generalul s-a hotărât să-i scoată din mâna noastră pentru a-i face mai târziu scăpaţi."

"Stăpâniţi de aceste gânduri, au lăsat sapele şi târnăcoapele din mâini şi s-au dus să încheie socotelile cu vinovaţii. Antonescu vroia să-i salveze. Datoria lor era alta. Nu puteau sa-l îngroape pentru a doua oară pe Căpitan, în timp ce asasinii lui mai sunt în viaţă şi guvernul nu se dovedeşte capabil să-i pedepsească. Legionarii au pătruns în Fort, au anunţat garda de pază de hotărârea lor şi apoi au intrat în celule împuşcând pe deţinuţi. Apoi cu feţele senine, ca după împlinirea unei mari datorii, s-au îndreptat spre mormântul Căpitanului, au făcut front aici, au dat onorul, în timp ce din mijlocul lor un glas cutremurat rostea cuvintele: "Căpitane te-am răzbunat".

Decizia Generalului Antonescu de a înlocui garda legionară de pază cu o gardă militară a fost detonatorul care a aprins atmosfera de durere şi revolta ce domnea în jurul mormântului de la Jilava, determinându-i pe legionari să treacă la acţiune şi să-l răzbune pe Căpitan.

La actul de la Jilava au participat elemente din toate corpurile legionare din capitală, care se aflau pe atunci la mormânt, fie săpând fie observând mersul lucrărilor, pentru a nu pierde acel moment transcendental, când vor fi scoase din groapă osemintele Căpitanului. Aceştia pătrunzând în Fort, au antrenat şi garda legionară de pază în acţiunea de răzbunare. Au tras în deţinuţi şi oameni maturi, care, în împrejurări normale, n-ar fi fost în stare să verse o picătura de sânge. Măreţia răzbunării Căpitanului constă tocmai în spontaneitatea ei. Ordinul inoportun al Generalului a pătruns ca un cuţit în inimile tuturor, tăindu-le respiraţia şi unindu-i în acelaşi gând: răzbunarea.

O anumită clasă de istorici de mai târziu a făcut observaţia că, în momentul execuţiei asasinilor, săpăturile nu ajunseseră în fundul gropii, unde zăceau osemintele Căpitanului. în consecinţă, versiunea ce s-a răspândit că vederea acestor oseminte ar fi provocat actul de răzbunare, este falsă. Este adevărat că din cauza lespezii de pe mormânt, care cântărea 30 de tone, lucrările au mers încet, încât abia a doua zi dimineaţă, 27 Noiembrie, s-a ajuns la stratul unde erau azvârliţi legionarii ucişi, împreună cu Căpitanul. De aici concluzia ce o trag aceşti istorici de circumstanţă că lipsea mobilul răzbunării, osemintele Căpitanului, şi, prin urmare, sângeroasa represiune din noaptea de 26/27 Noiembrie ar fi fost un act premeditat.

E o interpretare perfidă şi stupidă în acelaşi timp, căutând milimetric conexiunea între stadiul săpăturilor şi execuţia asasinilor. Nu era nevoie să se ajungă în fundul gropii cu săpăturile, pentru ca revolta legionarilor să ia proporţii explozive. însăşi lucrările premergătoare, uriaşa piatră de pe mormânt şi decorul sumbru al acelei nopţi de Noiembrie, erau elemente suficiente pentru a duce la acest deznodământ. Trebuie să mai adăugăm că oamenii care se aflau în această noapte la mormânt nu erau la prima experienţă de acest gen. Au fost martori la alte scene asemănătoare. La dezgroparea şi reînhumarea camarazilor lor ucişi la Miercurea-Ciuc, la Vaslui şi la Braşov. Mai mult decât atât. Mulţi din ei au pătimit prin lagărele şi închisorile lui Carol, în perioada 1938-1940. De lângă ei, au fost ridicaţi mulţi camarazi, legaţi cu lanţuri şi apoi au auzit mitralierele care i-au culcat la pământ. şi cine erau autorii acestor crime? Aceiaşi oameni care astăzi se găseau închişi, în apropierea mormântului, în cazematele fortului Jilava. Ei înşişi au fost la un pas de moarte în timpul acestor hecatombe. Scena la care asistau a deshumării Căpitanului nu era decât momentul culminant al unor dureri care au sfâşiat sufletul întregii ţări. Nu era nevoie să vadă osemintele Căpitanului, arse de vitriol, pentru ca revolta lor să ajungă la paroxism.

Răni şi revolte acumulate în trei ani de prigoană i-a adus în această stare de mânie abia stăpânită: şi acum ucigaşii camarazilor lor erau pe punctul să scape, graţie omului "care nu vroia să verse sânge". Revenim iarăşi la aceeaşi dispoziţie fatală a Generalului Antonescu, care a avut efectul unui detonator, dând amărăciunii şi revoltelor o direcţie precisă: spre deţinuţii de la Jilava. Ei trebuiau să cadă, ca să se îndeplinească dreptatea şi Căpitanul să fie răzbunat.

 

7. SURPRINS DE EVENIMENTE

în noaptea de 26/27 Noiembrie, mă aflam acasă şi mă pregăteam de culcare. Sufleteşte eram mulţumit de colaborarea de până acum cu Conducătorul Statului şi de rezultatele obţinute în comun. Vizita Generalului în Germania părea a fi fost rodnică. După spusele lui la întoarcere, ar fi obţinut promisiunea revizuirii arbitrajului de la Viena. Manifestaţia ce i-am făcut-o la înapoiere a fost impunătoare. Nici prin gând nu mi-a trecut că Antonescu s-a folosit de călătoria lui la Berlin, ca să ne sape la Hitler şi că pe plan naţional nu obţinuse aproape nimic. Tot aşa de mulţumit eram că Generalul aprobase măsurile luate de mine, în absenţa lui, referitor la lucrările de deshumare de la Jilava, şi la ceremoniile ce vor urma, cu asistenţa reprezentanţilor străini, ale aşezării Căpitanului în cripta de la "Casa Verde".

După miezul nopţii, sună telefonul. Era Colonelul Zăvoianu. Ce-o fi vrând să-mi comunice la această oră înaintată? Cu o voce alterată îmi spune că deţinuţii de la Jilava au fost împuşcaţi.

ştii, s-a întâmplat ceva.

Ce s-a întâmplat?

Cei de la Jilava...

Ce-i cu ei?

Au fost împuşcaţi.

Cum, de cine?

De legionarii care lucrau la deshumare.

Cum s-au petrecut lucrurile?

Nu ştiu nimic mai mult. Tocmai acum am primit şi eu ştirea.

Pe Antonescu l-ai informat?

Nu l-am informat încă.

Am lăsat receptorul şi mă uitam în gol. Situaţia era gravă. Gravă atât prin actul săvârşit, deoarece se rupea legalitatea unui proces aflat în faza preliminară a anchetei, cât şi prin necunoscutul reacţiei lui Antonescu. Eram depăşiţi de evenimente şi descoperiţi pe ambele fronturi. Noi optasem pentru justiţie, pentru aducerea vinovaţilor erei carliste să răspundă în fata Tribunalului, şi acuma li s-a aplicat metoda execuţiei sumare. în al doilea rând, în eventualitatea unei reacţii brutale a Generalului Antonescu, cunoscându-i caracterul, nu dispuneam în acel moment de nici un mijloc de apărare. Actul de la Jilava nu-mi aparţinea, dar răspunderea politică se răsfrângea asupra mea. Luând ca pretext cele întâmplate la Jilava, Generalul putea ordona arestarea noastră, a mea şi a celorlalţi fruntaşi ai Legiunii, şi apoi darea noastră în judecată. Dacă aş fi participat măcar cu o simplă sugestie la împuşcarea deţinuţilor de la Jilava, ar fi trebuit să calculez şi riscurile operaţiei. Era o prevedere elementară. Dar cum n-am ştiut nimic, eram azvârlit hazardului, în care numai voia lui Dumnezeu putea decide.

Primul lucru ce l-am făcut a fost să trimit pe Victor Biriş, Secretar General la Ministerul de Interne, la Prefectură ca să vina cu informaţii suplimentare. Paralel, Generalul Antonescu a făcut la fel. L-a trimis la Prefectură pe Ministrul de Justiţie, Mihai Antonescu, pentru o misiune analogă. Pe la trei noaptea Victor Biriş şi Mihai Antonescu se aflau amândoi întruniţi în cabinetul Prefectului de Poliţie, unde au avut o lunga convorbire cu Colonelul Zăvoianu.

La întoarcere, Victor Biriş mă informează că vestea suprimării deţinuţilor de la Jilava s-a răspândit ca fulgerul în toate organizaţiile din capitală şi că spiritele sunt foarte agitate. Exista temerea că actele de violenţă contra elementelor carliste să se repete în capitală şi chiar să se extindă în provincie. Colonelul Zăvoianu pare să fi pierdut controlul oamenilor. Legionarii care deţineau funcţii la Prefectura de Poliţie şi care se aflau în noaptea aceea la locul deshumării, s-au amestecat cu ceilalţi trăgând în deţinuţi. Mai mult chiar. Din interiorul Prefecturii au fost ridicaţi câţiva arestaţi şi nu se ştia nimic de soarta lor.

L-am chemat îndată la telefon pe Colonelul Zăvoianu, cerându-i în termeni aspri, să vegheze cu cea mai mare străşnicie asupra personalului ce-l conducea ca să nu iasă din marginile legalităţii şi să nu se mai repete actele de violenţi.

 

8. O NOAPTE LA PREşEDINţIE

După întoarcerea lui Biriş de la Prefectura de Poliţie şi după ce am aflat ce se întâmplă acolo, mi-am dat seama ca este neapărat necesar să-l vad pe General chiar în noaptea aceea, pentru a preveni o măsura nechibzuită a acestuia, care ar fi putut duce la agravarea conflictului. Vroiam să-i explic cursul real al evenimentelor care au dezlănţuit violenţele de la Jilava şi sa-l asigur din nou de loialitatea noastră.

Trebuie să mărturisesc că am făcut acest pas cu inima strânsă. Mă întrebam dacă mă voi mai întoarce liber de la Preşedinţie sau dacă nu cumva Generalul va da ordin să fiu arestat ca presupus complice la împuşcarea deţinuţilor de la Jilava. Aveam senzaţia că mă bag singur în gura lupului Probabil ar fi trebuit să-mi iau anumite măsuri de apărare, cunoscându-i reacţiile lui impulsive. Conducătorul Statului se baricadase la Preşedinţie. Dăduse ordin ca o unitate militară să ocupe clădirea, pentru a-l feri de eventualele atacuri din partea... legionarilor. Temerea lui era absurdă, deoarece actul de la Jilava n-avea nimic de-a face cu propria lui persoană. Cei împuşcaţi în noaptea aceea erau de fapt şi proprii lui inamici, care l-ar fi răpus şi pe el, dacă ar fi primit ordin de la Regele Carol. Generalul uitase de primejdiile prin care trecuse cu câteva luni înainte...

şi atunci ce rost avea baricadarea lui la Preşedinţie ca într-o fortăreaţă? Ca să demonstreze distanţarea lui de Legiune după execuţia asasinilor carlişti, atât pentru uzul anturajului sau cât şi pentru o anumită lume a Capitalei, căreia îi aparţineau cei pedepsiţi la Jilava. Aceste cercuri nu l-ar fi putut ierta "neglijenţa" lui, după ce îşi luase angajamente ferme ca să-i salveze.

Când am ajuns la Preşedinţie, singur-singurel în noaptea aceea, chiar de la intrare m-am izbit de controale. La uşă se afla un post de pază, sub conducerea unui ofiţer, care nu dădea voie nimănui să intre până ce nu primea răspuns de la Secretariatul Generalului. După ce am ieşit din ascensor, pe coridorul unde se aflau birourile Preşedinţiei, din zece în zece metri, am întâlnit postaţi soldaţi cu baioneta la arma. Dar în afară de cei ce se vedeau, erau mulţi soldaţi înghesuiţi prin ungherele coridoarelor şi camerelor neocupate momentan. Chiar şi la subsol se aflau trupe. Tabloul era sumbru. Din toate părţile apăreau căşti de ofiţeri şi soldaţi, ca şi cum ne-am fi aflat în plina campanie militară.

Când am pătruns în anticamera Generalului, în afară de funcţionarii respectivi, nelipsiţi de la Preşedinţie, Maiotul Elefterescu şi Vlădescu, i-am întâlnit pe Mihai Antonescu, Ministrul Justiţiei şi pe Generalul Pantazi, împreună cu câţiva ofiţeri superiori, care fuseseră chemaţi probabil să primească ordine. Singurul care avea acces la General era Ică Antonescu. Intra şi ieşea destul de des din cabinetul acestuia, comunicând celor prezenţi starea sufleteasca a Conducătorului:

Generalul e furios. Uite, aşa i s-au îngroşat vinele de la gât, şi arăta cu amândouă degetele. Se plimba în lung şi lat prin cameră şi repetă mereu ca mâinile îi sunt năclăite de sânge. Spune ca va pleca de la conducerea Statului, dacă aceasta chestiune nu se va rezolvă în mod onorabil pentru el...

I-a cerut lui Mihai Antonescu să-l roage pe General să mă primească, dar n-am obţinut audienţă. Neputând vorbi cu Generalul Antonescu, am încercat să explic celor prezenţi procesul evenimentelor de la Jilava: 1) lungirea nefirească a procesului, 2) Atmosfera creată de lucrările de deshumare, 3) nefericita intervenţie a Consilierului Bănescu. Notez că în acel moment nu ştiam de ordinul dat de General de a schimba garda legionară de la celulele deţinuţilor cu o gardă militară, argument de care nu m-am putut folosi.

I-am încredinţat ca n-a fost o acţiune premeditată, că nici eu şi nici ceilalţi conducători ai Legiunii nu suntem amestecaţi în această izbucnire de violenţă. Am fost surprins de reacţia înţelegătoare a Generalului Pantazi, un devotat a lui Antonescu. Profitând de un moment când eram singuri, mi-a spus pe un ton categoric, făcând ochii mari:

Domnule Sima, D-ta trebuie să rămâi aici. Nu trebuie să se profite de această nenorocire, pentru a se separa Legiunea de General. Ar fi o nenorocire mai mare. Eu mă voi opune oricărei încercări de acest gen. Cazul de la Jilava trebuie tratat exclusiv juridic, fără a se altera bazele politice ale colaborării. La urma mi-a spus: "ţ ine-te bine".

Ică Antonescu, dimpotrivă, de câte ori ieşea de la General însoţea impresiile ce le aducea cu comentarii acide. Turna, cum s-ar zice, uleiul peste foc.

între timp a sosit la Preşedinţie şi Colonelul Dragomir, Ministrul Coordonării Economice. Acesta împărtăşea vederile Generalului Pantazi. El susţinea cu energie şi sinceritate că întâmplările de la Jilava nu trebuie să afecteze relaţiile dintre Mişcare şi General. Mihai Antonescu văzând că nu este aprobat nici de cei mai apropiaţi oameni ai Conducătorului, se potolise şi el.

Atmosfera părea că merge spre destindere. Oboseala îi cuprinse pe toţi. Generalul Antonescu mi-a comunicat în sfârşit că se simte foarte obosit şi nu vrea sa vadă pe nimeni până mâine, când va convoca un Consiliu de Miniştri, pentru a dezbate chestiunea de la Jilava.

Mi-a rămas întipărită aceasta scenă până astăzi. După temerea cu care am venit la Preşedinţie, mi-au revenit şi încrederea şi curajul.

 

9. ALARMA DE LA PREFECTURă şI POLIţIE

Deşi Generalul Antonescu îmi comunicase prin Mihai Antonescu că nu mă poate primi în noaptea aceea, am rămas mai departe lângă biroul său, în anticameră, împreună cu toţi cei adunaţi acolo, până spre ziua.

Toţi stăteau pe scaune îngânduraţi, neştiind ce hotărâre va lua Generalul. Maiorul Elefterescu şi Vlădescu trebăluiau pe la Secretariat. Eu eram mai liniştit după declaraţiile Generalului Pantazi şi ale Colonelului Dragomir. Mai aveam şi aliaţi, chiar printre oamenii de încredere ai Generalului. Aveam impresia că se căuta o formulă de aplanare a conflictului.

în mijlocul acestor nelinişti şi speranţe, se iveşte o noua complicaţie. Uşa se deschide şi intră ca o furtună Colonelul Rioşeanu, speriat şi gâfâind. Cu o voce tenebroasa ne spune ca au fost arestaţi şi duşi la Prefectura de Poliţie Tătărescu, Ghelrnegeanu şi Argetoianu. Dacă nu se intervine imediat, vor avea soarta celor de la Jilava. El nu îndrăzneşte să meargă singur, de teamă să nu i se întâmple şi lui ceva. Face apel la mine să mergem împreună. Fără a mai zăbovi o clipă, l-am luat de braţ şi am coborât scările în goană. Ne-am urcat în maşină şi am pornit cu cea mai mare viteză spre Prefectura de Poliţie. Era încă noapte afară, pe la 7 dimineaţa.

Intrând în cabinetul Prefectului, l-am găsit pe Zăvoianu într-o agitaţie indescriptibilă. Vorbea sacadat, în fragmente, incapabil să explice situaţia celor arestaţi.

Bine, D-le Colonel, nu ţi-am spus acum câteva ore, după întâmplările de la Jilava, să veghezi cu cea mai mare străşnicie ca să nu se producă dezordine la Prefectură? şi acum aflu că au fost arestaţi şi aduşi la Prefectura Tătărescu, Ghelmegeanu şi Argetoianu.

Da, se găsesc.

Cine a ordonat arestarea lor?

Nu eu, chestorul Stângă. A avut informaţii că viaţa lor ar fi în pericol şi i-a adus aici. Ce să fac cu ei?

Adu-i sus!

Când au intrat în cabinetul lui Zăvoianu, nu erau trei, ci cinci deţinuţi! M-am speriat; în afară de cei trei pomeniţi mai sus, se mai aflau, fostul prim-ministru Gigurtu şi Generalul Ilasievici, fost Mareşal al Palatului. Dacă arestarea primilor trei mai avea vreun sens, fiind amestecaţi, în forma şi grade diferite în prigonirea legionarilor, nu înţelegeam ce rost avea sechestrarea lui Gigurtu şi Ilasievici, persoane care n-au avut nimic comun cu crimele dictaturii carliste.

Tătărescu era disperat. îşi frângea mâinile, zicând ca e gata să dea orice declaraţie. Ghelmegeanu era agitat, dar nu-şi trăda emoţia. Argetoianu era perfect stăpân pe sine. Privea la noi impasibil, ca şi cum era străin de locul în care se găsea şi de ameninţarea ce se cernea asupra lui. Gigurtu şi Ilasievici întrebau nedumeriţi de ce se găseau acolo.

Dar dintre toţi, eu eram cel mai zăpăcit. Nu dădeam de firul afacerii. De ce îndată după Jilava, când trebuia să suportăm furia Generalului, se creează un nou conflict? Cine are interesul să mărească spărtura, când, dimpotrivă, cu toţii ar trebui să potolim apele răzvrătite, de o parte şi de alta, pentru a relua colaborarea în cadrul Statului naţional-legionar? Mă frământam, explicând celor arestaţi că s-a făcut o eroare şi ca vor fi puşi imediat în libertate.

Trebuia acţionat repede. Nu numai că le-am dat drumul, ci m-am îngrijit şi de protecţia lor ulterioară. Vorbind cu Rioşeanu, i-am încredinţat acestuia, indicându-i că, pentru un timp oarecare, e bine sa-i ţină la Ministerul de Interne, sub paza jandarmilor, până ce se vor linişti spiritele. Mai mult decât atât. Le-am sugerat lui Tătărescu, Ghelmegeanu şi Argetoianu ca pentru câteva luni să plece în străinătate, pentru a nu cădea victima vreunui element necontrolat.

însoţiţi de Rioşeanu şi Biriş, au ieşit de la Prefectură, s-au urcat în maşină şi au fost conduşi la Ministerul de Interne.

Dar cu acest epilog, nu s-a terminat povestea de la Prefectura de Poliţie. Mai era o chestiune spinoasă de rezolvat. După întâmplările de la Jilava, Generalul Antonescu dăduse ordin de înlocuire a Colonelului Zăvoianu cu Generalul Pălăngeanu. Când am aflat de aceasta substituire, m-am opus, arătând că nu se poate proceda la destituirea Colonelului Zăvoianu, fără o anchetă prealabilă. Fiind eliminat în aceste condiţii, vinovăţia execuţiilor de la Jilava ar cădea asupra Colonelului, ceea ce nu pare să fie adevărat.

Dar după săvârşirea noilor arestări, nu mai puteam întreprinde nimic pentru salvarea lui Zăvoianu. Situaţia lui era pecetluită. îşi dovedise incapacitatea de a menţine ordinea în personalul angajat de el însuşi la Prefectură. Stângă, după propria lui mărturie a operat arestări fără să-l întrebe.

După plecarea celor arestaţi, a trebuit să dau o luptă aprigă cu Colonelul Zăvoianu pentru a-l convinge să-şi dea demisia. Mai bine de o oră am pledat în faţa lui, arătându-i că interesele Legiunii sunt deasupra persoanei sale şi trebuie să-i dam această satisfacţie Generalului, dacă vrem să continuăm colaborarea cu el. Până la urmă a acceptat, dar cu condiţia ca, în locul lui, să fie numit tot un legionar. Nu va părăsi postul, decât în momentul când un alt legionar se va prezenta în cabinetul său pentru a-i lua locul. Am fost de aceeaşi părere. Nu poate fi vorba de numirea Generalului Pălăngeanu, deoarece Prefectura de Poliţie aparţine Ministerului de Interne şi acest minister, conform convenţiei, este de resortul Mişcării.

Colonelul Zăvoianu pierduse controlul Prefecturii de Poliţie. Comisarii de la diferitele departamente întreprindeau acţiuni fără a-i cere aprobarea. Aşa Stângă, în noaptea aceea. Aşa propriul sau secretar, Stelian Stănicel, care dăduse ordin să fie ridicaţi în aceeaşi noapte din celularul Prefecturii fostul comisar Jean Dumitrescu, împreună cu câţiva agenţi. Transportaţi în pădurea Băneasa, au fost împuşcaţi. Comisarul Jean Dumitrescu deşi primise o rafală de gloanţe, a fost numai grav rănit şi a scăpat cu viaţă.

Colonelul Zăvoianu nu participase în execuţiile de la Jilava, dar fusese compromis prin actele subalternilor lui. Osândirea lui la moarte, sub Antonescu, se datorează altor motive, pe care le vom explica la momentul potrivit.

 

10. UN CONSILIUL DE MINIşTRI MEMORABIL

Consiliul de Miniştri, ţinut a doua zi dimineaţa, 27 Noiembrie, s-a ocupat exclusiv de chestiunea de la Jilava. Toate celelalte probleme ale naţiunii au fost lăsate deoparte. Fapt anormal, pentru că nu se pot opri toate funcţiile Statului din cauza pedepsirii unor asasini notorii, chiar dacă s-a săvârşit în marginea legii. Caracteristica acestui Consiliu a fost presiunea crescândă exercitata de Conducătorul Statului, direct sau prin oamenii lui de încredere, asupra miniştrilor şi conducătorilor legionari, ca să se rezolve conflictul provocat de execuţiile de la Jilava în sensul dorit de el. Iar dorinţa Generalului Antonescu era ca ţara să vadă clar că el n-a avut nici un amestec în această "crima" şi că va lua toate măsurile necesare pentru pedepsirea vinovaţilor.

Dar furia Generalului Antonescu pentru moartea deţinuţilor de la Jilava avea şi un alt tâlc. Nu era vorba numai de o încălcare a legii, care trebuia sancţionată, ci de pierderea unui capital uman greu de înlocuit în structura vechiului Stat Român. După război, sub guvernarea partidelor, acest Stat s-a degradat, devenind expresia abuzului şi a corupţiei. Sub domnia Regelui Carol II aceste tendinţe distructive s-au accentuat în aşa măsură încât a devenit norma de guvernare a României. Regele Carol a întreprins în clasa conducătoare o selecţie a valorilor de tip negativ, adică erau promovate în posturile de răspundere ale Statului numai elemente dispuse la toate linguşirile şi slugărniciile. Interesele naţiunii nu mai aveau nici o rezonanţă în sufletul acestor oameni, preocupaţi în primul rând cum să-şi menţină favoarea Regelui, de la care veneau toate avantajele. Din sânul acestei clase, plăsmuită după chipul şi asemănarea Monarhului, s-a recrutat apoi şi aparatul de teroare, destinat să distrugă Mişcarea Legionară. în jurul Tronului se formase o camarilă atotputernică, dar mai jos, la nivelul administrativ, poliţienesc şi judiciar, vârfurile de conducere ale acestor instituţii au fost încredinţate unor indivizi dispuşi la orice crime, pentru a salva "Statul", în realitate pentru a consolida regimul carlist, bazat pe sperjur şi călcarea tuturor legilor ţării. Acestor echipe de "devotaţi" ai Regelui Carol se datorează atât asasinarea Căpitanului cât şi măcelul din noaptea de 21/22 Septembrie 1939.

Cei dispăruţi la Jilava, în noaptea de 26/27 Noiembrie, erau tocmai membrii principali ai aparatului de teroare creat de Carol. Acest aparat fusese literalmente desfiinţat. Această elită criminală rezultatul unei selecţii paciente de un deceniu era un patrimoniu comun întregii clase conducătoare. Erau trup din trupul ei şi suflet din sufletul ei. Unde se mai găseau un Bengliu, un Gabriel Marinescu, un Moruzov, un Iamandi, un Argeşanu? Trebuia să treacă multa vreme până ce se va reconstitui o echipa de aceasta ferocitate legendara.

Câte combinaţii, câte afaceri, câte proiecte nu s-au pierdut odată cu moartea asasinilor de la Jilava. Aşa se explică şi supărarea lui Antonescu. Deşi cei căzuţi în cazematele Jilavei, i-ar fi luat şi lui viaţa, dacă le-ar fi ordonat Regele Carol, totuşi sub influenţa anturajului său şi a unei anumite lumi bucureştene, era dispus să le salveze viaţa şi chiar işi1uase angajamente ferme în acest sens. şi deodată s-a văzut deposedat de preţioasa încărcătură! Generalul se găsea acuma descoperit faţă de lumea căreia aparţinea şi trebuia so-şi salveze faţa.

în Consiliul de Miniştri ce-a urmat, s-a vădit această tendinţă a Generalului de a se distanţa de Mişcare, de a se desolidariza de actul de la Jilava, condamnându-l cu cea mai mare energie şi anunţând măsuri aspre contra acelora care i-au călcat porunca. Numai aşa putea să se justifice faţa de cei care îi ceruseră să salveze pe asasinii de la Jilava. Vechea structura a Statului terorist carlist fusese lovită în creştet şi aceasta nemaipomenită faptă trebuia ispăşită exemplar. Legionarii puteau fi ucişi cu sutele, căci ei nu erau decât fiii poporului, dar să îndrăznească cineva să se atingă de autorii acestor crime, de aceasta selecţie negativa, de aceasta echipă de supraasasini, care garantau temeliile societăţii româneşti din timpul lui Carol, era un fapt care trecea peste orice închipuire şi răsturna toate calculele acelora care şi-au întemeiat existenţa politică numai pe jaf, abuz şi corupţie.

Cu Generalul Antonescu n-am putut să vorbesc nici în cursul dimineţii de 27 Noiembrie, deşi după întoarcerea mea de la Prefectura, am stat tot timpul în biroul meu de la Preşedinţie. Aşteptam dintr-un moment într-altul să mă cheme. Mai târziu mi-am dat seama de ce Antonescu evita o întâlnire cu mine. Generalul pregătea o lovitură contra Mişcării şi vroia să se folosească din plin de avantajul surprizei. Nu l-am văzut decât la deschiderea Consiliului, pe la orele 11.

în ceea ce priveşte dezbaterile Consiliului de Miniştri, mă conduc după declaraţiile făcute când am expus "Cazul Iorga-Madgearu":

"Consiliul de Miniştri s-a ocupat mai întâi de sancţiunile ce trebuie aplicate vinovaţilor, apoi ce masuri trebuie luate pentru a se împiedica repetarea actelor de violenţă. La început a vorbit ca de obicei, Generalul. Era posomorât, dar calm şi odihnit. Moartea celor de la Jilava nu-l afectase excesiv, contrar celor afirmate de Mihai Antonescu. A vorbit pe un ton moderat, fără izbucnirile la care mă aşteptam. Bineînţeles, i-a condamnat pe făptuitorii de la Jilava, i-a numit o banda de terorişti şi a declarat ca el nu va tolera ca Statul să fie subminat de anarhia străzii. El a iniţiat acţiunea de pedepsire a asasinilor din timpul regimului carlist şi este dureros impresionat să vadă că Mişcarea nu are încredere în el. Vinovaţii de crimele de la Jilava vor fi exemplar pedepsiţi. în răspunsul meu, am analizat lanţul de evenimente care au provocat actele sângeroase de la Jilava. Au vorbit apoi ceilalţi miniştri legionari şi nelegionari. Mihai Antonescu, Mareş şi Rioşeanu ne-au atacat cu înverşunare. Pantazi a făcut o declaraţie moderată, iar Colonelul Dragomir ne-a luat apărarea. Nu au lipsit nici schimburi mai aspre de cuvinte, cum au fost între Papanace şi General, dar în general discuţiile au fost calme şi starea de spirit părea favorabila unei aplanări a conflictului. în acel moment când atmosfera părea să se însenineze, ajungându-se la o soluţie acceptabilă pentru toată lumea, o lovitura de teatru: se scoală Generalul şi spune ca el lasă decizia finală în mâinile noastre, ca el nu poate acoperi aceste crime şi aşteaptă să i se dea satisfacţie. După ce a rostit aceste cuvinte s-a retras în cabinetul său. Nu ştiam ce interpretare să dau retragerii lui din Consiliu. Era o ameninţare sau o dorinţă de a se degaja de răspundere? Prin gestul lui, care exprima vădita lui nemulţumire pentru felul cum decurg dezbaterile, s-au anulat toate străduinţele de împăciuire ale majorităţii miniştrilor. S-a revenit la punctul de plecare, la atmosfera grea care domnea la deschiderea Consiliului."

Aş avea de adăugat, la 20 de ani de când am publicat această lucrare, că miniştrii legionari din guvernul de atunci au format bloc cu mine, cu excepţia Profesorului Ion Protopopescu. Nu ştiu pentru care motive, această notă disonantă. Ministrul Comunicaţiilor şi lucrărilor Publice, Profesorul Protopopescu, s-a sculat şi a făcut o declaraţie de loialitate Generalului Antonescu, dându-i deplină dreptate în atitudinea lui. Aceasta n-ar fi fost prea mult, dar felul în care a vorbit, nuanţele ce le-a folosit în alocuţiunea lui, arătau nu numai că el este alături de General, dar că face opinie separată faţa de restul miniştrilor legionari.

Declaraţia Profesorului Protopopescu, în momentul culminant al crizei, a făcut o impresie penibilă asupra noastră şi s-a răspândit ca fulgerul în întreaga organizaţie a Capitalei. Nu ştiu precis ce l-a călăuzit pe Profesor în acel moment. Se gândea, probabil, că Antonescu se va rupe de Mişcare şi el vroia să se pună la adăpost? Cert este că după potolirea furtunii, Profesorul Protopopescu şi-a pierdut mult din prestigiul său în lumea noastră, spre dezolarea soţiei lui, Liliana Protopopescu, o adevărată legionară, care plângea când a aflat de isprava soţului său în Consiliul de Miniştri.

 

11. COMUNICATUL

După plecarea Generalului, dezbaterile Consiliului de Miniştri au continuat, concentrându-se asupra comunicatului ce trebuia dat publicităţii referitor la moartea violentă a asasinilor de la Jilava.

Comunicatul final a fost redactat de Colonelul Dragomir şi a fost revizuit de mine şi de Mihai Antonescu, având următorul conţinut:

Comunicatul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri

Preşedinţia Consiliului de Miniştri comunică:

"în noaptea de 26-27 Noiembrie, cu ocazia deshumării osemintelor de la Jilava, legionarii care lucrau la aceasta deshumare, au pătruns în închisoare şi i-au împuşcat pe unii deţinuţi politici aflaţi acolo, consideraţi ca autorii principali ai crimelor săvârşite împotriva Căpitanului şi a legionarilor sub fostul regim.

Generalul Antonescu, Guvernul şi Mişcarea Legionară reprobă acest act.

Dintru început Generalul Antonescu a pus la baza noului regim ideea de legalitate şi justiţie, iar Mişcarea Legionară s-a înscris în acelaşi cadru de ordine şi legalitate.

Se vor aplica sancţiuni severe.

Mişcarea Legionară a hotărât încadrarea strictă şi riguroasă în ordinea de Stat a tuturor membrilor ei şi sancţionarea exemplară a acelora care se vor abate de la ordinea legală".

Mihai Antonescu s-a dus la General, l-a informat de rezultatul dezbaterilor, i-a arătat comunicatul şi acesta l-a aprobat.

Trebuie să adaug că din comunicat, la publicarea lui, a fost eliminata o frază prin care se menţiona starea de spirit a legionarilor care lucrau la mormânt. Nu ştiu din intervenţia cui au dispărut aceste rânduri când comunicatul s-a dat în ziare.

Din dezbaterile Consiliului de Miniştri şi din comunicatul dat se desprind următoarele concluzii aprobate de toţi:

1. Nici Generalul Antonescu şi nici unul dintre membrii nelegionari ai guvernului n-au încercat să arunce răspunderea actelor de la Jilava asupra conducerii legionare sau asupra vreunui ministru legionar.

2. Toţi au recunoscut că suprimarea deţinuţilor de la Jilava a fost provocata de drama sufletească a celor ce lucrau la mormântul Căpitanului.

3. Mişcarea Legionară, ca organ de guvernământ, reprobă actul şi este de acord cu Generalul că trebuie să se aplice sancţiuni celor vinovaţi.

4. Guvernul şi Mişcarea Legionară vor lua toate măsurile necesare ca actele de răzbunare sau dezordine să nu se mai repete.

Deşi era vorba de proprii noştri camarazi, ca elemente cu răspundere în Stat, nu puteam lua altă atitudine. Exigenţele Statului nu tolerau o altă interpretare a poziţiei noastre. Nu puteam cruţa nici pe acei care au suferit în lagăre şi închisori şi care au participat la luptele de la 3 Septembrie, fără ca să dăm un vot de blam propriei noastre concepţii despre justiţie şi legalitate.

 

12. ANTONESCU CERE şEFIA LEGIUNII

Cum spuneam, Generalul s-a retras din Consiliu şi n-a mai apărut. După redactarea comunicatului, speram că partea grea a dezbaterilor trecuse şi nu mai rămânea decât să ne strângem mâna şi să ne despărţim, cu atât mai mult cu cât Generalul citise comunicatul şi îl aprobase. în acel moment, când lucrurile păreau ca merg spre limpezire, să fi fost pe la orele unu, se ridică Mihai Antonescu şi comunică guvernului că condiţia pusă de General pentru a continua colaborarea cu Mişcarea este să fie proclamat şef al Legiunii. Pentru a se curma anarhia din ţară şi pentru a nu se mai repeta actele de violenţă, trebuie să existe o singură comandă în Stat. A evocat situaţia existentă în Spania.

De-abia acum mi-am dat seama de tactica Generalului. Atât faptul că nu mă primise în cursul nopţii, cât şi ieşirea lui bruscă din Consiliu, prin nimic justificată, erau mijloace de presiune şi intimidare ca să mă determine să-i trec comanda Legiunii.

Am amuţit cu toţii. Pretenţia era atât de extravagantă încât i-a uluit şi pe partizanii Generalului. Era peste putinţa unui legionar să şi-l imagineze pe Antonescu şef al Legiunii. Un conducător de mişcare nu poate fi impus din afară, ci trebuie să se ridice din mediul ei natural de existenta. Consternarea a fost generală. Nimeni, nici chiar devotaţii Generalului, n-au încercat să susţină cererea comunicata de Ică Antonescu.

Văzând ca proiectul este întâmpinat cu răceală, Mihai Antonescu m-a luat deoparte şi m-a rugat să stau numai cu el de vorbă. Am ieşit pe coridor şi mi-a dat explicaţii suplimentare:

1. Dacă Generalul nu primeşte această satisfacţie, a hotărât să se retragă şi atunci vor veni la putere aceiaşi oameni care ne-au împuşcat pe timpul lui Carol.

2. Situaţia mea personală nu va avea nimic de suferit. Voi continua să fiu Vice-preşedinte al guvernului şi mă voi ocupa în continuare de afacerile Legiunii.

3. Toata chestiunea se reduce la o trecere de comandă pur formală, pentru a-l potoli pe General.

4. El ca prieten mă sfătuieşte să-i dam aceasta satisfacţie Generalului, care a făcut atâtea pentru Legiune, aducându-ne la putere.

I-am răspuns lui Mihai Antonescu în termenii pe care îi iau din broşura Cazul Iorga Madgearu.

"I-am arătat mai înainte situaţia grea în care m-am aflat după 6 Septembrie; Revoluţia a fost comprimată, a fost frânată brusc. Pentru a se încadra mişcarea în mentalitatea de Stat, este nevoie de un timp oarecare de aşezare. Nici o schimbare de regim din lume nu s-a produs fără convulsii. I-am amintit ca de la instaurarea regimului naţional-legionar şi până astăzi nu s-au produs decât incidente fără importanţă. Dacă este vorba de a se stabili responsabilităţile pentru cele întâmplate la Jilava, ele nu pot fi mai mari decât ale acelora care au îngăduit să se dezvolte aceasta situaţie explozivă. I-am amintit de conversaţia , ce-am avut-o cu el, cu doua săptămâni înainte. Prelungirea anchetei fără a se şti exact unde duce, fără a se indica bazele procesului, a contribuit enorm la deznodământul de la Jilava.

Cererea Generalului nu numai că pentru mine ca persoana este inacceptabilă, căci ar însemna că schimbarea se face sub presiunea evenimentelor de la Jilava şi m-ar indica pe mine responsabil, dar este şi practic inoperantă. şefia Mişcării nu-i o şefie militară. Legionarii nu ascultă de şef, indiferent cine este, ci de un anumit şef, cu anumite caracteristici sufleteşti. Legătura de disciplină este dublată de o legătură de dragoste şi camaraderie. Generalul Antonescu, ca şef al Legiunii, s-ar expune să dea dispoziţii pe care să nu le asculte nimeni şi atunci raporturile dintre noi s-ar fi înrăutăţit şi mai mult. S-ar crea o sursa permanenta de conflict."

Mihai Antonescu m-a ascultat în linişte, dar nu s-a lăsat înduplecat de expunerea mea, ci a repetat din nou, la sfârşitul ei, ca proclamarea Generalului ca şef al Legiunii este o condiţie sine qua non a continuării colaborării.

 

13. CONVOCAREA FORULUI LEGIONAR

Chestiunea ridicată de cei doi Antonescu predarea şefiei Legiunii era mult prea gravă ca să o pot rezolva singur, fie cedând presiunilor, fie refuzând să le fac pe plac. şi atunci m-am decis să convoc la Preşedinţie Forul Legiunii instituţie creată în vara anului 1940 cu scopul să se pronunţe asupra ultimatumului antonescian. Aşa se face că, paralel cu dezbaterile Consiliului de Miniştri, a început şi Forul să delibereze.

N-au fost discuţii sistematice în cadrul Forului, ci schimburi de păreri pe grupe. Până la urma membrii Forului s-au amestecat cu miniştrii, formând un singur corp şi discutând împreună. între biroul meu şi sala unde se ţineau şedinţele Consiliului de Miniştri era un continuu du-te-vino.

Starea de spirit era ostilă proiectului antonescian. Atât miniştrii legionari, cu excepţia opiniei separate a Profesorului Protopopescu, cât şi membrii Forului considerau inacceptabilă pretenţia Generalului de a lua conducerea Legiunii. Totuşi nu s-a ajuns la acel moment critic, când trebuia să i se spună răspicat lui Antonescu punctul de vedere al Forului. Se evita luarea unei poziţii clare atât din partea noastră cât şi din partea grupului antonescian, tocmai pentru a nu se ajunge la o ruptură. Discuţiile lâncezeau şi metoda întrebuinţată de unii şi de alţii era persuasiunea. Ică Antonescu, ca purtător de cuvânt al Generalului, mereu stăruia pe lângă unul sau altul din For şi din Guvern ca să i se dea Generalului satisfacţia cerută. Ai noştri se angajau în discuţii contradictorii cu Ică Antonescu, explicându-i de ce Mişcarea nu poate renunţa la postulatul conducerii proprii. Trebuie reamintit că în timpul acestor tratative, Preşedinţia Consiliului de Miniştri era înţesată de trupe, încât noi eram virtual prizonierii Generalului. în aceste condiţii, opiniile nu se puteau exprima în toata libertatea şi s-au produs chiar clătinări neexprimate în rândurile noastre. Nu ne aflam într-o situaţie comodă.

Trebuia să rezistam pretenţiilor antonesciene sub ameninţarea baionetelor. Antonescu folosindu-se de teama ce ne-ar putea-o inspira o intervenţie militară, conta pe masacrarea nervilor noştri, iar noi speram că prelungindu-se rezistenţa noastră, va renunţa la proiectul său absurd. Criza se prelungea fără nici o perspectivă de a ie ajunge la o soluţie. Toată după amiaza de 27 Noiembrie s-a consumat în această hărţuială. Nici una din părţi n-a cedat.

Victor Silaghi, care se afla la Preşedinţie, mi-a semnalat mişcări de trupe în capitală. Atunci ne-am luat şi noi anumite măsuri de pază. S-a dat alarma în capitală şi corpurile legionare au fost mobilizate pe la sediile lor. Un grup de 17 legionari înarmaţi din Corpul Răzleţi, sub conducerea lui Ilie Niculescu, au reuşit să pătrundă la Preşedinţie, stând de veghe în aripa rezervată birourilor mele. în modul acesta aveam impresia că nu suntem total la discreţia Generalului, dacă acesta ar încerca să ne aresteze.

De fapt temerea noastră nu era justificată. Generalul în momentul acela nu se gândea la o lovitura de forţă contra noastră, ci luase aceste masuri pentru propria lui apărare. Anturajul lui îi cultiva sistematic teama că va fi ucis de legionari. După Jilava, lumea din jurul lui a reluat ofensiva cu şi mai mare putere, convingându-l că viaţa i-ar fi în pericol. şi ca urmare, ocuparea militară a Preşedinţiei. Era o armă cu două tăişuri, căci prezenţa soldaţilor în incinta Preşedinţiei constituia şi un mijloc de intimidare a conducătorilor legionari concentraţi aici.

 

14. INTERVENţIA GERMANă

Pe la orele 7 seara, s-a petrecut un fapt neaşteptat. Apare Neubacher la Preşedinţie ministru pentru chestiuni economice la Legaţia germană într-o misiune de conciliere. A intrat mai întâi în biroul meu şi a stat mai mult de vorba cu mine. Teza lui era că executarea asasinilor de la Jilava nu trebuie să afecteze relaţiile de colaborare dintre Conducătorul Statului şi Mişcare. Situaţia nu trebuie dramatizata. A evocat întâmplări analoge din istoria tuturor revoluţiilor. Răzbunările sunt la ordinea zilei când se produc schimbări de regim. Generalul ar trebui să înţeleagă şi el situaţia. El, ca prieten al mişcării, se va duce la General şi-i va vorbi în acest sens.

Sprijinul lui Neubacher era de o imensă importanţă pentru depăşirea crizei. Cum bănuiam ca el nu vine din proprie iniţiativă, ci ca un trimis autorizat al Legaţiei germane, mi-am dat seama cât de preţioasa este intervenţia lui. Generalul Antonescu nu va întreprinde nimic înăuntrul ţării care să supere Berlinul.

După întrevederea cu mine, s-a dus la General şi iarăşi a revenit la mine. Conducătorul, mi-a spus, pare dispus la împăcare, dar cerea din partea noastră garanţii de ordine şi legalitate. I-am răspuns lui Neubacher că sunt gata să iau toate masurile necesare ca actele de violenţă să nu se mai repete. Din nou Neubacher a trecut în cabinetul Generalului şi iarăşi s-a întors la mine. Scena aceasta s-a repetat de câteva ori. Generalul se lasă greu să accepte teza lui Neubacher.

în sfârşit, după ultima întrevedere, Neubacher a venit cu buna veste ca Generalul renunţă de a mai pretinde şefia Legiunii, cerând în schimb să garantez că actele de violenţa nu se vor mai produce. Ca urmare a acestei ultime convorbiri şi a angajamentelor luate faţă de Neubacher, am redactat un apel de ordine către legionari şi o declaraţie de reînnoire a legământului faţă de General, comunicate ce-au apărut în ziare abia în 29 Noiembrie 1940. Statu-quo-ul politic a fost salvat graţie intervenţiei germane.

în sfârşit am putut sa-l văd pe General şi am avut cu el o discuţie surprinzător de calmă. Aş zice, aproape cordiala. Vorbea degajat şi prietenos, ca ci cum nimic nu s-ar fi întâmplat între noi. Nu mi-a pomenit nimic de întâmplările de la Jilava. Nici un reproş şi nici o acuzaţie. Dimpotrivă a împins amabilitatea atât de departe, încât m-a invitat să iau cina cu el. Am refuzat invitaţia, rugându-l să înţeleagă că trebuie să plec neîntârziat pe Valea Prahovei, fiind îngrijorat de soarta lui Iorga şi Madgearu, care au fost ridicaţi de la casele lor.

Brusca schimbare la faţă a Conducătorului arăta fluiditatea caracterului său. Era un actor consumat. Stăpânea arta de a alterna furia şi severitatea cu gesturile de blândeţe şi prietenie. Dar când era el sincer? Niciodată. Nu-l interesa decât puterea. Totdeauna se orienta după circumstanţe, după avantajele şi dezavantajele jocului politic de moment. Tensiunea dintre General şi Mişcare a scăzut brusc când a văzut că guvernul german nu agreează atitudinea lui. şi-a dat seama ca Mişcarea nu poate fi dislocată din Stat, cel puţin pentru moment.

 

15. SECHESTRAREA LUI MADGEARU şI A LUI IORGA

Madgearu a fost ridicat de acasă pe la amiază. Alarma pentru arestarea lui s-a dat pe la orele două după-masă. Am fost informat pe doua căi: prin Nicolae Petraşcu, secretarul general al Mişcării, şi prin familia lui Madgearu, care a telefonat la Preşedinţie.

Prima mea pornire a fost să las totul şi să merg în căutarea lui, aşa cum am procedat cu grupul celor arestaţi în cursul dimineţii. Dar am fost reţinut de grava problema ce-o ridicase Generalul Antonescu pentru destinele Legiunii. La acea oră, două după amiaza, discuţiile era aprinse şi ne puteam aştepta chiar la o rupere a tratativelor şi o ciocnire.

Am fost indus în eroare şi de faptul că credeam că răpitorii lui Madgearu vor repeta scena de dimineaţă, cu Tătărescu, Ghelmegeanu şi ceilalţi, adică îl vor conduce prizonier la Prefectura de Poliţie, de unde va putea fi eliberat.

în cursul după amiezii, să fi fost pe la orele 6, am aflat şi de ridicarea lui Iorga de la vila lui de la Sinaia. Mă aflam în aceeaşi situaţie. Eram blocat, căci nu ştiam cum va reacţiona Antonescu în absenţa mea de la Preşedinţie.

Ceea ce m-a surprins, a fost că n-am remarcat la cei doi Antonescu neliniştea ce-o manifestaseră când au aflat de arestarea lotului de dimineaţa. în cazul lui Madgearu şi Iorga, trebuiau să fie cu atât mai alarmaţi şi să-mi ceară imperativ să mă interesez de soarta lor. în mod normal, ar fi trebuit să fie întrerupte imediat discuţiile referitoare la "şefie", pentru ca toată lumea să plece în căutarea celor dispăruţi. Nici până astăzi nu înţeleg strania atitudine a celor doi Antonescu şi dacă n-a fost un act premeditat, pentru a mări panica în personalul politic al ţării. N-am putut face altceva decât să telefonez în toate părţile, semnalând dispariţia lui Madgearu şi Iorga şi cerând tuturor să le dea de urmă şi să-i pună la adăpost.

Sechestrarea lui Madgearu şi Iorga, în acele momente de încordare, ne-a făcut un mare rău. Dacă împuşcarea deţinuţilor de la Jilava îşi avea justificările ei, dacă arestările de la Prefectură se terminaseră, graţie intervenţiei mele grabnice, numai cu o sperietură pentru foştii demnitari, acum eram azvârliţi din nou în defensivă. Focul care ardea mocnit în relaţiile cu Antonescu fusese din nou răscolit. în loc de a ne concentra pe salvarea celor doi dispăruţi, cei doi Antonescu nu văzuseră în acest act decât o noua oportunitate pentru a relua acuzaţiile contra noastră cu şi mai mare violenţă. Acest lanţ de dezordini arăta ca Mişcarea Legionară este o mişcare anarhică, care pune în pericol viaţa tuturor oamenilor politici. "Am avut dreptate, spuneau ei, când am cerut unificarea comenzii de Stat, prin proclamarea Generalului ca şef al Legiunii!" Cu aceste speculaţii şi incriminări, a trecut timpul util pentru salvarea lui Madgearu şi Iorga. N-am putut fi liber decât seara târziu ca să pornesc în căutarea lor şi în acest interval tragedia se consumase.

 

16. PE VALEA PRAHOVEI

Abia pe la orele 8,30-9 seara, am putut să mă fac liber şi să plec în căutarea lui Madgearu şi Iorga. După misiunea de conciliere a lui Neubacher şi după conversaţia amabilă ce-am avut-o cu Generalul, nimic nu mă mai reţinea la Preşedinţie şi am pornit pe Valea Prahovei, cu speranţa să-i pot salva pe cei doi dispăruţi.

Am plecat cu inima strânsă la drum, căci după ce ieşisem de la General, bucuros ca relaţiile cu Conducătorul Statului s-au normalizat, o alta cărămidă mi-a căzut în cap. Se anunţă la telefon şeful de post dintr-o comuna de pe Valea Prahovei, care vrea să vorbească neapărat cu Vice-Preşedintele Consiliului de Miniştri. "Am onoarea a vă raporta că pe teritoriul comunei... s-a descoperit cadavrul Profesorului Nicolae Iorga". Atât şi nimic mai mult. Am rămas năucit. Mai încercam să înnod o firavă speranţă. Dar dacă totuşi nu-i adevărat? De ce-mi telefonează şeful de post direct mie şi nu îi anunţă pe superiorii lui, cum ar fi normal, Legiunea de Jandarmi din Prahova şi Inspectoratul General al Jandarmeriei? La Ministerul de Interne şi la Preşedinţie nu se ştia încă nimic, ceea ce indica clar că organele subalterne nu erau informate de moartea lui Iorga. Cobor treptele şi mă urc în maşină, însoţit de Octavian Roşu, Dr. Biriş şi Constantin Stoicănescu. Traian Borobaru plecase undeva şi n-am putut să-l iau cu mine. în acel moment, apare jos, în curtea Preşedinţiei, Ilie Niculescu, şeful Răzleţilor; cu o ştire şi mai proastă. Are informaţii sigure că Iorga nu mai este în viaţă. A aflat vestea de la un legionar care luase parte la expediţie şi se întorsese de pe Valea Prahovei. în goană pornim cu maşina spre sediul familiei de răzleţi căreia aparţinea legionarul întors în capitală. L-am chemat afara din sediu şi am stat cu el de vorba. Se numea Atanasiu. Mi-a confirmat că făcuse parte din echipa care l-a ridicat de acasă pe Iorga şi la pedepsit răzbunându-l pe Căpitan. De Madgearu nu ştia nimic. Acesta fusese sechestrat de o altă echipă. Ce să fac, Doamne? Poate că Madgearu mai este în viaţă şi poate fi salvat. L-am lăsat pe Atanasiu în stradă cu llie Niculescu şi noi am pornit pe Valea Prahovei. Nici nu m-am gândit să-l chestionez mai amănunţit pe Atanasiu cine este şeful echipei şi cine a mai făcut parte din ea?

Starea mea sufletească era indescriptibilă. Abia se potolise mânia Generalului şi acuma se deschidea o altă prăpastie înaintea mea. ăştia sunt legionari sau nişte imbecili care nu fac decât să ne facă nouă rău, pregătind cu "eroismul" lor propria noastră cădere? Ce splendidă confirmare a teoriilor celor doi Antonescu, că Legiunea este o mişcare anarhică şi trebuia pusă şeaua Generalului pe ea? Nici nu ştiam cine sunt autorii acestor isprăvi demente. De unde vin? Cine le-a dat ordin sau sub sugestia cui au lucrat? Dacă aparţin corpului Răzleţi, atunci trebuia sa-l întrebe pe şeful acestui corp, Ilie Niculescu, un om ponderat şi de o mare cultură, care, fără îndoială, i-ar fi oprit de la această faptă.

Eram atât de mâhnit de cele aflate încât am început să lăcrimez în maşină, de oboseală şi dezgust. Le-am spus însoţitorilor mei că sunt întristat până la disperare de comportarea legionarilor, încât îmi vine să las totul şi să plec. Eram cu nervii la capăt. Atâtea zguduiri în 24 de ore; era prea mult. Stoicănescu mi-a susţinut moralul, spunându-mi ca dacă eu plec de la conducerea Legiunii, mişcarea se sfărâma în zeci de bucăţi. Atât ar aştepta duşmanii. Trebuie să rămânem uniţi şi să înfruntăm cu curaj şi această nouă lovitură, ce ne-au dat-o din nefericire proprii noştri camarazi.

M-am mai liniştit. Trebuie să fi fost aproape de 11 noaptea când ne-am apropiat de Ploieşti. O călătorie anevoioasa. Generalul alarmase unităţile de pe Valea Prahovei şi şoseaua era controlată de patrule militare. Din loc în loc erau baraje. Vehiculele erau oprite, persoanele erau legitimate de ofiţeri. S-a legitimat Dr. Biriş, cu carnetul lui de Secretar General al Ministerului de Interne. Ofiţerii salutau şi maşina pleca fără întârziere.

 

17. CE-AM GăSIT LA PLOIEşTI

Când am ajuns la Ploieşti, m-am îndreptat mai întâi spre sediul organizaţiei de Prahova. Vroiam să vorbesc în primul rând cu şeful judeţului, Profesorul Mihail Tase, de la care aşteptam să primesc informaţii mai precise privitor la cele întâmplate pe Valea Prahovei. Sechestrarea Profesorului Iorga avusese loc la Sinaia, localitate ce cădea în raza organizaţiei de Prahova. Echipa plecase de la Bucureşti, după declaraţia lui Atanasiu, dar pătrunsese în judeţul condus de Tase. Cum şi-au permis membrii acestei echipe să facă razii pe Valea Prahovei fără consimţământul prealabil al şefului judeţului?

Mare mi-a fost amărăciunea când la sediul organizaţiei n-am găsit decât nişte tineri care făceau de pază, între alţii, fratele şefului de judeţ, Gheorghe Tase. Nimeni nu ştia să-mi spună unde e şeful de judeţ sau cum poate fi găsit. Aşa ceva nu mai pomenisem. ştia ceva Profesorul Mihail Tase de raidul echipei de la Bucureşti şi a preferat să dispară ca să nu fie implicat în acţiunile ei? Nici până astăzi n-am putut să descifrez enigma. Este adevărat ca era aproape de miezul nopţii şi nu avizasem pe nimeni de precipitata mea sosire. Sau poate desfăşurarea de forţe militare pe Valea Prahovei l-a determinat pe Tase să se ascundă ca să nu cadă victimă unei arestări?

Atunci cu cine să vorbesc? Hai, zic către însoţitorii mei, să-l căutăm pe şeful poliţiei legionare. Aici m-a întâmpinat aceeaşi enigmă. Nici Gheorghe Cârciumaru, şeful poliţiei legionare, nu era de găsit. Ce se întâmpla cu aceşti oameni? O organizaţie cu şefi care se ascund. ştiau ceva de sechestrarea Profesorului Iorga şi au preferat să dispară, până se va limpezi situaţia, pentru a nu fi implicaţi în răspunderile actului?

La sediul poliţiei legionare am fost condus de Ioan Boacă, Gheorghe Tase şi Ioan Rădulescu, aceiaşi tineri pe care i-am găsit la sediul organizaţiei. Ei îmi spun că în clădirea poliţiei legionare s-ar găsi arestaţi un grup de evrei comunişti. Unde sunt? Vreau să-i vad. M-a dus la un garaj din aceeaşi clădire şi acolo am descoperit vreo 20 de indivizi într-o stare jalnica. Erau înţesaţi unul lângă altul, în picioare, pe un spaţiu restrâns. Se vedea după mutra lor că erau oameni mai simpli şi îmbrăcaţi prost. Mi s-a făcut mila de ei. Un om care a stat în închisoare şi ştie ce-i suferinţa între gratii, nu are nici o plăcere să vadă astfel de spectacole. Le-am spus celor trei tineri să-i pună în libertate chiar în noaptea aceea. A fi cineva de convingeri comuniste, nu îndrituieşte arestarea lui, afară de cazul ca e prins în activităţi subversive şi atunci locul lui nu e aici, ci la Tribunal. într-adevăr, în scurtă vreme după plecarea mea, au fost puşi în libertate.

Am plecat repede, căci eu venisem să dau de urmele echipei care opera pe Valea Prahovei. Dar dacă, după moartea lui Iorga, le-ar veni în gând să săvârşească alte atentate? Cine ştie din inspiraţia cui lucrează? Trebuie găsiţi şi imobilizaţi cât mai repede.

Unde să ne informam? Hai să mergem la Prefectura Judeţului. Aici, un funcţionar somnoros ne-a spus ca Prefectul Judeţului, Marin Stănescu, nu este la Ploieşti, ci se află la o vilă a lui, în orăşelul Câmpina. Din sondajele făcute la Ploieşti, am aflat de o altă nenorocire în perspectivă. Echipa implicată în cazul Iorga s-ar afla acum în drum spre Câmpina, unde ar avea de gând să pună mâna pe Prefectul Judeţului şi să-l ucidă.

Altă groază m-a cuprins. Am sărit în maşină şi cu cei trei însoţitori, Roşu, Biriş, şi Stoicănescu, am pornit cu cea mai mare viteză spre Câmpina.

 

18. LA CâMPINA

"O nenorocire nu vine niciodată singura", zice proverbul. Atâta ar mai trebui acum să fie ucis şi Marin Stănescu, un bun prieten al lui Mihai Antonescu, coleg de Universitate cu el.

Am ajuns la Câmpina pe la unu noaptea. Locuinţa Prefectului era păzita de jandarmi. Când a văzut Marin Stănescu ca o maşină se opreşte în faţa casei lui, a crezut ca i-a sunat ceasul din urma. Fusese şi el informat ca se pregăteşte suprimarea lui şi de aceea a cerut Legiunii de Jandarmi să-i trimită câţiva soldaţi de pază. Aceştia patrulau prin curte.

Cei din casă Marin Stănescu cu soţia lui nu vroiau să ne lase să intrăm. Abia după ce s-a legitimat Biriş, au deschis uşa. Văzându-mă şi pe mine, s-a liniştit. I-am explicat de ce mă găseam pe Valea Prahovei, în speranţa ca îi pot salva pe Iorga şi Madgearu, care au fost sechestraţi de legionari necunoscuţi. Aflând la Ploieşti că se găseşte şi el în pericol, am pornit în goană spre Câmpina spre a-l lua sub ocrotire. M-am oferit să dorm în noaptea aceea în casa lui, împreună cu însoţitorii mei, spre a nu se întâmpla ceva rău. A acceptat şi ne-a găzduit cu toată bucuria. Ne-a dat ceva cald de băut şi nişte scaune pe care să moţăim. Nici el nu primise vreo ştire până atunci despre soarta lui Iorga şi Madgearu.

La scurt interval după intrarea noastră în vila Prefectului, jandarmii au semnalat o maşină suspectă, care trecuse încet prin faţa casei în direcţia Sinaia şi apoi s-au întors şi au luat-o spre Ploieşti. Să fi fost aceasta echipa care ridicase pe Iorga? Nu puteam înţelege ce vroiau oamenii aceştia şi cu Prefectul? Este adevărat ca Marin Stănescu nu era legionar şi chiar avusese oarecari fricţiuni cu organizaţia locală, dar de aici până a-l suprima, e o distanţa. Numai nişte descreieraţi sau agenţi provocatori puteau să plănuiască uciderea lui. Nu ştiu nici până astăzi în ce măsura informaţia era adevărată, dar în atmosfera de atunci, când echipa-fantomă circula pe Valea Prahovei, nimic nu-mi părea imposibil.

Abia ne aşezasem la masa, pentru a gusta ceva, şi sună telefonul. Era Legiunea de Jandarmi, care-l anunţa pe Prefect că s-a găsit cadavrul Profesorului Iorga pe teritoriul comunei... Probabil că de abia acum se comunicase ştirea şi la Bucureşti, la Preşedinţie. Despre Virgil Madgearu lipsea încă orice urmă.

Deşi numai aveam nici o speranţă să fie Iorga în viaţă, totuşi oficializarea morţii lui, ştire ce se va afla mâine în toata ţara, mi-a dat un nou şoc.

Am petrecut restul nopţii pe scaune, în aşteptarea confirmării celeilalte veşti cutremurătoare. N-am închis ochii, aşteptând să sune din nou telefonul. Când s-a făcut bine ziuă, Prefectul mi-a confirmat ca s-a găsit şi cadavrul lui Madgearu.

Nu mai aveam nimic de făcut pe Valea Prahovei. Misiunea mea de salvare a lui Iorga şi Madgearu nu reuşise din cauza unor circumstanţe adverse. Acuma nu mai rămânea altceva de făcut decât să mă întorc în Bucureşti, pentru a înfrunta un nou uragan de mânie al Generalului Antonescu.

 

19. îNTOARCEREA LA BUCUREşTI

Noaptea de 27/28 Noiembrie, am petrecut-o la Câmpina. A doua zi dimineaţa, Joi, 28 Noiembrie, am luat calea întoarsă spre Bucureşti.

Marin Stănescu mi-a comunicat că după cele întâmplate, îşi va da demisia. L-am rugat stăruitor să rămână în fruntea judeţului, spunându-i ca se bucura de încrederea întregului guvern. A refuzat categoric. Nu poate să-şi rişte viata şi soarta întregii familii.

A avut amabilitatea să ne însoţească o buna postaţă, în drumul spre Bucureşti. La dorinţa mea, ne-a condus la nişte sonde de petrol şi apoi am vizitat nişte sate lovite de cutremur. De fapt vroiam să întârzii cât mai mult pe drum, pentru a câştiga timp de reflecţie, ştiind ca la Bucureşti nu mă aştepta nici o bucurie.

în timp ce ascultam explicaţiile unui inginer de la o sonda la care ne oprisem, gândul îmi zbura la proxima întâlnire cu Generalul. Cum va reacţiona, după ce aflase şi el că Iorga şi Madgearu nu mai sunt în viaţă? Aceia care i-au ucis, au creat o teribilă problemă Mişcării. Avem atâţia duşmani încât aceştia nu aşteaptă decât să se producă o spărtura în regim ca să sară din nou pe noi. Toate sforţările noastre de până acuma, toate sacrificiile şi toate bătăliile câştigate să fie zadarnice? Stăm pe o muche de cuţit. Am ieşit din închisoare, am refăcut unitatea mişcării, transformând-o într-un instrument eficace de luptă, am câştigat biruinţa de la 6 Septembrie, am izbutit să realizăm Statul Naţional Legionar şi ţara întreagă a înverzit plină de speranţe. în mai puţin de un an, un crescendo de victorii care ne-a ridicat pe culmile puterii şi acum toata această opera uriaşă să se dărâme din cauza faptelor unor descreieraţi?

Execuţiile de la Jilava îşi au justificările lor, legate de deshumarea Căpitanului. Arestările de dimineaţă s-au încheiat fără incidente, graţie intervenţiei mele prompte şi repezi, dar în cazul Iorga-Madgearu, norocul ne-a părăsit; Am fost blocat la Preşedinţie toata ziua, iar când am plecat era prea târziu.

M-am întors la Bucureşti pe la amiaza, cu inima strânsă de nelinişte. Nu mai ştiam nimic ce se petrecuse în capitală în lipsa mea. Nici ce masuri luase Generalul şi nici dacă nu rupsese colaborarea cu Mişcarea, formând un alt guvern. Totul era posibil. Ocazia era excelentă. Putea să explice ţării hotărârea luată. Avea argumente. Moartea lui Nicolae Iorga ne pusese în conflict eu oamenii de cultură ai naţiunii, iar a lui Madgearu provocase ruptura raporturilor de buna vecinătate cu partidul naţional-ţărănesc. Doua puncte sensibile în politica ţării. Intelectualii nu erau destul de bine informaţi ce crime a făcut Iorga. Pentru ei, Iorga era o statuie a naţiunii, ce nu putea fi decât venerată.

Pentru întâia oara de când trebuia să dau ochii cu Antonescu, mă aflam în stare de inferioritate faţă de el. Mă simţeam eu umilit, jignit, descurajat de fapta acestor zănateci care arunca umbre şi suspiciuni asupra mişcării întregi. Ce sa-i spun?

 

20. O ATMOSFERă CALDă

Spre marea mea surprindere şi nedumerire, am găsit la Preşedinţie o atmosferă neverosimil de calma. Era ceva greu de imaginat. Mă aşteptam să fiu întâmpinat de un Jupiter tonans, făcându-mi amare reproşuri după ce descoperiseră cadavrele lui 1orga şi Madgearu. în loc de aceasta primire aspră, mai mult decât naturală după cele întâmplate, Generalul mi-a întins mâna cu bunăvoinţă.

Ei, Domnule Sima, după uciderea lui Iorga şi Madgearu, putem fi răsturnaţi de opinia publică. ţara e indignată.

Domnule General, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să-i salvez. Toată noaptea am umblat pe Valea Prahovei. Dar a fost prea târziu. Sunt dezolat şi-mi dau seama de consecinţele acestor nelegiuiri pe plan politic.

ştiu, Domnule Sima, acum trebuie să mergem înainte şi să dăm satisfacţie opiniei publice, pedepsind vinovaţii.

Sunt de acord cu D-voastră. Până acuma nu ştiu exact nici cine sunt făptuitorii. Cred ca în cursul zilei voi da ochii cu ei.

Ieşind de la General, am aflat o veste îmbucurătoare. Generalul renunţase la ideea de a numi un militar în fruntea Prefecturii de Poliţie poziţie ce-o dădusem pierdută în sinea mea, după moartea violenta a lui Iorga şi Madgearu şi semnase decretul de numire al lui Radu Mironovici în locul Colonelului Zăvoianu. Meritul de a fi salvat Prefectura de Poliţie revine în întregime lui Vasile Iasinschi. Acesta mi-a luat locul la Preşedinţie în timpul absenţei mele, reprezentând Mişcarea, şi a avut mai multe convorbiri cu Generalul. în cursul lor, cu tact şi energie, a reuşit să-l înduplece pe General să-l numească pe Radu Mironovici în fruntea Prefecturii.

Analizând factorii care l-au determinat şi chiar l-au obligat pe General să renunţe la o lovitură de forţă contra noastră, în acele momente de maxima încordare, le putem rezuma în următoarele puncte:

I. Ceremonia reînhumării Căpitanului. Pentru 30 Noiembrie erau fixate funeraliile de la Casa Verde. întreaga capitală trăia într-o atmosferă de reculegere profundă, de comuniune mistică cu jertfa întemeietorului Legiunii. Bisericile erau pline de credincioşi. Numeroase delegaţii legionare din provincie erau în drum spre Bucureşti. O bruscare a situaţiei din partea lui Antonescu în acele momente ar fi apărut ca un ultragiu adus memoriei Căpitanului şi reacţiile ar fi fost imprevizibile.

II. Generalul Antonescu nu obţinuse sprijinul Germaniei. Vizita lui Neubacher l-a convins ca guvernul german nu era dispus să-i dea girul la o lovitură contra Mişcării, ci, dimpotrivă, cerea reluarea colaborării pe baza lui statu-quo-ante.

III. Se anunţase sosirea unei puternice delegaţii germane pentru a participa la funeralii, formata din Baldur von Schirach şi von Bohle, reprezentându-l pe Cancelarul Germaniei.

IV. Generalul nu primise nici sprijin suficient în Mişcare pentru a-ţi realiza planurile sale. Mişcarea continua să formeze un bloc de nezdruncinat în jurul persoanei mele.

V. Moartea lui Iorga nu impresionase prea mult guvernul german, cum îşi imagina Antonescu, deoarece dispăruse un inamic declarat al Reichului. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Madgearu.

VI. în sfârşit Antonescu fusese martor şi ştia din rapoartele ce le primise cât de mult m-am străduit ca să evit lui Iorga şi Madgearu sângerosul lor sfârşit.

Aceste consideraţii eu le-am făcut aşa zicând "post festum", adică după rezolvarea crizei. Ele nu contravin stării mele sufleteşti din drumul spre Bucureşti. Am scris aşa cum am trăit acel moment de angoisse. Mă aşteptam la un sfârşit dramatic al relaţiilor noastre cu Antonescu. Că s-a întâmplat altfel, este o chestiune care nu mă îndreptăţeşte să spun ca n-am avut temerile mele.

 

21. FAţă îN FAţă CU FăPTUITORII

Chiar în seara acelei zile, Joi, 28 Noiembrie, am avut prilejul să cunosc echipa ce-a operat pe Valea Prahovei. Au fost aduşi de Ilie Niculescu. întâlnirea a avut loc în fosta reşedinţă a Elenei Lupescu din Aleea Vulpache. Erau opt inşi în total. şeful şi purtătorul lor de cuvânt era Traian Boeru, Director la Institutul Naţional al Cooperaţiei. Ceilalţi erau următorii: ştefan Cojocaru, Ion Jurcan, Traian Iorga, Otto Schweninger, Tudor Dacu, ştefan Iacobuţă şi Ion Atanasiu.

Starea mea sufletească, în momentul în care i-am întâlnit, în prezenţa lui Ilie Niculescu şi Traian Borobaru, era crispată de mânie şi durere. Nici nu le-am întins mâna, îşi dau oare seama de nenorocirea ce-au provocat-o mişcării? Cum se vor justifica? Vor avea remuşcări şi se vor căi?

N-a vorbit decât unul singur dintre ei, Traian Boeru, şeful echipei şi purtătorul lor de cuvânt. îl cunoşteam vag. ştiam că luase parte la revoluţia legionară de la Constanţa, în 3 Septembrie 1940, iar sub regimul legionar fusese numit Director la Institutul Naţional al Cooperaţiei.

Nu numai că nu regreta faptul, dar îl exalta ca o valoare legionara supremă. Reproduc aici rândurile scrise în broşura Cazul Iorga-Madgearu, unde am notat cu cea mai mare precizie momentele trăite atunci şi declaraţiile lui Traian Boeru:

"Erau transfiguraţi. Un fel de împăcare supremă, de linişte, ca venind dintr-o alta lume, se citea pe feţele tuturor. în numele tuturor a luat cuvântul Traian Boeru. A vorbit în accente mistice de răzbunarea Căpitanului, de ticăloşia lui Iorga şi Madgearu, de porunca lăsată de Căpitan să-l răzbunăm. A evocat cei 20 de ani de suferinţe îndurate de legionari, nenumăratele închisori şi lovituri primite".

Sub impresia acestor efluvii de indignare şi revoltă, mânia mea de la început s-a topit pe încetul şi am început să-i privesc cu alţi ochi:

"Am trăit un moment de mare emoţie. Bănuiala că la mijloc ar fi o instigaţie străină, se risipise. Era o mână de oameni exasperaţi de crimele şi ticăloşiile regimului anterior, care credeau ca a sosit ceasul răzbunării supreme. Trei zile, afirmau ei, aveau dreptul să facă orice, fără să întrebe pe nimeni. Trei zile de răzbunare şi după aceea Mişcarea va intra în ordine şi legalitate.

"Când au aflat de împuşcarea deţinuţilor de la Jilava, au intrat şi ei în fierbere. Vroiau să facă şi ei ceva, să doboare pe vreunul din tiranii care ne-au chinuit 20 de ani. A fost o goană să nu piardă acest moment unic. Complicaţiile politice ce s-ar fi putut ivi de pe urma acţiunii lor, nu i-au interesat. Primul lor gând a fost să-i răpună pe Tătărescu şi Argetoianu. S-au dus pe la casele lor, dar aceştia fuseseră ridicaţi de dimineaţă de o echipa de la Prefectură. în lipsa acestora, au pornit în căutarea lui Iorga şi Madgearu".

Trebuie să rectific declaraţia lui Boeru referitor la cele "trei zile de răzbunare", după biruinţa legionară. Este falsă. Nu există nici un text rămas de la Căpitan care să poată fi interpretat ca o dezlegare dată legionarilor de a se răzbuna pe asupritorii lor, timp de trei zile după proclamarea României Legionare. Dimpotrivă, Corneliu Codreanu stabilise, în eventualitatea că Legiunea ajunge la putere, "opera legala de pedepsire". Se poate răzbuna cineva când este în opoziţie şi acei ce deţin frânele guvernării nu respecta legea, săvârşind abuzuri, violenţe şi crime. Cum a fost cazul Duca. Atunci poţi răspunde la violenţele guvernanţilor, când se trece o anumită măsură, cu propria ta violenţă, pentru a restaura dreptatea ce n-o poţi găsi pe calea justiţiei. Atunci acest act, când se întâmplă, se cheamă răzbunare. Dar un Stat nu se răzbună. Un Stat lasă justiţiei sarcina de a-i pedepsi pe vinovaţi. Sentimentul răzbunării, care clocoteşte în sufletul fiecărui om lovit pe nedreptul de autorităţi, trebuie să cedeze locul exigenţelor de existenţă ale Statului.

N-am luat nici o hotărâre în acel moment. Cazul lor aparţinea măsurilor generale ce se vor lua contra tuturor acelor legionari care neaşteptând verdictul justiţiei, şi-au făcut singuri dreptate, vărsând sângele asupritorilor lor.

Problema aplicării sancţiunilor n-am tratat-o încă cu Generalul. S-a dat numai un comunicat de principiu, ca vinovaţii vor fi pedepsiţi. N-am avut când. Abia după terminarea ceremoniei de reînhumare a Căpitanului la Casa Verde şi plecarea oaspeţilor străini am avut timpul necesar să examinez cu Conducătorul Statului această problemă şi să vedem cum o vom soluţiona în concret.

La despărţire le-am spus că soarta lor depinde de înţelegerea ce o voi face cu Conducătorul Statului, referitor la recentele fapte întâmplate atât la Jilava cat şi pe Valea Prahovei. Abia atunci se va stabili cum va interveni Justiţia şi în ce condiţii se va judeca şi cazul lor.

 

22. MăSURILE LUATE

Existau temeri justificate că actele de violenţă din capitală să nu se propage şi în provincie. De aceea am redactat în grabă, chiar în cursul zilei de Miercuri, 27 Noiembrie, un apel la linişte şi ordine către legionari şi o declaraţie de reînnoire a legământului de credinţă faţă de Conducătorul Statului. Aceste acte le-am predat Generalului, convins că vor apărea a doua zi, Joi, 28 Noiembrie, în ziare.

Nu ştiu din ce cauză s-a amânat publicarea lor cu o zi. Probabil neliniştea provocată de dispariţia şi moartea lui Iorga şi Madgearu a întârziat apariţia lor. Apelurile mele au fost difuzate prin presă abia Vineri, 29 Noiembrie, odată cu Comunicatul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, prin care se anunţa împuşcarea deţinuţilor de la Jilava (vezi capitolul 11).

în continuare, reproducem textul documentelor semnate de mine:

Apelul D-lui Horia Sima Comandantul Mişcării Legionare

Comandantul Mişcării Legionare face următorul apel:

în momentele de faţă, trebuie să avem o singura lege: Salvarea ţării.

Orice iniţiativă, orice acţiune în afara ordinii de Stat ameninţa Patria.

Legiunea a făcut sacrificii sfinte pentru salvarea Patriei.

Orice abatere de la disciplina Patriei, este astăzi crimă de trădare, iar vinovaţii vor fi sancţionaţi cu severitate de legile ţării şi ale Mişcării Legionare.

Ordon tuturor legionarilor să meargă pe linia Căpitanului, de disciplină şi ordine desăvârşită.

Este legământul nostru faţă de Căpitan.

Camarazi: ordine şi disciplină.

Trăiască Legiunea şi Căpitanul

Horia Sima

27 Noiembrie 1940

Legământul de credinţă Generalului Antonescu

întreaga Mişcare Legionară reînnoieşte Generalului Antonescu legământul de totală credinţă si-l asigură că-l urmează cu neclintit devotament pe linia destinelor Neamului pe care Providenţa i le-a încredinţat.

De azi înainte orice abatere de pe dreapta linie legionară, a legionarilor izolaţi sau a formaţiunilor de orice natură, linie care va fi fixată de Conducătorul Statului şi de Comandantul Mişcării Legionare, va fi sancţionată fără cruţare şi conform cu legile speciale care se vor face în aceasta privinţă, pentru asigurarea libertăţii, proprietăţii, inviolabilităţii domiciliului şi ordinii.

Horia Sima

 

în aceeaşi zi, Vineri, 29 Noiembrie, a apărut în ziare şi Decretul-lege, semnat de Generalul Antonescu, prin care se fixează pedeapsa cu moartea pentru omorul cu premeditare, plus alte pedepse grele de închisoare, privind inviolabilitatea domiciliului şi a proprietăţii. E de remarcat că Generalul Antonescu şi devotaţii lui s-au grăbit să decreteze pedeapsa cu moartea pentru legionarii care au atentat la viaţa foştilor criminali ai erei carliste, în timp ce era vorba să aplice pedeapsa capitală pentru aceşti asasini, a bătut în retragere, ascunzându-se îndărătul formulei umanitare "că nu vrea să verse sânge". Mai târziu a vărsat râuri de sânge din trupul chinuit al tineretului ţării.

Tot pentru a contribui la întărirea disciplinei în cadrul Mişcării şi pentru a da o nouă dovadă de devotament Conducătorului Statului, am luat hotărârea de a desfiinţa poliţia legionară. A fost un act pornit din propria mea iniţiativa şi nicidecum impus de Generalul Antonescu. şeful Statului nu mi-a făcut nici cea mai uşoară aluzie la aceasta măsura. Am tras concluziile necesare din constatările făcute pe teren, că personalul poliţiei legionare, în multe puncte ale ţarii, nu-şi înţelegea misiunea. Poliţia legionară nu putea opera independent, ci era un serviciu auxiliar al poliţiei de Stat şi trebuia să stea la ordinele acesteia. Abuzurile şi neregulile ce le-am constatat în sânul poliţiei legionare m-au determinat să procedez la desfiinţarea ei. Poliţia legionară a jucat un rol important la început, în faza de tranziţie de la regimul carlist la regimul legionar, când nu se putea avea încredere în vechile cadre. A luat naştere la dorinţa expresă a Generalului Antonescu, îndată după schimbarea regimului, şi a fost desfiinţată de mine, fără nici o presiune din afară, în 2 Decembrie 1940. Comunicatul cu desfiinţarea poliţiei legionare a apărut în ziarele din 4 Decembrie 1940:

Un important Comunicat al Comandantului Mişcării Legionare

Politia Legionara a fost desfiinţată Reglementarea portului cămăşilor verzi Verificarea celor înscrişi în ultimele trei luni în Mişcarea Legionară.

Ordin către toate organizaţiile din ţară

1. Poliţia legionară, îndeplinindu-şi misiunea ei de a ajuta regimul legionar în faza de tranziţie spre consolidare, încetează să mai existe. Membrii ei se vor încadra în organizaţiile legionare, iar cei apţi şi capabili vor fi încadraţi în poliţia de Stat.

Rămâne numai în capitală un serviciu interior de ordine al Mişcării Legionare, sub comanda legionarului Moisescu Gheorghe.

2. Toate organizaţiile vor începe imediat verificarea severă a celor înscrişi în ultimele trei luni şi eliminarea acelora care au dovedit prin purtarea lor de până acuma incapacitate de înţelegere a spiritului legionar. şefii de organizaţii să fie atenţi în special la acei care vor să suplinească lipsa de vechime cu un fals eroism.

3. Interzic purtarea cămăşii verzi, până la reglementarea portului ei, în capitală şi în provincie, în afară de ocaziile solemne şi în afară de legionarii de serviciu de la sedii.

2 Decembrie 1940.

Horia Sima

Serviciul de ordine din capitală exista mai de mult. Era urmaşul vechii poliţii legionare din capitală, care a trecut sub comanda legionarului Ion Boian. Acesta era Gheorghe Moisescu, pomenit în comunicatul de mai sus.

în ce priveşte judeţul Prahova, după trista experienţă din noaptea de 27/28 Noiembrie, l-am înlocuit de la conducerea organizaţiei judeţene pe Profesorul Mihail Tase cu Comandantul Legionar Victor Silaghi. Acesta locuia în capitală, unde îndeplinea funcţia de Director General la Ministerul Muncii. Victor Silaghi se deplasa des la Ploieşti şi în scurta vreme a putut să pună ordine în această organizaţie turbulentă.

După demisia lui Marin Stănescu, Generalul n-a ridicat nici o obiecţie când i l-am recomandat ca Prefect al Judeţului Prahova pe avocatul legionar Măntăluţă.

 

23. CONVENţIA FINALă CU ANTONESCU

Guvernul anunţase aplicarea de sancţiuni legionarilor implicaţi în actele de la Jilava şi în împuşcarea lui Iorga şi Madgearu. Comunicatul, dat cu aprobarea miniştrilor legionari, trebuia onorat.

îndată după serbarea de la 1 Decembrie la Alba Iulia, am avut o întrevedere cu Generalul Antonescu, în care am tratat aceasta chestiune:

" Domnule General, i-am spus, a sosit momentul să lămurim problema sancţiunilor. Va rog să nu aveţi nici o clipă îndoiala ca aş vrea să-i sustrag justiţiei pe legionarii responsabili de această vărsare de sânge. Toţi se vor preda până la unul organelor judiciare, pentru a răspunde de faptele lor. îi cunosc pe legionari şi ştiu că dacă le dau acest ordin, se vor prezenta în câteva ore parchetului, pentru a începe cuvenita anchetă, în vederea procesului ce-i aşteaptă.

Dar problema nu e aşa de simplă. Se pot ivi anumite complicaţii. D-voastră ştiţi că mai sunt câteva sute de persoane în libertate, care n-au fost deranjate până acuma, deşi au vărsat sângele unor oameni nevinovaţi, din lagăre şi închisori. Nu au fost arestaţi, pentru că am convenit şi aceasta din proprie iniţiativă să nu fie deferiţi justiţiei decât marii criminali ai erei carliste. Din consideraţii de oportunitate politica şi de interes naţional, am renunţat să tragem la răspundere pe toţi vinovaţii fostului regim, în număr de aproximativ 500, limitându-ne numai la principalii criminali.

"Mai este o chestiune, Domnule General. Cei împuşcaţi la Jilava nu reprezintă totalitatea marilor criminali. Mai sunt cel puţin 40 în aceeaşi situaţie şi care, fie din lipsă de timp fie că nu s-a dat de urma lor, n-au fost anchetaţi de Comisia de Anchetă Criminală şi nu li s-au emis mandate de arestare. şi atunci am început să-i înşir Generalului pe fioroşii asasini de legionari, din aşa-zisa brigadă mobilă de la Siguranţă: Chestorul Georgescu, comisarii Oprea, Mănăilă, Cristescu, Curelea şi alţii. Erau cel puţin zece. Apoi completul de judecată al Tribunalului Militar al Capitalei, în frunte cu Colonelul Magistrat Constantin Dumitru, plus o serie de ofiţeri jandarmi care comandaseră execuţiile de legionari de la Vaslui, Miercurea-Ciuc, Râmnicul Sărat şi Braşov.

Ce facem cu aceştia, Domnule General? dacă Guvernul ţării, cu aprobarea miniştrilor-legionari, hotărăşte trimiterea în judecată a legionarilor vinovaţi de împuşcarea deţinuţilor de la Jilava, nici noi nu mai putem arăta aceasta generozitate faţă de lotul sutelor de poliţişti, jandarmi şi ofiţeri care au vărsat sângele unor oameni nevinovaţi. Ce facem cu ei? şi în special ce facem cu restul de cel puţin 40 de mari criminali, arestaţi sau ascunşi? "Cum mă prezint în faţa Legiunii? Pe de-o parte, ordon ca legionarii care au participat la actele de la Jilava şi la împuşcarea lui Iorga şi Madgearu să se prezinte în faţa justiţiei, pentru a răspunde de faptele lor, iar de altă parte sutele de agenţi ai forţei publice care au săvârşit acte ilegale, care au ucis din ordin, fără acoperirea unei instanţe judiciare, să continue să se bucure de protecţia guvernului, în virtutea convenţiei noastre anterioare? Unde e dreptatea? E vorba mai mult decât de un principiu de justiţie, de un principiu moral. Sigur că toata lumea o să ne sară în cap, zicând de ce nu loveşte guvernul şi în sutele de indivizi care au îndoliat harta întregii Romanii? Ce sunt legionarii, un fel de vânat liber, pe care îi poate ucide oricine, fără teama că vor fi traşi la răspundere pentru crimele lor? Cele doua probleme, Domnule General, se împletesc şi trebuie rezolvate împreună. Acţiunea justiţiei trebuie să se proiecteze cu egală energie în ambele direcţii, dacă vrem să corespundă sentimentului unanim al ţării. Crimele regimului carlist sunt prea proaspete ca să poată fi uitate." Deci, înainte de a da ordinul ca legionarii implicaţi în aceste violenţe să se prezinte în faţa justiţiei, vă rog sa-mi precizaţi, Domnule General, ce se întâmplă cu restul de mari criminali, cei arestaţi sau cei ascunşi? Va continua urmărirea lor? Ce se întâmplă cu marea masa a agenţilor forţei publice, care au ucis pe nedrept câteva sute de legionari, numai pe baza unui ordin, fără a avea o justificare legală? Aceştia nu intră în categoria marilor criminali, dar fapta lor criminală exista şi nu poate fi ignorată. Dacă guvernul cere ca legionarii vinovaţi de suprimarea deţinuţilor de la Jilava să fie deferiţi justiţiei, atunci nu putem evita să fie revizuită şi situaţia primilor, suferind şi ei aceeaşi soartă." Ca şef de Mişcare, nu pot face abstracţie de culpabilitatea acestor jandarmi şi comisari, în timp ce se procedează cu toată străşnicia contra legionarilor. în consecinţă, Domnule General, sunteţi dispuşi ca odată cu împrocesurarea legionarilor să-i încredinţaţi justiţiei pe toţi cei implicaţi în crimele regimului carlist? şi mai ales sunteţi dispuşi să continuaţi urmărirea şi pedepsirea restului de mari criminali, care n-au trecut prin faţa Comisiei de Ancheta Criminală?" Generalul era vădit tulburat. Nu-i convenea să meargă mai departe în sancţionarea uneltelor regimului carlist. A invocat greutăţile ce s-ar ivi, neliniştea ce-ar provoca-o în opinia publica extensiunea represaliilor, după execuţia de la Jilava.

" Prevăd şi eu, i-am răspuns, dificultăţile ce se ivesc. Ne aflăm prinşi între două categorii de complicaţii. Dacă îi vom sancţiona numai pe legionari, se nasc tulburări în mişcare; dacă fi tragem la răspundere pe cei vinovaţi de asasinarea legionarilor, între care şi mulţi ofiţeri, se vor produce tulburări în sectorul militar şi administrativ. Ce este de făcut? Avem o alternativă. Să încheiem acest capitol sângeros în numele intereselor superioare ale ţării. Nici oamenii regimului carlist nu vor mai fi urmăriţi, aplicându-li-se numai sancţiuni administrative, şi nici legionarii culpabili de recentele delicte. Se va da o amnistie generală, care va cuprinde ambele categorii de vinovaţi.

Domnule General, aveţi toată libertatea să alegeţi o cale sau alta. Eu mă supun hotărârii D-voastră. Sancţionarea tuturor sau amnistierea tuturor."

Generalul a stat un moment, s-a gândit şi s-a luminat la faţă. Propunerea mea îi surâdea. Fără nici o şovăire, mi-a spus ca optează pentru încetarea urmăririi tuturor. El îl va însărcina pe Mihai Antonescu să-i prezinte textul unei amnistii generale, care să-i cuprindă atât pe legionari, cât şi pe oamenii fostului regim. Cât priveşte decretarea pedepsei cu moartea nu o poate desfiinţa, dar nu o va aplica decât persoanelor care de acum înainte vor săvârşi acte de violenţă. Din partea noastră, convenţia s-a realizat cu o loialitate desăvârşită.

I. I-am dat dispoziţii lui Alecu Ghica sa-i elibereze din arestul Siguranţei pe toţi foştii comisari şi agenţi din Brigada Mobilă.

II. Am dat dispoziţii tuturor comisariatelor din ţară să înceteze orice urmărire contra elementelor carliste, implicate în asasinate contra legionarilor.

III. în urma unei convenţii avute cu Mihai Antonescu, i-am cerut acestuia să suspende activitatea Comisiei de Anchetă Criminala. în 8 Decembrie 1940, a apărut decretul, prin care s-a pus capăt activităţii acestei Comisii.

IV. Aflând de la Titi Dumitrescu că fostul comisar de la Prefectura de Poliţie, Jean Dumitrescu, s-ar afla internat într-un spital din capitală, grav rănit de pe urma gloanţelor ce le primise în noaptea de 26/27 Noiembrie, i-am dat ordin lui Cristescu să nu se atingă nimeni de el şi l-am făcut personal responsabil dacă i se întâmplă ceva.

Nu tot aşa de prompt şi conştiincios a răspuns Antonescu la obligaţiile ce şi le luase. Conform convenţiei încheiate, trebuia să întocmească un decret de amnistie care să fie supus M.S. Regelui. Am tot aşteptat, am tot aşteptat, i-am adus aminte din când în când şi decretul nu mai ieşea. A tergiversat chestiunea până ce au intervenit evenimentele din Ianuarie. Aceasta nu se cheamă nici cinste şi nici omenie din partea unui General al Armatei Române, care mai e şi şef de Stat. Aceasta se numeşte pur şi simplu gangsterism politic, căci exploatează buna noastră credinţă, ca să renunţăm la orice urmărire contra asasinilor regimului carlist, iar el îşi rezervă dreptul să-i urmărească şi să-i sancţioneze cu moartea pe cei ce i-au sancţionat pe aceşti asasini. Căci diferenţa dintre o categorie şi alta e enorma: deţinuţii de la Jilava aparţineau aparatului de teroare al regimului carlist, care au vărsat sângele unor oameni nevinovaţi şi care după toate legile din lume trebuiau să sufere pedeapsa cu moartea, în timp ce legionarii ce i-au împuşcat, în împrejurările pe care le-am înfăţişat, n-au făcut decât să anticipeze o sentinţă, care şi aşa trebuia să se producă. Vinovăţia lor e că n-au aşteptat aceasta sentinţă, în timp ce ceilalţi au ucis oameni nevinovaţi de nici un delict sau crimă, nesupuşi nici unei judecăţi, doar pentru credinţa lor legionară.

 

24. Dă-MI-L PE BOERU!

Nici nu trecuseră două zile de la convenţia încheiată cu Generalul, să fi fost prin 5 Decembrie, şi mă abordează Mihai Antonescu pe coridorul Preşedinţiei, într-o discuţie strict personală şi confidenţială.

Domnule Sima, îmi spune el cu o voce tânguitoare, cunosc aranjamentul încheiat cu Generalul. Este bun şi îl aprob şi eu, dar există un impediment grav în aplicarea lui integrală: cazul Iorga.

"Lumea înţelege execuţiile de la Jilava. Asasinarea lui Madgearu este gravă, dar nu aşa de gravă cum este moartea lui Iorga. E un caz care trebuie tratat aparte. M-a trimis şi Generalul să vorbesc cu D-ta şi să te rog stăruitor, în interesul colaborării noastre, să accepţi ca şeful echipei şi principalul responsabil de asasinarea lui Iorga, Traian Boeru, să fie trimis în judecată.

După cum vezi am redus pretenţiile justiţiei la minimum, la unul singur. Să cadă un singur cap, pentru a potoli opinia publică. Generalul nu poate acoperi această crimă. Este prea mult şi e hărţuit din toate părţile.

Deci, te rog, stăruitor, în numele prieteniei ce ne leagă şi în interesul regimului, dă-mi-l pe Boeru. Va fi judecat cu toate garanţiile judiciare, dar trebuie să răspundă cineva de această crimă. Altminteri nu ştiu ce se poate întâmpla."

Mi-a repetat de câteva ori "dă-mi-l pe Boeru". Era ca un leit-motiv al dramaticei lui pledoarii. N-am stat nici o clipa la îndoială ca să-i răspund în termenii următori:

Draga Ică şi Domnule Ministru de Justiţie, nu sunt insensibil la argumentele D-tale. îmi dau seama de neliniştea Generalului, de reproşurile ce i se fac, de îngrijorarea lui ca ar putea fi acuzat că îi acoperă cu autoritatea lui pe făptuitorii de pe Valea Prahovei. E logic. îmi pare rău să va spun, dar nu pot să vă satisfac această dorinţă. în convenţia cu Generalul, am stabilit principiul: pedepsirea tuturor sau amnistierea tuturor. Dacă ne abatem de la acest principiu, atunci se distruge întreg sensul convenţiei noastre. Convenţia nu se poate aplica "pe ici pe colea", ci numai integral şi fără excepţii.

E regretabil că a fost ucis Iorga. Dar ce facem cu sutele de tineri care au fost ucişi în floarea vârstei? Vedeţi că atunci revenim la punctul de plecare. Dacă se face a excepţie, una singură, de ce nu s-ar face mai târziu şi cu alţii din aceeaşi echipă? şi de ce n-ar fi arestaţi şi traşi la răspundere tot "excepţional" am subliniat acest cuvânt şi alţi criminali ai erei carliste? Procedura mi se pare primejdioasă, căci nu ştim la ce consecinţe poate să ducă.

Eu nu-l apăr pe Boeru. Sunt primul care recunosc că a creat grave probleme atât Mişcării, cât şi regimului. D-ta ai fost martor ca am umblat toată noaptea pe Valea Prahovei ca să-l pot salva pe Iorga. Cât aş fi dat, Doamne, ca să nu se întâmple! Dar nu mă pot abate de la principiul fixat. E ca un fir, care, odată ieşit din ţesătura lui, destramă toata stofa.

Ică îşi frângea mâinile cu disperare, căutând să mă convingă să-l predau pe Boeru.

Am rămas inflexibil. Nu pentru Boeru, ci pentru a apăra un principiu. Nu-i puteam preda pe camarazii mei justiţiei, în timp ce sutele de asasini ai legionarilor se bucurau de soare, aer şi libertate.

 

25. SOARTA LUI IORGA

Scrisoarea adresată de Căpitan lui Iorga se încheie cu cuvintele: "Dar de acum şi până voi închide ochii, Domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi".

Finalul acesta dramatic dă naştere la următoarele reflecţii: întâi, Corneliu Codreanu prevedea ca va muri înaintea lui Iorga, răpus de duşmanii lui, deşi era mult mai tânăr decât el; în al doilea rând, îl considera un ticălos şi de la această judecată nu se va abate până va închide ochii.

Ultimele cuvinte ale Căpitanului, privind valoarea politică şi morală a Profesorului Iorga, au apăsat greu asupra destinului acestuia. A fost ca o sabie a lui Damocles, care atârna deasupra capului sau în cei doi ani ce i-a mai trăit, până ce s-a abătut asupra lui, în noaptea de 27/28 Noiembrie.

Cei ce l-au răpus, nu şi-au dat seama să sunt instrumentele unei justiţii iminente. Căci faptele rele se plătesc chiar în lumea aceasta. Ei au acţionat exclusiv mânaţi de ideea răzbunării. Din punct de vedere politic, ne-au creat imense daune, dar din perspectiva unei dreptăţi meta-istorice, Iorga şi-a meritat soarta.

îndată după moartea lui, un cor interminabil de lamentaţii, venite din cele mai felurite sectoare, considera dispariţia lui Iorga ca o pierdere ireparabila pentru ştiinţă, ca un act sălbatic al unor barbari, îndreptat contra culturii româneşti şi contra culturii universale. Nimic de zis din aceasta perspectiva. şi noi îl respectam pe marele istoric Nicolae Iorga şi regretam sfârşitul lui tragic.

Dar animatorii acestei campanii, care nu se limitează la făptuitori, ci se extinde asupra întregii mişcări, săvârşesc în mod voit şi conştient o substituire de activităţi în persoana Profesorului. Iorga n-a fost numai o glorie a ştiinţei româneşti, în faţa căruia ne închinăm cu veneraţie, ci şi un om politic. Nu trebuie să se confunde cele doua aspecte ale personalităţii lui. Ca om politic, Iorga a avut meritele lui şi mari merite, susţinând rezistenţa poporului roman în perioada critica a războiului din anii 1916-1918, de pe urma căruia ne-am realizat unitatea naţională. Nimeni nu-i contesta acest trecut. Acţiunea lui politica, după înfăptuirea României Mari, între cele doua războaie a fost mai puţin lăudabilă. A renegat naţionalismul sau anterior, în care a debutat în 1906, şi a intrat cu trup şi suflet în mocirla politicianismului român. A prezidat catastrofala guvernare din anii 1931-1932, pentru a-şi încheia cariera politica în uniformă de Consilier Regal al dictaturii carliste. Numit ministru, s-a pretat la odioasa înscenare, pusa la cale de Armand Călinescu, acceptând să-l dea în judecată pe Corneliu Codreanu, pentru presupuse insulte aduse unui înalt funcţionar al Statului (Vezi procesul Căpitanului).

în noaptea de 27/28 Noiembrie, trebuie clar precizat, n-a fost ucis marele istoric Nicolae Iorga, ci execrabila figură a omului politic Nicolae Iorga.

Nicolae Iorga a făcut parte din galeria celor "trei mari ai crimei" contra Căpitanului şi a generaţiei noastre. Au fost trei personaje sinistre care au prezidat asasinatele colective din 30 Noiembrie 1938 şi 21 Septembrie 1939: Elena Lupescu, Armand Călinescu şi Nicolae Iorga. în acest trio al crimei, Iorga şi-a rezervat dreptul "sa prelucreze" opinia publică. Cu marele lui prestigiu în lumea intelectuală, prin gazeta Neamul Românesc, a dezlănţuit o violentă campanie de presă, sub propria lui semnătura, contra lui Corneliu Codreanu, care n-a slăbit nici o clipă până ce nu l-a văzut mort. Cu o perseverenţă diabolică, cu o furie de om posedat, zi de zi, a împroşcat cu venin nobila figură a lui Corneliu Codreanu, justificând represiunea regimului. Sigur că intelectualitatea ţării, mai ales modeştii oameni din provincie, avocaţi, medici, preoţi, profesori şi învăţători, au fost impresionaţi de acest torent de incriminări şi invective, care ieşeau din pana neodihnită a profesorului. Dacă atacă Iorga şi cu atâta înverşunare, "trebuie să fie ceva la mijloc". şi în timp ce Iorga se bucura de libertate şi de protecţia regimului, pentru a-si debita inepţiile şi calomniile ieşite din imaginaţia lui fertilă, biciuită de ură contra Căpitanului, acesta zăcea în închisoare, iar mişcarea redusă la neputinţă, cu căpeteniile în lagăre, iar cei rămaşi nearestaţi, neputând răspunde sub nici o forma din cauza aparatului de teroare, care îi urmărea zi şi noapte, şi a cenzurii, care împiedica să apară orice rând ce l-ar contrazice pe "marele" nostru istoric şi apostol al neamului.

Iată cavalerismul lui Iorga, iată curajul lui, iată nobleţea lui spirituală! Iată cu ce arme lupta el, nedemne, nu de cineva care pretinde că aparţine elitei intelectuale a ţării, ci de omul de pe stradă, care mai are sentimentul omeniei. Nici o posibilitate de replică. Toată ţara stătea mută, cu căluşul la gură. Odată angajat pe acest drum, nu s-a mai oprit până ce nu şi-a văzut rivalul răpus. Căci vedea în Căpitan un obstacol în cariera lui politică, un individ care-i furase tineretul ţării. El care era învăţat să fie aplaudat de studenţime, acum nu mai avea audienţă în sânul ei din cauza acestui "demagog" şi "criminal".

Deci lucrurile trebuie puse la punct. Nicolae Iorga, ce-a căzut în noaptea de 27/28: Noiembrie, trebuie proiectat în dimensiunea lui politică, şi în dimensiunea lui politică reală, ca unealtă odioasă a Regelui Carol şi co-răspunzător la toate crimele acestuia şi la nenorocirile ce s-au abătut asupra ţării.

Fireşte că Iorga mai putea da o contribuţie în cadrul istoriei naţionale şi universale, dar nu trebuie uitat că avusese la dispoziţie 50 de ani de creaţie plenară. îşi împlinise rostul vieţii pământeşti, ca istoric şi om de cultură. Specialiştii în tânguirea lui Iorga ar trebui să-şi rezerve ceva din emoţiile şi indignarea lor şi pentru a deplânge sutele de tineri, ucişi în floarea vârstei sub dictatura carlistă şi sub oblăduirea spirituală a maestrului. E o făţărnicie monstruoasă să-l plângi numai pe Iorga şi să uiţi o întreaga generaţie, care, dacă ar fi trăit, cine ştie câte personalităţi de talia lui Iorga n-ar fi dat în toate domeniile culturii. Talente abia înmugurite au fost secerate fără milă de brutele de jandarmi şi poliţişti. Problema trebuie judecată în ansamblul ei şi nu limitată la Nicolae Iorga, care a fost un pisc al culturii dar şi un pisc al mişeliei omeneşti. Trebuie să ne gândim şi la marii dispăruţi ai generaţiei noastre, Polihroniade, Tell, Craja, Cotiga, Belgea, Puiu Gârniceanu, Iordache Nicoară şi alţii, cărora li s-a umplut gura cu pământ înainte de a împărtăşi lumii comoara sufletului lor.

în Asasinatele de la Jilava, carte apăruta în timpul dictaturii antonesciene, este o fotografie a lui Iorga, a cadavrului lui Iorga, prezentată în aşa fel încât să apară pe primul plan capul lui enorm cu barba însângerată. Când am văzut această fotografie, m-a izbit asemănarea cu o altă fotografie, a unui alt istoric, Vasile Christescu, ucis în 26 Ianuarie 1939 de agentul de poliţie Otto Reiner. Ca să sperie lumea, Armand Călinescu lăsase să apară această fotografie în ziare. Vasile Christescu era fotografiat în aceeaşi poziţie, eu capul atârnat în jos şi doua pârâiaşe de sânge se prelingeau din colţul gurii.

Oare contemplând această fotografie, nu s-o fi gândit Iorga la pierderea ce-o suferă cultura românească prin asasinarea mişelească a acestui strălucit elev al lui Pârvan, care se făcuse cunoscut în lumea ştiinţifică printr-o serie de lucrări de mare valoare?

Referindu-ne la faimosul comentariu al lui Talleyrand, împuşcarea lui Iorga n-a fost o crimă, în sensul ordinar la cuvântului, ci o EROARE. Ceea ce fireşte, e mai mult decât o crima. în mod normal, Iorga ar fi trebuit să figureze în fruntea listei marilor criminali ai erei carliste şi să-şi primească pedeapsa cuvenită. Am evitat să-l aşez acolo unde trebuia, tocmai pentru ca mi-am dat seama de complicaţiile politice ce s-ar putea ivi de pe urma arestării lui Iorga. Lumea avea prea mult în minte figura lui de savant ca să-şi poată da seama de răul ce l-a făcut naţiei. El avea o dubla faţă: aceea ce mare istoric, şi aceea, formata din umbrele şi petele omului politic, mai puţin cunoscută.

Ceea ce eu am înţeles de la început, n-au înţeles Boeru şi însoţitorii lui. Uciderea lui Iorga a oferit duşmanilor noştri o armă de mare eficacitate, cu care au tras în Mişcare şi pe care n-au mai lăsat-o din mâini nici până astăzi.

 

26. O COMPLICITATE GERMANă

Există categoria calomniatorilor din oficiu, recrutaţi atât din lagărul bolşevic cât şi din aşa zisele medii democratice, care nu văd în Mişcare decât o sucursala a hitlerismului. Ori, Mişcarea Legionară, prin persoana întemeietorului ei, Corneliu Zelea Codreanu, şi-a luat primul ei avânt în anul 1919, când nu exista nici naţional-socialismul şi nici fascismul. Cum a explicat magistral Căpitanul, în procesul din Mai 1938, originile Legiunii trebuie căutate în literatura naţionalistă română a secolului XIX-lea, în Eminescu, Conta, Alecsandri şi alţi scriitori şi gânditori.

şi atunci aceşti calomniatori de profesie, aflaţi în slujba comunismului şi a altor interese nemărturisite, n-au văzut în manifestările şi activităţile mişcării decât un reflex al centralei hitleriste, de la care ar fi primit impulsuri şi bani.

Ne-am războit adeseori cu aceste aberaţii istorice, arătând ca ele n-au nimic comun cu realitatea. Legiunea a fost o mişcare pur româneasca, ieşită din aspiraţiile cele mai înalte ale naţiunii noastre şi totdeauna atentă şi hotărâta să-i apere independenţa ei politica. Niciodată n-am acceptat să primim sugestii de peste hotare, venind chiar de la prieteni, tocmai pentru a nu deveni tributarii unei puteri străine. Dacă am aderat la Puterile Axei, aceasta se datorează exclusiv pericolului din Răsărit, care nu putea fi îndepărtat decât printr-o alianţă cu Statele revoluţiilor naţionale.

Adresându-ne, deci, istoricilor serioşi, le putem dovedi ca n-a existat o complicitate germană în cazul Iorga-Madgearu. Am tratat pe larg aceasta chestiune în broşura cu acest nume. Acuma nu voi face decât să rezum pe puncte şi într-o forma mai sistematică argumentele ce le-am expus în aceasta carte, din care rezulta cu claritate diafană că ipoteza aceasta, atât de scumpă calomniatorilor de profesie, nu stă în picioare.

I. Germania se afla în culmea puterii când au fost ucişi Iorga şi Madgearu. Deşi cunoscuţi ca adversari ai Reichului, Berlinul nu avea nici un interes să-i suprime, deoarece nu mai reprezentau nici un obstacol pentru expansiunea germana în sud-estul european.

II. în ţara, nici Iorga şi nici Madgearu nu mai dispuneau la acea dată de putere politică şi nici cel puţin de o influenţă suficienta pentru a modifica orientarea externă a României. Cu proclamarea Statului Naţional-Legionar şi cu intrarea trupelor germane în ţara noastră, România se încadrase definitiv în sistemul se alianţe al Puterilor Axei. Semnarea Pactului Tripartit de către Antonescu n-avusese decât valoarea unei pure formalităţi.

III. Iniţial, Boeru nu s-a gândit la Iorga şi Madgearu, ci a trecut cu echipa lui pe la domiciliul lui Tătărescu şi Argetoianu. Aceştia scăpaseră graţie faptului că fuseseră arestaţi cu puţin înainte şi duşi la Prefectura de Poliţie. Faptul este riguros stabilit.

IV. S-a vânturat prezumţia că la mijloc ar fi fost o mână germană în ciocnirea ce-a avut loc între echipa ce l-a ridicat pe Madgearu şi Ilie Olteanu, preşedintele Institutului Naţional al Cooperaţiei. Acesta aflând de planul lor, a căutat să-i convingă să nu-l ridice pe Madgearu până ce nu vor întreba Secretariatul Mişcării. Dar truda lui a fost zadarnică. Aceştia au refuzat cu încăpăţânare să-l asculte, s-au despărţit de el şi au plecat la domiciliul lui Madgearu. Ilie Olteanu n-a putut face altceva decât sa-l anunţe pe Petraşcu, care, la rândul lui, a venit în grabă la mine, la Preşedinţie ca să mă informeze.

Cercetările ulterioare au demonstrat că refuzul echipei Boeru de a se adresa Centrului se datorează temerii lor ca vor fi opriţi în acţiunea lor de răzbunare, că se va întâmpla cu Iorga şi Madgearu exact ceea ce s-a întâmplat dimineaţa cu lotul celor arestaţi la Prefectură.

"Dacă treceam pe la sediu, spuneau ei, ştiam că vom fi opriţi şi Madgearu ne scăpa din mâini. Legiunea în mod oficial nu putea participa la o acţiune de pedepsire în afara legii."

V. Ca un argument decisiv întrebuinţat de acei care susţin teza că moartea lui Iorga şi Madgearu s-ar datora unei instigaţii germane, este faptul că întreaga echipa ce-a operat pe Valea Prahovei şi-a găsit azil în Germania după evenimentele din Ianuarie. Guvernul Reichului, ştiindu-se culpabil, i-ar fi luat sub ocrotirea lui, pentru a evita divulgaţii de complicitate în cursul procesului lor.

Este adevărat acest lucru, dar prezenţa lor pe teritoriul german are o altă explicaţie. Berlinul luase o hotărâre globala. Oricărui refugiat legionar i se acordă azil politic în anumite condiţii, nu tocmai avantajoase pentru noi, pentru a nu tulbura bunele raporturi cu Antonescu: domiciliul forţat, interdicţia oricărei activităţi politice, întreruperea oricărei legaturi cu ţara, munca în fabrică etc. Nu se făcea nici o discriminare, privind faptele pentru care a fost cineva urmărit în ţară. Acolo aparţineam unui angrenaj politic, aveam acelaşi tratament, motivele pentru care cineva a părăsit ţara nejucând decât un rol secundar. De altminteri, guvernul Germanici nu putea face vreo excepţie, extrădând pe cineva, căci odată principiul călcat, generalul Antonescu ne putea reclama pe toţi.

VI. Dacă Boeru căci numai de el e vorba ar fi fost în slujba Gestapo-ului, s-ar fi bucurat în timpul şederii lui în Germania de anumite favoruri. Dar el a împărtăşit soarta tuturor celor aflaţi în prizonieratul german: internarea la Rostock în condiţii de semi-libertate şi apoi lagărul de concentrare de la Buchenwald. N-am auzit să fi avut parte de cel mai mic semn de atenţie din partea autorităţilor germane.

Când l-am văzut pe Boeru la Viena, în August 1944, după ieşirea din lagăr, mi-a spus cu ciudă:

"Ne-au mâncat rău nemţii aceştia."

Cine cunoaşte întreg lanţul întâmplărilor, îşi dă seama că uciderea lui Iorga şi Madgearu se datorează ruperii unor zăgazuri sufleteşti, exploziei unor zăcăminte de durere şi revoltă în sufletul acestor oameni. Cum spune Căpitanul: "Orice organizaţie omenească, orice grupare politică, sau de orice natura, are oameni cuminţi, care trec filosofând peste aceste trecătoare bruscări, ingerinţe, provocări, injustiţii, dar mai are şi nebuni, care nu ştiu filosofie şi care reacţionează cum îi taie capul."

(Comunicatul dat în legătură cu Rectorul Universităţii din Iaşi, Traian Bratu.)

 

27. şI DACă N-AR FI FOST JILAVA

Ce s-ar fi întâmplat? Cum s-ar fi desfăşurat evenimentele în România cu clanul asasinilor de la Jilava intact? Supravieţuirea lor ar fi apăsat greu asupra destinului legionar şi asupra întregii naţiuni. Ce s-ar fi întâmplat, poate să judece fiecare, după ce va citi rândurile de mai jos, în care se explica semnificaţia şi consecinţele acestor execuţii.

Mai întâi, cuvintele testamentare ale Căpitanului, ca "daca voi fi omorât, să mă răzbunaţi", s-au împlinit aievea. Asasinii lui şi-au primit pedeapsa cuvenita. Marii maeştri ai crimei din era carlistă au pierit în noaptea de 26/27 Noiembrie în cazematele Jilavei. Onoarea Legiunii a fost salvată. Am fi rămas cu o pată eternă pe existenta Legiunii, dacă, fiind la putere, ar fi scăpat cu viaţă, cum plănuia Antonescu, aceşti ucigaşi ai generaţiei noastre.

Dar Căpitanul nu cerea răzbunarea morţii lui, ca un act postum de satisfacţie personala. O, nu! El era prea mare ca să se gândească măcar o clipa la propria lui viaţa. Ci cum spunea el mai departe, în aceeaşi circulară, pentru ca era convins că se va face un mare bine neamului nostru. în ce a constat acest bine? în cursul istoriei lui, poporul nostru a suferit nenumărate nedreptăţi şi vexaţiuni. Cate crime neştiute săvârşite de conducătorii abuzivi, pe care le-a acoperit tăcerea mormântului. Pătura conducătoare, cu rare excepţii, s-a distins în toate timpurile printr-un dispreţ suveran faţă de masele populare, iar cine se ridica în apărarea lor, pierea fie în ocnă, fie de sabie.

Pentru întâia oara în istorie exponenţii cinici şi nemiloşi ai unui regim tiranic s-au întâlnit cu moartea, plătind pentru crimele lor. A fost ca o răzbunare milenară, plecată din străfundul veacurilor. A fost o lecţie istorica adresată tuturor acelora care cred că se pot bucura indefinit de roadele asupririi lor şi al sângelui nevinovat ce l-au vărsat.

Din perspectiva Legiunii, gloanţele ce-au răsunat în noaptea de 26/27 Noiembrie la Jilava au fost de mare ajutor pentru a asigura supravieţuirea mişcării. Generalul Antonescu a măcelărit mii de tineri, dar trebuie să ne imaginam ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi dispus şi de aparatul de teroare făurit sub Regele Carol, dacă demenţa asasină a lui Antonescu s-ar fi coalizat cu "specialiştii" pregătiţi de Armand Călinescu, efectul ar fi fost devastator. Cu câtă meticulozitate ar fi procedat aceştia la urmărirea şi distrugerea oricărei fibre de legionar. Ce plăcere sadică ar fi avut şi cât zel ar fi depus ca să lichideze şi impunătoarea falangă de legionari, ieşită ca din neant după 6 Septembrie. şi de astă dată, nereţinuţi de nimic, cu ura ca-au acumulat-o în timpul captivităţii lor la Jilava, când au fost prizonierii acelora pe care i-au ucis fără milă în timpul dictaturii carliste. De astă dată, trebuia să cureţe terenul metodic, pentru a nu mai avea nici o grijă ca ar mai putea reînvia.

Generalul Antonescu a avut accese de furie când a aflat că la Jilava a pierit şleahta profesioniştilor crimei. Unde mai putea găsi un mănunchi de câţiva executanţi, dispuşi să-şi reia vechiul rol de călăi, ucigând şi ultimele vlăstare ale generaţiei legionare, dacă ar fi primit ordin de la Conducător?

Generalul le-a simţit cumplit lipsa. După expulzarea noastră de la putere, umbla cu lumânarea ca să-i descopere pe cei rămaşi în viaţă şi să-i reintegreze în aceleaşi slujbe. Avea mare nevoie de ei, când a reluat prigoana contra legionarilor. Dar randamentul nu mai era acelaşi. Nici unul din cei readuşi la putere nu erau de talia lui Gabriel Marinescu, a lui Bengliu sau Moruzov. Aceştia cunoşteau mişcarea ca în palmă. ştiau cum să procedeze şi ce elemente să aleagă din masele legionare pentru a le trece la crematoriu. Generalul a improvizat un nou aparat de represiune, dar nu se putea compara cu eficacitatea sistemului creat de Călinescu. în zadar dădea ordine Antonescu. Lipsea echipa de bază.

Mai mult decât atât. Asupra celor rămaşi în viaţă şi care şi-au reluat funcţiile la Siguranţă şi Poliţie apăsa temerea actului de la Jilava. Ce se întâmplă, se întrebau ei, dacă legionarii revin la putere? Cine ne poate garanta de contrariu? Ei şi-au făcut datoria, dar au pus o surdină vigilentei lor, temându-se de ziua de mâine. Aşa se face că mulţi legionari întâlnindu-se cu foştii agenţi, au scăpat de la arestare, făcându-le aceştia un semn de complicitate. De pe culmile istoriei, trebuie să ne închinăm cu veneraţie în faţa acelor camarazi, care, cu preţul sacrificiului lor suprem, au făcut un nepreţuit bine Legiunii şi Neamului. Creţu Gheorghe, Marcu Octavian şi ceilalţi care au fost condamnaţi la moarte şi apoi executaţi, puteau să fuga peste hotare, dar au preferat să urmeze pilda lui Miti Dumitrescu. S-au predat urgiei antonesciene, pentru a avea cine să dea raportul Căpitanului în cer.

 

28.SFâRşITUL DOMNIEI CARLISTE

Dictatura Regelui Carol II n-a luat sfârşit la 6 Septembrie 1940, cum înregistrează istoria, ci la 30 Noiembrie 1940, când osemintele Căpitanului au fost depuse la Casa Verde. Pentru ce este necesară această rectificare de trei luni pentru a elibera certificatul de deces al regimului carlist? Nu e o afirmaţie gratuită, ci o recunoaştere a unui adevăr. Abia la aceasta data s-a coborât cortina istoriei peste acest capitol sângeros din viaţa neamului nostru. La sfârşitul acestei luni, în interval de câteva zile, s-au succedat trei mari acte care au pus capăt acestei epoci întunecate.

I. Pedepsirea asasinilor încarceraţi la Jilava. Coloanele de susţinere ale regimului carlist au căzut de pe piedestalul lor, ce li se părea inexpugnabil, dovedindu-se fragilitatea puterii lor în fata Voinţei Divine.

II. Reabilitarea morală şi juridică a Căpitanului. Procesul sau din Mai 1938, când a fost condamnat pentru trădare, a fost revizuit de înalta Curte de Casaţie, care a pronunţat o sentinţă de achitare.

III. Deshumarea de la Jilava. Osemintele Căpitanului şi ale celorlalţi martiri legionari au fost scoase din groapa în care zăceau sub lespedea de ciment şi purtate pe străzile Capitalei, în evlavia mulţimilor, cutremurate de aceasta jertfă. Nimic din ceea ce plănuise Regele Carol şi camarila lui nu rămăsese în picioare. Nici condamnarea nedreaptă a Căpitanului, nici strangularea lui în noaptea de Sf. Andrei şi nici îngroparea lui pe ascuns într-un colţ îndepărtat al Jilavei n-au mai putut fi ţinute sub lacăt. S-a revărsat lumina de Sus şi a intrat Căpitanul în eternitate, în strălucirea de altă dată, iar fioroşii lui duşmani s-au prăbuşit în bezna neantului. Trebuie să adaug, la sfârşitul acestei părţi, că şi atitudinea Profesorului Codreanu, după reînhumarea Căpitanului, s-a schimbat radical. Nu mi-a mai făcut nici o greutate în guvernare. S-a retras în locuinţa lui şi n-am mai auzit nimic de el.

 

IV. RESTABILIREA ECHILIBRULUI

 

într-o scurtă perioadă, care n-a dăinuit mai mult decât două săptămâni, ne-am bucurat de relativă linişte în guvernare. Relaţiile dintre Conducătorul Statului şi Mişcare s-au normalizat. Cauza principala trebuie căutată în faptul ca Generalul n-a găsit sprijinul necesar la guvernul Reichului, fie pentru a ne aservi puterii lui, fie, în cauza de nereuşita, de a ne elimina total din Stat.

 

  1. SCHIMBARE DE ATITUDINE

După ceremoniile funebre deshumarea osemintelor Căpitanului şi aşezarea lor la Casa Verde s-a produs un dezgheţ în relaţiile noastre cu Antonescu. O atitudine neaşteptată şi binefăcătoare. Nu îl mai recunoşteam pe General. Atât de bun, de amabil, de prietenos, dispus să dea curs cererilor noastre, în contrast cu "câinele roşu" care reînviase în el, după execuţiile de la Jilava.

Era o pură prefăcătorie, pentru a ne induce în eroare asupra planurilor lui, la care nu renunţase, sau o schimbare sufletească de fond, sinceră, loială, dându-şi seama că a mers prea departe în bruscarea mişcării şi riscă să piardă şi ce are, titlul de Conducător al Statului?

După experienţa mea de atunci, înclin să cred că convertirea Generalului la sentimente mai bune faţa de Mişcare a fost reală, că s-a datora unei convingeri intime, determinată de complexul politic de atunci, intern şi extern. De astă dată nu făcea teatru, ci voia în mod efectiv să restabilească bunele raporturi cu mişcarea.

Factorii care l-au determinat de Antonescu la prudenţă sunt aceia pe care i-am expus în partea anterioară şi pe care îi regrupez acum într-o privire globală:

lipsa de sprijin în mişcare pentru a-şi atinge şi ultimul tel al vieţii lui în escaladarea puterii: şefia Legiunii;

lipsa de sprijin din partea guvernului german, politic şi militar, în acţiunea ce-o pregătea contra Legiunii;

participarea impunătoare a poporului la doliul pentru Căpitan şi pentru camarazii lui asasinaţi odată cu el.

Aceste reacţii neprevăzute l-au determinat pe Antonescu să-şi schimbe atitudinea, căutând să repare răul ce l-a provocat în relaţiile cu mişcarea.

Fără îndoială că orgoliul lui suferise enorm sub presiunea evenimentelor. Fusese silit să bea o cupă amară, recunoscându-şi înfrângerea şi dându-şi seama că singur, fără sprijinul german, nu se poate măsura cu noi.

 

2. MAREA MANIFESTAţIE DE LA ALBA IULIA

Abia s-au încheiat ceremoniile din capitală şi a doua zi un tren special pornea de la Bucureşti spre Alba Iulia, ducând cu sine înaltele autorităţi ale Statului, pentru a lua parte la aniversarea Unirii Ardealului cu Patria-Mamă.

Trenul a intrat în gara Alba Iulia la ora 9 dimineaţa. Din vagoane au coborât Reprezentantul M.S. Regelui, Colonel Pastia, generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, Horia Sima Vice-Preşedintele Consiliului de Ministri, Generalul Ilie şteflea, ataşat la Preşedinţie, şi maiorul Elefterescu, secretar la Preşedinţie. Apoi următorii miniştri: Mihail Sturdza, Ministrul de Externe, Gheorghe Creţianu, Ministrul Finanţelor, Constantin Papanace, Subsecretar de Stat la acelaşi Minister, Rioşeanu, Subsecretar de Stat la Interne, Corneliu Georgescu, Subsecretar de Stat la Economie, pentru Colonizări şi Populaţia Evacuată. Ministrul Presei şi Propagandei a fost reprezentat de Emil Bulbuc, Secretar General al presei. Mişcarea Legionară a fost reprezentată de Comandanţii Bunei Vestiri, Ilie Gârneaţă şi Mile Lefter. Printre participanţi se afla şi Constantin Stoicănescu, şeful Muncii Legionare.

Pe peronul gării, Generalul Ion Antonescu a fost întâmpinat de către Aurel Bozdoc, Primarul Municipiului, cu tradiţionala pâine şi sare. O companie de infanterie, cu muzica şi drapel, a dat onorul, după care Conducătorul Statului şi Comandantul Mişcării Legionare au trecut în revista compania de soldaţi şi detaşamentul de cămăşi verzi aflate pe peron. Apoi, Conducătorul Statului s-a întreţinut câteva clipe cu Generalii Petre Dumitrescu, Corneliu Dragalina, Carol Schmidt, Tiberiu Petrescu, precum şi cu toţi ofiţerii superiori din garnizoana Alba lulia.

Conducătorul Statului a fost salutat apoi de autorităţile civile ale judeţului şi oraşului: Grigore Baciu, prefect al judeţului, Avocat Ilie Colhon, Comisar al refugiaţilor din Nordul Transilvaniei, Petre Paştiu, şef legionar al judeţului.

De la gară, Conducătorul Statului şi Comandantul Legiunii s-a îndreptat spre Poarta de la intrarea în Cetate, unde au vizitat celula în care a fost ţinut în lanţuri Horea până la moartea lui pe roată. De asemenea au văzut locul unde au suferit martiriu eroii revoluţiei de la 1784.

Generalul Antonescu a vizitat apoi garnizoana militară din localitate, în timp ce şeful Legiunii a trecut pe la sediul legionar din localitate.

După aceste vizite, înalţii oaspeţi s-au reunit din nou şi s-au îndreptat spre Catedrala încoronării, la ora 10 dimineaţa. Au fost întâmpinaţi sub portalul Catedralei de către Prea Sfinţia să Partenie Ciopron, Episcop Militar, cu Sfânta Evanghelie, înconjurat de un impunător sobor de preoţi în odăjdii.

După acest ceremonial, cortegiul a pornit spre Catedrala încoronării, unde s-a oficiat un Te-Deum. Răspunsurile au fost date de către Corul Legionar din localitate.

Pe Câmpia Românilor din faţa Catedralei

încă din zorii zilei, numeroase trenuri venite din Ardeal şi Banat au transportat la Alba Iulia zeci de mii de legionari, îmbrăcaţi în cămăşi verzi sau în frumoasele noastre costume naţionale. în afară de legionari, alte mii şi mii de români din toate satele noastre au ţinut să fie de faţă la măreaţa manifestaţie. După o minimă evaluare, cel puţin o sută de mii de români au umplut platoul din faţa Catedralei. Trebuie notat că ordinul de concentrare al maselor legionare s-a restrâns la organizaţiile din Ardeal şi Banat. Celelalte părţi ale ţării n-au fost mobilizate.

Organizarea manifestaţiei a fost impecabilă, sub conducerea avocatului Ilie Colhon, Comandant Legionar. în mijlocul Câmpiei Românilor din fata Catedralei încoronării, s-a ridicat o imensă tribună, deasupra căreia străjuia un panou în formă de Cruce, înalt de aproape 20 de metri. Pe braţele acestei Cruci, erau fixate cinci icoane cu chipurile eroilor neamului. Căpitanul în centru, având de-o parte şi de alta, figurile scrutătoare peste veacuri ale lui Horia, Cloşca, Crişan şi Avram Iancu.

La ieşirea din Catedrală şi până la urcarea la tribună, Generalul Antonescu şi Horia Sima au fost salutaţi cu urale prelungite, în faţa tribunei s-a sfinţit mai întâi steagul Uniunii Foştilor Luptători din Gărzile Naţionale, din anii 1918-1919.

Cuvântările

După actul sfinţirii, seria cuvântărilor a fost deschisa de Generalul Vlad, Comandantul Gărzilor Naţionale din anii 1918-1919:

"Noi, membrii Gărzilor Naţionale din anii 1918- 1919, istoviţi de suferinţele îndurate pe toate fronturile războiului mondial, de lipsurile îndurate pe toate fronturile războiului mondial, de lipsurile îndurate în captivitate, şi de povara anilor ce ne-au presărat capetele cu bruma bătrâneţii, nu ne mai putem lua angajamentul reabilitării. Suntem însă fericiţi că destinul ne-a învrednicit de norocul să avem un tineret care să continue lupta dusă de noi.

Garda Naţională Română, Comandantul vostru de ieri, ordonă transmiterea steagului vostru Uniunii Foştilor Luptători din Gărzile Naţionale din 1918-1919, înmânându-l Primului Preşedinte al vostru.

Iar vouă, tinerilor, încălecaţi pe aripile şoimilor de fier ai împlinirii tuturor nădejdilor româneşti, vă zic cuvintele Marelui Mucenic: "Faceţi o ţară frumoasă şi strălucită ca Soarele de pe Cer."

Dr. Aurel Dumitrescu, Preşedintele noii organizaţii a Uniunii Foştilor Luptători, care a luat în primire steagul predat de Generalul Vlad, a rostit următoarele cuvinte:

"A 22-a aniversare a alipirii Ardealului de Patria Mamă găseşte hotarele ţării ciuntite. Este poate totuşi un semn fericit de la Dumnezeu, pentru că de câte ori ţara şi Neamul sunt greu încercate, noi generaţii de eroi se nasc, care, cu braţele oţelite, vor lupta pentru a da câştig cauzei româneşti."

Se urcă la Tribună Ilie Colhon, avocat, Comandant Legionar şi organizatorul serbării de la Alba Iulia, care în esenţă a spus următoarele:

"Cu toata jalea şi durerea care ne-au strivit inimile, îngenunchem astăzi, ridicând imnuri de slavă şi mărire lui Dumnezeu, pentru ca a hărăzit Neamului nostru un om care să-l salveze de la pieirea fiinţei lui.

Se cuvine să ne legam în faţa lui Dumnezeu şi a Căpitanului şi în faţa miilor de martiri ai neamului, că îl vom urma cu sfinţenie pe Generalul Antonescu, care păşeşte astăzi biruitor în Cetatea Ardealului, pe urmele Marelui Mihai.

Să ne legăm în faţa sutelor de morminte legionare că îl vom urma pe Comandantul nostru, Horia Sima, până la moarte, pentru a împlini vrerea lui Ion Moţa şi dorinţa Căpitanului.

Să facem o ţară frumoasă, ca un soare, binecuvântată şi ocrotită de Dumnezeu."

După Colhon am luat eu cuvântul, adresând maselor adunate pe Platoul Românilor următorul mesaj, pe care-l reproduc după cum a apărut în gazeta Buna Vestire.

Horia Sima, şeful Mişcării Legionare, vorbeşte Ardealului

"Domnule General, Mărită Adunare Naţională,

Este pentru întâia oară când sufletul românesc de pretutindeni, după 22 de ani de Unirea de la Alba Iulia, se regăseşte cu atâta însufleţire în Cetatea lui Mihai Viteazul.

Aceasta sărbătoare aminteşte, prin numărul ei mare şi clocotul de viaţă care o stăpâneşte, ziua de 1 Decembrie 1918, când zecile de mii de romani din Ardeal şi Banat, adunaţi aici, au hotărât să dărâme o stăpânire nedreaptă şi să-şi unească destinul cu fraţii de dincolo de munţi.

Actul săvârşit atunci la Alba Iulia a izvorât în chip nesilit din conştiinţa poporului nostru şi din dreptul lui de a decide asupra teritoriului pe care îl stăpâneşte, atât ca număr, cât şi ca vechime istorică.

El încheie o epocă nesfârşit de lungă a luptelor dintre noi şi unguri şi care trebuia să însemne un veac nou în istoria poporului nostru.

Ceea ce a lipsit din clipa unităţii teritoriale şi până astăzi, pentru că viata poporului nostru să se desfăşoare pe o linie de ascendenţă, au fost oamenii de mare răspundere la cârma ţării. Nici unul n-a vrut să înţeleagă că numai o puternică închegare sufletească a tuturor, în serviciul ideii de permanenţă a neamului nostru, numai o mobilizare a tuturor sforţărilor unei naţiuni, poate să-i asigure trăinicia hotărârilor sale.

După ce poporului nostru i s-au dat prin legi şi constituţii toate drepturile, prin metodele de guvernare i s-au risipit toate puterile şi libertăţile, până când i s-a nimicit credinţa în viitor şi până când a ajuns să se simtă asuprit în propria lui ţara şi să privească cu deznădejde ziua de mâine.

Sub aceasta greşită orientare a conducătorilor ţării, sufletul de luptător al Ardealului a fost nesocotit. Sufletul acesta smuls în chinurile pe roata ale Bălgradului şi în spânzurătorile de pe întreg cuprinsul Transilvaniei, sufletul Ardealului, răvăşit de durerea nedreptăţilor care au pustiit inima Iancului, sufletul zbuciumului prin închisorile Vaţului şi Seghedinului, sufletul care şi-a căutat apărători până pe câmpiile din Majadohonda Spaniei sau care a ars ca jarul în inima lui şiancu şi Banea, n-a fost înţeles.

Acest suflet ardelenesc de luptător permanent, singurul care a asigurat trăinicia aspiraţiilor şi hotărârilor poporului nostru, nu a aflat ascultare nici chiar de multe ori la mulţi dintre conducătorii politici ardeleni în ultima vreme, care în loc să cultive acest spirit de luptă, au luptat contra lui.

Dar noi, Ardealule schingiuit, nu te-am uitat. Sufletul tău uriaş cât un munte şi mare cât o furtuna răscolitoare, şi-a găsit împlinirea în Legiune. La chemarea Căpitanului, mii de flăcăi din Ardeal au pornit să se înşiruie sub comanda lui şi mulţi dintre ei n-au mai prins răsăritul soarelui.

Ardealule, leagăn al neamului, tulnicul durerilor tale răzbate peste tot. Din cetatea aceasta, a suferinţelor şi nădejdilor noastre, unde am venit să slăvim împlinirea unui act de dreptate, astăzi, când în fruntea ţării se afla un ostaş care trăieşte şi conduce în spiritul marilor tăi luptători, Ardealule, sufletul tău ne vesteşte biruinţa.

Trăiască Ardealul Legionar!

Trăiască Generalul Antonescu, Conducătorul Statului!

Trăiască România Legionară!" (urale prelungite)

Discursul D-lui General Ion Antonescu

"Romani,

Fraţi ardeleni,

Legionari!

1 Decembrie nu este anul acesta ziua bucuriei naţionale.

1 Decembrie este ziua durerii Neamului.

1 Decembrie este astăzi pentru noi ziua martirilor care au suferit şi au murit, s-au jertfit şi au căzut odată cu graniţele noastre sfinte.

1 Decembrie este anul acesta ziua judecăţii trecutului, este ziua mustrării şi a pocăinţelor, dar este, fraţilor, şi ziua care ne deschide calea drepturilor viitorului. Să păşim pe aceasta cale cu încredere în biruinţă.

Am pus două mii de ani ca să ne întemeiem hotarele vieţii şi drepturile româneşti, hotarele lui Traian, ale lui Mihai-Bravul şi ale lui Ferdinand; am umplut de ruşine şi paginile de glorie milenara ale istoriei noastre şi slovele biruinţei româneşti, lăsând să se prăvălească în prăpastia robiei ceea ce zidisem cu sângele atâtor martiri şi sângele ultimilor 800.000 de morţi.

Se plătesc greşelile

Douăzeci de ani ne-am frânt puterea, ne-am slăbit cugetul şi ne-am slăbit minţile în lupte fratricide pentru ideologii. în deosebi stupide. în bârfeli odioase. în vrajbe dureroase şi în apucături neomenoase.

Greşelile au venit la scadenţă. Teribilă scadenţă!

Graniţele s-au prăbuşit rând pe rând, fără ca să încercăm să le apărăm, fiindcă România a fost surprinsă de furtună, total slăbită înăuntru şi fără nici un sprijin dinafară.

A fost pedepsita o naţiune care va fi eternă, pentru păcatele unei generaţii care este trecătoare. Dar să nu ne robim durerii. Durerea şi înfrângerea închid în mormântul istoriei neamurile sortite pieirii, dar redeşteaptă şi înalţă adevăratele popoare. Si Neamul Românesc nu piere.

Din îndepărtate veacuri şi până azi a reînviat de nenumărate ori triumfător şi înviorat din cenuşa suferinţelor şi umilinţelor sale.

Către fraţii ardeleni

De aceea, din această cetate a Unirii, a drepturilor noastre veşnice şi încercate, mă adresez cu încredere tuturor. îmi îndrept gândul plin de nădejde spre ardeleni, spre ostaşi, spre legionari şi spre toţi romanii.

Fraţi ardeleni!

Voi care v-aţi sfâşiat sufletul şi trupul!

Voi care v-aţi părăsit încă odată vetrele vieţii şi crucile mormintelor.

Voi care aţi adăugat dureri noi la hrisovul suferinţelor de veacuri.

Nu descurajaţi!

Pe umerii voştri stă apăsarea sfântă a datoriilor strămoşeşti.

în această clipa de îngenunchere, îngenuncheaţi ca să auziţi trosnetul de trupuri pe roată ale lui Horia şi Cloşca; simţiţi în sânge clocotul de viaţă ardelenească al lui Avram Iancu şi ritmul de redeşteptare naţionala al lui Mureşan. Plecaţi urechea la brazda strămoşească şi purtaţi în cuget icoana gândurilor lui Lazăr, şincai şi şaguna, şi cutremuraţi-va de biruinţa măreaţă şi veşnică a 1ui Mihai Viteazul.

Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă. Vom muri aici, fraţi ardeleni, pentru că nu putem părăsi, ceea ce nu se poate părăsi. Nici furtunile, nici trufiile şi nici trădările nu ne vor clinti. în faţa noastră viitorul stă aspru şi greu, dar plin de nădejde.

Pentru alinarea suferinţelor celor în pribegie

Am făcut totul pentru a mângâia suferinţele pribegilor. Credinţa lor este nesfârşită, durerea lor este nemărginită, ura lor este fără limită.

Deşi am găsit o ţară secătuită, am dat totuşi multe ajutoare şi vom face toate jertfele pentru a le da putinţa să înceapă, prin muncă, viaţa lor de la capăt. Am expropriat pentru ei toate proprietăţile rurale evreieşti; pe ele am aşezat mare parte din pribegii neamului.

A vrut Dumnezeu, ca eu, care am luptat în tinereţe pentru graniţele neamului şi m-am străduit pentru onoarea şi puterea armatei, să am la bătrâneţe dureroasa soartă de a-i aduna pe risipiţii graniţelor sfărâmate, fără să am putinţa de a le mângâia rănile şi suferinţele atât cât sufletul meu şi al D-voastră ar fi dorit." (în continuare, Generalul Antonescu arată că în călătoriile lui la Roma şi Berlin a pledat cauza Ardealului şi a găsit înţelegere deplină la cei doi conducători ai Puterilor Axei)

Către legionari

Legionari, România naţional-legionară şi viitorul întreg al neamului depinde astăzi de fapta voastră de mâine.

De atâtea ori mi-am deschis sufletul pentru voi, de atâtea ori mi-am îndreptat gândul spre voi. Astăzi, în această zi sfântă şi tristă, din aceasta cetate de biruinţă româneasca, vă trimit din nou sfatul şi nădejdea mea.

Mistica naţională înseamnă convingerea şi dreptatea în puterea unui neam. în aceasta cetate s-a zămislit întâia oară mistica naţională, prin luptă şi prin jertfă. Aici s-a zămislit prima ctitorie a drepturilor şi a afirmării româneşti.

Legiune a Arhanghelului Mihail, tu trebuie să slujeşti crezul în puterile neamului. Pentru aceasta, fiecare faptă a fiecărui legionar trebuie să fie o închinare şi o îngenunchere la drepturile şi la datoriile faţă de patrie. Dacă ţara este astăzi a Legiunii, şi Legiunea trebuie să fie a ţării. Adevăratul legionar, legionarul legendar, serveşte însă ţara sa numai prin muncă, numai prin ordine, numai prin supunere oarbă la legile şi chemările ţării. Numai făcând astfel, vă veţi împlini datoria faţă de neam, faţă de istorie, faţă de voi înşivă şi faţă de jertfa Căpitanului.

Am suferit pentru voi, am luptat pentru voi, mi-am sfărâmat în ţăndări o carieră strălucită, pentru voi, şi am pătimit pentru voi. Am nu numai dreptul, dar şi datoria să vă cer ascultare neşovăitoare şi dăruire completă. V-o cer eu, pentru că prin mine o cere ţara. Ascultaţi-o. Lucraţi în ordine, în linişte, în înfrăţire şi armonie. Numai aşa vom putea scoate ţara din zbucium şi restrişte, numai aşa îi vom dura viitorul şi îi vom asigura biruinţa.

Aţi luptat, aţi suferit, aţi învins. întindeţi frăţească mână la toţi şi construiţi cu toţii."

(După acest mesaj adresat legionarilor, Generalul se îndreaptă spre toţi Românii, cerând sprijin şi încredere din partea lor.)

"Români!

De aceea din Alba Iulia, unde gloria celui dintâi întregitor a adus peste veacuri afirmarea de voinţă şi unire a Ardealului, pentru ca în sunetul de clopote al credinţei strămoşeşti, să dea coroana unirii celui din urma rege întregitor, în numele trecutului, pentru apărarea prezentului şi pentru gloria viitorului, cer azi unirea românilor într-un singur suflet.

Trăiască România!

Trăiască Regele!

Trăiască Legiunea!

Trăiască Unirea Româneasca!

Trăiască biruinţa ce va veni!"

La sfârşitul cuvântării Generalului, valurile imense ale legionarilor au izbucnit în urale.

După manifestaţie, înalţii oaspeţi, Colonelul Pastia, Reprezentantul M.S. Regelui, Generalul Antonescu, Horia Sima, miniştrii şi suita lor, s-au îndreptat spre Palatul Episcopiei, unde au luat masa în sala de festivităţi. Fete tinere, în costume naţionale au servit bucatele la masă. în tot timpul prânzului s-au cântat cântece româneşti şi a domnit o mare însufleţire.

După recepţia de la Palatul Episcopiei, înaltele autorităţi s-au îndreptat spre Piaţa Mihai Viteazul, unde, de la o tribună, au primit defilarea armatei şi a detaşamentelor legionare din Ardeal şi Banat.

La orele 5 după masă, Generalul Antonescu cu toţi membrii guvernului au reluat drumul spre capitală, în trenul special cu care au venit.

O singură notă discordantă în aceasta zi măreaţă. Ne aflam spre sfârşitul mesei, când, în fata Palatului Episcopiei, s-a adunat o mare mulţime de legionari, care au început să-mi strige numele. Generalul vădit nemulţumit, mi-a spus: "Du-te afară că te cheamă legionarii". Am ieşit şi am mulţumit pentru manifestaţie. Dându-mi seama că Generalul suferise în orgoliul sau, l-am chemat pe Victor Silaghi şi i-am spus să organizeze în grabă o concentrare asemănătoare de legionari, în cinstea lui Antonescu. într-adevăr în câteva minute, în fata Palatului Episcopiei, au izbucnit urale furtunoase pentru Conducătorul Statului. Antonescu a ieşit în cerdac şi extrem de fericit, i-a salutat cu braţul în sus pe manifestanţi.

Serviciul de ordine al Mişcării, creat după dizolvarea poliţiei legionare, a dat întâiul examen al eficienţei lui. Membrii acestui serviciu, în uniformă şi cu pistoalele la brâu, erau permanent în jurul nostru, ocrotindu-ne. Generalul a fost mulţumit de modul discret în care şi-au îndeplinit datoria membrii acestui serviciu şi a adresat felicitări şefului lor, Boian-Moisescu.

 

3. PARADA TRUPELOR GERMANE

Abia ne-am întors de la Alba Iulia şi la Bucureşti ne-a aşteptat un nou eveniment important: parada militară a trupelor germane.

Ca urmare a intrării României în Pactul Tripartit, Misiunea Militară Germană a organizat în capitală o defilare a trupelor germane de instrucţie, atât ca omagiu pentru adeziunea ţării noastre la acest pact, cât şi ca o demonstraţie a forţei combative a Reichului.

Defilarea a avut loc în ziua de 3 Decembrie şi s-a desfăşurat pe şoseaua Jianu, începând de la Statuia Aviatorilor.

S-a construit o tribună destinata înaltelor autorităţi ale Statului şi alături de ea alte tribune, rezervate celorlalţi invitaţi. în tribuna principală, în centru, a luat loc M.S. Regele Mihai I. La dreapta Regelui, în linie, protocolul german l-a aşezat pe Generalul Ion Antonescu, pe Horia Sima şi pe Fab- ricius, Ministrul Germaniei la Bucureşti. în stânga Regelui, erau Generalul Hansen, Comandantul Misiunii Militare Germane şi Generalul Speidel, Comandantul Misiunii Germane de Aviaţie.

în aceeaşi tribuna, în al doilea rând, se aflau înaltele autorităţi militare ale Statului: Colonelul Râmniceanu, adjutant al M.S. Regelui, Generalul Pantazi, Subsecretar de Stat la Apărarea Naţională, Comandorul Jienescu, Subsecretar de Stat pentru Aviaţie, Amiralul Koslinski, Subsecretar de Stat pentru Marină, Generalul Dobre, Subsecretar de Stat pentru Aprovizionarea Armatei, Generalul Ioaniţiu, şeful Marelui Stat Major, Generalii Tătăranu şi Iacobici.

O altă tribună era rezervată membrilor din guvern: Sturdza, Petrovicescu, Mareş, Mihai Antonescu, Vasile Iasinschi, Alexandru Constant. în tribuna guvernului se mai afla şi D. Lupu, Primul Preşedinte al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Corpul Diplomatic a fost reprezentat de Merry del Val, Ministrul Spaniei la Bucureşti, Macici, Ministrul Slovaciei, şi ataşaţii militari ai Germaniei, Italiei şi Japoniei. Au mai fost prezenţi la defilare reprezentanţii presei străine: germane, italiene şi japoneze, între care Costa Trandafilo, ataşatul de presa al Italiei, Dr. Schikert, Dr. Voss, Karl Hermann Theil, acreditaţi pe lângă diferite agenţii şi organe de presa ale Reichului.

Pe întreg parcursul şoselei Jianu, de-o parte şi de alta, s-a înşiruit un numeros public. Se distingeau detaşamentele de cămăşi verzi, batalioanele tineretului german din România, precum şi numeroşi funcţionari de la marile ministere şi muncitori de la întreprinderile din capitală.

Defilarea a început la orele 12. O formaţie de avioane de vânătoare germane a străbătut cerul ca nişte săgeţi, urmate de alte grupuri de avioane, de alt tip. Defilarea este deschisă de o echipă de vânători români în accentele muzicii lor militare, care intonează arii patriotice. Defilarea vânătorilor este impecabilă. Toţi ostaşii sunt pătrunşi de solemnitatea momentului Odată defilarea încheiată, muzica românească se încolonează după unitatea de vânători şi o muzica germană îi ia locul.

Trec mai întâi prin faţa tribunei, trupele motorizate germane, cu statele lor majore: infanterie motorizată, formaţiuni de tancuri şi artilerie antiaeriană.

Urmează trupele pedestre: un batalion de aviaţie şi un batalion de infanterie.

Impresia a fost de neuitat pentru toată asistenţa, atât prin ţinuta marţială a unităţilor germane cât şi prin calitatea armelor cu care erau înzestrate. Până atunci armata germană nu suferise nici o înfrângere şi în mintea tuturor părea să fie o formidabilă forţă militară, necunoscută în istorie, căreia nu-i va putea rezista nici o putere de pe glob.

Parada a luat sfârşit aproape de orele două. M.S. Regele, Generalul Antonescu şi Horia Sima i-au felicitat pe comandanţii misiunii militare germane şi şi-au luat rămas bun de la membrii guvernului şi de la corpul diplomatic.

 

4. AM AVUT NOROC

înainte de a pleca spre Alba Iulia, anturajul feminin din jurul lui Antonescu, în frunte cu Doamna Goga, l-a sfătuit pe General să nu meargă la manifestaţia de 1 Decembrie, deoarece "legionarii ar putea să-l omoare", după cele întâmplate la Jilava.

Teama lui să nu aibă parte de un glonte mi-a destăinuit-o Generalul la întoarcerea de la Alba Iulia, în trenul ce ne aducea spre Bucureşti:

Auzi, Domnule Sima, cu ce umblă lumea: ca legionarii vor să mă împuşte, pe mine, care am făcut atâtea pentru ei. şi ai văzut ce entuziasm, ce manifestaţie mi s-a făcut la fiecare pas. Sunt fericit că am trăit aceste clipe de neuitat în mijlocul legionarilor din Ardeal.

Conducătorul era într-o stare sufletească euforică.

La manifestaţia de la Alba Iulia, îmbrăcase peste hainele militare un suman moldovenesc, din acelea purtate şi de Căpitan, iar pe cap, nu ştiu de la cine luase, avea un bicorn ca Mussolini, cu semnul Gărzii de Fier în partea dreaptă. Apărea în faţa maselor populare ca un legionar, deşi nu avea cămaşă verde. în tot timpul nesfârşitei defilări, cu mine alături, saluta cu mâna în sus. Dispăruseră de pe faţa lui acele manii şi încruntări de mai înainte şi acuma părea iluminat de o mare bucurie interioară. Atmosfera de sărbătoare de la Alba Iulia, entuziasmul cu care era întâmpinat de mulţime, l-au convins ca nimeni nu-i vrea răul. Dimpotrivă, priveşte la el ca la părintele patriei, chemat de Providenţă să salveze România din nenorocirea în care căzuse.

După ce a trecut şi ziua defilării trupelor germane, mi-a spus îngândurat:

Domnule Sima, am avut noroc cu ultimele evenimente: înmormântarea lui Codreanu, serbarea de la Alba Iulia şi parada trupelor germane. Această succesiune de acte memorabile, ne-a salvat popularitatea. Altminteri, după Jilava şi mai ales după asasinarea lui Iorga şi Madgearu, opinia publica ne-ar fi dat peste cap.

Domnule General, i-am răspuns, câtă vreme rămânem împreună, nu ne poate nimeni da peste cap. Suntem prea tari. Opinia publica este cu noi. Cele trei evenimente au demonstrat încă odată reacţia favorabila a poporului la guvernarea noastră. Pentru cei de la Jilava nu plânge nimeni. Cât priveşte moartea lui Iorga şi Madgearu, eu sunt primul care o regret, ştiind ce necazuri ne-a adus. E o întâmplare nefericită, dar nu aveam ce face. Trebuie să mergem înainte, suportând aceasta lovitura.

Acuma, dacă D-voastră credeţi că opinia publică ar fi contra noastră avem un mijloc infailibil să ne convingem: alegerile.

Pentru a treia oara mă adresez D-voastră, rugându-vă să procedaţi la consultarea poporului, invitând toate partidele să participe. Eu sunt gata oricând să mă supun unui verdict popular.

Sunt convins ca poporul este cu noi şi vom obţine majorităţi zdrobitoare, în caz de alegeri. în modul acesta nu va mai putea susţine nimeni că guvernăm contra voinţei poporului".

Propunerea mea, clară si categorică, oferită pentru a treia oară Generalului, ca alternativă politică la sistemul existent, nu i-a convenit nici de astă dată, deşi el deschisese discuţia, spunând îngândurat că "ne-ar fi putut răsturna opinia publică".

Bine, să mă gândesc.

Generalul s-a consultat, cum îi era obiceiul, cu anturajul său şi apoi cu oamenii partidelor. Aceştia l-au sfătuit din nou să nu se avânte pe această cale, deoarece Mişcarea Legionara este la zenitul popularităţii ei şi rezultatele alegerilor ar putea să afecteze şi poziţia lui.

 

5. SEMNE DE BUNăVOINţă

în zilele următoare, Generalul ne-a copleşit de atenţii şi dragoste. Nici nu deschideam bine gura să ridic o problemă şi era dispus să o rezolve, fără prea multe explicaţii, în sensul vederilor noastre. A fost, a doua lună de miere în relaţiile noastre cu Conducătorul Statului. înşir câteva din binefacerile de care ne-am bucurat din partea Generalului în această scurtă perioadă:

I. După ce s-a întors de la Alba Iulia, încântat de ceea ce văzuse acolo, de splendida defilare a cămăşilor verzi, de frumoasele costume naţionale din Ardeal, mi-a spus că va aloca o suma de 100 milioane lei pentru înzestrarea legionarilor cu uniforme.

"Trebuie să ne prezentăm şi noi în condiţii demne faţă de membrii partidelor din Italia şi Germania". Banii trebuiau să fie vărsaţi atelierului de confecţii de uniforme legionare, de sub conducerea lui Vasile Iovin.

II. într-un Consiliu de Miniştri, ţinut la scurtă vreme, Generalul Antonescu aprobă ca să se acorde din bugetul Statului "pensii de onoare" familiilor legionarilor ucişi în era carlistă. Erau aproape 300 de familii în aceasta situaţie. Când s-a dat comunicatul presei, nu ştiu din intervenţia cui, a fost şters cuvântul "onoare", cum fusese stabilit în Consiliul de Miniştri şi a apărut numai "pensii".

III. S-a luat în cercetare cazul special al Doamnelor Iridenta Moţa şi Elena Codreanu, soţia Căpitanului. Conducătorul a aprobat ca acestor două văduve să li se acorde o pensie de 50.000 lei lunar, ţinându-se seama de jertfa cutremurătoare a soţilor lor pentru Neam şi Tara.

IV. Pentru a veni în ajutorul studenţimii, Generalul Antonescu a alocat un ajutor substanţial din partea Statului în valoare de 100 milioane lei. Acest fond trebuia să servească la repararea şi amenajarea căminelor existente şi la îmbunătăţirea hranei studenţilor.

Era vădită dorinţa Generalului de a ne capta bunăvoinţa, pentru a şterge urmele asprei atitudini după întâmplările de la Jilava. Pretenţia lui de a lua şefia Legiunii nu mai fusese ridicată şi nimic nu părea să mai stea în calea unei colaborări loiale şi rodnice pentru ţara.

 

6. MIHAI ANTONESCU INTRă îN CUIB

Tot în aceasta scurtă perioadă de pace şi destindere în sânul guvernării a căzut şi senzaţionala cerere a lui Mihai Antonescu de a intra în cuib.

într-o zi, trebuie să fi fost prin 4-5 Decembrie, vine Mihai Antonescu în biroul meu şi-mi spune că el se simte legionar, că gândeşte ca un legionar şi vrea să facă parte formal din Mişcare, dar nu ca o simplă declaraţie de adeziune în faţa mea, ci vrea să fie încadrat într-un cuib, ca să cunoască comunitatea noastră şi să trăiască în mijlocul ei.

Evident, m-a bucurat convertirea lui Mihai Antonescu la idealurile Mişcării, dar am rămas puţin încurcat, neştiind unde să-l trimit ca să-şi facă educaţia de legionar. El era umbra Generalului şi cel mai intim sfătuitor al acestuia. Nu-l puteam repartiza într-o unitate oarecare de "Răzleţi", ca pe orice începător, pentru a nu suferi în orgoliul său. Trebuia să-l introduc într-un mediu potrivit personalităţii lui. şi atunci am găsit o altă soluţie.

I-am comunicat ca voi reconstitui cel dintâi cuib legionar din capitală, care a luat fiinţă în toamna anului 1927, şi, în cadrul acestui cuib istoric, îl voi invita şi pe el să intre. A fost foarte măgulit de propunerea mea şi mi-a spus că aşteaptă cu nerăbdare ziua când va putea lua parte la cea dintâi şedinţă a acestui cuib memorabil.

Din primul cuib întemeiat la Bucureşti în 1927, mai erau câţiva legionari în viaţă. Unii dintre ei, între care Belgea şi Iordache Nicoară, fuseseră ucişi în timpul prigoanei carliste. Trăia şeful acestuia şi întemeietorul lui, Andrei C. Ionescu, apoi Victor Chirulescu şi Dr. Iosif Dumitru. Noi patru am format baza istorică a acestui cuib reînviat, la care l-am adăugat pe Horia Cosmovici şi pe Alexandru Vergatti, două elemente de aleasă formaţie juridică şi culturală, cunoscute de Mihai Antonescu, tocmai pentru a nu se simţi străin în mijlocul nostru.

şedinţele le ţineam seara în casa lui Horia Cosmovici. Eu deschideam şedinţa cu ritualul obişnuit, iar Mihai Antonescu repeta în cor cu toţi ceilalţi legământul legionar, jurând ca nici el nu va trăda niciodată Legiunea şi nici pe Căpitan. Apoi ne aşezam la o masa, unde discutam diferite chestiuni, cele mai multe de politica externă, ferindu-ne să ne atingem de problemele guvernării. Mihai Antonescu părea că se simte bine în mijlocul nostru. Vorbea degajat şi afectuos.

La a treia şedinţă, Mihai Antonescu ne comunică că Generalul aflând de existenţa acestui cuib, vrea să-i cunoască pe toţi membrii lui şi în acest scop ne invită, după şedinţă, să luăm masa cu el la Preşedinţie. A fost o masă de bărbaţi, membrii cuibului şi Generalul.

Conversaţia s-a desfăşurat mai mult în domeniul amintirilor. A început Generalul să povestească din viata lui de militar din timpul primului război mondial, când a condus operaţiile armatei care apăra Moldova, sub conducerea lui Prezan. Apoi a trecut la ultimele luni din domnia Regelui Carol II. Ca urmare a asprei scrisori ce i-a trimis-o lui Carol, după evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, a fost ridicat de acasă de la Predeal şi arestat. Nu ştia ce i se putea întâmpla. Avea senzaţia că ar putea să fie lichidat. A fost ţinut un timp oarecare la Predeal şi apoi internat la Mânăstirea Bistriţa, de unde a fost eliberat abia la 1 Septembrie, în ajunul catastrofei.

Vorbea cu o mânie abia reţinuta de agenţii care l-au ridicat şi de patronii lor de la Siguranţă, Moruzov şi Niki ştefănescu. Alunecând discuţia la execuţiile de la Jilava, a zis numai atâta: "Acuma..." şi a făcut un semn al crucii pe pământ, ca şi cum ar fi voit să spună că şi-au meritat soarta.

 

V. FAZA PROVOCăRILOR

 

Perioada de bune raporturi între General şi Mişcare n-a dăinuit mai mult decât două săptămâni. Faptul care a provocat deschiderea unei noi crize în guvernarea noastră a fost rechemarea lui Fabricius din postul de Ministru al Germaniei la Bucureşti. Din acest moment, Generalul era de nerecunoscut. Multiplica motivele de conflict, atât prin intervenţii abuzive în guvernare, nejustificate din punct de vedere al legalităţii Statului Naţional-Legionar, cât şi prin virulenţa cu care denunţa şi condamna orice greşeală a funcţionarilor legionari.

 

1. FATALA DECIZIE A BERLINULUI

Fără să fi fost noi cu ceva amestecaţi în rechemarea lui Fabricius şi înlocuirea acestuia cu baronul Manfred von Killinger, decizia Berlinului a avut consecinţe grave asupra cursului guvernării noastre, distrugând în cele din urma însăşi existenţa Statului Naţional-Legionar.

Pentru a înţelege furia ce l-a apucat pe General când a aflat de rechemarea lui Fabricius din postul său de la Bucureşti, trebuie să ne reamintim conexiunea intimă dintre cele două personaje. între ele existau mai mult decât relaţii oficiale cordiale. Fabricius devenise un alter-ego al Generalului în domeniul politicii externe. Acesta transmitea la Berlin toate informaţiile auzite din gura Generalului, tot ce-i destăinuia acesta, având loc cu precădere neînţelegerile cu Mişcarea. Măgulit de atenţia ce i-o acorda Generalul, fiind Duminică de Duminică oaspetele lui la Predeal, Fabricius nu se mai ostenea să verifice dacă "plângerile" Generalului corespundeau realităţii. Generalul era un fel de "tabu" pentru Fabricius, "der beste Man der Nation", care, după ce i-a adus la putere pe legionari, îşi vedea ameninţată însăşi opera lui de salvare a Statului de ingratitudinea legionarilor şi de apucăturile lor anarhice.

Ce se întâmpla în ţara noastră, interesa foarte mult Berlinul, deoarece România devenise poziţie-cheie în strategia generală a celui de-al Treilea Reich, Hitler avea nevoie de linişte în România, pentru a-şi pregăti viitoarele operaţii militare, atât în Balcani cât şi contra Rusiei. Antonescu a speculat fără scrupul, în dauna mişcării, aceste necesităţi de război ale Germaniei naţional-socialiste, prezentându-se la Berlin ca omul ordinii în România, care se vede înfruntat de valul anarhiei legionare.

în aceasta faza de discreditare sistematică a Mişcării, Fabricius a jucat un rol capital, secundându-l pe General cu o loialitate care depăşea rolul său de ministru al Germaniei la Bucureşti şi propriile lui atribuţii.

Hitler însuşi suferea de o imagine deformată a realităţilor din România, de pe urma amintirilor ce le avea din Iunie 1934, când a trebuit să procedeze cu cea mai mare brutalitate contra propriilor lui trupe de asalt (SA), pentru a salva relaţiile cu armata. Ori, comparaţia nu era exactă. Antonescu nu era şef de mişcare, ci un general oarecare, care, ajutat de împrejurări, ajunsese şef de Stat. Generalul nu avea nimic comun cu mişcarea decât faptul ca se găsea în alianţă cu ea, în sânul aceleiaşi guvernări. Generalul Antonescu putea fi mai degrabă comparat cu Generalul Schleicher, care încercase în 1932 să împiedice ascensiunea la putere a naţional-socialiştilor. Dar nu exista nimeni în anturajul lui Hitler care să-i aducă aminte de acest episod din propria lui viaţă politică, pentru ca să-si corecteze cu ajutorul lui imaginea ce-o avea despre situaţia din România. în faţa rapoartelor lui Fabricius, care coincideau cu a altor organe informative de la Bucureşti (Misiunea Militară Germana şi Abwehr-ul) şi care confirmau tensiunea crescândă între General şi Mişcare, a fost convins ca în România se petrece ceva asemănător cu ce-a trăit el în 1934. şi atunci a tranşat conflictul în favoarea lui Antonescu, fără să mai cerceteze cine are dreptate. De fapt Antonescu era promotorul dezordinilor, iar noi victimele setei lui de dominaţie absolută.

Rechemarea lui Fabricius a fost interpretata de General ca un atentat politic contra propriei lui persoane, de care legionarii nu sunt străini. Omul de care se considera intim legat, şi care l-a ajutat de atâtea ori la Berlin, acum era îndepărtat şi tocmai într-un moment când avea mai mare nevoie de el. Cine putea profita de acest act? Evident, numai legionarii. De acum înainte nu se mai simţea sigur nici pe poziţia lui de şef de Stat. S-a petrecut ceva la Berlin, care îl neliniştea şi îl punea în gardă.

De altă parte, Fabricius suferise aceeaşi traumă politică. Din postul excepţional la care se ridicase, de prim confident al Generalului, se vedea azvârlit într-o funcţie minoră, la Ministerul de Externe German! Fusese Ministru mulţi ani în şir la Bucureşti, se obişnuise cu mediul de viaţa de aici, se considera insubstituibil în această capitală din Balcani, mai ales în această fază de fulgerătoare ascensiune a Reichului. El, care făcuse atâtea eforturi ca să stabilească bune raporturi între România şi Germania, se vedea acum frustrat de roadele întregii lui cariere. La Bucureşti, personalitatea lui Fabricius luase proporţii. Când intervenea în politica internă, se cutremura capitala. şi acum, după atâţia ani de serviciu loial naţiunii germane, să cada în rolul obscur al unui funcţionar la Wilhelmstrasse!

Era prea mult, era insuportabil! şi aceasta, credea el, din cauza intrigilor legionare la Berlin! Aveam noi, în acel moment, vreun interes să fie îndepărtat Fabricius? Nici unul! Aşa cum era, reprezenta o continuitate, o garanţie că politica internă a României nu va suferi cutremure, nu va merge spre o ruptură. Era un diplomat. Nu ne simpatiza şi ne-a făcut mult rău, dar tocmai natura lui de diplomat şi experienţa în capitala României îl vor determina să nu împingă lucrurile la extrem. Dacă criza anterioară, după Jilava, a fost depăşită, se datorează şi eforturilor lui Fabricius, care l-a consiliat pe General la moderaţie.

Iată paradoxul diplomaţiei lui Fabricius! De-o parte era portavocea fidelă Generalului la Berlin, dar, de altă parte, spera ca va putea ajunge la un acord trainic de guvernare, rezolvându-se neînţelegerile în favoarea lui Antonescu, asigurându-i acestuia supremaţia necontestată în Stat.

Prin decizia de la Berlin, ne aflam în faţa a doi indivizi rabiaţi. De-o parte, Antonescu, care vedea în înlocuirea lui Fabricius o lovitură a legionarilor, prin legăturile lor la Berlin; de alta, Fabricius, care, datorita tot legionarilor, îşi vedea cariera lui zdrobită. Tocmai în apogeul ei, trebuia să părăsească viaţa somptuoasa cu care se obişnuise la Bucureşti.

între cei doi oameni se legase o strânsă tovărăşie, având ca obiectiv răzbunarea contra legionarilor, presupuşii autori ai acestei lovituri cu dublu efect.

Aici zace cauza, care, în final, a dus la 21 Ianuarie 1941 şi apoi la rezultatele care se cunosc.

 

2. MISIUNEA LUI KILLINGER

Asupra tâlcului schimbării Ministrului Germaniei la Bucureşti, ne-am înşelat profund. Când am aflat ca e un membru al partidului şi încă o căpetenie SA, am avut o tresărire de bucurie de la mic la mare. în sfârşit, Ribbentrop trimite la Bucureşti un om care ne poate înţelege, un camarad de ideologie, care nu va apleca urechea numai la acuzaţiile lui Antonescu, ci ne va asculta şi pe noi.

Cum am scris în volumul precedent, o ştire culeasă din gura lui Maniu ne-a provocat o oarecare tulburare. în această notă informativă, se spunea ca "Killinger vine la Bucureşti ca să facă ce-a făcut în Slovacia, unde a eliminat influenţa Gărzilor Hlinka şi a dat toată puterea Monseniorului Tiso, Preşedintele Republicii".

într-adevăr, Killinger, înainte de a veni la Bucureşti, fusese Ministru al Reichului la Bratislava. Nota adăuga că "Killinger vine la Bucureşti pentru a lichida Garda de Fier". Sfârşitul ni s-a părut atât de hazliu încât ne-am distrat pe tema seriozităţi lui Maniu şi a surselor lui informative. Cum o să-i elimine Hitler de la putere tocmai pe prietenii cei mai loiali ai Germaniei? Cine poate avea motive de îngrijorare este Antonescu, dar nu noi.

Cu aceasta părere am rămas până ce anumite evenimente ulterioare ne-au pus pe gânduri, începând să bănuim că notiţa culeasă de la Maniu nu e tocmai aşa de neverosimilă.

Ceea ce ne-a neliniştit în săptămânile ulterioare, a fost ca Killinger, deşi numit pe ziua de 13 Decembrie, nu apărea la Bucureşti, pentru a-şi lua postul în primire. O situaţie anormală şi o amânare suspectă. A trecut Crăciunul, a trecut Anul şi Boboteaza, şi Fabricius continua să conducă afacerile Reichului la Bucureşti. Killinger şi-a luat postul în primire abia după terminarea aşa-zisei rebeliuni legionare, în 24 Ianuarie 1941, când a apărut fotografiat în ziare pe treptele Preşedinţiei, alături de General, salutând amândoi cu mâna în sus. Dar noi, în acel moment, eram fugari sau arestaţi. Tabloul politic al României se schimbase radical. Killinger nu mai putea trata cu o forţa politică constituită şi recunoscută de legile în vigoare. Nu mai exista de fapt Statul Naţional-Legionar şi nici miniştri legionari în guvern. Apărând în acel moment crucial alături de Antonescu, Killinger vroia să arate poporului român că Hitler este de acord cu masurile luate de Conducător pentru reprimarea "rebeliunii legionare".

Informaţia lui Maniu era justă. Killinger a fost trimis la Bucureşti cu misiunea să acorde Generalului Antonescu tot sprijinul posibil, politic şi militar, pentru a restaura ordinea în România, "grav tulburata de excesele Gărzii de Fier". Până în acel moment se menţinea echivocul că simpatiile Berlinului sunt împărţite între General şi Mişcare şi acest joc între cele doua forţe nu permitea Generalului să procedeze cu toată energia contra actelor "anarhice" ale legionarilor, temându-se de reacţia Berlinului. Echivocul era sortit să înceteze odată cu venirea lui Killinger la Bucureşti şi legionarii trebuiau să înţeleagă că au de ales între a se supune total voinţei Generalului sau a risca să fie eliminaţi din guvern.

Cu numirea lui Killinger, situaţia noastră politică se înrăutăţise şi mai mult. N-aveam destul că ne-am atras duşmănia implacabilă a Generalului şi a lui Fabricius, care formau acuma un fel de sacră alianţă contra noastră, dar, cum au dovedit evenimentele din Ianuarie, n-am câştigat în schimb nici prietenia lui Killinger nici sprijinul noului ministru al Germaniei la Bucureşti, aşa cum ne-am imaginat la început. Atitudinea noului ministru a rămas pentru noi multa vreme o enigmă. Nu apărea nicăieri şi nu ştiam ce gândeşte şi cu ce misiune a venit la Bucureşti. La un moment dat, după Bobotează, se zvonise că ar fi descins în capitală, dar nimeni dintre noi nu luase contact cu el şi schimbarea oficiala nu se făcuse. Killinger n-a apărut decât după consumarea mişeliei de la 21 Ianuarie 1941, după lovitura de Stat a Generalului Antonescu şi expulzarea noastră din guvern, aşa cum am scris mai înainte.

Killinger a fost o catastrofă pentru Legiune, pentru România, dar şi pentru propria lui ţară. Nu numai ca primise de la Ribbentrop şi Hitler puteri depline pentru a asigura biruinţa alternativei militare în România, dar modul în care, în cursul anilor, şi-a exercitat acest mandat, dovedeşte ca era un idiot dublat de o brută. Era incapabil să distingă liniile de forţă ale politicii interne româneşti, pentru a putea servi cu loialitate propriului sau guvern, care-l trimisese în acest post de înaltă răspundere. Aşa se face ca a devenit prizonierul intrigilor, vicleniilor şi linguşirilor anturajului lui Antonescu, nemaivăzând nimic dincolo de acest cerc vicios, constituit din farsori şi agenţi. Majoritatea rapoartelor ce le făcea Killinger la Bucureşti erau false, inspirate din aceasta atmosferă otravită, şi nu puţin au contribuit la prăbuşirea de la 23 August 1944, când şi-a găsit şi el sfârşitul.

Generalul Antonescu, nici el nu şi-a dat seama la început cine e Killinger şi cu ce misiune venise la Bucureşti. El îl credea "omul nostru", când în realitate era "omul lui". Nu peste mult timp a fost pus în cunoştinţă despre adevăratul rost al lui Killinger la Bucureşti şi atunci s-a pus cu vrednicie pe treabă pentru a ne ataca în toate sectoarele. Frontul antilegionar de doi, s-a mărit cu un al treilea membru, noul ministru al Germaniei la Bucureşti, iar noi am rămas total descoperiţi la Berlin.

Din acest moment, Generalul Antonescu nu mai era de oprit de la planul sau. ştiindu-se acoperit de Berlin, ca un apucat multiplica loviturile contra noastră, pentru ca în final, având toate frânele de comandă în mana, să facă pasul decisiv, desprinzându-se de Mişcare.

 

3. DEBARCAREA MINISTRULUI DE EXTERNE

Hotărându-se să se rupă de Mişcare, Generalul Antonescu, ca bun strateg, s-a gândit să procedeze pe etape şi, în primul rând, să smulgă Ministerul de Externe din mâna legionarilor. Socotea el, şi pe bună dreptate, că pe această filiera se putea influenţa politica Berlinului în sensul vederilor noastre, slăbind efectul intervenţiilor lui antilegionare.

Generalul plănuia de mai multa vreme să se "lipsească de serviciile lui Sturdza", dar, după înlocuirea lui Fabricius, pe care o atribuia intrigilor Ministrului de Externe la Berlin, s-a hotărât să precipite debarcarea acestuia. Cum nu-l putea destitui pe Sturdza îndată după rechemarea lui Fabricius, căci s-ar fi făcut legătura între cele două acte, a mai amânat răfuiala câteva zile. Dar a folosit acest scurt interval, 14-19 Decembrie, pentru a-l hărţui pe Ministrul de Externe cu tot felul de învinuiri nedrepte, privind activitatea lui în fruntea acestui minister, pentru a-i face viaţa imposibilă. Era pregătirea psihologică a terenului şi în acelaşi timp justificarea deciziei lui de a-l concedia. într-adevăr şi-a atins ţelul. Sturdza, exasperat de reaua credinţă a Generalului şi de mojicia cu care îl trata, pe el, vechi diplomat şi coborâtor dintr-o familie princiară a ţarii, i-a scris Generalului să aleagă între demisia lui sau promisiunea ca va fi lăsat să lucreze în pace la ministerul sau.

Generalul a fost extrem de bucuros de acest deznodământ. în 19 Decembrie apare în Monitorul Oficial decretul prin care se anunţa încetarea lui Mihail Sturdza din postul de Ministru de externe. îi primise demisia.

Pentru mine lovitura era gravă din două motive:

părăsea Afacerile Străine un profund cunoscător al diplomaţiei europene şi un colaborator loial, care putea aduce mari servicii ţării. îndepărtarea lui Sturdza se făcuse de Conducătorul Statului într-o formă care contrazicea convenţia de bază încheiată cu Generalul Antonescu la constituirea guvernului. Conform acestei convenţii, Ministerul de Externe cădea în lotul Mişcării şi atunci nici o schimbare la acest minister nu se putea face fără a fi şi eu consultat.

Prin modul cum a rezolvat cererea lui Sturdza, Antonescu brusca relaţiile cu mişcarea, provocând o nouă criză în guvern.

Cum am scris în volumul precedent, îndată ce-am aflat de demisia lui Sturdza, m-am prezentat Generalului cerându-i explicaţii asupra neaşteptatei lui decizii. I-am reamintit Generalului că trebuia să mă consulte şi pe mine, conform convenţiei noastre iniţiale de guvernare. Am avut un schimb de cuvinte destul de aspre cu Generalul, cu atât mai mult cu cât nu-mi dădea nici o explicaţie valabilă asupra îndepărtării lui Sturdza, mulţumindu-se să-mi repete "că nu se putea înţelege cu el".

Bine; i-am răspuns, dacă nu vă puteţi înţelege cu Sturdza, vă rog să numiţi în locul lui pe un alt legionar, pentru a respecta convenţia noastră de bază.

La propunerea mea, după câteva ezitări, l-a acceptat pe Ministrul nostru de la Berlin, Constantin Greceanu, ca să ia locul lui Sturdza. M-a autorizat chiar să difuzez ştirea prin presă şi radio. Va face numirea lui Greceanu de îndată ce acesta se va înapoia la Bucureşti.

Greceanu a mai întârziat câteva zile până ce-a ajuns în capitală. Deşi i-am telefonat să-şi facă bagajele şi cu cea mai mare urgenţă să se întoarcă, n-a apărut la Bucureşti decât între Crăciun şi Anul Nou. Până atunci Ministerul de Externe a fost girat direct de General.

Sosit în capitală, Greceanu a cerut audienţa Conducătorului Statului. în convorbirea avută, au vorbit de toate, în afară de esenţial: numirea lui în postul de Ministru de Externe. Generalul n-a suflat nici o vorba, iar Greceanu n-a căutat să schimbe discuţia, crezând ca s-a produs vreo schimbare din partea noastră. îndată după aceea, în convorbirile mele cu Generalul, de mai multe ori ridicând chestiunea numirii lui Greceanu, nu mi-a răspuns niciodată ca un "non possumus", ci întotdeauna că "să mai aşteptăm puţin şi va face numirea".

După Boboteaza mi-am dat seama ca Generalul nu avea de gând să-l numească pe Greceanu. A acceptat propunerea mea doar ca să câştige timp, ca o chestiune tactica. Ministerul de Externe era o poziţie câştigată şi vroia să-l păstreze pentru sine sau pentru cineva din apropierea lui (MihaiAntonescu). Generalul îşi urma planul său de a se desprinde total de mişcare. Era în aşteptare. Un nou semn de la Berlin, pentru a proceda la alte înlocuiri din guvern. Până atunci tergiversa numirea lui Greceanu, pentru a nu trezi bănuieli premature în rândurile noastre.

 

4. "BERBECUL DE CODREANU"

Nu odată, ci de mai multe ori am auzit expresia aceasta impietate din gura Generalului, când îmi vorbea de Căpitan. Bineînţeles, fără martori, când eram numai noi doi, la Predeal sau la Preşedinţie. Fără îndoială că, în modul acesta urât şi dispreţuitor pentru Căpitan, se pronunţa şi faţă de oamenii din anturajul sau.

" Vezi, Domnule Sima, Codreanu nu m-a ascultat. Când l-am întrebat, în întâlnirile noastre la Predeal, "Domnule Codreanu, cum vrei D-ta să ajungi la putere", mi-a răspuns "cu sabia", făcând gestul unei săbii în mâna lui, gata să doboare un adversar.

Berbecul de Codreanu nu m-a ascultat şi acum uite unde a ajuns."

Vroia să spună că numai datorita faptului că nu i-a dat lui ascultare, Căpitanul a ajuns unde a ajuns, adică în mormânt.

Rostea cuvântul "berbecul de Codreanu", cu scăpărări de ură în ochi. Nici mort nu-l ierta că nu i-a făcut pe plac, ascultându-l.

Dar ce vroia Antonescu de la Codreanu? Nici mai mult nici mai puţin decât să-i treacă lui şefia Legiunii. Nu era vorba de a prelua o funcţie asemănătoare cu a Generalului Cantacuzino, ci Căpitanul să se dea pur şi simplu la o parte, făcându-i lui loc la conducerea Mişcării. El, omul predestinat să salveze a doua oară România (o mai salvase în primul război mondial), în fruntea tineretului, va duce la victorie Legiunea. Fără îndoială, Generalul Antonescu, ca şi Iorga, sau Regele Carol, era gelos pe popularitatea de care se bucura Căpitanul în rândurile tineretului. Cum mii de tineri, se încolonează la ordinele unui om mediocru şi nu-l descoperă pe el, marele general, ales de destin să refacă gloria străbună?

Prin prietenul lui, Mareş, fost apoi Ministru al Agriculturii în timpul guvernării noastre, Antonescu sondase posibilitatea unei înţelegeri cu Codreanu. Nu s-a ajuns la nici un rezultat, deoarece ceea ce sugera Mareş, şefia Legiunii pentru General, nu putea să accepte Căpitanul. Neputând obţine de la Codreanu satisfacţia ce-o dorea, Antonescu s-a orientat spre Rege. El vroia puterea, o putere cât mai mare, dacă se poare a Statului întreg, pe măsura orgoliului său nemăsurat. Prin ce cai, prin ce alianţe, chiar în detrimentul naţiunii, nu-l interesa! Momentul lui se apropia. După rezultatul dezastruos al alegerilor din 1937, când Tătărescu n-a putut obţine prima majoritară şi a fost silit să demisioneze, Antonescu a fost consultat de Rege, cum să rezolve criza politică.

Maiestate, i-a răspuns Generalul, sau chemaţi-l pe Maniu, ca exponent maxim al opoziţiei, sau vă alegeţi un bărbat de prestigiu şi clarvăzător, care să conducă Destinele naţiunii, renunţând la actualul sistem.

Aluzia era transparentă. Generalul Antonescu se oferea să ajungă prim-ministru din graţia Regelui, fără a mai fi consultat poporul. Partidele trebuiau eliminate şi introdus un regim de dictatură.

Regele urmarea acelaşi ţel: dictatura. Dar dictatura pentru sine neîmpărţită cu nimeni, păstrând controlul absolut al puterilor Statului. Regele Carol i-a dat o satisfacţie parţială lui Antonescu, numindu-l Ministru al Armatei, în scurta perioada a guvernului Goga. A figurat în acelaşi post şi în primul guvern al Patriarhului Miron, când se proclamase dictatura regală. Ca Ministru al Armatei, avea misiunea să asigure triumful plebiscitului pentru Noua Constituţie, ocrotită de Rege, Prefecţii militari, care guvernau pe atunci în ţara, primiseră de la Antonescu faimosul ordin "să scoată 200 din urne". Rezultatul nu putea constitui o surpriză. Cum votul era pe faţă, controlat de autorităţi în momentul în care se emitea, plebiscitul pentru Noua Constituţie s-a încheiat cu o majoritate zdrobitoare.

Antonescu a mai adus un serviciu Regelui. Indignaţi de procedura Regelui, Maniu şi Codreanu s-au pus de acord pentru a organiza o mare întrunire de protest în Capitală contra Noii Constituţii. Atunci Generalul Antonescu a trimis vorba Căpitanului să nu facă manifestaţia de protest, căci "armata va trage". Cum de altă parte şi Maniu, sfătuit de Madgearu, a dat înapoi, Căpitanul rămas singur, a fost silit şi el să renunţe la acţiunea de protest.

Odată terminata operaţia plebiscitara, Antonescu aştepta de la Rege un alt semn de recunoştinţă. El spera ca să fie săltat prim-ministru, luând locul Patriarhului Miron. în loc de această recompensă, în al doilea guvern Miron Cristea n-a mai figurat nici ca Ministru al Armatei. Regele nu mai avea nevoie de Generalul Antonescu. Caracterul autoritar al Generalului reprezenta o primejdie potenţială pentru dictatura monarhului. Antonescu a declarat după aceea că a fost concediat, pentru că s-a opus arestării lui Codreanu şi trimiterii lui în judecată. Aceasta declaraţie poate conţinea un sâmbure de adevăr; dar judecând traiectoria lui politica de mai târziu un om ahtiat după putere şi nimic mai mult este mai probabil că Generalul ar fi rămas cu Regele până la capăt, dacă i-ar fi dat satisfacţia la care râvnea: postul de prim-ministru. Cunoscându-i ambiţiile lui nemăsurate, Regele a preferat să se debaraseze de un colaborator incomod, după ce-l ajutase la înscăunarea dictaturii lui. El avea nevoie de instrumente docile la guvern şi nu de persoane care să-i facă concurenţă autorităţii lui.

Generalul a plecat din guvern cu o ură mortală contra Regelui şi anturajului sau. Tocmai când, gândea el, era pe punctul să atingă treapta superioară a puterii, a fost azvârlit pe treptele Palatului, ca un politician oarecare. Această injurie nu o putea ierta. Atunci din nou a început manevrele de apropiere de Mişcare, ca să nu rămână singur în panorama politica a României. A apărut ca martor în procesul Căpitanului din 1938, unde a depus favorabil şi a avut chiar un gest semnificativ de fraternizare cu Căpitanul, întinzându-i mâna la plecare. Era însă prea târziu, căci el însuşi, prin participarea lui în guvernul dictaturii regale, care nu era decât preludiul unei noi prigoane contra legionarilor, se făcuse vinovat de gravă acuzaţie de "sperjur", de care vorbeşte Căpitanul în scrisoarea către Vaida.

După depoziţia de la proces, fiind considerat primejdios în capitală, generalul Antonescu a fost trimis la Chişinău, în calitate de Comandant al Corpului de Armata din Basarabia. Aici, iarăşi s-a remarcat printr-o intervenţie în favoarea legionarilor închişi în penitenciarul din Chişinău. A dispus să fie trataţi conform regimului prescris pentru deţinuţii politici. Intervenţia Generalului s-a răspândit ca fulgerul în toata ţara, adăugându-se comentariul că Generalul Antonescu ar fi aliat cu Mişcarea. Guvernul de la Bucureşti n-a putut suporta nici aceste zvonuri. Temându-se de vreo înţelegere secretă cu Mişcarea, l-a scos şi de la Comanda Corpului de Armată din Chişinău. A venit la Bucureşti, ca General de rezervă, fără să i se mai fi încredinţat vreo noua funcţie.

A revenit în viaţa politică în vara anului 1940 cu scrisoarea ce i-a trimis-o Regelui, după pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Ca urmare, a fost internat la Mânăstirea Bistriţa, unde a fost deţinut până la 1 Septembrie 1940.

Trebuie aşadar precizat că Generalul Antonescu s-a ataşat de Mişcare numai după ce a fost mazilit de Rege. S-a hotărât să joace cartea aceasta ca o platformă politică a viitoarei lui ascensiuni. De-o parte Mişcarea, de alta Germania. Deşi în politica externă, orientarea lui era filo-engleză, în conjunctura internaţională de atunci, când Germania domina pe continent, dorea să-şi atingă ţelul suprem al vieţii lui cu sprijinul Reichului. Generalul Antonescu n-a avut nici o înţelegere pentru idealurile Mişcării, deşi adeseori a făcut declaraţii de ataşament pentru noi. Considera mişcarea o simpla oportunitate în calculul lui de a acapara toate puterile Statului.

Aprecierile Generalului despre Căpitan nu erau numai simple reminiscenţe istorice, descărcate într-un moment de manie necontrolată. Erau ceva mai mult: un avertisment, o lecţie de învăţat pentru succesorul Căpitanului.

 

5. "EU NU VOI FI UN KERENSKI AL ROMâNIEI"

Adeseori, în momente de nemulţumire pentru felul cum merge colaborarea cu legionarii, se exprima faţă de mine şi faţă de alţi membri din guvern (vezi şi cartea lui Sturdza): "Eu nu voi fi un Kerenski al României".

Povestea cu Kerenski e mai veche. îl învinuia şi pe Căpitan că ar putea să joace, fără să vrea, rolul lui Kerenski în România. în iarna anului 1936, Corneliu Codreanu a avut mai multe întâlniri cu Generalul. într-una din acestea, Antonescu i-a cerut lămuriri asupra modului în care înţelege să ajungă la conducerea Statului. Acest schimb de cuvinte este redat în cartea Pe Marginea Prăpastiei, capitolul I, în care se explică relaţiile Generalului cu Garda.

"între altele, este interesant de revelat următorul dialog dintre General şi Codreanu:

Domnule Codreanu, eşti pregătit D-ta să vii la putere?

Nu doresc acest lucru acum.

Atunci de ce agiţi masele? Cine să ia puterea? Dacă împingi ţara în revoluţie, vei avea roadele culese de Kerenski, fără ca D-ta să fii un Kerenski; nu ai nici cultura şi nici talentul lui oratoric."

E clară aluzia ce-o făcea Generalul asupra unei eventuale revoluţii legionare în România, ale cărei roade ar putea să le culeagă bolşevismul. Mai întâi Corneliu Codreanu nu se gândea la revoluţie. El era contra acţiunilor de forţă şi a loviturilor de Stat. şi apoi Mişcarea Legionara, de la cele mai îndepărtate începuturi ale ei, a fost educată şi antrenată să lupte contra comunismului, inamicul principal al ţării noastre. Chiar dacă ar fi izbucnit o revoluţie legionară în România, aceasta n-ar fi putut avea niciodată urmările din Rusia. Partidul comunist din România era inexistent, reducându-se la un pumn de agitatori. Pericolul venea din alta parte: o invazie sovietică de peste Nistru. Căpitanul era prea conştient de situaţia externă precară a ţarii noastre, pentru a azvârli ţara într-un război civil şi de aceea el s-a menţinut permanent în cadrul strict al legalităţii constituţionale. Alţii au dat lovituri de Stat.

în perioada guvernării noastre, aluzia lui Kerenski a revenit pe buzele Generalului, dar într-o altă variantă: el, Generalul Antonescu, nu va fi niciodată Kerenski al României. Dar contra cui îşi ascuţea el vigilenţa de şef de Stat? Contra comuniştilor? Nu, nicidecum, ci contra noastră, a Mişcării Legionare. El vedea în noi un fel de partid anarhic, puternic subplantat de comunişti. şi dacă ar arăta slăbiciune în guvernare, statul ar cădea în mâna bolşevicilor, prin intermediul mişcării legionare, care ar servi de vehicul al revoluţiei ruseşti. La aceasta periculoasa evoluţie, Generalul se va opune cu toate puterile ce-i stăteau la dispoziţie.

şi de astă dată, avertismentul Generalului nu concorda cu relaţiile politice din România. Era o insinuaţie perfidă, pentru a fi auzita probabil la Berlin, în vederea loviturii de Stat de mai târziu. Mişcarea putea fi acuzata de multe greşeli, în afară de aceea de a-şi fi pierdut linia politica anticomunista. Acest bloc de 500.000 de legionari era o garanţie că la noi comunismul nu va putea pătrunde niciodată, nici prin alegeri şi nici prin revoluţie.

şi până la urmă ce-a ieşit din obsesia politică a Generalului? El, care ne acuza pe noi de o presupusă alunecare spre comunism, lăudându-se că nu va deveni niciodată un Kerenski al României, tocmai el a fost principalul responsabil de instaurarea bolşevismului la noi. Prin Lovitura de Stat din 21 Ianuarie 1941, Antonescu a sfărâmat coloana vertebrală a naţiunii, Mişcarea Legionară, iar Statul, lipsit de ocrotirea ei, a căzut prada forţelor conspirative, care au pregătit actul de la 23 August, România, devenind o colonie a imperiului moscovit.

Antonescu a fost Kerenski al României, cu toate protestele lui că nu va accepta niciodată să joace rolul acestui personaj sinistru.

 

6. SCOATEREA JANDARMERIEI SE SUB AUTORITATEA MINISTERULUI DE INTERNE

Paralel cu manevrele pentru debarcarea lui Sturdza, şi-a fixat ca proxim obiectiv "cucerirea" Ministerului de Interne, care, după cum ştim, conform convenţiei iniţiale, încheiate cu Antonescu, aparţineau lotului legionar de ministere. La Inteme, Generalul implantase, încă înainte de formarea guvernului de colaborare cu mişcarea, ca Subsecretar de Stat pe Colonelul Alexandru Rioşeanu, un om de încredere al său. După numirea lui Petrovicescu, evident că sfera de autoritate a lui Rioşeanu se redusese simţitor, rămânând în final exclusiv cu Serviciul Secret al Armatei, fostul domeniu al lui Moruzov. Siguranţa, Poliţiile din ţară şi Jandarmeria erau dependente de Generatul Petrovicescu, noul Ministru de Interne.

Generalul Antonescu, ca un prim pas pentru înlocuirea lui Petrovicescu, i-a ridicat acestuia comanda asupra jandarmeriei.

Un Decret al Conducătorului Statului dispune trecerea Corpului Jandarmeriei de la Interne sub autoritatea directă a şefului Statului. Cu această schimbare, postul cel mai important pentru menţinerea ordinii interne, Jandarmeria, ieşea de sub ordinele lui Petrovicescu, fără ca nici Ministrul de Interne şi nici eu să fi fost informaţi în prealabil de această gravă decizie. Totul s-a făcut oarecum pe sub mâna, realizându-se fără comentarii şi cât mai puţin zgomot, ca un fapt divers.

Situaţia era anormală, căci în toate guvernele din lume Jandarmeria cade sub competenţa Ministrului de Interne. Lovitura dată Generalului Petrovicescu era un preaviz că în scurtă vreme va urma înlocuirea acestuia de la Ministerul de Interne. Am aflat mai târziu de această schimbare, dintr-o notiţă din ziare, după ce faptul se consumase şi alte preocupări mi-au acaparat atenţia.

 

7. "TRAGEţI îN EI"

în dimineaţa de 14 Decembrie îmi telefonează Papanace, comunicându-mi, cu mare îngrijorare în glas, o ştire foarte gravă primita din Dobrogea. în plasa Cogealac, unde erau sate colonizate cu refugiaţi macedo-români din Cadrilater, ar fi izbucnit conflicte între aceştia şi vechea populaţie românească. Conducătorul Statului a dat ordin, prin Comandantul Jandarmeriei, ca jandarmii din localităţile unde s-au produs aceste tulburări să tragă în coloniştii macedoneni, pentru a restabili ordinea. Posturile de jandarmi erau în mare încurcătură şi ele, deoarece ştiau că macedo-românii refugiaţi din Cadrilater se bucurau de ocrotirea autorităţilor administrative ale judeţului, formate din legionari. Nicolae şeitan, Prefectul Judeţului, aflând de existenţa acestui ordin, s-a adresat lui Papanace, cerându-i să lămurească lucrurile la Bucureşti.

Papanace a venit la mine la Preşedinţie, şi, după convorbirea avută cu el, m-am dus la General pentru a-i cere lămuriri. Mi se părea peste putinţă să existe un astfel de ordin. Faptul era de o gravitate excepţională, dacă jandarmii, dând curs ordinului venit de la Conducătorul Statului, ar fi tras în fraţii macedoneni, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat. Era de neconceput ca într-un regim legionar, aceşti români din Pind şi din alte părţi ale Peninsulei Balcanice, care au făcut uriaşe sacrificii pentru cauza naţională, să fie împuşcaţi ca nişte inamici ai Statului.

Domnule Sima, mi-a spus Generalul, am informaţii precise că în satele colonizate cu macedoneni din Cadrilater se petrec grave conflicte cu populaţia locală. Acestea pot să degenereze, ca... în 1907, într-o răscoală. Trebuie restabilită ordinea, înainte de o fi prea târziu. Am dat dispoziţii jandarmilor să utilizeze şi armele dacă va fi nevoie.

Domnule General, i-am răspuns, mă ofer eu să mă duc la Constanţa, pentru a ancheta personal cazul semnalat de D-voastră, la faţa locului. Ar fi tragic ca aceşti oameni, de doua ori fugăriţi de la vetrele lor, să nu-şi găsească linişte nici într-o Românie Legionară, pentru a cărei biruinţa au făcut mari sacrificii. La Constanţa au căzut doi legionari macedoneni în luptele de la 3 Septembrie şi participarea lor a fost foarte importantă la răsturnarea Regelui Carol. Plec chiar asta seara la Constanţa şi mă întorc poimâine cu rezultatul.

împreună cu Papanace şi alţi însoţitori am luat acceleratul de seara şi a doua zi dimineaţa, Duminică, am coborât pe peronul gării Constanţa. Aici am fost întâmpinaţi de Prefectul Judeţului, Nicolae şeitan, şeful Regiunii, Eugen Teodorescu, Primarul Oraşului, Traian Puiu, şi alte autorităţi. îndată am pornit cu maşinile spre comunele împricinate, unde s-au semnalat tulburări în care jandarmii primiseră ordin de la General să tragă în colonişti. Ajunşi aici, am străbătut mai multe sate, am întrebat prin casele oamenilor şi ne-am informat asupra "răzmeriţei". Veştile transmise la Bucureşti erau total deformate. Nişte incidente banale, inevitabile când alte valuri de populaţie se aşează în satele băştinaşilor. Aceştia îşi vedeau spaţiul lor vital restrâns, mai ales ca românii veniţi din Cadrilater aveau un gen de viaţă diferit de-al lor, bazat precumpănitor pe creşterea oilor şi vitelor. Nici pe departe nu mă aflam în faţa acelor conflicte ameninţătoare, pe care le zugrăvise Antonescu. Era iarnă şi frig. Oamenii, cu femei şi copii, stăteau unghiuriţi în casele lor, la gura unui foc. Se bucurau de vizita noastră şi ne-au primit cu multă căldură.

Ne-am întors la Constanţa, unde a avut loc o mare întrunire legionară. După cuvântul de deschidere al şefilor localnici, le-am vorbit eu explicându-le momentul politic în care ne aflăm. Am accentuat necesitatea ordinii şi a disciplinei în toate sectoarele.

Cu acest prilej, am mai văzut o serie de instituţii: sediul legionar, redacţia gazetei Biruinţa, mai multe cantine ale "Ajutorului Legionar", staţiunea Mamaia cu instalaţiile ei, unde am admirat valurile îngheţate ale mării.

Seara, cu un alt tren, ne-am întors în capitală.

A doua zi, Luni, m-am prezentat Generalului, informându-l asupra celor constatate în judeţul Constanţa. Au fost anumite incidente, dar acestea n-au luat niciodată proporţii ameninţătoare, încât să facă necesară intervenţia forţelor de ordine publică. Sunt fricţiuni inerente când se produc deplasări de populaţie dintr-o regiune într-alta.

Generalul n-a fost mulţumit cu rezultatele anchetei mele. El vroia să-şi arate străşnicia. Să curgă sânge, să fie moarte şi cadavre, pentru a justifica, în faţa autorităţilor germane, măsurile ce le va lua mai târziu, când va încerca să ne disloce de la putere.

 

8. MAREA PROVOCARE

Era în Ajunul Anului Nou. Zi de bucurie pentru toţi Românii, zi de speranţă în restaurarea patriei în vechile ei hotare. Numai cugetul negru al lui Antonescu gândea altfel. Pentru el, Anul Nou nu era decât un nou prilej ce i se oferea pentru a defăima Mişcarea, întristând inimile tineretului legionar.

Generalul a imaginat pentru Anul Nou o dublă acţiune contra Mişcării, la nivele diferite, dar cu acelaşi obiectiv: să creeze în jurul ei o atmosfera de nelinişte şi teamă, pentru a justifica lovitura de Stat de mai târziu. Mişcarea ar pregăti noi acte de teroare, de astă dată la scară naţională, în toate oraşele şi judeţele ţării, iar el, Conducătorul Statului, responsabil de ordinea internă, dă semnalul de alarma, neputând tolera la infinit dezmăţul unei grupări catilinare.

Mişcarea trebuia stigmatizată chiar în Sfânta Noapte a Noului An, prin intervenţia omului sau de încredere, Alexandru Rioşeanu, Subsecretar de Stat la Interne; de altă parte, el însuşi, Antonescu, îl va confirma. Folosindu-se de proclamaţia de Anul nou, va adresa un aspru avertisment legionarilor, făcându-i responsabili de "anarhia" din ţară.

Eram în Bucureşti, în Ajunul Anului Nou 1941, când mi se aduce la cunoştinţă un straniu ordin semnat de Rioşeanu, Subsecretar la Interne. Nu era numai grav prin conţinutul lui, dar şi prin procedeul folosit pentru a-l transmite organelor subalterne. Rioşeanu, fără să-l întrebe pe superiorul lui, Generalul Petrovicescu, şi fără ca acesta să ştie măcar ceva, şi-a permis să se adreseze direct prefecţilor şi Legiunilor de Jandarmi, pentru a-i face răspunzători de menţinerea liniştii şi ordinii în judeţele lor.

La ce se referea acest ordin? La o faptă cumplită ce-o pregăteau legionarii: ei plănuiseră ca în noaptea de Anul nou să lichideze uneltele regimului carlist care mai rămăseseră nepedepsiţi la Jilava. Dar nu numai atât. Ameninţarea unui masacru se întindea asupra tuturor oamenilor politici de toate culorile. Mişcarea ar fi vrut ca printr-o singură lovitură să termine cu toţi adversarii ei politici, răspunzători de prigoanele suferite. Deci, conform acestui ordin, un Maniu, un Brătianu, nici ei nu ar fi fost cruţaţi! Mi-a stat mintea în loc când am citit ce-a scris Rioşeanu. Ce intrigă diabolică! şi acum să reproducem conţinutul acestui ordin scelerat:

"Ministerul având informaţii ca în ajunul şi noaptea Anului Nou s-a hotărât executarea oamenilor politici ai vechiului regim din judeţul dv. vă invit ca de urgenţă, împreună cu comandantul garnizoanei şi comandantul legiunii de jandarmi, să luaţi cele mai severe masuri pentru garantarea vieţii tuturor acestor oameni politici ce sunt în acest judeţ.

Se vor supraveghea locuinţele lor în aşa fel ca la prima tentativă de dezordine să se ia măsurile convenite.

Vă invit ca prin măsurile ce veţi lua să asiguraţi liniştea şi ordinea cea mai perfectă în judeţul dv. Toţi cei ce se vor abate de la ordinele şi dispoziţiile în vigoare vor fi imediat arestaţi şi deferiţi instanţelor judecătoreşti. în caz că se vor opune cu focuri de armă, să se tragă în ei."

Informaţiile, pe baza căruia s-a alcătuit acest ordin, n-aveau nici o bază reală. Toata lumea legionară şi întreg poporul se pregăteau să petreacă Anul Nou în voie bună, nădăjduind ca va fi mai bun decât cel precedent, când ţara a suferit atâtea dezastre. Nicăieri nu s-au semnalat dezordini. Nici urmă de acele planuri şi proiecte ale legionarilor de a-i ucide pe oamenii politici. Ordinul lui Rioşeanu era fals şi mincinos de la un capăt la altul. Presupusa noapte a Sf. Bartolomeu în România era o invenţie criminală a lui Rioşeanu, care, la rândul lui, a acţionat cu acoperirea şi la instigaţia Generalului. Conducătorul avea nevoie de noi piese de acuzaţie contra Mişcării, pentru a le servi prompt şi conştiincios Berlinului.

Când am citit ordinul lui Rioşeanu, m-am înfiorat de mişelia acestui om. Eu nu primisem nici cea mai neînsemnată informaţie că s-ar pregăti ceva contra oamenilor politici: dimpotrivă, tensiunea scăzuse în ţară după agitaţiile din luna Noiembrie, şi toata lumea respira uşurată că s-au normalizat relaţiile cu Conducătorul Statului.

Nu puteam lăsa ordinul lui Rioşeanu fără replică. Dacă nu mi-aş fi spus cuvântul, ar fi însemnat că-l aprob, fiind de acord cu dispoziţiile luate. Putea avea urmări incalculabile. în afară de prefecţi, Legiunile de jandarmi şi garnizoanele militare au fost alarmate pentru a lua măsuri de protecţie a foştilor oameni politici. Dacă s-ar fi pus în aplicare, se ajungea inevitabil la conflicte între autorităţile militare şi civile, dominate de legionari. Prefecţii cunoşteau situaţia din judeţul lor şi nu ar fi permis să se organizeze expediţii de apărare a celor presupuşi a fi ameninţaţi de legionari. De altă parte, ordinul emanat de la Rioşeanu nu era nici cel puţin legal. Constituia un abuz de putere, căci nu purta semnătura Generalului Petrovicescu. Un ordin atât de grav, care tulbură toată ţara, nu putea fi trimis de un Subsecretar de Stat, ignorând autoritatea superiorului sau.

Am redactat în grabă un alt ordin, scurt şi concis, adresat prefecţilor, prin care anulam intervenţia criminală a lui Rioşeanu. în toata ţara, spuneam eu, domneşte perfectă linişte, şi nici unui om politic nu-i este ameninţată viaţa. A trecut "Anul Nou" şi temuta baie de sânge, anunţată de Rioşeanu, s-a rezumat la jocuri şi cântece. Lumea petrecea...

După Anul Nou, în prima mea convorbire cu Antonescu, i-am atras atenţia asupra gravităţii ordinului dat de Rioşeanu şi i-am cerut îndepărtarea lui din guvern. S-a făcut vinovat de o provocare a Mişcării şi de o grava încălcare a autorităţii superiorului său, Generalul Petrovicescu. După cum poate constata singur, nu s-a petrecut nici cel mai mic act de violenţă de Anul Nou, nicăieri în ţară, nici în cel mai îndepărtat colţ. Generalul mi-a răspuns vădit încurcat, când i-am spus că incidentele profetizate nu se produseseră, cu nişte fraze inteligibile. Cum era să-l dea afară pe Rioşeanu, când erau complici la săvârşirea acestui atentat contra Legiunii?

într-adevăr, atacul lui Rioşeanu era combinat cu un alt atac, care venea direct de la Conducătorul Statului. în noaptea de Anul Nou, cum e obiceiul, Antonescu a adresat o proclamaţie către ţară. Mare mi-a fost mirarea când, în mesajul sau, reia tema dezordinilor din ţară, adresând un sever avertisment legionarilor. De Anul Nou, un Conducător de Stat, chiar de cea mai joasă speţă, trece peste neajunsurile guvernării şi adresează cuvinte de încurajare, pace şi frăţietate cetăţenilor. Numai în discursul lui Antonescu se auzea un alt ton, cu vociferări şi ameninţări la adresa legionarilor.

M-am adresat şi eu în noaptea de Anul Nou poporului, cu o cuvântare radio-difuzata. Nu am atacat pe nimeni, ci am exaltat roadele guvernării noastre, sub conducerea Generalului Antonescu. Am prezis un an de grandioase realizări în România, cum n-a mai cunoscut istoria noastră modernă. Aşa ar fi fost, dacă nu pândeau fiarele de la Preşedinţie...

 

9. ANTONESCU STRâNGE DOCUMENTE

Era pe la începutul lui Ianuarie, nu ştiu în care zi, când sunt chemat de General pentru a trata din nou chestiunea ordinii interne. Lăsând la o parte întâmplările de la Jilava, când au fost pedepsiţi asasinii Căpitanului, şezând amândoi pe o canapea în cabinetul său, a redeschis pe un ton mânios discuţia asupra dezordinilor provocate de legionari.

Ce facem, că dacă mergem tot aşa şi nu ne opunem fărădelegilor, statul sare în aer. Vom fi înghiţiţi noi înşine de valul anarhiei şi România va sfârşi împărţită între vecinii ei.

Domnule General, i-am răspuns, situaţia nu e atât de dramatica cum o înfăţişaţi. Sunt multe informaţii exagerate sau chiar false, venite de la răuvoitori, care nu vor altceva decât o ruptură între noi. Am şi eu informaţiile mele şi pot să va asigur că ţara este calmă şi lumea îşi vede de treabă, muncind de zor pentru biruinţa zilei de mâine.

Pe ici, pe colea, se mai întâmplă incidente şi nereguli, dar nu trebuia să le exageram, dându-le proporţii. Ele sunt inerente, chiar sub cel mai bun guvern din lume, dar la noi unde o revoluţie a ajuns la putere?

Vă rog să aveţi răbdare, căci apele se vor linişti. Până la primăvară vom avea o mişcare perfect disciplinată, care vă va secunda în greaua D-voastră misiune, cu loialitate şi corectitudine.

Dacă pentru fiecare incident, ne punem mâinile în cap, strigând că e anarhie, atunci se crează o stare de isterie politică, dăunătoare colaborării noastre. Vă aduceţi aminte ce s-a întâmplat de Anul Nou, cu ordinul dat de Rioşeanu. Nici un om politic n-a fost deranjat de legionari. Era o falsă alarmă. Toţi legionarii au înţeles că a trecut faza Jilavei şi acum intrăm în faza muncii constructive."

Ceea ce îi declaram eu, era o pledoarie logică, întemeiată pe o înlănţuire de fapte. O revoluţie nu poate fi comprimată brusc, printr-un ordin. Trebuie lăsată un timp de, până îşi găseşte albia ei.

în loc de a răspunde explicaţiilor mele, bazate pe o considerare de ansamblu a întâmplărilor din ultimele luni, Generalul îmi răspunde furios:

Domnule Sima, afirmi că acuma este linişte în ţară. îţi voi dovedi contrariul.

Se scoală, se duce la uşă şi îl cheamă pe Ovidiu Vlădescu, secretarul său pentru afacerile civile. îi spune ceva şi Vlădescu se întoarce cu un dosar voluminos, organizat şi catalogat. Dosarul cuprindea seria de ilegalităţi şi abuzuri săvârşite de legionari, încă de la începutul guvernării noastre, din care nu lipseau nici ultimele întâmplări de acest gen. Era, cum s-ar spune, dosarul pus la zi. şi începe Generalul să citească ultimele cazuri de dezordine, săvârşite de legionari, în oraşul cutare, în judeţul cutare, etc. Trebuie să adaug că piesele din acest dosar le-am regăsit apoi în lucrarea editată de Preşedinţie, sub numele Pe Marginea Prăpastiei, al cărei autor a fost acelaşi, Ovidiu Vlădescu, om de casă al lui Ică Antonescu.

Când a terminat cu lectura, Generalul îmi spune pe un ton răstit:

Ce facem, Domnule Sima? Asta e ţară? Eu nu pot suporta la infinit aceste dezordini.

Domnule General, i-am răspuns, examinând cazurile citite de D-voastră, nu văd nici o ilegalitate care ar ameninţă ordinea internă sau Siguranţa Statului. Sunt abuzuri, le recunosc, dar de când exista România s-au săvârşit abuzuri. Noi n-am excelat printr-o administraţie corectă. Fiecare deţinător al puterii îşi exercita funcţia ca o satrapie. Pe timpul lui Carol, s-au petrecut monstruozităţi. Atâţia legionari ucişi, atâtea case devastate. Dar niciodată guvernul de atunci nu le-a dat publicităţii, autoacuzându-se, ci le-a tăinuit, pentru a-şi ascunde crimele.

Acum, eu nu vă cer acest lucru, nu vreau să acopăr pe nimeni, ci doar puţina îngăduinţă pentru a mă putea ocupa intensiv de mişcare, a o reorganiza şi a elimina elementele turbulente.

N-am văzut nici o revoluţie din lume care să nu debuteze prin acte în marginea legii. Avem atâtea exemple elocvente. Dacă mă bucur de înţelegerea D-voastră şi de sprijinul D-voastră ferm, vă asigur ca până la primăvară, veţi avea o mişcare care nu vă va crea nici cea mai mica supărare."

Generalul n-a fost mulţumit cu explicaţiile mele. El urmarea un alt scop. Orice abuz săvârşit de legionari lui îi cădea bine, îl saluta cu bucurie, căci servea de minune planurilor lui de a ne expulza din Stat. Eu cerusem înţelegere şi răgaz. El era avid după ştiri defavorabile mişcării, pentru a le specula apoi contra noastră, transmiţându-le, prin intermediul lui Fabricius, la Berlin.

Chestiunea cu dosarul întocmit de Vlădescu, m-a pus pe gânduri. Generalul strângea documente pentru a le folosi contra noastră.

 

10. O CONFRUNTARE DRAMATICă

în dimineaţa de 7 Ianuarie, ziua Sf. Ioan, Forul Legiunii s-a prezentat Generalului Antonescu pentru a-l felicita de ziua numelui sau şi a-i reînnoi omagiul de credinţă şi loialitate al Legiunii.

Am asistat la ceremonie, care s-a desfăşurat într-o sală a Preşedinţiei. Luând cuvântul Vasile Iasinschi, i-a făcut urările cuvenite şi la urmă i-a oferit din partea Forului un splendid costum naţional din Bucovina, asemănător acelora ce le purta şi Căpitanul.

Generalul a primit cu aparentă emoţie darul făcut, a mulţumit şi a adăugat la urmă că "niciodată Generalul Antonescu nu va ridica mâna contra Mişcării Legionare".

Am fost cu toţii bucuroşi de această declaraţie, cu atât mai mult cu cât în ultimele săptămâni se multiplicaseră exploziile de nemulţumire ale Generalului.

Ce-am observat în atitudinea Generalului şi m-a neliniştit, era ca în timp ce ne vorbea, dându-ne asigurări de loialitatea lui, nu ne privea în ochi, ci îşi plimba privirile undeva pe pereţi. Avea ceva pe conştiinţă, îmi ziceam.

în aceeaşi zi, cam pe la orele 8 seara, profitând de buna dispoziţie a Generalului, m-am gândit că ar fi momentul să am cu el o explicaţie decisiva asupra colaborării noastre. Vroiam să-l rog să-şi clarifice poziţia faţă de Mişcare. încă nu realizase cele doua promisiuni ce mi le făcuse: amnistia generală şi numirea lui Greceanu la Ministerul de Externe. Vroiam să aflu ce vrea cu Mişcarea, care-i sunt ţelurile imediate şi de ce suntem acoperiţi cu toate invectivele şi acuzaţiile, pentru cel mai banal incident ce se întâmplă în ţară. Există o campanie de denigrare a Mişcării, nejustificată în raport cu faptele săvârşite, care crează o stare de continuă tensiune.

în întrevederea noastră nu l-am cruţat deloc. I-am spus pe şleau toate nemulţumirile noastre, pe un ton cuviincios, dar fără ocolişuri. N-am şezut pe scaun, ci am stat în picioare în faţa biroului său, mai plimbându-mă din când în când sau făcând gesturi la nevoie.

Am început cu un istoric al relaţiilor noastre, pentru a-i aminti că a avut şi el nevoie de Mişcare în ceasuri grele. I-am vorbit de începuturile colaborării noastre, de întâlnirea ce-am avut-o în casa lui Alexandru Popovici, în Iunie 1940, când ne-am făcut un fel de plan comun de bătălie. Am continuat cu intervenţiile mele la Palat, după arestarea şi internarea lui la Mânăstirea Bistriţa, ca să fie pus în libertate. Apoi am trecut în revistă evenimentele de la 6 Septembrie 1940, care au fost un model de colaborare loială şi eficace, cu rezultate rodnice atât pentru noi cât şi pentru ţară. Fără sângele vărsat de legionari la 3 Septembrie, Generalul nu ar fi ajuns niciodată la putere şi nu ar fi unde se găseşte astăzi.

Rezultatele guvernării noastre comune nu pot fi tăgăduite de nimeni, ţara e în picioare, după prăbuşirile suferite în vara anului 1940. Avem trupe germane în România, care ne garantează independenţa. Am intrat în Pactul Tripartit şi suntem la adăpost de orice surpriza din partea Sovietelor. Apropierea de Puterile Axei, formula preconizată de Căpitan, s-a adeverit justă. Fără integrarea în Axă, România ar fi dispărut de pe harta Europei.

în domeniul economic, cu toate pierderile teritoriale suferite, în trei luni am avut un excedent bugetar de cinci miliarde cinci sute de milioane lei, fapt recunoscut chiar de General într-un comunicat oficial. Putem privi cu încredere viitorul. Noi nu tăgăduim meritele Generalului în această operă de redresare naţională, dar nu e mai puţin adevărat că fără colaborarea Mişcării nu s-ar fi ajuns la aceste rezultate spectaculare.

Execuţiile de la Jilava au tulburat relaţiile dintre noi, deşi nu le-am ordonat nici eu şi nici un alt membru al conducerii legionare. Dar nu e mai puţin adevărat că pedepsirea asasinilor erei carliste era un imperativ naţional. Fără acest act de ispăşire a unor crime abominabile, colaborarea noastră nu ar fi putut merge înainte. Acest moment critic a fost depăşit prin soluţia propusa de mine şi acceptată de General, a unei amnistii generale, care să îmbrăţişeze toate categoriile de vinovaţi. Se elimină, credeam noi, ultima divergenţă, ultimul obstacol, în calea unei colaborări rodnice şi de lungă durată.

De aici înainte reproduc cât mai fidel ce i-am spus atunci, pentru ca îi făcusem un adevărat rechizitoriu al politicii Generalului faţa de Mişcare:

"Dar iată că din a doua jumătate a lunii Decembrie, în special, relaţiile dintre noi s-au întunecat iarăşi. Orice călcare a legii de un legionar este speculată şi exploatată la maximum. Eu nu tăgăduiesc că s-au produs anumite nereguli în administraţia noastră şi se vor mai produce, dar ele trebuie reduse la proporţiile cuvenite, fără a provoca din fiecare caz o criză de guvern. V-am comunicat că sunt gata să mă ocup direct de toate cazurile de ilegalitate, pentru a da de urmele făptuitorilor şi a elimina elementele turbulente, dar cu condiţia expresă să fiu sprijinit de D-voastră.

Ritmul actual al guvernării noastre este sacadat, zguduit aproape zilnic de denunţurile ce vin pe filiera serviciilor D-voastră de informaţii. Ne aflăm în faţa unui crescendo de intrigi, de acuzaţii contra Mişcării, care îşi găsesc ecou în cabinetul D-voastră. Mereu îmi imputaţi fapte, petrecute în cine ştie ce colţ de tara, ca şi cum eu le-aş fi patronat.

Dar există şi un revers, care vă priveşte pe Dvoastră. De la legionarii din provincie îmi vin ştiri alarmante, care reclamă o explicaţie. Din diverse sfere militare din provincie a transpirat că s-ar pregăti ceva împotriva noastră, că Generalul Antonescu va termina în curând cu "anarhia" legionară. Regimul actual va fi îndepărtat şi substituit cu o dictatură militară, ca pe timpul lui Carol. Aceste intenţii şi planuri vi se atribuie D-voastră direct. Mai mult decât atât: s-ar fi transmis deja ordine secrete garnizoanelor militare, pentru a se pregăti pentru momentul H. Eu nu cred lucrul acesta, dar sunt silit să vi le aduc la cunoştinţă, pentru a clarifica relaţiile dintre noi. Noi nu ne vom ridica niciodată contra Generalului Antonescu, dar aşteptăm din partea D-voastră să nu dezamăgiţi încă odată tineretul ţării.

Mi-am încheiat pledoaria cu un avertisment:

"- Domnule General, mi-aţi spus pe vremuri că atunci când Regele Carol v-a numit Ministrul Armatei în Guvernul Goga şi apoi în primul guvern al dictaturii regale, "Regele Carol v-a înşelat".

Vă rog să fiţi atenţi la anumite cercuri din jurul D-voastră, de aceeaşi origine dubioasă, ca să nu vă înşele din nou, împingându-vă la acte ireparabile faţă de Mişcare".

Până în acest moment, Generalul n-a scos o vorbă. M-a ascultat cu capul plecat pe masa lui de lucru, fără să-mi răspundă ceva. Dar când am atins acest punct delicat, descoperindu-i probabil intenţiile, atunci a reacţionat. Dar într-un mod cu totul neaşteptat. Nu-i convenea să se apere, să-mi declare că nu-i adevărat, că cele aflate de mine sunt o scornitură a duşmanilor noştri. Explicaţia ar fi fost penibilă şi dăunătoare prestigiului său, căci aveam şi eu informaţii precise tocmai din cercuri militare, pe care i le puteam servi oricând. şi atunci a ales o cale mai comodă: a întrerupt brusc discuţia, concediindu-mă:

Domnule Sima, sunt om bătrân, ceasul este înaintat (era aproape zece) şi trebuie să mă duc să mă culc.

Am înţeles. I-am zis "noapte bună" şi m-am îndreptat spre biroul meu.

Mai târziu s-a scornit versiunea că aş fi fost dat afară din cabinetul Generalului. în afară de cuvintele de mâi sus, nu mi-a rostit nici un cuvânt greu. Cum îi cunoşteam manierele, nu m-am simţit jignit personal. ştiam că şi cu Regele se poartă ca un plutonier major. Ceea ce mă neliniştea mai mult, era o confirmare a presupunerilor mele. Antonescu se pregătea să ne elimine de la putere, probabil după modelul Regelui Carol. L-am atacat în punctul vulnerabil şi aceasta n-a mai putut-o suporta. Tactic era mult mai avantajos să se considere ofensat şi să curme brusc discuţia.

La câteva minute, intră în biroul, meu Ică Antonescu şi mă întreabă speriat ce s-a întâmplat între mine şi General. El, de fapt, fusese informat de General şi venise să dreagă lucrurile. Ică Antonescu şi-a dat seama că Generalul, cu atitudinea lui de bruscare, făcuse o gafă. Le era teama să nu întreprind eu ceva, înainte ca planul lor de răsturnare a Mişcării să nu fie pus la punct. încă nu obţinuseră aprobarea Berlinului pentru îndepărtarea noastră din Stat. I-am spus vag, în câteva cuvinte, ce s-a întâmplat între noi. Ică m-a rugat să nu iau în considerare vorbele Generalului. E într-adevăr om bătrân şi câteodată îşi pierde răbdarea. L-am asigurat pe Mihai Antonescu că nu mă simt ofensat. îi cunosc caracterul dificil al Generalului. Regret însă că n-am putut avea cu el nici măcar o explicaţie sinceră şi exhaustivă asupra problemelor guvernării noastre.

 

11. DECORAT DE REGE

Maiorul Mircea Tomescu, aghiotant Regal, îmi telefonează să mă prezint în dimineaţa de 8 Ianuarie la Palat, fiind invitat de Maiestatea sa Regele.

Nu ştiam pentru ce sunt chemat. De alta parte îl cunoşteam pe Mircea Tomescu ca un prieten al Mişcării. O criză politică era exclusa. Regele era prea izolat ca să întreprindă ceva. Antonescu îl ţinea din scurt, îi supraveghea toate mişcările şi nu-i permitea să se ridice peste rolul lui pur decorativ.

Ajungând cu maşina în curtea Palatului, am fost primit la scară de mai mulţi ofiţeri şi apoi condus imediat în cabinetul de lucru al Regelui. Regele Mihai era vădit stânjenit, iar eu nu mai puţin, când a deschis discuţia. Ne-am văzut la diferite manifestaţii, dar pentru întâia oară stăteam singuri faţă în faţă. Am schimbat câteva cuvinte protocolare şi apoi Regele a trecut la subiectul audienţei mele.

V-am chemat pentru a vă oferi aceasta decoraţie.

Mi-a întins o cutie deschisă, în care se afla o înaltă decoraţie, "Steaua României". M-am uitat îndelung la ea. Nu-mi venea să cred. I-am mulţumit călduros, spunându-i că nu m-am aşteptat la aceasta distincţie. L-am asigurat de devotamentul meu personal şi al Legiunii pentru Monarhie şi Dinastie.

M-a invitat apoi într-o cameră alăturată, unde am fumat o ţigară. în cursul scurtei conversaţii, mi-a pus câteva întrebări:

Ce sunt gradele legionare şi ce semnificaţie au ele?

I-am enumerat gradele legionare de la instructor legionar până la Comandant Legionar şi apoi Comandant al Bunei Vestiri, rezervat întemeietorilor Legiunii. I-am explicat că aceste grade n-au nimic comun cu gradele militare, că reprezintă etapele de realizare spirituală ale legionarului. Cel ce se distingea prin ţinuta lui, în luptele şi acţiunile Mişcării, Căpitanul îi conferea un grad, pentru a-i întări autoritatea lui asupra oamenilor şi a-l da ca exemplu.

A doua chestiune pe care mi-a pus-o Suveranul a fost dacă sunt infiltraţii comuniste în Mişcare şi dacă lor li se datorează anumite dezordini întâmplate.

Mi-am dat seama că a fost îndoctrinat de General. I-am răspuns că la periferia Mişcării s-ar putea să se fi strecurat şi vreun militant comunist. Noi suntem o mişcare de o jumătate de milion de oameni încadraţi. Dar chiar dacă ar fi adevărat, nu reprezintă nici un pericol, deoarece nu ating centrii de comandă ai Legiunii şi nu pot influenţa politica ei.

în ceea ce priveşte dezordinile săvârşite de anumiţi legionari, ele sunt minime în raport cu masa enormă a acelora care îşi fac datoria conştiincios, în linişte şi ordine. Aceste deficienţe inerente stării de tranziţie de la revoluţie la mentalitatea de Stat, se vor corecta în scurta vreme. Am nevoie de un timp oarecare până ce voi putea reorganiza şi disciplina Mişcarea.

M-am abţinut să ating sub vreo forma problema relaţiilor noastre cu Generalul Antonescu. Nu m-am plâns de ieşirile Generalului, de elementele dubioase care-l înconjoară şi de presiunile la care suntem zilnic supuşi. Am păstrat o atitudine loială faţă de Conducătorul Statului, deşi mi-am dat seama că încercase să-l otrăvească şi pe Rege, pentru a-l aţâţa contra noastră.

Când a aflat Antonescu de decorarea mea ştirea se publicase în ziare l-a apucat o furie oarbă. Actul de la Palat cădea cum nu se poate mai rău pentru planurile lui. Era în plina pregătire pentru eliminarea noastră de la putere. şi acum vine Regele şi îi strică toata combinaţia. Ce va zice armata? Va mai putea conta pe armată ca pe un bloc unitar, în momentul loviturii de Stat?

Nu s-a mai putut stăpâni. Nu sunt sigur dacă s-a dus în persoană la Palat sau i-a telefonat numai Regelui. I-a făcut un scandal imens, cum de-a cutezat să mă decoreze fără să-l întrebe, aducâdu-i aminte că el îl ţine pe tron.

Gestul Regelui, conferirea de decoraţii, aparţinea puţinelor prerogative ce-i mai rămăseseră, după ce fusese despuiat de Antonescu de toate puterile Statului. Era în dreptul lui să o facă. Iar în ceea ce priveşte alegerea persoanei mele, nimic mai normal, având în vedere funcţia ce-o îndeplineam în acel moment, de al doilea mandatar al guvernului.

 

12. NUMIREA LUI EUGEN CRISTESCU

într-o dimineaţă, tot în aceste zile tulburi când Antonescu se pregătea şi ne dea lovitura de Stat, intră în biroul meu la Preşedinţie un tip înalt, voinic, bine clădit, şi se recomandă "Eugen Cristescu, noul şef al Serviciului Secret, numit de Conducătorul Statului...".

Nu-l cunoşteam personal, dar auzisem de el. îşi făcuse o tristă faimă printre noi în prigoana din 1933- 1934. Sub guvernul Duca şi cel următor, fusese Directorul Siguranţei Statului şi s-a distins prin ura şi ferocitatea cu care îi urmărea pe legionari. Numele lui era pomenit şi în circulările Căpitanului, printre prigonitorii de atunci ai Legiunii. Apoi s-a eclipsat de la suprafaţa vieţii publice. A fost subplantat de Moruzov, care reuşise să câştige încrederea Regelui şi să-i ia locul. A trăit în penumbră în perioada 1935-l940, până ce l-a descoperit din nou Generalul Antonescu şi i-a încredinţat conducerea Serviciului Secret al Armatei, fostul fief al lui Moruzov.

Cum Eugen Cristescu nu fusese amestecat în sălbatica prigoană a anilor 1938-1940, numirea lui nu m-a îngrijorat prea mult.

Nu-mi plăcea, dar nu i-am dat o interpretare specială. în definitiv, sectorul militar al guvernării aparţinea Generalului Antonescu. Răspunderea numirii cădea asupra lui şi, probabil, ştia el ce face, de vreme ce l-a ales pe Eugen Cristescu. Probabil are nevoie de un specialist în fruntea acestui serviciu cu ramificaţii externe. Ministerul de Interne nu era afectat prin această numire. Serviciul Secret al Armatei era un fel de Biroul II, de care depindeau operaţiile de spionaj şi contra-spionaj.

Aşa gândeam atunci. Convorbirea n-a durat mai mult decât un sfert de oră. Am stat în picioare amândoi. I-am spus că ştiu că n-a fost amestecat în prigoana anilor 1938-1940, ceea ce reprezintă o prezumţie favorabilă asupra persoanei sale. I-am explicat momentul politic în care ne aflăm. Există anumite tensiuni în guvern provocate atât de elemente legionare, nefamiliarizate cu mentalitatea de Stat, cât şi persoane din lumea veche, care încearcă să provoace o criză de sistem. Dar cred că Generalul înţelege jocul lor interesat. I-am cerut să-şi exercite funcţia cu obiectivitate şi imparţialitate. La urma l-am întrebat;

Crezi D-ta, că se poate guverna în actualele împrejurări fără de legionari? Există o alta soluţie politică?

Surâzând enigmatic, mi-a spus ca nici el nu vede o altă soluţie politică.

Mai târziu s-a dovedit că Eugen Cristescu n-a fost ales de General pentru priceperea lui în combaterea inamicilor externi ai patriei, ci pentru experienţa lui în materie de legionarism, reminiscenţă a anilor când a fost în fruntea Direcţiei Generale a Siguranţei Statului. Antonescu vedea în Cristescu un demn urmaş al lui Moruzov şi a jucat sub dictatura lui acelaşi rol nefast intereselor naţionale. Toata abilitatea lui de poliţist s-a concentrat spre Mişcare, iar cât priveşte protecţia Statului de agenţi şi infiltraţii străine, a arătat mai puţină vigilenţă. Faptul a fost cu atât mai grav cu cât ne aflam în război şi orice informaţie transmisă inamicului se solda cu mii de morţi pe câmpul de bătaie.

Ambiguitatea în care şi-a exercitat funcţia lui implacabil cu legionarii şi tolerant cu adevăraţii inamici ai patriei corespundea de altfel instrucţiunilor primite de la Conducătorul Statului. Antonescu ducea aceeaşi politică de duplicitate, urmărind ca, la momentul oportun, să se desprindă de colaborarea germană şi să treacă în tabăra victorioasa a aliaţilor. Nemţii n-au priceput nimic din acest joc sinistru, patronat de Antonescu, până ce nu le-a căzut cărămida în cap.

 

13. ISPRăVILE LUI STâNGă

Cu toate ca Stângă, şeful Serviciului Social de la Prefectura de Poliţie, se compromisese grav în evenimentele din 26/27 Noiembrie 1940 (el dăduse ordin să fie arestaţi şi duşi la Prefectură Tătărescu, Argetoianu, Ghelmegeanu şi Gigurtu), sub urmaşul lui Zăvoianu, Radu Mironovici, a continuat să funcţioneze în fruntea acestui serviciu. N-am înţeles de ce Radu Mironovici nu l-a înlocuit, ci, dimpotrivă, i-a reînnoit încrederea, fără ca Stângă să arate cel puţin o îndreptare a conduitei sale.

Stângă a continuat în acelaşi ritm delirant să opereze în raza lui de acţiune. în timp ce tulburările se potoliseră în celelalte două focare de agitaţie, Valea Prahovei ci Corpul Muncitorilor legionari, ele au continuat şi chiar s-au intensificat la Prefectura de Poliţie. Serviciul Social era responsabil de liniştea Capitalei, de urmărirea elementelor periculoase Statului sau regimului politic existent. în cursul lunii Ianuarie, mereu am fost asaltat de intervenţiile brutale ale lui Antonescu pentru neregulile de la Prefectura de Poliţie. Percheziţiile ilegale se ţineau lanţ şi la persoane care nu puteau fi nici măcar bănuite de acţiuni duşmănoase contra regimului. Stângă, cu de la sine putere şi fără să întrebe pe nimeni, îşi trimitea agenţi pe teren, care intrau în casele oamenilor fără să aibă un mandat de la procuror sau o împuternicire de la superiorii lui.

Antonescu viza capul lui Petrovicescu. Toate ilegalităţile săvârşite de Serviciul Social al lui Stângă erau argumente binevenite ca să demonstreze că Ministerul de Interne nu domină situaţia. în cursul lui Ianuarie, Petrovicescu a fost victima unor scene violente şi repetate din partea Conducătorului Statului din cauza celar întâmplate la Prefectura. Acest om de o rară nobleţe şi corectitudine a suferit mult şi mi-a exprimat de câteva ori dorinţa să-şi dea demisia. N-am vrut să se repete cazul cu Sturdza şi de aceea l-am rugat să rămână în postul său.

Nu pot enumera aici toate abuzurile săvârşite de Stângă, ştiute şi neştiute. Aleg doar un simplu exemplu, ca să arăt până unde a mers inconştienţa acestui om. în 6 Ianuarie, agenţi trimişi de Stângă invadează casa lui Voicu Niţescu din Bucureşti şi, sub ameninţarea revolverelor, îi fac o percheziţie. Motivul, inexistent. La percheziţie nu s-a găsit nimic compromiţător, Antonescu fierbea de mânie, iar eu, nu mai puţin, eram consternat. Nu-mi venea să cred. Ce căutau agenţii de la Prefectura în casa lui Voicu Niţescu? Un vechi patriot ardelean, care jucase un rol important în lupta contra ungurilor şi îşi câştigase merite nepieritoare în Actul Unirii Ardealului cu Patria-Mamă? Fusese director al ziarului Gazeta Transilvaniei de la Braşov şi apoi ministru în cabinetul lui Maniu. Era o personalitate cu rezonanţă în întreaga ţară. A face percheziţii unui astfel de om, era mai mult decât un abuz, o rănire a sentimentului naţional al tuturor Românilor.

Antonescu i-a trimis o drastică scrisoare Generalului Petrovicescu şi l-a îndrumat să-i ceara scuze lui Voicu Niţescu. S-a ţinut apoi o Conferinţă, sub preşedinţia Generalului, dedicată ordinii interne, la care am participat şi eu. Au fost de faţa în afară de Petrovicescu, toţi subalternii Ministerului de Interne: Rioşeanu, Ghica, Radu Mironovici şi Boian-Moisescu, şeful serviciului de ordine al Mişcării. S-a tratat chestiunea incidentelor din ultimele zile şi toţi cei de faţă şi-au luat angajamentul să vegheze cu cea mai mare severitate la menţinerea ordinii interne. Toţi, în afară de Stângă, care a continuat cu sistemul lui de lucru.

Târziu de tot, după expulzarea noastră de la putere, am aflat cărui hram servea Stângă. Intrase în serviciul lui Rioşeanu şi de la acesta primise ordine să săvârşească cât mai multe abuzuri şi ilegalităţi, pentru a-i furniza Generalului argumente contra Mişcării, asigurându-l ca orice se va întâmpla mai târziu, se va bucura de impunitate. Stângă abuza de încrederea ce i-a arătat-o Zăvoianu şi apoi Radu Mironovici, pentru a servi inamicilor mişcării. Altminteri temeritatea cu care opera nu putea fi decât opera unui dement.

După evenimentele din Ianuarie, Stângă nici n-a încercat să se ascundă. ştia că se bucura de ocrotirea lui Rioşeanu. A fost arestat de formă vreo doua săptămâni şi apoi i s-a dat drumul... Zăvoianu a fost condamnat la moarte şi executat. Stângă, din perspectiva antonesciană şi după isprăvile săvârşite de el, trebuia să i se aplice de zece ori aceeaşi pedeapsa.

 

14. DESCINDEREA LA LOJA MASONICă

în aceasta atmosfera tulbure de la începutul lunii Ianuarie tot din iniţiativa lui Stângă şi fără vreun ordin de la superiorii lui, agenţii de la Prefectura de Poliţie au făcut o descindere la loja masonică centrala din Bucureşti, unde au confiscat arhiva şi actele ce le-au găsit.

Stângă a venit la mine, la Preşedinţie, cu materialul găsit la percheziţie. Documentul cel mai important era "Cartea de Aur" a lojii masonice, cu semnăturile tuturor membrilor. Venerabilul acestei loji era Jean Pangal, cunoscut ca figura cea mai reprezentativă a ordinului masonic din România.

Am început să răsfoiesc "Cartea de Aur", pentru a descifra iscăliturile. Cei mai mulţi semnatari erau persoane necunoscute, în sensul că nu auzisem de ele să se manifeste în viaţa publică. în schimb, printre membrii lojii masonice figurau mari personalităţi ale vieţii politice româneşti. Am întâlnit numele lui Dr. Alexandru Vaida Voevod, Dr. Constantin Angelescu, Octavian Goga, C. Argetoianu şi alţii. Nu apăreau numele lui Ionel Brătianu şi nici al lui Iuliu Maniu.

Acum, revelaţiile acestea nu aduceau nimic nou. Apartenenţa acestor fruntaşi politici la masonerie era bine cunoscută, încă din decada anilor 30. Dr. V. Trifu scotea un buletin anti-iudeo-masonic şi în paginile lui au apărut şi numele celor mai sus citaţi, toţi cu gradul 33.

Gradul ce-l aveau un Goga, un Angelescu, etc., nu era reglementar. Au fost ridicaţi direct la rangul superior masonic, fără să mai facă ucenicia gradelor inferioare. Nu erau masoni autentici, formaţi conform catehismului secret al acestei secte, ci creaţi ad-hoc, pentru anumite interese. De Vaida Voevod se ştia că a intrat în masonerie în 1919, pentru a avea o carte de vizită la Conferinţa de Pace de la Paris, unde fusese trimis ca delegat al României.

Adevărata valoare a "Cărţii de Aur" consta în identificarea celorlalte persoane, mai puţin cunoscute, destul de numeroase. Aceştia formau baza masoneriei româneşti, sau, cum se zice în alţi termeni, infrastructura ei. Pe filiera lor se putea urmări influenţa ce-o exercita masoneria în mediile politice ale României.

Ce să fac acum cu acest material masonic care, fără să vreau, ajunsese în posesia mea? Nu-mi plăcea descinderea făcută de Stângă, ale cărui apucaturi de poliţist îmi păreau suspecte. Dar, de alta parte, nici nu puteam admonesta public Prefectura de Poliţie pentru acţiunea întreprinsă. Noi, cei care de la originile mişcării studenţeşti, combătusem masoneria, nu puteam acum să venim să-i luam apărarea într-o Europă dominata de puterile Axei. îmi dădeam seama că ne-am creat o nouă problemă, provocând masoneria, care-şi avea ramificaţii în toate partidele. Dar acum mă aflam în aceasta situaţie şi trebuia să plec de la realitatea ei.

Faptul se consumase. M-am dus imediat cu "Cartea de Aur" la Generalul Antonescu, aşa cum cereau relaţiile dintre noi, şi i-am arătat-o. Era şi Mihai Antonescu în cabinetul sau. I-am explicat ce s-a întâmplat şi am început să o frunzărim împreună. Am observat că Mihai Antonescu era agitat şi nervos. La fiecare pagina tresărea. Aştepta să-i citim numele în "Cartea de Aur"?

Când s-a pus problema ce facem cu ea, eu am vrut să o reţin câtva timp, pentru a o examina mai cu de-amănuntul. Mihai Antonescu s-a opus, spunând că el fiind Ministrul Justiţiei, este de resortul lui să cerceteze documentul şi să-şi pună concluziile. Generalul Antonescu s-a ataşat părerii lui şi neavând încotro, le-am lăsat "Cartea de Aur". Mă găseam în Germania pe atunci şi citind-o în ziare, mi-am dat seama că lista fusese în prealabil epurată. Multe nume nu figurau.

De ce au consimţit cei doi Antonescu să dea publicităţii listele cu membrii lojii masonice din capitală? Nu pentru a feri Statul de influenţa lor dăunătoare, ci pentru a demonstra Nemţilor că şi ei sunt contra masoneriei, nu numai legionarii. Aşa cum mai târziu s-au declarat anti-evrei şi chiar rasişti. Din spirit de concurenţă. Pentru putere. Pentru a-şi asigura mai departe graţiile Berlinului.

Mai târziu mi-am dat seama că şi descinderea de la loja masonica făcea parte din lanţul de provocări ale lui Stângă, inspirate de Rioşeanu, pentru a crea panica între adversarii politici şi a grăbi decizia Generalului de a ne înlătura de la putere.

La Iaşi, cu vreo doua luni înainte, s-a petrecut un caz asemănător. Un grup de tineri legionari au pătruns în loja masonica, doar din curiozitate, ca să vadă cum arată un templu masonic. După ce l-au vizitat, au cântat un cântec legionar şi s-au retras în ordine, fără să se atingă de nici un obiect. Totuşi aflând de isprava lor, l-am chemat la Preşedinţie pe şeful de judeţ, Ilie Vlad Sturdza, şi l-am admonestat sever.

 

15. CUM A FOST TORPILATă AUDIENţA MEA LA HESS

în volumul precedent am arătat că delegaţii Reichului, Baldur von Schirach şi von Bohlen, cu prilejul reînhumării Căpitanului, mi-au transmis din partea lui Rudolf Hess invitaţia să-l vizitez la Berlin. Mi-au comunicat şi data întâlnirii, 15 Ianuarie 1941.

în vederea acestui important eveniment, îmi făceam pregătirile necesare şi aşteptam dintr-un moment într-altul să mi se indice modalitatea plecării. Dar 15 Ianuarie se apropia şi din partea Legaţiei Germane nu se observa nici o mişcare.

Chestiunea a luat o altă întorsătură şi s-a lămurit mai târziu. Cei doi complici, Fabricius şi Antonescu, erau neliniştiţi de perspectiva întâlnirii mele cu Hess, a cărei scadenţă se apropia. Toate planurile lor conspirative contra Legiunii puteau fi date peste cap.

Invitaţia nu putea fi anulată. Era vorba de Rudolf Hess, a doua personalitate a Reichului, desemnat de Fhrer să-i ia locul, în cazul dispariţiei lui. şi atunci au urzit intriga ca să torpileze audienţa mea la Hess într-o formă aparent nevinovată, ca şi cum n-ar fi opoziţie contra ei. în ce a constat maşinaţia? Fabricius i-a trimis lui Ribbentrop cererea lui Antonescu de a fi primit urgent în audienţă de Fhrer, într-o chestiune de "ordine internă", care, dacă nu e rezolvată, ar putea periclita colaborarea militară între România şi Germania. Sensibil la aceasta chestiune, temându-se de complicaţii cu România, destinată să joace un rol important în viitoarea încăierare cu Rusia, Hitler a dat curs cererii lui Antonescu şi a fixat data audienţei pe ziua de 14 Ianuarie 1941. Eo ipso, cealaltă audienţă a mea, la Rudolf Hess, căzuse sau se amânase, prin apropierea celor doua date.

Dar o decizie neprevăzuta a lui Hitler crease o nouă complicaţie în planurile celor doi complici. Antonescu vroia să meargă singur la Hitler, pentru a obţine mână liberă de la acesta în acţiunea de represiune a mişcării, în curs de pregătire. Ori Hitler, vrând să tranşeze definitiv conflictul dintre Antonescu şi Mişcare, în vederea războiului de răsărit, a luat hotărârea să mă invite şi pe mine.

Ce era de făcut? Antonescu, după câteva ezitări, a acceptat să meargă cu mine la Berchtesgaden. Dar, de acord cu Fabricius, a imaginat o alta stratagemă pentru a diminua rolul meu în aceasta audienţă. în loc ca Fabricius să vină direct la mine pentru a-mi comunica invitaţia Fhrerului să se facă prin general, ca şi cum ar fi fost obţinută prin intermediul acestuia şi era o favoare ce mi se făcea.

Generalul Antonescu a dat invitaţiei mele sensul dorit de el: nu eram invitatul direct al Fhrerului, ci Conducătorul Statului era primit în audienţă de Hitler, în 14 Ianuarie, şi a considerat oportun să-l însoţesc şi eu, intervenind în acest sens la Berlin. Eu eram o anexă în cadrul acestei audienţe, un subsidiar, şi nu un invitat direct, cum era cazul în realitate.

Manipularea invitaţiei mele a mers şi mai departe: nu mi-a pomenit nimic de "ordinea internă", motivul pentru care se ducea Antonescu la Berchtesgaden şi mi s-a spus că în audienţa la Hitler, "se vor trata probleme de ordin militar".

în seara de 12 ianuarie mă aflam la Preşedinţie. Generalul Antonescu se afla la Predeal. Sunt chemat la secretariatul lui Antonescu, cu rugămintea să aştept o comunicare importantă venită de la Conducătorul Statului, prin teletip. Am aşteptat şi în câteva minute a venit pe bandă un mesaj, dar nu din partea Generalului, ci a lui Mihai Antonescu! Acesta îmi comunica că Fhrerul l-a invitat pe Generalul Antonescu la Berchtesgaden, pe data de 14 Ianuarie 1941, pentru a trata chestiuni de ordin militar. Generalul s-a gândit ca ar fi bine să-l însoţesc şi eu şi a făcut demersul necesar la Berlin. în comunicarea trimisă de Mihai Antonescu nu se pomenea nimic de audienţa mea la Hess, a cărei data era iminentă. Normal ar fi fost ca să mi se comunice când va avea loc această audienţă, eventual după întâlnirea cu Hitler.

I-am răspuns, tot prin teletip, că nu înţeleg ce să caut eu într-o conferinţă de ordin militar, dacă merge Generalul la Berchtesgaden. Trebuie să mă consult cu prietenii mei şi mâine îi voi da răspunsul.

în dimineaţa de 13 Ianuarie s-a desfăşurat ceremonia de la "Casa Verde", închinată eroilor Moţa şi Marin, căzuţi în Majadahonda. După ceremonie, a venit la mine Stelzer, primul consilier al Legaţiei Germane la mine, pentru a mă întreba dacă merg la Berchtesgaden. I-am comunicat ca nu am luat nici o decizie şi ca încă nu ştiu precis dacă este o invitaţie a Fhrerului sau o invitaţie a generalului Antonescu, ca să-l însoţesc la Berchtesgaden.

îndată m-am sfătuit cu o serie de fruntaşi ai Legiunii (Petraşcu, Stoicănescu, Iasinschi, Corneliu Georgescu etc.). Le-am expus situaţia şi cu toţii au fost de acord să nu mă duc, pentru că, cu certitudine este o cursă la mijloc.

După masă a venit la mine, la Preşedinţie, Fabricius, asigurându-mă că invitaţia vine direct de la Hitler. I-am răspuns că condiţiile în care mi s-a transmis aceasta invitaţie mă împiedică să mă duc. Iar apoi, obiectul ei, chestiuni militare, ies din competenţa mea. I-am amintit de audienţa mea la Rudolf Hess, fixată pentru 15 Ianuarie, care nici până acuma n-a fost programată.

Mai aveam un motiv grav să nu mă duc la Berchtesgaden în acel moment: Ciordaş, fiul cunoscutului martir ardelean, ucis de unguri în 1919, era Consilier la Legaţia Româna din Berlin în 1940. Se împrietenise cu Greceanu, Ministrul nostru în Germania, şi cu Mircea Dimitriu şeful garnizoanei legionare din Berlin. Ciordaş juca bridge cu Schmidt, traducătorul oficial al Reichului. în cursul unui joc, Schmidt i-a spus lui Ciordaş că "dacă legionarii nu se cuminţesc, vor fi eliminaţi de la putere. Fhrerul s-a decis definitiv pentru Antonescu". Ciordaş le-a comunicat confidenţial aceasta convorbire lui Greceanu şi lui Mircea Dimitriu, care, la rândul lor, mi-au transmis informaţia la Bucureşti, tot cam pe la începutul lui Ianuarie.

Aşadar în acel moment, jocul conspirativ Antonescu-Fabricius-Ribbentrop era destul de înaintat. Nu ştiu dacă mergând s-ar mai fi putut îndrepta ceva. Nu ar fi fost o masă rotundă, la care fiecare să-şi exprime părerile în toata libertatea. Hitler, cu brutalitatea lui caracteristică, mi-ar fi cerut să trec comanda Legiunii lui Antonescu... Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat...

 

VI. LOVITURA DE STAT A GENERALULUI ANTONESCU

 

N-a existat o rebeliune legionară, cum au difuzat "urbi et orbi" sursele antonesciene. A fost o lovitură de Stat a Generalului Antonescu contra Actului Constituţional din 14 Septembrie 1940. Ce-a urmat după aceea, rezistenţa maselor populare, n-a fost decât reacţia naţiunii la lovitura de Stat a Generalului Antonescu. Poporul, neîndemnat de nimeni, a sărit în ajutorul Legiunii, pentru a apăra fiinţa Statului Naţional-Legionar.

 

l. ORIGINILE LOVITURII DE STAT

Cauzele care l-au determinat pe Generalul Antonescu să recurgă la forţă pentru a-i expulza pe legionari din incinta Statului, călcând ordinea constituţională în vigoare, sunt multiple şi variate. Enumerăm cele mai importante:

1. Firea lui orgolioasă. Nu putea suporta pe nimeni lângă el care să-i îngrădească exerciţiul puterii lui. Nu era capabil de o colaborare loială, de o împărţire a răspunderilor, căci odată ajuns la un rang în Stat, ţintea la o poziţie mai înaltă. Pentru a-şi atinge ţelul, n-avea nici un scrupul. Era capabil de toate crimele şi trădările. Pactul cu Mişcarea era o soluţie provizorie, impusa de necesitatea de a-şi consolida puterea, dar, din primul moment, s-a gândit să depăşească această fază, fie aservind Mişcarea, fie înlăturând-o.

2. O cruzime înnăscută. Nu iubea poporul şi vărsa sângele lui cu uşurinţă. El credea numai în stat, iar poporul nu era altceva decât un fel de materie primă, destinată să întreţină Statul cu sacrificiile lui. Era un patriot sui-generis, înţelegând prin patriotism supunerea celorlalţi propriei lui persoane.

3. Bun militar, dar nu om politic. Nu era capabil să se orienteze în timp, să vadă dincolo de interesele imediate, care se confundau cu propriile lui interese de dominaţie personală. A mers în 1940 cu Axa, pentru că numai cu sprijinul german putea să ajungă la putere şi să se menţină. Dar când frontul din răsărit a început să se clatine, şi-a uitat de vechile lui declaraţii de loialitate faţă de Hitler şi a început să sondeze partea cealaltă, pentru a se desprinde de Axă la momentul oportun.

4. O nouă camarilă. în jurul Generalului Antonescu s-a constituit un alt anturaj, de aceeaşi extracţie infamă ca şi a Regelui Carol II. Camarila îl împingea la o ruptură cu Mişcarea. Setea de putere, banii şi alte interese s-au întreţesut, formând platforma politică a noii camarile. între anturajul antonescian şi Mişcare s-a produs o rivalitate crescânda, care nu putea duce decât la otrăvirea relaţiilor noastre cu Conducătorul.

5. O camarilă înstrăinată de neam. Anturajul Generalului Antonescu nu era animat de sentimente naţionale ca să-şi dea seama de răul ce-l poate face ţării. Era o camarilă deschisă infiltraţiilor străine, din care n-au lipsit nici agenţii puterilor ostile Axei: englezi, americani, bolşevici. Obiectivul acestor infiltraţii din imediata apropiere a Generalului era să provoace ruptura Generalului de Mişcare, căci odată rămas singur în fruntea Statului, uşor putea fi manevrat.

 

2. O FORMIDABILă COALIţIE

Pentru a pătrunde în esenţa evenimentelor de la 21-23 Ianuarie 1941, trebuie să luam în considerare forţele care în acel moment s-au coalizat, pentru a provoca dărâmarea Statului Naţional-Legionar.

Un front anti-legionar, întins şi puternic, s-a închegat în săptămânile care au premers loviturii de Stat. România nu putea fi scoasa în acel moment din Axa armata germana era în România, iar Antonescu semnase Pactul Tripartit dar se putea slăbi baza operativă a Axei la Bucureşti, prin ruptura Generalului de Mişcare. Odată acest succes iniţial obţinut, Generalul putea fi uşor manevrat mai târziu de aceleaşi forţe, din motivele pe care le-am expus în capitolul precedent.

Formidabila coaliţie îşi avea centrul de greutate în străinătate, sprijinindu-se în interiorul ţării pe serviciile secrete ale Angliei, Statelor Unite şi Uniunea Sovietică. îngloba apoi partidele politice, resturile cadrelor carliste şi puternicele organizaţii evreieşti. Liderii partidelor naţional-ţărănesc şi liberal, surprinşi de amploarea biruinţei legionare şi speriaţi de moartea violentă a lui Iorga şi Madgearu, cereau Generalului să pună capăt anarhiei din ţară, plângându-se ca le ameninţă propria lor viaţă. Resturile cadrelor carliste stăteau la pândă, aşteptând momentul să-şi ia revanşa. Cât îi priveşte pe evrei, aceştia îşi vedeau zguduită dominaţia lor economică din România, dar mai ales se temeau de represalii sângeroase din partea legionarilor, ca răzbunare pentru participarea lor via Elena Lupescu la asasinarea lui Corneliu Codreanu şi apoi la baia de sânge din noaptea de 21-22 Septembrie 1939. Preşedintele Comunităţii Evreieşti, Filderman, era adeseori primit în audienţă de Antonescu, cerându-i acestuia măsuri de protecţie a populaţiei evreieşti contra "exceselor" legionare. Am arătat în capitolul anterior cât de puţin întemeiate erau reclamaţiile acestuia, iar cât priveşte vărsări de sânge în populaţia evreiască, ele n-au existat în perioada guvernării noastre.

Arcul monstruoasei coaliţii mergea mai departe acaparând şi anturajul lui Antonescu, unde a găsit un mediu favorabil, din cauza mănunchiului de intriganţi din jurul Preşedinţiei. Elementele agreate de Antonescu îl aţâţau din toate puterile pe acesta ca să se separe de Mişcare "căci toată ţara e cu el".

Mai rămânea să fie captată şi piesa principală, Conducătorul Statului, pentru ca să se producă ciocnirea cu Mişcarea.

 

5. OPACITATEA GERMANă

Toata această formidabilă coaliţie anti-legionară ar ti fost sortită înfrângerii, dacă nu i-ar fi venit într-ajutor un aliat nesperat, însăşi Germania naţional-socialistă.

Ca să înţelegem comportamentul uluitor al lui Hitler în conflictul dintre Antonescu şi Mişcare, trebuie să examinăm încă odată tendinţele politice fundamentale ale celui de-al Treilea Reich şi apoi să luăm în considerare şi mecanismul de guvernare al acestui Stat, adică prin ce filieră treceau şi se rezolvau toate problemele lui de ordin intern şi extern.

Hitler se găsea în acel moment în apogeul puterii lui. Succesele neîntrerupte ce le-a obţinut până atunci, în special scoaterea din luptă a Franţei în şase săptămâni, i-a întărit convingerea în misiunea lui istorică providenţială. Maşinii de război germane nu-i poate rezista nici o putere. Chiar în ce priveşte Rusia, el credea ca va fi suficientă o campanie de trei luni ca să o pună în genunchi. Dacă şi înainte Hitler era greu de abordat pentru a accepta dialogul şi a ajunge la soluţii de compromis în faţa unui litigiu, acum devenise intratabil. El dicta soluţiile şi nu le negocia. Stăpânit de această mentalitate de satrap, micile puteri europene nu mai reprezentau decât o importanţă secundară pentru planurile lui de reorganizare a Europei. Orice soluţie ar fi dat conflictelor de interese ce se iveau între naţiunile europene, ele nu puteau să altereze finalul victorios al războiului purtat de Germania şi atunci va triumfa şi ideea unei noi ordini pe continent, dominate de cel de-al Treilea Reich. Din această perspectivă, nici România nu putea fi tratata altfel. Cauza ei aparţinea ansamblului de probleme şi interese pe care le va rezolva Hitler în conformitate cu Weltanschauung-ul său, la momentul oportun.

Trecând la mecanismul de guvernare al celui de-al Treilea Reich, constatăm că el se baza exclusiv pe voinţa lui Hitler, care lua în ultimă instanţă toate deciziile importante. Dar ca să rezolve problemele ce se iveau în cursul guvernării, era avizat şi el la informaţiile ce le primea. şi în acest punct constatăm un alt aspect negativ al puternicului Reich German. Serviciile informative germane nu erau la înălţimea celor străine. Erau enorm diversificate, dar lipsea o oficină centrală care să le coordoneze. Hitler se pierdea în hăţişu1 de informaţii ce le primea din toate părţile şi lua hotărâri greşite. Nu trebuie uitate apoi profundele infiltraţii anglo-americane şi sovietice în sânul acestor servicii, care atingeau chiar centrii vitali ai Statului. Este astăzi un fapt bine verificat ea nu numai Abwehr-ul, ci şi Marele Stat Major şi chiar Ministerul de Externe şi aveau agenţii lor străini, bine plasaţi chiar în vârful acestor instituţii.

Primind din România informaţii ostile Mişcării, pe diferitele canale informative, dintre care unele erau corupte de inamic, Hitler începuse să creadă în ele. Pe de-o parte îl vedea pe Antonescu omul ordinii; pe de altă parte, Mişcarea, o adunătură de elemente anarhice, de speţă SA, din perioada Rohm. Amintirile sumbre din 1934 îl obsedau şi-l împiedicau să vadă realitatea din România, o conspiraţie inversă, care urmarea să slăbească poziţiile germane din sud-estul european.

Dar cu toate aceste deficienţe de guvernare, e greu de înţeles decizia lui Hitler de a se asocia cu Antonescu la acţiunea de nimicire a Mişcării. Căci prigoana îndurată de noi sub Antonescu n-a durat o lună, două, trei, ci ani de zile. Practic n-a încetat niciodată. E imposibil ca în atâţia ani Hitler să nu fi aflat adevărul, să nu fi descoperit cine e agresorul şi cine sunt victimele.

şi atunci trebuie să presupunem că a fost ceva mai mult din partea lui Hitler, un gând mai ascuns. N-a fost nici persoana lui Antonescu care l-a impresionat, nici eventualele noastre greşeli, nici ostilitatea lui Fabricius, nici mulţimea de informaţii deformate prin prisma agenţilor străini... Era ceva mai mult. Probabil că îi convenea lui Hitler ca Mişcarea Legionară să fie îndepărtată de pe scenariul politic al României, pentru ca să nu impieteze cu exuberanţa ei naţionalistă asupra rolului ce trebuie să-l joace Germania în sud-estul european. Legiunea era un partener incomod, în timp ce Antonescu o figură tranzitorie, care putea fi uşor dominat la sfârşitul războiului.

 

4. îNTOARCEREA LA OBERSLZBURG

N-am fost înştiinţat nici când a plecat Generalul Antonescu să-l vadă pe Hitler la Obersalzberg şi nici la întoarcerea lui la Bucureşti. Mai târziu s-a spus că nu m-am prezentat să-l salut pe Conducătorul statului, cum cerea protocolul, nici când s-a urcat în avion şi nici la sosire. în realitate, am fost ţinut într-o ignoranţă totală asupra acelor două date. Antonescu n-a binevoit nici să-mi treacă conducerea guvernului, în timpul absenţei lui din ţară, cum a procedat altă dată.

Am aflat că vizita generalului la Hitler s-a desfăşurat într-o singura zi, 14 Ianuarie, şi ca a doua zi Antonescu revenise la Bucureşti.

L-am văzut pe General îndată după sosirea lui. Era însoţit de Fabricius. Amândoi mă priveau scrutător, dar fără vreun semn de nelinişte. L-am întrebat pe General cum a decurs audienţa "militară" la Fhrer. Mi-a răspuns scurt: " bine şi cu rezultate pozitive, pentru ţară". Fabricius a dat şi el din cap afirmativ. Mă priveau amândoi cu un surâs enigmatic. Simţeam ca era ceva necurat la mijloc. întrebând pe Fabricius de sosirea lui Killinger, mi-a răspuns evaziv că încă nu s-a stabilit ziua când îşi va prezenta scrisorile de acreditare. Era ceva anormal.

Bănuielile mele s-au risipit când am aflat ca Generalul Antonescu semnase o decizie prin care lărgea atribuţiile Secretarului de la Interne, Dr. Victor Biriş. Acest gest de atenţie mi s-a părut de bun augur. Tocmai la Interne, unde Generalul s-a arătat întotdeauna nemulţumit şi nu înceta cu admonestările! Asta însemna că a găsit la Hitler o atmosferă favorabila Mişcării şi vrea să dreagă lucrurile.

în realitate, cum s-a adeverit mai târziu, recompensa oferită lui Biriş era cu tâlc, o măsură de ordin tactic, destinata să ne înşele vigilenţa, acoperind lovitura ce-o va da peste câteva zile.

Nici în zilele următoare, până la 20 Ianuarie, nu s-a petrecut nimic deosebit în relaţiile mele cu Antonescu. Se părea că vechile animozităţi au intrat ca prin farmec în adormire. Dar nu era aşa. Aparenţele înşelau. Pregătirile erau în toi ca să ne atace cu armata.

 

5. MARI ADUNăRI LEGIONARE îN TOATă ţARA

Pentru Duminică, 19 Ianuarie 1941, am convocat publicul să participe la o serie de întruniri, atât în capitală, cât şi în provincie, pentru a-i asculta pe oratorii trimişi de la Centru, cărora le-am fixat să trateze acelaşi subiect: "Lupta Germaniei şi Italiei pentru a instaura o nouă ordine europeană".

Aceste conferinţe n-au fost improvizate. îşi au o istorie mai veche. Ideea lor s-a zămislit într-o convorbire avută cu Generalul Antonescu, cam pe la începutul lunii Decembrie, după ce a trecut valul Jilavei şi apele s-au potolit.

Domnule Sima, Guvernul şi Legiunea săvârşesc o mulţime de lucruri bune pentru ţară, dar mi se pare cp aceste fapte nu se cunosc suficient în public.

Aveţi dreptate, Domnule General, dar cum credeţi D-voastră că s-ar putea mări eficacitatea propagandei noastre?

Ar trebui ca oameni instruiţi de-ai D-voastră să meargă în provincie şi să explice poporului efortul ce-l facem zi de zi ca să-i vindecăm rănile trecutului.

Bine, Domnule General. Urmărind sugestia D-voastră, voi face în aşa fel încât cel puţin odată pe lună personalităţi de la Centru să viziteze capitalele de provincie şi să explice lumii politica guvernului.

Cum aceasta discuţie s-a petrecut în Decembrie şi nu mai era timp suficient pentru a convoca lumea la adunări, din cauza apropierii Sărbătorilor, am amânat proiectul până în Ianuarie. Convocarea de la 19 Ianuarie nu era decât punerea în aplicare a unei dorinţe exprese a şefului Statului, formulată de el cu o lună şi mai bine înainte.

Cu aprobarea lui Antonescu, aşadar, am organizat aceasta serie de întruniri, fără ca să ridic nici în acel moment vreo obiecţie. Am ales ca subiect al acestor conferinţe "Lupta Germaniei şi Italiei pentru a instaura o nouă ordine europeană", deoarece România intrase într-o noua fază de politică externă, aderase la sistemul de alianţe al Puterilor Axei, şi era necesar ca poporul să afle raţiunea acestei schimbări şi perspective ce ni se deschid într-o Europă naţionalistă. Era un prim subiect ce trebuia tratat, urmând ca, lună de lună, să abordăm alte probleme care să reflecte politica guvernului şi realizările lui. Ideea lui Antonescu era excelentă şi am adoptat-o cu toată convingerea.

Oratorii aleşi să vorbească publicului în diferite puncte ale ţării erau de prima linie: miniştrii legionari şi toate figurile marcante ale Legiunii au fost mobilizate şi au plecat în oraşele unde s-au anunţat adunări: Constantin Papanace la Timişoara, Traian Brăileanu la Sibiu, Alexandru Constant la Braşov, P.P. Panaitescu la Galaţi, Victor Biriş la Constanţa, şi alţii... în capitală, trei oratori în trei locuri diferite, au vorbit în săli arhipline: Vasile Iasinschi, profesorul Eugen Chimoagă şi Viorel Trifa.

Succesul întrunirilor a fost impunător. Zeci de mii de oameni au umplut sălile unde s-au ţinut aceste conferinţe, aplaudându-i frenetic pe oratori, izbucnind în urale când se rostea numele lui Hitler, lui Mussolini şi al Conducătorului Statului.

Deşi participarea publicului a fost masivă în toate oraşele, nu s-a înregistrat nici cel mai mic incident. Mulţimile, după ce au intonat Sfântă Tinereţe Legionară, s-au împrăştiat în perfectă linişte la casele lor.

şi acum comentariile răuvoitorilor care ne-au dat lovitura la 21-23 Ianuarie 1941: "Aceste adunări au fost convocate de mine în vederea pregătirii rebeliunii". Iată cum o iniţiativă a lui Antonescu, realizata conform dorinţei lui, s-a întors împotriva noastră, devenind cap de acuzaţie în Pe Marginea Prăpastiei şi în alte scrieri şi articole de aceeaşi speţă infamă. în timp ce publicul ce umplea sălile acestor conferinţe şi-l aplauda pe Antonescu, el îşi scotea pe ascuns pumnalul din teacă să ne lovească mişeleşte pe la spate...

şi un alt aspect decepţionant, pe care l-am descoperit mai târziu. în timp ce noi copleşeam cu elogii Puterile Axei, conducătorii ei ne arătau într-un mod cu totul neaşteptat ce înseamnă "noua ordine europeană": închisori şi lagăre de concentrare. Noua ordine europeana era pentru Mişcare tot vechea ordine, cunoscută de pe timpul lui Carol, cu deosebire că se schimbase călăul...

 

6. ASASINAREA MAIORULUI DRING

Astăzi este un fapt bine stabilit că asasinarea maiorului german Dring la Bucureşti a fost organizată de serviciile aliate, cu scopul să provoace tulburările care au urmat apoi în România şi care sunt fals cunoscute sub numele de "rebeliune legionară". Cum s-a exprimat just un istoric din exil, acest atentat a servit ca detonatorul loviturii de Stat a Generalului Antonescu. Dar eu nu fac istorie după documente, ci povestesc ce-am trăit atunci, cum am reacţionat faţă de această tragică întâmplare, care ne-a zguduit profund.

Cum am scris în capitolul anterior, Duminică, 19 Ianuarie, s-au desfăşurat mari manifestaţii legionare în toată ţara, pentru a ne arăta ataşamentul faţă de Puterile Axei şi de lupta ce-o poartă pentru instaurarea unei noi ordini europene. Aceste manifestaţii înălţătoare au fost întunecate de vestea asasinării unui ofiţer german de către un agent străin pe străzile Capitalei. Ministerul de Interne a dat un comunicat cu următorul conţinut:

"Atentatorul a încercat să fuga, dar a fost prins.

Ofiţerul german a murit imediat.

Guvernul a ordonat cele mai aspre măsuri.

Ancheta asupra motivelor atentatului continuă."

Cine era ofiţerul german asasinat? Maiorul Dring, şeful transporturilor Misiunii Militare Germane. A fost împuşcat în mijlocul unui grup de ofiţeri germani care se întorceau de la o masă comună spre Hotel Ambasador, unde-şi aveau reşedinţa. Maiorul Dring avea o misiune importantă în cadrul programului de deplasări de trupe din Germania spre România. Dar nu era un şef de primul rang. Prin uciderea lui, armata germană n-a suferit decât o pierdere accidentală. Atunci de ce s-a tras în el? Nu era vizată armata germană şi nici vreun-şef de-al ei, ci scopul atentatului era să cadă un ofiţer german, oricare, pentru a procura Generalului Antonescu. prilejul să-şi pună în aplicare planul de a alunga Legiunea de la putere. Era un fitil, o materie incendiară, destinată să demonstreze nemţilor incapacitatea guvernului naţional-legionar să menţină ordinea în ţară. între împuşcarea Maiorului Dring şi declanşarea loviturii de Stat a Generalului Antonescu exista o conexiune clară, imediată şi inechivocă.

Atentatorul intrase în ţară cu un paşaport turcesc pe numele de Sarandos, dar, la percheziţia domiciliară, s-a găsit la el un al doilea paşaport, emis de autorităţile greceşti, de asta data pe numele lui adevărat, Dimitrie Sarantopoulos. Cu un paşaport turcesc, agentul putea să intre şi să rămână mai uşor în ţară, fără să trezească bănuieli, în timp ce păstrând identitatea de grec, dat fiind conflictul dintre Grecia şi Puterile Axei, putea fi suspectat.

Mi-am dat seama de gravitatea faptului şi de complicaţiile ce se pot ivi. Mă temeam de reacţia din partea nemţilor. în ceea ce ne priveşte, eram liniştit. Atentatul nu putea avea consecinţe asupra Mişcării sau asupra miniştrilor legionari, deoarece Serviciul Secret al Armatei, de care depindea urmărirea agenţilor străini pe teritoriul României, era sub controlul lui Rioşeanu.

Generalul Petrovicescu nu putea fi pus în cauză, deoarece nu avea atribuţii în Serviciile Armatei.

A doua zi, 20 Ianuarie, Luni după amiază, însoţit de Biriş, care vorbea o germană impecabilă, m-am prezentat şefului Misiunii Germane, Generalul Hansen, pentru a-i exprima indignarea şi durerea noastră pentru pierderea suferita de armata germană, asigurându-l de loialitatea nezdruncinata a Mişcării fata de Fhrer şi de Reich.

 

7. DESTITUIREA GENERALULUI PETROVICESCU

Luni, 20 Ianuarie, pe la orele 11, intră în biroul meu de la Preşedinţie un general de statură mijlocie, puţin congestionat la faţă şi, cu un aer stângaci, îmi spune că este noul Ministru de Interne, numit chiar acum de Conducătorul Statului, pentru a lua locul Generalului Petrovicescu. A venit să se prezinte Vice-Preşedintelui Consiliului de Miniştri şi s-a recomandat Generalul Dimitrie Popescu. I-am răspuns că nu ştiu nimic de această schimbare şi sunt surprins de ea. Un zâmbet şiret i-a apărut pe faţa, ca şi cum ar fi zis "dacă aţi şti voi ce vă mai aşteaptă". I-am întins mâna, am schimbat câteva cuvinte de circumstanţă şi ne-am despărţit.

Fulgerător mi-am dat seama că mă aflam în faţa unei situaţii ireversibile. Generalul Antonescu, cum s-ar zice, trecuse Rubiconul. Destituirea lui Petrovicescu era semnalul loviturii de Stat. Cu aceasta hotărâre atât de gravă, Generalul distrugea însăşi ordinea legala a Statului Naţional-Legionar. Căci el nu putea sa-i înlocuiască pe Generalul Petrovicescu fără să mă consulte, iar dacă aş fi consimţit, ar fi trebuit să-i ia locul tot un legionar indicat de mine. Era inutil să mă mai duc la el şi să-i cer explicaţii. Săvârşise un act de flagrantă încălcare a Actului Constituţional de la 14 Septembrie. De pe o poziţie de drept, cum spunea Căpitanul în 1938, când Regele Carol suprimase Constituţia, ne-a azvârlit pe o poziţie de forţă. De acum ne putem aştepta la orice. Chiar la arestarea mea şi a celorlalţi fruntaşi legionari.

Primul lucru de făcut era să plec de la Preşedinţie, unde nu mă mai simţeam sigur. Clădirea aceasta devenise o fortăreaţă inamică, cu trupă şi ofiţeri înăuntru. Antonescu instalase chiar cuiburi de mitralieră. Mi-am luat hârtiile de pe birouri, însoţit de secretarul meu Borobaru, am părăsit în grabă Preşedinţia, uitându-mă în urmă să nu vină cineva după mine.

Ajuns acasă, îi spun soţiei mele cele întâmplate şi o previn că ar putea fi şi mai grav, ca pe timpul lui Carol. Tocmai atunci soseşte şi un sol de la Prefectura de Poliţie cu o ştire senzaţională: grecul care a intrat în ţară cu un paşaport turcesc şi l-a ucis pe Maiorul Dring era un protejat de-al lui Rioşeanu! Viza de şedere în ţară îi expirase înainte de săvârşirea atentatului şi s-a prelungit, la ordinul lui Rioşeanu. Complicitate sau simplă neglijenţă, Rioşeanu trebuia sancţionat şi nu Petrovicescu. Ori, Generalul Antonescu procedase tocmai invers de cum ar fi trebuit să facă un servitor loial al Statului: îl cruţase pe culpabil şi lovise în omul nevinovat. Gândurile mi se încrucişau în sinea mea, dacă nu era şi Generalul Antonescu părtaş la această conspiraţie, urzită cu scopul să disloce Legiunea de la Putere. Graba cu care l-a înlocuit pe Petrovicescu nu avea altă explicaţie. în mod normal, trebuia să se aştepte rezultatul anchetei în curs, să fie cercetat agentul care trăsese în Dring şi apoi fusese prins asupra faptului. în al doilea rând, şi ca urmare a primei anchete, trebuia să ordone cercetări în cadrul Ministerului de Interne, pentru a stabili responsabilităţile. Atunci adevărul ar fi ieşit la lumină şi în nici un caz nu se putea atinge de persoana Generalului Petrovicescu.

în comunicatul dat de Preşedinţia Consiliului, referitor la înlocuirea lui Petrovicescu, se spuneau următoarele:

Preşedinţia Consiliului de Miniştri comunică: "Generalul Antonescu l-a înlocuit pe Generalul Petrovicescu de la Ministerul de Interne pentru următoarele motive:

1. Pentru a întări ordinea internă, care, în ultima vreme, reclamă noi masuri de linişte şi autoritate, spre a curma actele de anarhie, însuşirile de avere în scopuri personale şi care conduc la dezordine economica.

2. Pentru că Ministerul de Interne, 9 ore după comiterea unui asasinat împotriva unui brav ofiţer german, nu luase măsurile impuse de împrejurările crimei.

3. Pentru că nu ordonase nici o pază la sediul Misiunii Militare Germane".

Lăsăm frazeologia antonesciană de la punctul 1, care se referă la generalităţi, şi ne oprim la punctele 2 şi 3, care explică motivele imediate ale îndepărtării lui Petrovicescu din Guvern.

Punctul 2. Ce măsuri putea lua Generalul Petrovicescu? Asasinul fusese prins şi ancheta era în curs. Fiind un cetăţean străin, era de resortul Serviciului Secret al Armatei (Cristescu şi Rioşeanu) să descopere dedesubturile crimei, cine l-a trimis, ce serviciu străin şi cu ce scop. La anchetă trebuia să participe în mod obligatoriu şi Misiunea Militară Germană, victima fiind un ofiţer german.

Punctul 3. Pretenţia lui Antonescu friza ridicolul. Cum era să apere agenţii Ministerului de Interne Misiunea Militară Germană? Aveau nevoie ofiţerii germani de paza unor civili români, când puteau chema câte santinele vroiau şi alt personal specializat în urmărirea suspecţilor? Cel mult puteau fi trimişi jandarmii să păzească reşedinţa Misiunii Militare Germane. Dar încă din luna Decembrie 1940, Corpul Jandarmeriei fusese scos de sub comanda Ministerului de Inteme şi trecut sub autoritatea directa a şefului Statului. învinuirea ce i se aducea lui Petrovicescu era nefondată şi se întorcea contra Generalului Antonescu, care nu luase măsurile cuvenite de a-i apăra pe membrii Misiunii Militare Germane.

Sub toate aspectele, reaua credinţă a lui Antonescu era clară ca lumina zilei. Detonatorul îşi produsese efectul. Rioşeanu îi procurase motivul de care avea nevoie, pentru a rupe colaborarea cu Mişcarea. Prin împuşcarea Maiorului Dring de către un agent străin, Antonescu făcuse dovada cercurilor germane că "valul anarhiei legionare" punea în primejdie însăşi securitatea trupelor germane din România. Situaţia devenise intolerabilă. Prin rapida şi energica lui intervenţie, destituindu-l pe Generalul Petrovicescu, Conducătorul Statului vroia să arate la Berlin că e dispus să ia cele mai energice masuri pentru a restabili liniştea şi ordinea în România, într-un moment crucial pentru soarta războiului, când diviziile germane se pregăteau să intervină în Balcani.

 

8. MANIFESTAţIA STUDENţIMII

Cum am scris în capitolul "Asasinarea Maiorului Dring", Luni după masă, am fost la Generalul Hansen, şeful Misiunii Militare Germane, pentru a-i exprima condoleanţele noastre pentru pierderea suferită de armata germană. Eram cu sufletul tulburat din cauza nedreptei demiteri a Generalului Petrovicescu. în cursul întrevederii cu Generalul Hansen, nu m-am legat de acest subiect şi nici el n-a deschis discuţia. Dar din răceala cu care ne-a primit, am tras concluzia că aprobă hotărârea luată de Conducătorul Statului.

întors acasă, am stat câteva minute pe gânduri. Trebuia să fac ceva şi cât mai repede. Era o chestiune de ore. Gestul brutal al lui Antonescu nu putea rămâne fără replica. Cu certitudine că după destituirea Generalului Petrovicescu, va urma şi epurarea aparatului de Stat de toate elementele legionare. Era de neimaginat ca noul Ministru de Interne să lucreze cu chestori, primari şi prefecţi legionari. Era un singur plan, dar executat în doi timpi, în doua mişcări tactice. Nu poţi să provoci mişcarea prin înlăturarea Generalului Petrovicescu, fără să mergi până la ultimele consecinţe.

Dar cum să-i răspund lui Antonescu? Să-l atac frontal, aşa cum a făcut Căpitanul în 1938, cu Regele Carol, în scrisoarea adresată lui Vaida Voievod, semnând şi eu un manifest în care să-l denunţ în faţa ţării, ca sperjur, uzurpator al Statului şi călcător al ordinii legale, sau să mă limitez la un avertisment, în care rolul principal să-l joace studenţimea din capitală? Am ales aceasta cale, pentru că mai păstram o oarecare consideraţie pentru Generalul Antonescu, aş putea adăuga, mă lega de el o anumită afecţiune, gândindu-mă la colaborarea noastră anterioară la rolul lui în plecarea din ţară a Regelui Carol. în al doilea rând, socoteam că o ieşire a mea directă ar putea avea grave urmări asupra ordinii interne. Noi dispuneam de forţe suficiente ca să ne înfruntăm cu Antonescu, dar, odată focul aprins, s-ar fi extins cu uşurinţă în toata ţara. Mă gândeam şi la aliatul german, atât de grijuliu să nu se provoace tulburări pe teatrul romanesc de operaţiuni.

Călăuzit de aceste gânduri, am ales cea mai blândă şi inofensivă reacţie la brutala intervenţie a Generalului Antonescu, care călcase în picioare Actul Constituţional de la 14 Septembrie 1940. Act care purta şi semnătura Regelui. O manifestaţie de protest a studenţimii contra destituirii Generalului Petrovicescu şi de denunţare a adevăraţilor vinovaţi de asasinarea Maiorului Dring. în cursul manifestaţiei nu va fi atacat Conducătorul Statului, ci doar i se va cere să restabilească echilibrul guvernării, readucându-l în fruntea Ministerului de Interne pe Generalul Petrovicescu şi eliminând din guvern şi din anturajul sau elemente dubioase, care sunt în slujba ocultă a inamicului.

L-am chemat pe Viorel Trifa, Preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români, pe la orele 5 după amiază, la mine acasă, şi i-am cerut să organizeze chiar în cursul acelei seri o manifestaţie studenţească de solidaritate cu Generalul Petrovicescu. I-am fixat clar obiectivele:

1. Nu va fi atacat Generalul Antonescu, ci, dimpotrivă, numele lui va fi acoperit de urale, ca la toate manifestaţiile noastre.

2. Va fi stigmatizat Rioşeanu, Subsecretarul de Stat de la Interne, protectorul şi complicele asasinului.

3. Când coloanele studenţeşti vor ajunge în faţa Preşedinţiei Consiliului, se vor împrăştia în cea mai perfectă linişte.

4. în cursul nopţii, serviciile de ordine ale Mişcării vor veghea să nu se producă nici cel mai incident în capitală, pentru a nu fi speculate eventualele dezordini contra noastră, falsificând obiectivul primordial al acestei manifestaţii.

în graba am redactat un manifest, care trebuia semnat de Trifa şi difuzat în cursul manifestaţiei, pentru ca publicul Capitalei să ia act de protestul studenţimii contra nedreptăţii săvârşite Generalului Petrovicescu.

Iată acest manifest:

"Români! Un maior german a fost ucis mişeleşte din ordinul Angliei printr-un agent al Intelligence Service-ului, pe străzile Capitalei.

Protectorii şi apărătorii acestui asasin, un grec de origine, sunt: Eugen Cristescu, şeful serviciului secret, fostul om de încredere al lui Armand Călinescu, şi Alexandru Rioşeanu, omul jidanilor şi grecilor.

în loc să fie îndepărtate aceste elemente satanice, a fost silit să plece din guvern viteazul general şi om de caracter, Generalul Petrovicescu, fiindcă aşa a ordonat Legaţia engleză şi masoneria.

îl rugăm pe Generalul Antonescu să facă dreptate pentru români. Cerem înlocuirea tuturor persoanelor masonice iudaizate din guvern.

Cerem guvern legionar.

Vrem pedepsirea vinovaţilor asasinării maiorului german.

Studenţimea română creştină nu poate admite ca soldaţii germani să fie măcelăriţi pe străzile Capitalei de agenţii Angliei.

Viorel Trifa Preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Romani

Recitind mai târziu manifestul redactat de mine şi predat lui Trifa, pentru a fi difuzat, am descoperit în el două alterări de text, două adaosuri care nu-mi aparţin.

De Rioşeanu se spune ca este "omul jidanilor şi al grecilor". în textul meu era numai "omul jidanilor". Nu puteam să-i pun alături şi pe greci, pentru că aş fi ofensat naţiunea helenică şi minoritatea de origine grecească din România, care n-aveau nimic comun cu asasinul de origine grecească. Acesta a fost o unealta a unor servicii străine şi nimic mai mult. Apoi în mişcare aveam mulţi legionari de origine greceasca, între care eroi şi martiri ai Legiunii. Aş fi săvârşit un act de impietate faţă de aceştia.

Apoi în manifest apare şi lozinca:

"Cerem guvern legionar".

Nici această revendicare nu-mi aparţine. Scopul urmărit de mine era să separ cauza Generalului Antonescu de a unor colaboratori dubioşi ai lui. Dacă aş fi cerut guvern legionar, aş fi făcut un pas politic greşit, căci aş fi anulat limitele moderatoare ale replicii mele. Nu cred că este Trifa responsabil de aceste schimbări. Probabil că, în cursul tipăririi manifestului, cine ştie ce zelos ce l-a avut în mână, a adăugat acele completări, pentru a-i da mai mare rezonanţă.

De altminteri, în cursul acestui conflict, au apărut în capitală şi provincie o mulţime de apeluri, proclamaţii şi îndemnuri de la diferiţi legionari, cum a fost şi manifestul lui Groza, de care eu sunt total străin. Fiecare a reacţionat cum a crezut mai bine în faţa agresiunii antonesciene.

Demonstraţia studenţimii a fost maiestuoasă. Apelul lui Trifa către studenţime a fost urmat de celelalte corpuri legionare din capitală, Răzleţi, Muncitori, Secţia Feminină, organizaţia judeţeană din Ilfov şi alte grupări mai mici. în cele din urma, manifestaţia a luat aspectul unui fluviu uman, îngroşat cu zecile de mii de cetăţeni ai Capitalei. Coloanele studenţeşti au pornit din faţa Universităţii, au străbătut Calea Victoriei şi s-au concentrat în faţa Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, din Piaţa Victoriei. Piaţa era o mare de oameni. Palatul Preşedinţiei era încercuit. Cei dinăuntru se uitau speriaţi pe ferestre, dacă nu se va încerca un asalt contra Preşedinţiei. Se vedeau soldaţi cu arma în mâna, păzind intrările. După discursurile ţinute de conducătorii studenţimii, după cântecele intonate, a apărut Dr. Victor Biriş pe treptele Preşedinţiei, a cerut un moment de linişte, a mulţumit pentru manifestaţie, şi a rugat mulţimile să se împrăştie în linişte. Ca la o comandă, imensa masă de oameni a golit piaţa, strigând încă odată "Jos Rioşeanu", "Trăiască Generalul Petrovicescu", "Trăiască Conducătorul Statului".

Am fost de faţă, la finalul manifestaţiei din Piaţa Victoriei, amestecat în mulţime. De departe am văzut, în faţa Preşedinţiei, silueta lui Victor Biriş, i-am auzit glasul lui puternic şi melodios, exhortând mulţimile să se împrăştie în linişte.

S-a spus de către "binevoitori", care vor să justifice masurile ulterioare luate de Generalul Antonescu, că demonstraţia studenţească din seara de 20 Ianuarie a fost un act de "rebeliune" contra autorităţii şefului de Stat.

Dar de când o manifestaţie contra abuzurilor guvernamentale intră în categoria crimelor contra Statului? De la 1922, studenţimea a făcut nenumărate manifestaţii pentru a-şi susţine revendicările profesionale sau politice. Unele guverne le-au reprimat, dar nici unui ministru nu i-a trecut prin cap să le asimileze crimelor de "rebeliune" contra Statului. în acest caz toate libertăţile cetăţeneşti sunt suprimate. în ţările de constituţie democratică, manifestaţiile de protest sunt la ordinea zilei. Numai în ţările comuniste ele sunt interzise. De astă dată însă, manifestaţia studenţimii era justificată şi prin natura protestului, al cărui scop era să apere ordinea constituţională existentă contra loviturii de Stat a Generalului Antonescu. Destituindu-l pe Generalul Petrovicescu, Conducătorul ataca însăşi structura legală în vigoare, bazată pe colaborarea cu Mişcarea Legionară.

în al doilea rând, manifestaţia din 20 Ianuarie nu s-a atins de persoana şefului Statului. El a fost salutat cu urale de studenţime, cerându-i-se numai să repare răul ce l-a săvârşit prin îndepărtarea Generalului Petrovicescu. în loc să se ataşeze de tineret şi să asculte glasul poporului, Generalul Antonescu a preferat să rămână prizonierul elementelor dubioase care-l înconjurau.

Manifestaţia s-a desfăşurat în perfectă ordine, fără cea mai mică urmă de violenţă. Ordinea internă n-a suferit nici cea mai mică alterare. Unde este atunci "rebeliunea"?

în sfârşit, cercurile evreieşti s-au pretat la fabuloase interpretări până astăzi, susţinând că demonstraţia din seara de 20 Ianuarie a fost prilejul "pogromurilor" săvârşite mai târziu contra populaţiei evreieşti. De unde trag aceasta concluzie? Manifestul semnat de Trifa nu cuprinde nici un rând de aţâţare contra evreilor. Când se spune că Rioşeanu este "omul evreilor", asta e o declaraţie banală şi este des întâlnită în discursurile oamenilor politici. Despre câte personalităţi din România nu s-a spus că sunt în slujba evreilor şi despre câţi străini din lumea întreagă nu s-a afirmat acelaşi 1ucru? Atunci orice dezvăluire a unor legaturi nepermise între guvernanţi şi cercurile evreieşti ar echivala cu o incitare la omor contra evreilor. Teza este absurdă. Au fost omorâţi evrei în cursul tulburărilor provocate de lovitura de Stat a Generalului Antonescu, dar mult mai târziu şi din alte motive.

După sfârşitul manifestaţiei studenţeşti, m-am întors acasă doar pentru a-mi lua rămas bun de la soţie şi prietenii care locuiau cu mine, Borobaru, Ponta, Stoicănescu.

După ce am părăsit Preşedinţia, domiciliul meu oficial, am părăsit şi domiciliul meu particular. Nu mă mai simţeam sigur nici acasă. Era suficient ca Antonescu să trimită o patrulă militară şi să mă ridice. Eu am fost păzit tot timpul mandatului meu de doi legionari din "Gărzile încazarmate", în timp ce Palatul Preşedinţiei, unde se afla Antonescu gemea de soldaţi. Am plecat în necunoscut... cum am plecat de atâtea ori, gonit de uzurpatorii puterii. în curând toată ţara va cunoaşte un nou val de teroare, care nu se va deosebi cu nimic de isprăvile sângeroase ale Regelui Carol.

 

9. A DOUA FAZă A LOVITURII DE STAT. îNLOCUIREA PREFECţILOR şI CHESTORILOR LEGIONARI

După destituirea Generalului Petrovicescu, a doua zi, Marţi, 21 Ianuarie, a venit rândul Prefecţilor şi Chestorilor legionari din toată ţara să fie înlocuiţi. Era a doua faza a planului de "restaurare a ordinii în Stat", conceput şi executat chiar de Conducătorul Statului, Generalul Antonescu.

în capitală, ordinea publica era asigurată de Prefectura Poliţiei Capitalei şi de Direcţiunea Generală a Siguranţei şi Poliţiilor. Acesteia din urmă îi erau subordonate, în afara de comisariatele din capitală, toate chesturile, sub Generalul Petrovicescu, de legionarii Alexandru Ghica, la Siguranţă şi de Radu Mironovici la Prefectura de Poliţie.

în dimineaţa de 21 Ianuarie, Antonescu a dispus înlocuirea tuturor prefecţilor şi chestorilor legionari şi concomitent au fost înlăturaţi din funcţiile lor Alexandru Ghica şi Radu Mironovici. Operaţia întreprinsă de Antonescu era generală, având ca scop final epurarea aparatului de Stat de personalul legionar, aflat până atunci în funcţiune.

Acum, trebuie observat un fapt esenţial: noile numiri nu s-au făcut în conformitate cu dispoziţiile legale. Noii şefi ai acestor instituiţii nu dispuneau, cum s-ar zice, de acte în regula, pentru a-şi exercita funcţiunea lor. Antonescu dăduse un ordin general, ca armata să ocupe toate instituţiile publice, punând în fruntea lor ofiţeri să le conducă. Ca urmare, ofiţerii se prezentau la instituţiile respective pentru a le lua în primire, pe baza unui ordin dat de Comandamentul Militar local. Cu acest procedeu, normativul legal al numirilor în înaltele funcţii ale Statului a fost ignorat. în mod normal, pentru a fi cineva numit Prefect de Judeţ, trebuia să se întocmească un Decret, semnat de Conducătorul Statului. Acest Decret trebuia publicat în Monitorul Oficial. Abia după îndeplinirea acestor formalităţi, titularul lui se putea prezenta pentru a-şi lua postul în primire. Ori, ofiţerii care se prezentau la diferitele organe subalterne ale Ministerului de Interne pentru a le lua în primire, nu dispuneau decât de ordine verbale, emanate de la garnizoanele militare locale. Singura lor justificare era forţa de care dispuneau: veneau însoţiţi de un pluton, de o companie sau chiar de un regiment, după necesităţile locului şi momentului. Pretenţia lor de a li se ceda locul se baza exclusiv pe ameninţarea că vor trage, în caz de nesupunere.

Caracteristicile loviturii de Stat erau mai evidente acum, când efectele ei s-au generalizat în toată ţara. Ofiţeri de diferite grade se prezentau în instituţiile deţinute până atunci de legionari şi pretindeau clădirile (prefecturi, chesturi etc.), pe baza ordinelor primite de la superiorii lor. Ei ignorau faptul sau refuzau să recunoască că legionarii până în acel moment în funcţiune îşi exercitau mandatul lor pe baza unui Decret publicat în Monitorul Oficial, fiind investiţi cu toate puterile Starului, în vreme ce ei făceau figura de uzurpatori, nedispunând de o acoperire legală, de un act prevăzut cu sigiliul Statului, ci doar de un ordin venit de la garnizoana locală. Ei săvârşeau o flagrantă violare a legilor fundamentale ale Statului, în timp ce antecesorii lor, legionarii, erau apăraţi de aceste legi.

Pentru a înlesni armata să ocupe instituţiile publice fără rezistenţă din partea posesorilor lor legitimi, Generalul Antonescu a recurs la un vicleşug. Prin Ministerul Coordonării, a trimis tuturor Prefecţilor de judeţ ordinul de a se prezenta la Bucureşti, chiar în ziua destinată înlocuirii lor, la 21 Ianuarie, în vederea unor "importante consfătuiri economice". Un ordin asemănător s-a trimis mai târziu de Rioşeanu chestorilor de poliţie, convocându-i să se prezinte tot în aceeaşi zi la Inspectoratele Regionale de Poliţie, în vederea unor "consfătuiri informative".

Ce urmărea Antonescu? Ca în momentul în care armata se va prezenta pentru a ocupa chesturile, prefecturile şi alte instituţii publice, posesorii lor legitimi şi fie absenţi din localitate. Când s-ar fi întors, ar fi fost puşi în fata unor fapte împlinite. Au fost înlocuiţi cu militari. Cum puteau să se împotrivească acestei uzurpări, când ei, posesorii legali, ai acestor instituţii, se găseau la sute de kilometri distanţă de sediul puterii lor?

Nici eu şi nici vreun ministru legionar n-am fost înştiinţaţi de existenta acestor ordine. Au fost strict confidenţiale. Convocarea Prefecţilor şi a Chestorilor s-a făcut înainte de demiterea lui Petrovicescu, pentru a nu trezi bănuieli, între 17-19 Ianuarie, încât destinatarilor ordinul li s-a părut o dispoziţie normala şi i-au dat curs fără nici o rezervă.

Despre şiretlicul folosit de Antonescu cu aceste convocări, ne-a rămas mărturia scrisă a lui Nicu Iancu, care pe vremea aceea funcţiona ca chestor al oraşului Sibiu. El şi-a publicat amintirile în cartea lui Sub Steagul lui Codreanu. Iată ce citim la pagina 136-137:

"Cu câteva zile înainte de data la care urma să se producă lovitura de Stat a Generalului Antonescu, Prefectul Judeţului, Dr. Ion Fleşeriu, a fost chemat la Bucureşti, pentru a lua parte la o conferinţă a prefecţilor. Acelaşi truc a fost folosit faţă de mine, care îndeplineam funcţia de Chestor al Poliţiei: am primit ordin telegrafic de a mă prezenta la Inspectoratul Regional din Alba Iulia, la o reuniune informativă şi de "consfătuire". La fel s-a procedat în întreaga ţară.

ţinând seama că toţi prefecţii şi chestorii erau legionari, nu e greu de ghicit rostul acestor provocări, făcute din ordinul Conducătorul Statului. în ziua loviturii, toate prefecturile de judeţ şi poliţiile din ţară, în lipsa titularilor, urmau să fie ocupate de armată, iar aceştia înlocuiţi cu ofiţeri.

Exact aşa s-au petrecut lucrurile, iar faptele expuse mai sus sunt, la rândul lor, dovada cum nu se poate mai clar că lovitura de Stat a lui Antonescu aruncată în cârcă legionarilor sub denumirea de "rebeliune" a fost dinainte plănuită şi organizată.

Prefecţii legionari habar n-aveau ce se pune la cale, ce rosturi ascundea în realitate convocarea lor la Bucureşti. La rândul lor, chestorii şi şefii de poliţie ştiau, încă de prin luna Noiembrie, că Generalul caută "a scăpa" de legionari, pentru a rămâne singur şi absolut stăpân pe frânele ţării. Totuşi nu cred să fi bănuit că invitaţia ce-o primiseră în 19 Ianuarie, de a se prezenta la inspectoratele regionale respective, ar sta în legătură directă şi imediată cu lovitura ce-o pregătea Generalului Antonescu regimului naţional-legionar.

()

Aceste bănuieli şi presimţiri mi s-au întărit în momentul în care, în două zile după convocarea prefecţilor la Bucureşti, o convocare identică, adresată de astă dată şefilor de politie, a venit să determine absenţa acestora pe timp de 48 de ore de la instituţiile pe care le conduceau".

 

10. PLANUL şI REALITATEA

Generalul Antonescu, ca ofiţer de Stat-Major şi bun strateg cum se pretindea, luase toate măsurile ca lovitura de Stat contra regimului legionar să se desfăşoare în condiţii optime şi să se încheie cu o victorie deplină. îşi făurise un plan amănunţit, care, trebuie să recunoaştem, era excelent întocmit.

I. Nu s-a avântat în această întreprindere antilegionară înainte de a primi consimţământul lui Hitler, în audienţa din 14 Ianuarie, ca să restabilească "ordinea interna" din România, neameninţată de nimeni altul decât de el însuşi.

II. După întoarcerea de la Obersalzburg, nu şi-a trâmbiţat îndată succesul obţinut, ci, dimpotrivă, a creat impresia că guvernarea va continua să se desfăşoare în aceleaşi condiţii. în acest scop a făcut un gest care ne-a surprins şi ne-a întărit convingerea în buna lui dispoziţie faţă de Mişcare: printr-o decizie, a mărit sfera împuternicirilor şi atribuţiilor Dr. Victor Biriş, Secretar General al Ministerului de Interne şi legionar notoriu. Actul lui de bunăvoinţă servea, în realitate, pentru a-i induce în eroare pe proprii săi colaboratori, adică pe noi, camuflându-şi intenţiile agresive.

III. A dat dispoziţii ca pentru ziua "H", prefecţii de judeţ şi chestorii de poliţie legionari să lipsească din localităţile lor rostul faimoaselor convocări la Bucureşti şi alte centre pentru ca armata să se bucure de avantajul surprinderii, în momentul când va executa ordinul de a ocupa prefecturile şi chesturile. în absenţa titularilor legitimi, va fi mai uşor să pună mâna pe ele.

IV. A evitat calea legală pentru noile numiri de ofiţeri în locul legionarilor, care ocupau până atunci prefecturile şi chesturile. Nu s-au întocmit decrete şi decizii de numire şi în Monitorul Oficial n-a apărut nimic. Dacă s-ar fi îndeplinit aceste formalităţi, i-ar fi pus în garda pe legionari, îndemnându-i la rezistenţă.

V. A fost complice, prin Rioşeanu, la organizarea atentatului contra Mariorului Dring de către serviciile aliate. Uciderea ofiţerului german îi procura motivul major ca să-l îndepărteze din funcţie pe Generalul Petrovicescu. A fost făcut responsabil de acest asasinat omul cel mai puţin vinovat în această afacere tenebroasă.

VI. A oferit nemţilor că atentatul se datorează reorganizării statului din cauza "anarhiei legionare", pentru a justifica destituirea lui Petrovicescu. Forurile germane, cu o remarcabilă stupiditate, au acceptat teza lui Antonescu şi i-au aprobat măsura acestuia de a-l demite pe Petrovicescu. Examinând acest plan sub toate aspectele lui, rezultă că Generalul Antonescu trecuse la acţiune sub cele mai favorabile auspicii. Nimic nu părea să împiedice executarea loviturii de Stat în condiţii optime şi cu certitudinea unui final victorios.

Nu era la prima încercare de acest gen. Avea experienţa loviturii de Stat. Antonescu, în calitate de Ministru al Armatei, a fost principalul executor al loviturii de Stat a Regelui Carol II, din 10/11 Februarie 1938, când a fost suprimata Constituiţia în vigoare şi s-a instaurat dictatura regală. Măsurile luate de el atunci nu dăduseră greş. Nimeni n-a îndrăznit să se ridice contra proclamaţiei Regelui, care instaurase propria lui dictatură. Când Corneliu Codreanu şi Iuliu Maniu au căzut de acord să facă o manifestaţie de protest contra actului de forţă al Regelui, care suprimase Constituţia în vigoare, Generalul Antonescu le-a trimis vorba să nu încerce să facă ceva "căci armata va trage". şi într-adevăr nu s-a mişcat nici frunza în ţară.

Generalul Antonescu având în minte doar modelul acestei lovituri îşi zicea că, şi de astă dată, cu oarecare ajustări, operaţia se va desfăşura după acelaşi calapod: armata va intra în instituţiile publice, ofiţerii îşi vor lua locul la pupitrul de comandă, devenind prefecţi sau chestori şi când se vor trezi legionarii va fi prea târziu. Vor rămâne la uşă ca nişte simpli particulari. Având în buzunar şi aprobarea lui Hitler, nimeni au va cuteza să se împotrivească "ucazurilor" lui.

Cine a întreprins acţiuni militare, politice, revoluţionare, ştie ca nici cea mai buna pregătire nu poate garanta succesul lor. în desfăşurarea unei acţiuni colective, intervin necunoscutele, neprevăzutele, imponderabile umane, care pot altera mersul evenimentelor, deviindu-le de la cursul dorit de planificatorul lor. Adeseori, rezultatele pot fi diametral opuse. în loc de succes, să ajungi la o situaţie nedecisă sau chiar la o înfrângere.

Aşa a plătit şi Generalul Antonescu cu planul de a disloca din Stat Mişcarea Legionara "manu militari". Impecabil pus la punct, s-a împotmolit de la primul asalt în vârtejul tulburărilor ce le-a provocat în toata ţara. Lovitura de Stat n-a reuşit şi trufaşul general a fost azvârlit în defensivă. Fără ajutorul lui Hitler, ar fi trebuit să capituleze. De la prima ciocnire cu realităţile, planul n-a mai funcţionat după dorinţa lui Antonescu, izbindu-se de acele "imprevizibile" şi "imponderabile". Ordinele lui nu se mai executau şi evenimentele s-au desfăşurat peste capul lui, cu o logica proprie şi cu o impetuozitate nebănuită. Atât în capitală cât şi în provincie s-au constituit puternice grupuri de rezistenţă contra loviturii Generalului şi pentru apărarea legitimităţii Statului Naţional-Legionar.

Se pune o întrebare fundamentală. Cine a luat comanda forţelor contrare, opunându-se lui Antonescu? Cine a organizat rezistenţa? Cine a mobilizat masele populare, blocând cu uriaşa lor participare ordinele venite de la Preşedinţie şi transmise unităţilor militare?

Mulţi autori, şi în special cei ce susţin versiunea "rebeliunii legionare", mereu pomenesc numele meu, ca şi cum eu, din "ascunzişurile" mele, dirijam rebeliunea în toată ţara. Nimic mai fals şi mai îndepărtat de realitate. Paradoxul acestor zile memorabile este că nici eu n-am fost în centrul evenimentelor. Deşi mi s-a atribuit de acuzatorii antonescieni şi postantonescieni fel de fel de iniţiative, realitatea este că n-am dat nici un ordin, n-am organizat centre de rezistenţă şi n-am ordonat acţiunile legionare întreprinse de organizaţiile noastre locale. Ultimul meu act, în calitate de Comandant al Mişcării legionare, a fost să-i cer lui Trifa să organizeze o manifestaţie de protest contra destituirii Generalului Petrovicescu. Tot ce s-a petrecut de aici înainte a scăpat de sub controlul meu; am plecat de acasă, căci nu-i puteam oferi lui Antonescu satisfacţia să mă ia ostatic, şi, în zilele acestea, 21-23 Ianuarie, am vagabondat din casă în casă, din familie în familie, în capitală, punându-mă la adăpost. Singurul avantaj ce l-am oferit legionarilor în aceste zile de tensiune a fost că mă ştiau liber, crezând că mă aflu undeva la vreun post de comandă în tranşee, alături de alţi camarazi. în realitate, n-am exercitat comanda Legiunii, ca la 3 Septembrie 1940 sau în alte împrejurări. Mai mult decât atât. Când mi-au sosit primele veşti, incoerente şi fragmentare, nu-mi venea să cred. De unde au răsărit aceşti viteji fără număr care să se înfrunte cu forţa militară a Statului?

Cine este autorul real al acestei rezistenţe fără precedent în istoria României? Nimeni altul decât poporul. Lupta s-a dat între ţară şi Uzurpator. Sute de mii de români, milioane de români, s-au ridicat ca să apere aşezământul constituţional al Statului Naţional-Legionar. N-a existat o "rebeliune legionară". A existat o lovitură de Stat a Generalului Antonescu. Aceasta lovitură s-a împotmolit în masiva împotrivire a unui popor întreg. Adevăratul protagonist a fost poporul.

N-a existat o rezistenţă organizata de mine, un ordin un ordin sau chemare la luptă. Nu poate nimeni să dovedească, prin vreun act oarecare, că am răzvrătit poporul. Poporul s-a răzvrătit de la sine, presimţind că lovitura lui Antonescu va aduce nenorociri mari pentru ţară, cum s-a şi întâmplat. Căci de aici pleacă tot răul care s-a abătut asupra neamului nostru de atunci şi până astăzi.

Planul lui Antonescu, de a înlănţui din nou naţiunea, a fost pulverizat de spontaneitatea şi amploarea reacţiei populare.

 

11. CINE A OCUPAT INSTITUţIILE PUBLICE? AGRESORUL şI VICTIMELE

O altă afirmaţie falsă, pe care o vânturau calomniatorii de profesie ai Mişcării Legionare, este că intervenţia militară a Generalului Antonescu era necesara, pentru că legionarii începuseră să ocupe clădirile publice: prefecturi, chesturi, primării etc.

Afirmaţia nu numai că era falsa, dar e de-o prostie fenomenală. Nimic mai uşor de combătut. Legionarii nu puteau ocupa aceste instituţii pentru simplul motiv ca se găseau în posesia lor legală şi legitimă. Cum să iei cu asalt ceea ce îţi aparţine, nu prin dreptul primului ocupant, ci prin dreptul pe care ţi-l conferă legea? Prefecţii, chestorii, primarii şi alţi înalţi funcţionari ai Ministerului de Interne se găseau în fruntea acestor instituţii în virtutea decretelor semnate de Conducătorul Statului sau prin decizii ministeriale. E absurd şi ridicol să presupui ca aceşti înalţi demnitari ai Statului, ca nişte perturbaţi mintal, cuprinşi de un fel de amok, s-ar fi dedat la exerciţii de ocupare a propriilor lor instituţii, pe care le conduceau de mai bine de patru luni.

şi atunci, excluzând ca imposibilă această versiune, probabil că lucrurile s-au petrecut altfel. Agresorii trebuie căutaţi în alta parte. "Rebelii" nu sunt alţii decât unităţile militare, trimise, din ordinul lui Antonescu, să ocupe instituţiile publice, aflate în stăpânirea reprezentanţilor legitimi ai Statului. Aceste unităţi militare n-aveau ce căuta în aceste instituţii publice cerând predarea lor. Nu era de competenţa lor să conducă prefecturile, primăriile sau chesturile. Rostul lor era în cazarmă, unde sub conducerea ofiţerilor lor, să se pregătească pentru apărarea patriei de duşmanii din afară. ţara nu-i plătea şi nu le-a pus armele în mâini ca să tulbure ordinea internă, deposedându-i pe funcţionarii Statului, legal instalaţi, la conducerea acestor instituţii. Militarii, care se prezentau cu escorta să ia în primire chesturile, prefecturile, primăriile etc., erau rebelii, erau uzurpatorii puterii în Stat, erau agresorii, iar victimele intervenţiei lor neloiale, nedrepte şi anticonstituţionale, erau legionarii, care apărau aceste instituţii şi refuzau să se supună somaţiei lor. Funcţionarii legionari se găseau în stare de legitimă apărare ca să organizeze rezistenta contra acestor intruşi.

îmi îngădui să reproduc din nou din cartea de amintiri a lui Nicu Iancu, Sub Steagul lui Codreanu, convorbirea avută de acesta cu un ofiţer care se prezentase pentru a lua în primire Chestura de la Sibiu, pe baza unui ordin de la Comandamentul Militar local. Scena ilustrează cum nu se poate mai bine conflictul dintre legalitatea poziţiei legionare, apărate de Nicu Iancu, şi actul de forţă pe care-l executau militarii, din ordinul lui Antonescu.

"Scurt după ce ajunsesem la Chestură, a apărut în faţa porţii acesteia un ofiţer în grad de maior, acompaniat de o escortă militară, cerând să fie lăsat să intre în localul poliţiei. I s-a comunicat că poate intra, însă fără escortă. De asemenea i s-au dat asigurări că, după ce se va achita de misiunea ce-o avea, va putea părăsi chestura în orice clipa va dori, fără nici un fel de împiedicare.

După câteva minute mi s-a comunicat că maiorul comandantul unui regiment de artilerie din localitate s-ar fi hotărât să intre singur. Semnificativ a fost faptul că după ce i-am garantat cu cuvântul meu de onoare cele ce i-au fost comunicate la poarta chesturii de către un comisar de politie şi de însuşi şeful garnizoanei legionare, mi-a solicitat "cuvântul de legionar" (!), pe care, bineînţeles, i l-am dat.

Cu puţin timp în urmă a fost condus în cabinetul meu, situat la primul etaj, unde l-am primit cu toată atenţia. De la primele cuvinte schimbate cu maiorul Gheorghe Dorin, mi-am dar seama că am de-a face cu un om cult şi de fină educaţie. Deşi, în situaţia dată, ne găseam faţă în faţă ca adversari, conversaţia ce-a urmat, a fost dusă într-un limbaj foarte ponderat şi într-un ton aproape curtenitor. Un comisar ce intrase, la un moment dat, pentru a ne prezenta nişte hârtii spre semnare, a povestit afară, spre mirarea tuturor, că "d-l chestor discută cu d-l maior ca şi cum ar fi doi prieteni vechi" (de altfel în cursul acestei întrevederi s-au servit cafeluţe turceşti).

în executarea misiunii primite de la superiorii săi, ofiţerul mi-a înmânat apoi o hârtie ce conţinea doar câteva rânduri bătute la maşina, semnată de însuşi Generalul Leventi, Comandantul Corpului de Armată din localitate. Textul acestei hârtii era aproximativ următorul:

"D-l Maior Gheorghe Dorin este delegat de noi cu conducerea Chesturii Poliţiei Sibiu... Veţi face imediat predarea..." etc.

Desigur, ca funcţionar public, numit şi întărit în funcţiune de guvernul prezidat de însuşi Generalul Antonescu, am refuzat să dau urmare acestei invitaţii (sau mai exact somaţii) redactată şi semnată de un comandant militar, lipsit în acest caz de orice calitate legala.

()

Iată ce i-am răspuns cu aproximaţie Maiorului Dorin, în timp ce-i restituiam ordinul scris, prin care mi se cerea predarea chesturii:

"Numirea mea în fruntea instituţiei ce o conduc nu mi-a fost retrasă până în clipa de faţă, sub nici una din formele prevăzute. Din partea Ministerului de Interne vă dau cuvântul, domnule maior n-am primit nici un fel de ordin: nu am nici o cunoştinţă să fi fost destituit sau măcar suspendat din serviciu. Mă găsesc deci în exerciţiul legal al funcţiei în care ani fost numit, iar datoria mea este de a apăra în acest oraş ordinea legală împotriva oricăror încercări de tulburare sau răsturnare a ei, din orice parte ar veni... ţinând seama că nu ne aflăm nici sub stare asediu, refuz categoric de a lua în considerare un ordin venit de la o persoană sau autoritate lipsită de competenţă..."

Maiorul a recunoscut că situaţia ce s-a creat este într-adevăr cum nu se poate mai confuză, ca el nu înţelege nimic din ceea ce se petrece; în ce-l priveşte, el execută doar un ordin.

Discuţia a continuat apoi pe un ton mai familiar, iar la sfârşit am adăugat zâmbind:

Ce-aţi zice D-voastră, domnule maior, care sunteţi Comandantul regimentului 36 Obuziere, dacă într-o buna zi m-aş prezenta la D-voastră cu o hârtie semnată de... hai să zicem, de înalt Prea Sfinţia sa Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, cerând să-mi predaţi comanda regimentului...? Mi-aţi preda-o?

Refuzul meu de a mă supune unui ordin emanând de la un comandament militar era perfect legal. Ilegalitatea şi abuzul de putere s-a dovedit a fi din partea celor ce porniseră a mâna pe frânele ţării, întrebuinţând în acest scop şiretlicul şi forţa brută" (pp. 140-l42).

 

12. ATITUDINEA ARMATEI

Cea mai mare decepţie a suferit-o Generalul Antonescu din partea armatei. De unde credea el credea că în doi timpi şi trei mişcări", ca pe vremea lui Carol, armata va executa ordinul ce i-a fost transmis, de a ocupa instituţiile publice, ştirile ce i-au venit în ziua marelui asalt, 21 Ianuarie 1941, nu erau deloc îmbucurătoare.

în unele părţi, armata a fost de la început ostilă ordinelor Conducătorului şi a făcut cauză comună cu legionarii, ca apărători ai ordinii şi legalităţii; în alte puncte ale ţarii, după primele încercări neizbutite de a ocupa instituţiile, s-a retras în cazărmi, adoptând o atitudine de expectativă în faţa rezistenţei legionare; în sfârşit au fost şi locuri unde armata a pus stăpânire cu uşurinţă pe prefecturi şi chesturi, fie profitând de elementul-surpriză fie după ce soldaţii au făcut uz de armă, ucigând lume nevinovată. Situaţia generală a intervenţiei militare ordonată de Antonescu era, în seara de 21 Ianuarie, de nesiguranţă, confuzie şi aşteptare.

Ca să înţelegem comportamentul şovăielnic al Armatei, trebuie să cunoaştem în prealabil curentele de opinie care o străbăteau, în ajunul loviturii de Stat a Generalului Antonescu. în linii mari, la nivelul comandamentului superior armata era împărţită în trei grupe:

1. O parte din şefii supremi erau necondiţionat la dispoziţia Generalului Antonescu, ca de pildă Pantazi, şteflea şi alţii.

2. A doua parte aparţinea vechilor cadre carliste, demoralizate şi timorate.

3. A treia parte, făţiş sau în forul lor interior, manifestau simpatii pentru Mişcare.

în relaţiile cu Armata, Mişcarea dispunea şi de alte avantaje, de care era lipsit Antonescu:

A. Trupa, masa soldaţilor, era formată din legionari sau simpatizanţi ai mişcării, în proporţie covârşitoare.

B. Tinerii ofiţeri, locotenenţii şi sublocotenenţii, erau în număr impunător afiliaţi spiritual Mişcării Legionare.

C. Elita liceelor militare şi a şcolilor militare de toate armele era încadrată în Frăţiile de Cruce.

Această întrepătrundere legionaro-militară a paralizat în multe regiuni ale ţării intervenţia militară ordonată de Antonescu contra Statului Naţional-Legionar.

Atitudinea Armatei în aceste zile tulburi a fost influenţată şi de necunoscuta regală. Actul Constituţional de la l4 Septembrie 1940, care consacra existenţa Statului Naţional-Legionar, purta şi semnătura Regelui Mihai. Ce va face Regele când va afla de lovitura de stat a Generalului Antonescu? în favoarea cui va înclina balanţa? Se va asocia cu Antonescu în acţiunea lui distructivă sau va căuta să mijlocească o soluţie de aplanare a conflictului? în definitiv Regele era şeful Armatei şi un mesaj al lui ar putea avea un larg ecou în Comandamentul Militar şi în special între tinerii ofiţeri.

Dar mai era şi o altă necunoscută, de importanţă şi mai mare, care i-a determinat pe mulţi comandanţi la prudenţă. Ce va face armata germană din România? Ce atitudine va adopta în conflictul dintre Mişcare şi militari? Oare nu-i mişcarea legionară ataşată ideologic naţional-socialismului şi se bucură şefii ei de o largă audienţă pe lângă Hitler şi guvernul Reichului? E greu de imaginat că Hitler va abandona Mişcarea ca să fie decimată de Antonescu. Pe atunci nimeni nu ştia că Antonescu obţinuse în prealabil consimţământul lui Hitler de a "restabili ordinea în România", înainte de a da lovitura de Stat. Până când n-a sosit ultimatumul lui Hitler, nici armata română şi nici armata germană nu bănuia ce decizie a luat guvernul german. Dovadă, manifestaţiile de fraternizare între legionari şi armata germană, care se ţineau lanţ pe tot cuprinsul ţării.

în seara de 21 Ianuarie, rezultatele obţinute de General pe planul acţiunii militare contra legionarilor nu erau doar nesatisfăcătoare, dar de rău augur pentru succesul întreprinderii lui. Trei corpuri de armată n-au răspuns ordinului lui de a deschide focul contra "rebelilor".

Comandantul Corpului IV din Iaşi, Generalul Coroamă, nu numai ca n-a trimis armata să ocupe instituţiile publice, ci a fraternizat cu Mişcarea. I-a chemat la sine pe şefii legionari şi a căzut de acord cu ei ca să menţină împreună ordinea în ţară, în perfectă armonie. Cum Iaşiul era oraş de frontieră cu Uniunea Sovietică, era în interesul ţării să se evite orice incidente.

Când Generalul Antonescu a telefonat la Iaşi, întrebându-l pe Coroamă care e situaţia locala, să înnebunească şi nu altceva. Generalul Coroamă i-a răspuns că grupe de soldaţi şi de legionari patrulează în comun prin oraş şi nu s-a semnalat nici cel mai mic incident. Nici populaţia evreiască n-a suferit nimic. Cum autoritatea Generalului Coroamă cuprindea întreaga Moldovă, în toata regiunea domnea cea mai perfecta linişte.

La Braşov, Generalul Corneliu Dragalina, Comandantul Corpului de Armata VI a urmat o conduită asemănătoare. A refuzat să execute ordinele lui Antonescu de a trimite armata să-i scoată pe legionari din instituţiile publice, pe care aceştia le deţineau în mod legal. A luat contact cu şefii legionari şi a convenit ca să se respecte reciproc şi să vegheze în comun la menţinerea ordinii. Altă lovitură de măciucă în capul lui Antonescu. Buna armonie între Armata şi Legiune era tot ce ura mai mult Generalul în acele momente.

Două Corpuri de Armată fuseseră scoase din funcţiune, neîndeplinind sângeroasa misiune ce le-o încredinţase Antonescu.

La Sibiu, sediul Corpului VII Armată, s-a petrecut o timida încercare din partea comandantului local de a lua în stăpânire Chestura şi Prefectura de Poliţie, conform ordinelor primite. Generalul Leventi, Comandantul Corpului, a trimis ofiţeri, cu ordine semnate de el, ca să ia în primire instituţiile publice, aflate în posesia legionarilor. Scena confruntării dintre ofiţerii delegaţi de General şi şefii legionari locali a fost magistral descrisă de Nicu Iancu, în cartea lui de amintiri. şefii legionari au refuzat să predea instituţiile, motivând, şi pe bună dreptate, că ordinele primite contravin legilor în vigoare.

Generalul Leventi, în faţa rezultatului negativ al demersului sau, n-a forţat nota. A luat act de refuzul legionarilor de a preda Prefectura şi Chestura şi a consemnat trupa în cazărmi. Nici al treilea Corp de Armată, care avea ca rază de acţiune Ardealul de Vest şi cu Banatul, nu răspundea la ordinele lui Antonescu.

în Dobrogea comanda Generalul Avramescu. La Tulcea, la Constanţa, Avramescu a trimis unităţi militare ca să ia în stăpânire instituţiile publice, cu succes parţial. La Tulcea, armata a ocupat prin surprindere Prefectura, profitând de lipsa Prefectului Mitică Predescu, convocat la Bucureşti, dar legionarii, prinzând de veste, s-au baricadat la Chestură, unde au rămas până ce a venit ordinul meu de evacuare. La Constanţa, instituţiile publice au rămas până în ultima clipa în mâinile legionarilor.

Generalul Avramescu, un om ales şi nobil, nici el n-a vrut să verse sânge nevinovat, dând curs "ad-litteram" ordinelor scelerate ale lui Antonescu. A luat el anumite măsuri militare, dar nu i-a atacat pe legionari, continuând să păstreze cu ei o linie de dialog şi bună înţelegere, vrând să-i convingă să cedeze de buna voie. O altă înfrângere pentru Antonescu. Situaţia a rămas staţionară până ce a venit ordinul meu de evacuare a instituţiilor publice.

în Moldova de Sud, la Tecuci, unde fusese mutat la Comandamentul Corpului III Armata, care înainte fusese la Chişinău, Generalul Atanasiu, şeful acestui Corp, a luat o atitudine identică, binevoitoare faţă de Mişcare.

Ca urmare, subalternul lui, Generalul Popescu, care comanda Divizia de la Galaţi, s-a înţeles din primul moment cu autorităţile legionare ca să păstreze în comun ordinea. Iată mărturia lui Gheorghe Costea, care a trăit aceste zile la Galaţi.

"Ordinul dat de generalul Antonescu, ca armata să ocupe clădirile publice, n-a avut nici o urmare la Galaţi. Ofiţeri desemnaţi să ia în primire instituţiile publice nu s-au prezentat şi nici nu s-a recurs la forţă. Primăria, Prefectura, Chestura, şi-au continuat serviciul normal. Nu a fost nevoie să ne baricadăm în ele, pentru a le apăra contra unei acţiuni militare, deoarece armata nu a intervenit".

Autorităţile legionare s-au prezentat Generalului Popescu, pentru a ajunge cu el la o înţelegere. Pentru a-şi arăta buna lui credinţă, Generalul Popescu a venit cu următoarea propunere pentru menţinerea ordinii:

"Dat fiind că suntem oraş de graniţă, ca nu cumva să profite ruşii de dezordine şi să ne atace, până ce se vor limpezi lucrurile la Bucureşti, să constituim echipe comune, formate din legionari şi soldaţi, care să menţină ordinea în oraş.

Propunerea era excelentă, căci fiecare rămânea pe poziţia lui. Generalul Popescu nu ne cerea să părăsim instituţiile publice în care activam. Am fost de acord cu el şi am pus imediat ideea în aplicare. Din acel moment patrule mixte, formate din soldaţi, conduşi de ofiţeri şi legionari, patrulau prin oraş, spre satisfacţia generala a întregii populaţii". (Mărturii despre Legiune, pp. 63-64).

Mai dramatică, am putea zice chiar disperată, se prezenta situaţia militară a lui Antonescu în capitală. Provinciile erau departe şi nu toate ştirile ajungeau la auzul populaţiei. Dar în capitală, oricine putea să constate "de visu" eşecul loviturii de Stat a lui Antonescu.

Bucureştiul era sediul Corpului II Armată şi dispunea de puternice contingente militare. Nu e nici o îndoială că dacă regimentele din capitală s-ar fi năpustit asupra instituţiilor publice ocupate de legionari, le-ar fi ocupat cu uşurinţă. Disproporţia nu era la număr, ci la puterea de foc. De ce n-a făcut Antonescu uz de aceasta impunătoare forţă militară? Pentru acelaşi motiv pe care l-am spus mai înainte. Nu era sigur de reacţia unităţilor din capitală, nici la nivelul Comandamentului şi nici al trupelor. îi era teama să nu se producă acte de fraternizare, ca la Iaşi, Timişoara, Braşov şi alte localităţi. şi atunci a preferat să consemneze regimentele în cazărmi, ca o rezervă potenţială, până când se va limpezi situaţia cu ajutorul lui Hitler.

înfrângerea lui Antonescu pe plan militar la Bucureşti se vedea cu claritate din situaţia penibila In care a ajuns. Se refugiase în Palatul Preşedinţiei, unde se baricadase ca într-o cetate, iar dincolo de Piaţa Victoriei, capitala era totalmente în mâna legionarilor. Generalul Antonescu era prizonier în Palatul Preşedinţiei. La o sută de metri de Palat, masele legionare controlau intrările şi ieşirile spre oraş. în acest perimetru a rămas Antonescu blocat, până ce a venit ultimatumul lui Hitler.

Neavând încredere în trupele din capitală, Antonescu a început să-şi aducă trupe credincioase din provincie, în special din regiunea Piteşti. Mişcarea aceasta de trupe a fost terminată în ziua de 24 Ianuarie 1941, când şi aşa rezistenţa legionară luase sfârşit, în urma ultimatumului lui Hitler şi ordinului meu.

 

13. CONTRAATACUL

Elementul-surpriză, pe care conta Antonescu ca să ocupe în cea mai mare grabă instituţiile publice, pentru a evita o reacţie legionară, n-a avut efectul dorit. Doar în anumite judeţe, unde Mişcarea nu dispunea de organizaţii puternice, ocuparea instituţiilor "manu militari" s-a realizat fără împotrivire.

Acolo însă unde Legiunea era tare, absenţa prefecţilor, convocaţi fraudulos în capitală, în vederea unor consfătuiri "economice", a fost substituită de alte organe conducătoare sau de şefii de judeţ. Aşa de pildă, la Sibiu, Prefectul Judeţului, Dr. Ion Fleşeriu, fiind plecat la Bucureşti, conducerea rezistenţei contra loviturii de Stat a preluat-o Chestorul Nicu Iancu, sprijinit de întreaga organizaţie judeţeană. Ca urmare a acestor reacţii neprevăzute în planul de operaţii al Generalului Antonescu, chiar dacă anumite poziţii deţinute de legionari în Stat s-au pierdut în primul moment de buimăceală, au fost repede recucerite prin energica intervenţie a şefilor legionarilor locali.

La Timişoara, Comandamentul Diviziei a trimis o companie de soldaţi ca să ocupe Prefectura Judeţului. Compania s-a desfăşurat în fata Prefecturii, în aşteptarea ordinului să pătrundă în clădirea ce se afla în posesia legionarilor. Dar în acelaşi timp se adunaseră în faţa Prefecturii mase mari de tineret, muncitori şi ţărani, veniţi din satele dimprejur. Comanda lor o avea Ică Tănase. Acesta a îndemnat masele de ţărani să se apropie de linia soldaţilor şi să-i încercuiască. Cea mai mare parte a soldaţilor erau legionari sau simpatizanţi ai Mişcării. între legionari şi soldaţi au început discuţii prieteneşti. Ică Tănase s-a amestecat în vorbă şi i-a convins pe soldaţi şi anumite grade să predea armele legionarilor, iar ei să rupă rândurile şi să se întoarcă la cazarmă. N-a fost nevoie de prea multe discuţii. Soldaţii au lăsat armele legionarilor şi s-au întors la cazarmă. După această păţanie, Comandantul Diviziei n-a mai scos nici o unitate pe stradă de teamă să nu se repete actul de fraternizare. Totul s-a petrecut fără presiuni, fără violenţe, printr-un proces de întrepătrundere sufletească între legionari şi soldaţi.

La Arad, un regiment a avut aceeaşi soartă. Trimis de comandamentul militar local să ocupe instituţiile publice, când a dat de masele legionare, a fraternizat cu "rebelii", adică cu fraţii lor de sânge şi convingeri. Regimentul a făcut stânga împrejur şi a luat-drumul înapoi spre cazarmă. Legionarii au rămas stăpâni pe instituţiile publice şi pe întreg oraşul.

Cazurile acestea au fost extrem de numeroase în toată ţara. La prima încercare de a forţa nota, armata s-a izbit de ostilitatea soldaţilor şi a tinerilor ofiţeri de a se încăiera cu legionarii.

A doua zi după lovitura de Stat, 21 Ianuarie, Marţi, spre seară, situaţia, în ansamblul ei, era cum nu se poate mai critică pentru General. Conform planului, toate obiectivele fixate de General, adică ocuparea instituţiilor publice, trebuia fie atinse în această zi. Programul maxim nu numai ca n-a fost împlinit, dar nici cel puţin n-a putut fi operat pe o arie întinsă a ţării, pentru ca Preşedinţia să poată comunica că mai există "focare de rezistenţă în curs de lichidare". ţara se ridicase ca un singur om să apere Statul Naţional-Legionar, iar Antonescu a fost azvârlit în defensivă.

Trebuie să spulberăm şi legenda că Generalul Antonescu, dacă n-a avut succesul aşteptat din prima zi a "loviturii", aceasta se datorează faptului ca "nu vroia să verse sânge". Contrarul e adevărat. El dăduse ordin ca acolo unde se întâmpina rezistenţă la ocuparea clădirilor publice, să se întrebuinţeze forţa, trăgând fără milă. Ordinele erau categorice. La Brăila, Prefectura era ocupata de legionari. Armata a tras în ei şi 11 tineri legionari au plătit cu viaţa rezistenţa lor la uzurparea antonesciană.

La Ploieşti s-a produs o altă tragedie. Victor Silaghi, Comandant legionar de pe timpul Căpitanului, fusese numit de mine şef al organizaţiei Prahova. Văzând cele ce se întâmplă în capitală, Silaghi a zburat cu maşina la Ploieşti, în 21 Ianuarie, pentru a se interesa de situaţia în judeţul său. însoţit de încă doi legionari, s-a dus la Prefectura Judeţului, unde spera să-l găsească pe Prefectul legionar, Măntăluţă. Dar aici se afla deja armata. Când a încercat să intre, un sublocotenent zelos a dat ordinul să se tragă în paşnicii legionari care vroiau să ceară doar explicaţii. îşi poate imagina oricine că trei oameni, fără arme, nu se puteau încumeta să-i scoată pe soldaţi din Prefectură pentru a restabili ordinea anterioară. Silaghi a fost lovit mortal. A mai căzut un tânăr legionar, Badea Popescu, şeful Frăţiilor de Cruce din Prahova.

Au fost şi capitale de judeţ în care ocuparea Prefecturilor de armată s-a realizat fără nici o împotrivire, ca de pildă în Dâmboviţa, Muscel sau Oltenia. Dar aceste trofee antonesciene reprezentau o minoritate pe aria întinsă a ţării.

în seara de 21 Ianuarie, situaţia se stabilizase în favoarea Legiunii. Capitala, Ardealul, Banatul, Moldova şi Dobrogea erau controlate de legionari. în Muntenia şi Oltenia, multe prefecturi au fost ocupate de armată, dar mai existau altele unde legionarii au ajuns la un compromis cu militarii.

Trebuie precizat că victoria legionară contra uzurpatorului nu se putea realiza fără atitudinea binevoitoare a armatei, la marile ei comandamente aşa, cum am scris în capitolul anterior. Dacă în toate părţile armata ar fi procedat ca la Brăila, fără îndoială ca n-am fi putut rezista. Ar fi curs mult sânge. Mii de oameni ar fi fost ucişi spre bucuria lui Antonescu. Trebuie să ne aducem aminte de aceşti generali de înaltă ţinută morală, patrioţi şi înţelepţi, care, văzând situaţia creată în ţară de lovitura de Stat a Generalului Antonescu, au refuzat să-i urmeze ordinele scelerate. Trebuie să ne aducem aminte cu recunoştinţa şi de masele de soldaţi care au fraternizat cu legionarii şi de tinerii ofiţeri care au luat aceeaşi atitudine nobilă. S-a realizat de fapt o coaliţie militaro-legionară, care a permis mişcării sa-şi afirme supremaţia faţă de încercarea de uzurpare a Statului Legal şi Legitim de către Antonescu.

 

14. îNFRâNGEREA LUI ANTONESCU

Miercuri, 22 Ianuarie, lovitura de Stat a lui Antonescu se împotmolise. Nu mai avea alta perspectiva decât să capituleze. Faptul nou care se întâmplase în această zi era apariţia mulţimilor de la sate, care invadaseră capitalele de judeţ, zeci de mii, sute de mii de oameni din rezerva naţiunii, se concentraseră la oraşe, ascultând de comanda şefilor legionari şi mărind cu prezenţa lor masivă capacitatea de rezistenţă a Mişcării. Generalul nu mai era capabil de nici o mişcare, de nici o iniţiativă, din cauza aluviunilor de mase populare. Era mai mult decât înfrânt. Blocat, sufocat, strivit literalmente de acest torent popular.

Trebuie spulberată o altă defăimare pusă în circulaţie de propaganda antonesciană: că legionarii au tras în armată. Nicăieri şi niciodată, în nici o parte a ţării, nu s-a tras în ostaşi. în schimb, în anumite locuri trupa, la ordinele unor ofiţeri inconştienţi, a tras în legionari, făcând victime. şi în acest caz, deşi în legitimă apărare, legionarii n-au ripostat.

N-a căzut nici un soldat ucis de legionari. Au murit doi soldaţi la Bucureşti, dar accidental. Unul din cauza unei ciocniri de maşini, iar altul ars tot printr-un accident. Aceste cazuri accidentale de soldaţi morţi au fost exploatate la maximum de propaganda antonesciană. în special s-a făcut mare vâlvă că legionarii ar fi stropit cu benzină un soldat şi i-ar fi dat foc, când în realitate acesta a fost victima unei întâmplări nenorocite.

Legionarii nu puteau trage în armată, deşi aveau şi ei ceva arme, din doua motive:

1. Respectul ce-l purtau instituţiei militare.

2. Nu puteau trage în proprii lor fraţi şi camarazi, căci mulţi soldaţi concentraţi pe vremea aceea proveneau din rândurile mişcării.

Din cauza acestor conflicte sufleteşti, legionarii se aflau în stare de inferioritate faţă de atacatori. Suportau focul militarilor fără să răspundă, iar dacă ripostau vreodată, nu era spre trupă, ci rafale trase în aer, spre intimidare. Norocul legionarilor în aceste zile a fost ca atâţia generali bravi şi înţelepţi au refuzat să asculte de ordinele scelerate ale lui Antonescu.

în după amiaza de 22 Ianuarie, mă caută, la locuinţa unde mă ascundeam, Nicolae Petraşcu, Secretarul General al Mişcării. Venea de la Legaţia Germană, unde avusese, o întâlnire cu Fabricius. Acesta continua să reprezinte interesele Reichului, în lipsa titularului nou numit Killinger, care nu apăruse încă la Bucureşti. Ce-mi spune Petraşcu?

Am fost chemat la Legaţia Germană, unde am avut o întrevedere cu Fabricius. Acesta mi-a comunicat pe un ton grav că Generalul Antonescu este decis să se retragă şi vrea să lase puterea unui guvern propus de mine. Să-i comunic în grabă numele viitorilor miniştri.

Dacă comunicarea ar fi venit direct de la Antonescu, m-aş fi îndoit de veracitatea ei. Petraşcu vorbise cu Fabricius şi comunicarea fusese transmisă prin el. Era angajat în declaraţie şi Reichul german. Decizia lui Antonescu de a se retrage nu putea reflecta decât o sugestie de la Berlin, având în vedere situaţia haotica creată în ţară de lovitura de Stat a acestuia. Aceasta a fost interpretarea mea de atunci. Antonescu capitulează şi vrea să asigure o succesiune normală.

în cursul guvernării noastre, de cate ori izbucnea vreo neînţelegere intre noi, Generalul mi-a spus nu odată, ci de zeci de ori, ca vrea să se retragă. Dar asta era teatru. Vroia să pipăie pulsul interlocutorului sau. şi lui Maniu i-a oferit de nu ştiu câte ori, când se agravase situaţia de pe front, să ia conducerea guvernului, ştiind prea bine că va refuza! Când a fost arestat de Rege şi deposedat de titlul său, a avut un acces de furie, ameninţându-i pe toţi că, "mâine vor fi împuşcaţi". Antonescu era un pătimaş al puterii, reprezentând tot sensul vieţii lui. Posesia puterii o punea mult deasupra intereselor ţării.

Am crezut ceea ce mi-a comunicat Petraşcu, pentru că era cu garanţia lui Fabricius. Am socotit că este o indicaţie de la Berlin, care fusese informat că noi am fost victimele unei agresiuni neprovocate şi n-am făcut decât să apărăm fiinţa Statului existent. şi atunci m-am apucat să redactez în grabă o lista de guvern, din care nu lipseau vechile nume de legionari, adăugând altele, în special în sectorul militar. în ce priveşte poziţia Generalului, am menajat-o pe cât am putut şi în aceste împrejurări excepţionale, când vărsase sânge de legionar. Aflând ca vroia să se retragă, i-am trimis vorba să accepte să rămână mai departe în fruntea Statului, iar mie să-mi transmită numai conducerea guvernului. Era un semn de atenţie şi recunoştinţă din partea mea pentru colaborarea noastră. Cu aceasta listă s-a prezentat Petraşcu la Legaţia Germana şi i-a predat-o lui Fabricius.

Decizia lui Antonescu oglindea de fapt situaţia reala a ţării. Nu mai putea guverna. Era blocat. Nici marile comandamente militare nu mai răspundeau ordinelor lui! Ce era să facă? Berlinul nu-i dăduse încă avizul în după amiaza de 22 Ianuarie.

Mai târziu, Antonescu s-a exprimat că cu lista de întocmită de mine, am vrut să-l fac "din cal măgar". Nimic mai fals. Fabricius i-a declarat lui Petraşcu că Generalul vrea să se retragă din toate funcţiile, inclusiv cea de şef al Statului. A fost un gest prevenitor al meu, când l-am rugat să rămână în fruntea statului.

S-a mai spus după ce conflictul se tranşase la Berlin în favoarea lui Antonescu, că eu i-aş fi dat Generalului un ultimatum când i-am prezentat lista noului guvern.

A nu se confunda acest episod cu intervenţiile a diverse personalităţi legionare, senatori ai mişcării, pe lângă Antonescu, ca să se ajungă la o înţelegere. Aceste demersuri s-au realizat independent de mine şi n-am ştiut nimic de ele. După cum se ştie, nu s-a ajuns la nici un rezultat.

 

15. APELURI DISPERATE LA BERLIN

Strâns în chingi în ţară, paralizat în încercarea lui de a răsturna prin forţă Statul Naţional-Legionar, Generalul Antonescu şi-a pus ultima lui nădejde la Berlin. Mai exista o instanţă supremă, Hitler, care putea să-l salveze.

La ultima lui întrevedere cu Hitler, în 14 Ianuarie 1941, la Obersalzburg, Antonescu reuşise să-i smulgă Fhrerului consimţământul pentru a lua măsuri "de restabilire a ordinii interne". Obţinuse, cum s-ar zice, mână liberă de la Hitler pentru a stârpi "anarhia legionară". Dându-i aprobarea, Hitler credea că Generalul, sprijinit de armată, nu va întâmpina greutăţi ca să cureţe statul de elemente ostile conducerii lui aşa cum a procedat el, în Iunie 1934, contra căpeteniilor S.A. Antonescu, la rândul lui, era tot atât de încrezător în puterile lui. Avea doar experienţa loviturii de stat de pe timpul regelui Carol şi credea că lucrurile se vor desfăşura după acelaşi calapod. Cu ajutorul armatei se va înfrunta cu legionarii, expulzându-i din funcţiile ce le ocupau în stat. Deci, nici unul şi nici altul nu se îndoiau, când s-au despărţit la Berchtesgaden, că problema legionară va fi repede rezolvată.

Dar iată că socotelile nu au ieşit după dorinţa lor. în 21 Ianuarie, când Antonescu dăduse ordinul ca legionarii să fie scoşi din Prefecturile, Primăriile şi Chesturile ce le ocupau în mod legal, s-a izbit de o puternică rezistenţă. în cursul operaţiunilor de "curăţire a terenului", o serie de înalţi comandanţi ai armatei au refuzat să exercite ordinele lui nefaste, adoptând o atitudine de expectativă, ceea ce a înlesnit contraatacul Legiunii şi mobilizarea maselor populare. în 22 Ianuarie, "rebelii" erau concentraţi cu zecile de mii la porţile consiliului, iar în provincie dominau în cea mai mare parte a ţării.

Perspectiva era sumbră pentru Conducător. Cum am scris în capitolul anterior, Antonescu se gândise în amiaza acestei zile, 22 Ianuarie, să lase puterea. în acest scop mi-a trimis vorbă prin Fabricius să-i întocmesc o listă a noului guvern. Căci dacă Hitler nu-i sărea în ajutor, cu forţele de care dispunea în România, trebuia să capituleze.

şi acum trebuie să urmărim cu foarte mare atenţie ce s-a petrecut după acest eşec, pentru a descoperi noua postură a Generalului. Ce cerea de astă dată Antonescu prin mijlocirea lui Fabricius? Nu neutralitatea armatei germane din România până ce el îi va lichida pe "rebeli", aşa cum primise aprobarea în audienţa din 14 Ianuarie, ci intervenţia directă a armatei germane, alături de el, contra legionarilor. Deosebirea era enormă. în 14 Ianuarie se mulţumise să ceară de la Hitler acordul său, pentru a restabili "ordinea internă", cu propriile lui forţe, adică întrebuinţând exclusiv armata română. Cum operaţia lui nu dăduse rezultatul aşteptat, ci dimpotrivă, se soldase cu o ameninţare iminentă pentru propria lui securitate politică, acum cerea un lucru şi mai grav, incalificabil din punctul de vedere al demnităţii naţionale, ca şi cum am fi fost o ţară ocupată: ca armata germană din România să intre în acţiune alături de armata română pentru a zdrobi rezistenţa legionară.

De la 14 Ianuarie la 22 Ianuarie, Antonescu făcuse un salt din poziţia de aliat al Reichului în aceea de vasal al Reichului. Una e ca să fii de acord cu Antonescu pentru expulzarea legionarilor din stat, pentru motive de dezordine în exercitarea funcţiilor ce le deţineau, şi cu totul altceva să te amesteci în afacerile interne ale României, cu toată forţa militară de care dispui în această ţară, pentru a salva poziţia politică a Conducătorului, ameninţată să se prăbuşească.

Complicele lui Antonescu, Fabricius, şi-a îndeplinit şi de data aceasta misiunea lui întunecată, cu zel şi ardoare. în aceste momente critice, când se hotăra soarta ţării, Fabricius nu s-a mai despărţit de Antonescu. Era mai mult la Preşedinţie, pentru a primi ultimele informaţii, decât la Legaţie. Permanent agăţat de telefon, trimitea rapoarte peste rapoarte Ministerului de Externe, Cancelariei Reichului şi şefilor militari care îi cerea lămuriri. Fabricius zugrăvea situaţia din România în culorile cele mai negre. Se poate ajunge la război civil. în mişcare s-a infiltrat un mare număr de agenţi comunişti care provoacă dezordini şi aţâţă la revoltă contra şefului statului. Intervenţia armatei germane este neapărat necesară pentru a se pune capăt tulburărilor. Altminteri, este periclitată însăşi securitatea Reichului în România, ca bază operativă pentru proxima campanie din Balcani.

Fără îndoială că Hilter, în faţa acestor cereri repetate ale lui Fabricius de a veni în ajutorul lui Antonescu, a fost pus într-o situaţie grea. Alte surse informative nu avea, decât ceea ce-i raporta ministrul lui de la Bucureşti, care, la rândul lui, repeta aidoma ce-i spunea Antonescu. Nu era uşor să ia o decizie atât de gravă. Căci una e o răfuială între Antonescu şi Horia Sima şi cu totul altceva să iei partea lui Antonescu contra legionarilor, care şi ei erau prietenii Germaniei. După lungi şovăieli, răspunsul de la Berlin a venit târziu de tot, spre miezul nopţii, 22 Ianuarie, şi era pe placul lui Antonescu.

 

16. ULTIMATUMUL LUI HITLER

Unde mă aflam eu în timpul acesta? Nici pe baricade în mijlocul camarazilor şi nici în vreun centru legionar de comandă al Capitalei. Pierdusem contactul şi cu miniştrii şi căpeteniile Mişcării. Umblam singur din loc în loc, din casă în casă, căutându-mi adăpost pe unde puteam. Ideea mea fixa era să nu cad în mâna zbirilor lui Antonescu, ştiind că dacă mă prind, mă lichidează în învălmăşeala evenimentelor de atunci. Dar mai important decât aceasta era ca legionarii să ştie că sunt în viaţă şi în libertate. ştiam ce s-a întâmplat cu Căpitanul în 1938, când, din cauza arestării lui, toata mişcarea a fost paralizată.

N-am avut nici un amestec în tulburările din ţară. Ultimul meu act politic a fost să-l chem pe Trifa şi să-i cer să organizeze o manifestaţie de protest contra demiterii Generalului Petrovicescu, Ministrul de Interne. De atunci n-am mai dat nici un ordin, nici verbal ci nici în scris. Rezistenţa legionară ce-a urmat contra loviturii de Stat şi apoi ridicarea poporului contra uzurpatorului s-au petrecut spontan şi peste capul meu.

Vagabondajul meu pe străzile Capitalei era extrem de periculos acum. în timp ce în prigoana din 1938 mă plimbam în voie, nefiind decât un ilustru necunoscut venit din provincie, în timpul guvernării sute de mii de oameni îmi văzuseră mutra, fie la manifestaţii fie din ziare. Singura legătură ce-o păstram era cu credinciosul Boian. Dar şi legătura cu acesta era un risc, deoarece fiind în timpul regimului nostru şef al Serviciului de Ordine al Mişcării, era el însuşi căutat de agenţii lui Antonescu.

Pe unde n-am fost în acele trei zile de când am plecat de acasă: 20, 21, 22 Ianuarie 1941? Am avut trei gazde principale: mai întâi am tras la părinţii camaradului Nicolau, care fusese inspector de poliţie în timpul guvernării noastre, apoi la o familie de unguri pe care o cunoşteam încă din prigoana anului 1938, în strada Dumbrava Roşie Nr. 10; în sfârşit, în casa Doamnei Polihroniade, care locuia împreună cu mama sa pe Strada Pallade, lângă Calea Moşilor.

Ultima mea gazda a fost la Doamna Polihroniade. Aici a venit în după masa zilei de 22 Ianuarie, Miercuri, Petraşcu, cu cererea lui Antonescu, transmisă prin Fabricius, să întocmesc lista noului guvern. în acea după amiază, nu se mai auzeau focuri de armă. Părea că atmosfera s-a liniştit. Dar iată că în noaptea de 22/23 Ianuarie, Miercuri spre Joi, pe la orele unu sau chiar mai târziu, intră în locuinţa Doamnei Polihroniade Stoicănescu, însoţit de Gunne, îmbrăcat în uniformă de ofiţer german. Gunne era ajutorul imediat al lui Bolschwing, care era şeful lui SD (Sicherheitsdienst) din România. Nu mi-a plăcut că Stoicănescu l-a adus pe Gunne la locuinţa unde mă ascundeam, dar n-am avut ce face. Gunne era sas din Ardeal şi vorbea perfect româneşte. şi Stoicănescu şi Gunne mi-au spus să merg la sediul SD, unde mă voi găsi mai în siguranţă, deoarece casa lor se bucura de extrateritorialitate şi agenţii lui Antonescu nu pot să intre în ea. Am acceptat.

Cu maşina lui Gunne am străbătut capitala de la punctul de plecare, aproape de Calea Moşilor, pe unde se afla locuinţa Doamnei Polihroniade, pe nişte străzi paralele cu şoseaua ştefan cel Mare şi apoi şoseaua Bonaparte. Nu se vedeau nicăieri soldaţi. în schimb puternice grupuri legionare patrulau pe străzile pustii. Când ne-am apropiat de şoseaua Bonaparte, am dat cu ochii de un spectacol neaşteptat şi neuitat. Nu-mi venea să cred. Cordoane de legionari şi cordoane de soldaţi stăteau faţă în faţă, la un metru distanţă unii de alţii. Soldaţii păzeau accesul la Preşedinţie, iar legionarii, străzile care duceau în interiorul oraşului. Trupa avea armele pe umăr, dar fără de a manifesta o atitudine ameninţătoare. Râdeau, glumeau cu legionarii şi îşi ofereau reciproc ţigări. Sunt convins că dacă ar fi primit ordin să tragă, ar fi fraternizat cu legionarii, trecând peste ordinul ofiţerilor lor. în afară de perimetrul Preşedinţiei, armata nu avea altceva în posesie decât Palatul Telefoanelor şi Direcţia Generala a Siguranţei şi Poliţiilor, pe care o ocupaseră din primul moment prin surprindere. Restul Capitalei era abandonat în mâna legionarilor.

Ajungând la sediul SD, aflător în Parcul Jianu, care se bucura de statut diplomatic, ca şi Legaţia germană, am întâlnit acolo, claie peste grămadă, mai mulţi miniştri legionari şi căpetenii de-ale Mişcării. Erau concentraţi acolo Iasinschi, Corneliu Georgescu, Papanace, Gârneaţă, Stoicănescu, Biriş şi alţii, în total 11-12 persoane. Cum serviciul german nu dispunea decât de o singură cameră liberă, dormeau pe podele, unul lângă altul, înveliţi cu pături, ca şi cum ar fi fost puşcărie. Dar erau bucuroşi că aveau un refugiu sigur, temându-se ca vor fi arestaţi de zbirii lui Antonescu. Ceilalţi miniştri legionari nu erau aici. Nici Protopopescu, nici Sturdza, nici Constant, nici Cosmovici şi nici Generalul Petrovicescu.

Am stat şi eu în aceeaşi camera moţăind pe un scaun, când pe la orele 4 dimineaţa, Joi, 23 Ianuarie, misterul chemării mele la SD se lămureşte. Nu era vorba de siguranţa mea, ci de o comunicare importanta de la cele mai înalte foruri germane. Apare Neubacher, condus de Bolschwing şi Gunne. Era contractat la faţa. Scoate o hârtie şi îmi citeşte un ordin al Fhrerului, prin care eram somaţi să încetăm orice rezistenţa. Nu îmi aduc aminte exact textul ultimatumului lui Hitler, dar l-a înregistrat Sturdza, care venise între timp şi el la locul unde mă aflam. îl reproduc după cartea lui:

"Fhrerul face apel la patriotismul legionarilor şi insistă ca liniştea să se restabilească cât mai curând. Evenimente importante se pregătesc în aceasta parte a Europei, care necesită ordinea şi liniştea în România. Generalul Antonescu este de acord să promită că dacă rezistenţa legionară încetează imediat, nici un legionar nu va fi urmărit şi Mişcarea nu va fi trasă la răspundere".

în faţa acestui ultimatum, nu mai am altă alegere decât să ordon încetarea rezistenţei şi retragerea legionarilor din instituţiile publice, pe care le deţineau în mod legal.

împreună cu Neubacher, am redactat comunicatul de încetare a rezistenţei, cu următorul cuprins:

Ordin către toţi legionarii

"Pentru împiedicarea vărsării de sânge, pe care noi nu am vrut-o şi care n-a servit decât duşmanilor comuni ai României şi ai Axei, cunoscând că politica Germaniei şi a Italiei cere condiţii speciale, pe care Mişcarea Legionară le recunoaşte, şi având în vedere ca între Conducerea Statului şi Mişcarea Legionara au început tratative pentru limpezirea situaţiei, ca să uşuram mersul acestor tratative,

Ordon

Ca să înceteze orice luptă.

Legionarii vor părăsi de îndată instituţiile publice ocupate şi vor reintra în viaţa normală.

Cer ca acest ordin să se execute fără şovăire şi cu cea mai mare stricteţe.

Vreau ca în cel mai scurt timp ţara să-şi reia aspectul normal".

Horia Sima Bucureşti, 23 Ianuarie 1941, ora 5 dim.

în ceea ce priveşte paternitatea acestui text, prima parte a comunicatului, care motivează de ce trebuie să înceteze rezistenţa, fără să se pomenească ceva de ultimatumul lui Hitler, a fost dictat în întregime de Neubacher, bineînţeles în germană şi apoi tradus în româneşte. Partea a doua a textului, care începe cu cuvântul "Ordon", îmi aparţine mie.

Se observă o anumita coincidenţă între partea redactată de Neubacher şi ultimatumul lui Hitler. Fhrerul ne asigura că dacă se execută ordinul de încetare a rezistenţei, după promisiunea lui Antonescu, legionarii nu vor avea nimic de suferit. Neubacher merge mai departe asigurându-i pe legionari şi opinia publică că Conducătorul este dispus la tratative cu Mişcarea pentru limpezirea situaţiei. După cum vom vedea mai departe, aceste promisiuni au rămas "tabula rasa" şi legionarii au intrat într-o nouă prigoană. Antonescu nu si-a ţinut cuvântul dat lui Hitler.

Dar ce facem cu acest comunicat? întâi trebuia adus la cunoştinţa Conducătorului Statului, pentru a şti că rezistenţa a încetat, să ia şi el măsurile corespunzătoare, retrăgând trupele în cazarma. L-am rugat pe Vasile Iasinschi să-l însoţească pe Neubacher la Preşedinţie şi, în prezenţa acestuia, să-i predea ordinul meu lui Antonescu. S-au urcat amândoi în maşina, pusă la dispoziţie de amfitrioni, şi după ce au trecut prin mai multe cordoane de soldaţi, au ajuns la Preşedinţie. Aici au fost primiţi imediat de Antonescu şi, în prezenţa lui Neubacher, Iasinschi i-a predat ordinul meu către legionari. Citindu-l, Generalul nu părea să-i fi plăcut modul în care a fost redactat. S-a convenit în această audienţă şi termenul în care ordinul de evacuare va fi executat. în capitală, până la 11 dimineaţa, iar în provincie, pentru a avea suficient timp la dispoziţie ca să fie transmis ordinul până la ultimele unităţi legionare, întreaga zi de 24 Ianuarie. în seara acestei zile, operaţia de evacuare a clădirilor publice trebuia încheiată.

Neubacher a mai rămas cu Generalul, la dorinţa acestuia. Iasinschi s-a retras în cabinetul alăturat, Secretariatul. în timpul când se afla în anticameră, aşteptând ieşirea lui Neubacher, s-a apropiat un ofiţer de el şi l-a rugat să-l urmeze. L-a condus într-o cameră, unde l-a dat în paza unor soldaţi. Era arestat din ordinul lui Antonescu. Faptul era odios, căci toate convenţiile internaţionale sunt unanime pentru a respecta persoana solului. Dar Generalul avea alte concepţii despre onoare şi demnitate. Când a ieşit Neubacher din cabinetul Generalului şi nevazăndu-l pe Iasinschi, a întrebat de el. I s-a răspuns ca a fost reţinut pentru anumite explicaţii. Neubacher, pe un ton extrem de violent, a protestat, spunând că el nu pleacă fără Iasinschi. Antonescu n-a avut încotro şi a dat ordin ca Iasinschi să fie pus în libertate. Iasinschi venise la Preşedinţie cu garanţia lui Neubacher şi, în afară de aceasta, Neubacher reprezenta în acel moment guvernul german. Sub ocrotirea lui Neubacher, trecând din nou prin cordoane de soldaţi, Iasinschi a putut reveni în siguranţă la sediul SD, unde ne-a povestit indignat ce era să i se întâmple.

După întoarcerea lui Iasinschi, am luat dispoziţiile necesare ca ordinul de evacuare al clădirilor publice să ajungă în cea mai mare grabă la cunoştinţa legionarilor. Sturdza şi Biriş s-au dus cu ordinul meu la Prefectura de Poliţie ci la Prefectura Judeţului Ilfov, unde erau concentraţi sute de legionari. Ordinul a fost transmis şi prin posturile de radio şi a apărut şi într-o ediţie speciala a ziarului Cuvântul.

Hotărârea mea a fost dictată nu numai pentru a da curs ultimatumului lui Hitler, ci şi de teama de a nu se produce ciocniri între soldaţii germani şi legionari. Situaţia se prezenta extrem de gravă. Ordinul lui Hitler a fost transmis şi Misiunii Militare Germane din România, iar aceasta, la rândul ei, l-a comunicat tuturor unităţilor germane din România, cu indicaţia sa-l sprijine pe Generalul Antonescu contra "rebelilor". Dar nu era vorba numai de un sprijin demonstrativ, ci trupele germane erau autorizate să facă uz de arme, dacă vor întâmpina rezistenţă la evacuarea clădirilor. Ne închipuim ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi ajuns la încăierări între soldaţii germani şi legionari, căzând şi ceva morţi de-o parte şi de alta. Ce imensă satisfacţie pentru Antonescu! Era argumentul suprem de care se putea servi pentru a dovedi guvernului german că Mişcarea este subminată de agenţi comunişti şi că trebuie luate contra ei cele mai aspre măsuri. Ar fi fost finalul glorios al "epopeii" antonesciene contra Mişcării, care a început la 20 Ianuarie, cu destituirea Generalului Petrovicescu.

 

17. UN ACT DE OCUPAţIE

Ultimatumul dat de Hitler Mişcării Legionare şi, paralel, ordinul transmis armatei germane din România să intervină în favoarea lui Antonescu, la nevoie făcând uz de arme, echivala cu un act de ocupaţie a ţarii noastre. în multe oraşe ale ţării, armata germana a intrat efectiv în acţiune, asumându-şi rolul să preia instituţiile publice din mâna legionarilor şi să le predea autorităţilor militare româneşti. La Timişoara, Arad, Deva, Sibiu, Tulcea şi alte localităţi, ofiţeri germani s-au prezentat în ziua de 21 ianuarie în fata legionarilor, deţinători legali ai administraţiei, şi i-au somat să părăsească clădirile. Evident, că aceştia, având cunoştinţă de ordinul meu de încetare al rezistenţei, s-au retras imediat.

Ce făcea Hitler cu această decizie? Smulgea puterea din mâna legionarilor, care erau pe punctul să câştige victoria asupra agresorului, şi i-o trecea Generalului Antonescu, unicul responsabil de haosul creat în ţara. Pe punctul de a capitula, acesta câştiga partida, graţie intervenţiei de ultimă oră de la Berlin.

Faptul era deosebit de grav din punctul de vedere al suveranităţii naţionale. Avizat în ultima instanţă la ajutorul lui Hitler, Antonescu accepta intervenţia unei puteri străine în afacerile interne ale României, exclusiv în beneficiul sau personal, pentru a-şi salva "tronul" care se clătina.

De pe timpul turcilor şi al invaziilor ruseşti, poporul roman n-a trăit un moment de mai mare umilinţă naţională ca aceasta. O putere străina este chemata "să facă ordine" în România, aşa cum pe vremuri diferiţii pretendenţi la domnie se adresau Porţii Otomane, cerându-i să-l alunge pe principele existent şi a-i înscăuna pe ei la cârma ţării. La aceasta degradantă postura s-a redus "patriotismul" lui Antonescu. Preţul ce-l plătea, pentru a-şi asigura exerciţiul puterii în România, era uriaş, căci însemna înstrăinarea independentei naţionale, chiar pentru acest scurt interval. Generalul însuşi recunoaşte în cartea Pe Marginea Prăpastiei că, în timpul acestor tulburi, s-a simţit ocrotit de "umbra marelui Fhrer", umbră ce nu era tocmai umbra, pentru că în acele momente se aflau pe solul României 20 de divizii germane.

După 24 Ianuarie 1941, Conducătorul a suferit o bruscă scădere a prestigiului şi personalităţii lui în raport cu Reichul German. De unde în toamna, Antonescu era lider nediscutat al poporului român şi partener al lui Mussolini şi Hitler, acum a decăzut în categoria mizerabila de vasal al Fhrerului. El nu mai avea vreun cuvânt de spus decât doar să asculte şi să execute toate masurile ce i se ordonau de la Berlin în domeniile politic, economic şi militar, ştiind prea bine că nu se menţine la putere decât exclusiv din graţia lui Hitler.

Poziţia lui Antonescu a devenit şi mai precară în raport cu Berlinul, prin azvârlirea în opoziţie a Mişcării Legionare. O mişcare puternică de o jumătate de milion de suflete nu poate fi ţinută la pământ decât printr-o permanentă represiune şi care nu se putea realiza fără de asistenţa permanenta a guvernului german şi a reprezentanţilor lui din România.

Dincolo, în Germania, se afla grupul legionar de refugiaţi. P e acesta îl ţinea Hitler în rezervă pentru o eventuală necesitate politică ce s-ar ivi în România, dar şi ca o permanenta ameninţare contra lui Antonescu, dacă acesta ar încerca să iasă de sub tutela Berlinului. Prins ca într-un cleşte, libertatea de manevră a Generalului a fost redusă la minimum. Din om liber, stăpân pe o ţară care-l asculta şi-l iubea, Generalul a devenit un prizonier al Reichului, nemaiputând reprezenta cu demnitate interesele neamului nostru.

 

18. MASACRU PE STRăZILE CAPITALEI

După semnarea ordinului de încetare a rezistenţei, în 24 Ianuarie, Joi, la orele 5 dimineaţa, am rămas mai departe la sediul SD, împreună cu ceilalţi camarazi, miniştri şi căpetenii legionare, care îşi găsiseră refugiul aici.

Eram cu toţii în aşteptarea evenimentelor. Presupuneam, după cum era logic, că după ce Conducătorul Statului luase cunoştinţă de retragerea noastră din instituţiile publice, va recurge la o măsură paralelă, trimiţând armata staţionată pe străzi în cazărmi. în câteva ore, centrele noastre de rezistenţă din capitală vor fi evacuate, iar, până la sfârşitul zilei, conform convenţiei, vor fi părăsite şi clădirile administrative din oraşele de provincie. în consecinţă, nimic nu părea să stea în calea unei normalizări a situaţiei şi reluării contactului cu Antonescu.

Dar ce surpriză dureroasă! Abia se crăpase de ziuă şi auzim răpăit de mitraliere. Nu salve întrerupte, ci un foc continuu şi susţinut. Ce să fie? în primul moment ne-am gândit că unii legionari n-au executat ordinul meu şi continuă să reziste în anumite puncte. Armata trage pentru a-i scoate din locurile unde s-au baricadat. Dar în această ipoteză trebuia să se tragă ocazional şi într-un anumit punct, până ce legionarii asediaţi se predau sau fugeau, şi apoi să se facă tăcere. Dar nu era aşa. Focul nu înceta o clipă, convergea din mai multe părţi şi se desfăşura cu o intensitate crescândă. în zilele precedente s-au auzit focuri răzleţe, dar nu mi-a fost dat să aud aceasta hora lugubră, prevestitoare de sânge şi moarte. Erau bubuituri continue. Fierbea capitala de gloanţe. Mai târziu ne-am dat seama de dispozitivul armatei: posturi de mitraliera maturau cruciş şi curmeziş străzile principale ale Capitalei. Oricine s-ar fi aventurat pe străzi era ciuruit de gloanţe.

Spre seara focul a încetat şi atunci am aflat îngroziţi de masacrul de pe străzile Capitalei. Mormane de cadavre zăceau în Piaţa Teatrului Naţional, la Telefoane, pe Calea Victoriei, la încrucişarea cu Bulevardul Elisabeta, la Palatul Poştelor. 800 de vieţi omeneşti au fost secerate de mitraliere.

în dimineaţa de 24 Ianuarie, Antonescu nu avea nici un motiv să-şi arate străşnicia, dând ordin să se tragă în mulţime. La miezul nopţii, de 23/24, venise ultimatumul lui Hitler, şi, ca urmare a acestui ultimatum, am dat ordinul de încetare al rezistenţei, la orele 5 dimineaţa. Imediat o delegaţie compusă din Neubacher, însărcinatul guvernului german, şi Iasinschi, reprezentantul Mişcării, au plecat la Preşedinţie şi i-au predat lui Antonescu ordinul meu. S-a convenit şi timpul necesar pentru evacuarea clădirilor. Operaţia era în curs. Atunci de ce aceasta furie sangvinară? De ce a dat ordin armatei să tragă în lumea de pe stradă, când nu mai era nevoie de nici un foc de armă?

Crima lui Antonescu este cu atât mai grava cu cât cele 800 de victime nu erau nici măcar legionari. Nu participaseră la aşa zisa "rebeliune". Erau oameni nevinovaţi. O mulţime curioasă să vadă ce se mai întâmplă între legionari şi armata. Nu purtau nici arme şi nici nu s-au împotrivit armatei. Printre cei morţi nu au fost mai mult de 20 de legionari. Armata trăgea fără somaţie, oriunde observa pe strada un grup civil. Până la urma erau vânaţi şi indivizi singuratici, care încercau să treacă o stradă sau să se ascundă. Marea majoritate a celor ucişi au fost oameni simpli, între care femei şi copii.

N-a fost respectat nici termenul pentru evacuarea centrelor noastre de rezistenţă din capitală. Când legionarii concentraţi la Prefectura de Poliţie au început să iasă pâlcuri-pâlcuri, au fost primiţi cu focuri de armă. Unii au căzut, iar ceilalţi s-au înapoiat grabnic, căutându-şi alte locuri pe unde să se retragă.

O altă încălcare a cuvântului dat de Antonescu a fost că a atacat şi sediile noastre. Ori sediile nu erau instituţii publice. Armata apare la sediul din Strada Gutenberg, îl ocupă şi îi arestează pe legionarii de serviciu care se aflau acolo. O altă trupă începe să tragă asupra complexului din Strada Romei, unde erau adăpostite o mulţime de servicii ale Mişcării. Personalul de aici nu s-a retras, crezând că sediile vor fi respectate. Armata trage fără preaviz. Cu mare greutate camarazii noştri se strecoară prin dosul clădirii şi după ce sar câteva pârleazuri, se risipesc pe străzile învecinate, lăsând birourile în mana "cuceritorului".

Halal de aşa vitejie din partea Conducătorului Statului! După ultimatumul lui Hitler şi după ce acesta îi pusese la dispoziţie armata din România, era un "eroism" sinistru să se războiască cu lumea de pe stradă.

Care este explicaţia acestei ieşiri sangvinare, prin nimic justificate în acele împrejurări?

A fost un act de răzbunare bestială al Generalului Antonescu, furios pentru rezistenţa ce-a întâmpinat-o. Era cătrănit până în adâncul sufletului că n-a izbutit să facă "ordine" în ţară, aşa cum îşi imaginase el în prima zi, după reţeta din timpul dictaturii carliste, al cărei artefice a fost. Adică armata să ocupe instituţiile publice fără împotrivire, trecând peste ordinea constituţională în vigoare. După rezistenţa ce-a întâmpinat-o, după eşecul suferit chiar din partea armatei, care în multe puncte ale ţării refuzase să-i urmeze ordinele scelerate, îşi pusese în gând să-şi ia revanşa. Finalul "rebeliunii" nu va fi cum cred legionarii, ci se va sfârşi printr-o baie de sânge, pe care o s-o ţină minte. Nebunia lui Antonescu au plătit-o cu viaţa 800 de românaşi de-ai noştri.

Dar ordinul dat de Antonescu să cureţe strada de "rebeli" mai avea şi un dedesubt politic. Lui nu-i convenea să se spună ca ne-am supus lui în urma ultimatumului lui Hitler. A profitat de acest ultimatum, dar orgoliul lui suferea. ţara trebuia să ştie că el a zdrobit "rebeliunea", în timp ce ordinul Fhrerului era necunoscut marelui public. şi atunci a semănat moarte pe străzile Capitalei, pentru a arăta, prin mormanele de cadavre, cine e biruitorul. Ce Hitler, ce armată germană! El şi numai el; cu bravii lui ostaşi, a culcat la pământ insurecţia legionară şi a restabilit liniştea în ţară. O concepţie de guvernare fioroasă, pe care a trebuit să o suporte poporul român patru ani, sub scutul "umbrei ocrotitoare a marelui Fhrer".

Lanţul ticăloşiilor antonesciene nu se opreşte aici. Conform angajamentelor luate de Antonescu faţă de guvernul german, confirmate de Neubacher şi de toţi şefii de unităţii germani care au intervenit contra legionarilor, în caz de încetare imediată a rezistenţei, aceştia nu vor avea nimic de suferit, iar Mişcarea nu va fi trasă la răspundere. Dar abia încetase focul spre seară, şi grupe de soldaţi, conduse de ofiţeri, după listele primite, au început să facă descinderi pe la casele legionarilor şi să-i aresteze, conducându-i la Malmaison. între alţi au fost deţinuţi, Sturdza, Zăvoianu, Constant, Protopopescu, Brăileanu, Cosmovici, Biriş şi alţii. Fireşte că dacă ar fi ştiut ce li se întâmplă, s-ar fi ascuns sau s-ar fi refugiat şi ei la sediul SD. Dar ei s-au încredinţat garanţiei date de guvernul german că nu vor fi urmăriţi.

Cercurile evreieşti naţionale şi internaţionale fac o clamoare până la cer pentru cei 124 coreligionari ai lor căzuţi în aceste zile, dar nu varsă o lacrimă pentru cei 800 de oameni asasinaţi din ordinul lui Antonescu. Aceştia nu erau decât români creştini şi nu aparţineau poporului ales. Ei nu merită nici o consideraţie. Lamentaţiile evreieşti n-au încetat nici până astăzi.

E regretabil ce s-a întâmplat cu aceşti bieţi evrei anonimi, luaţi la întâmplare şi ucişi, dar originea acestor crime trebuie fixată în ansamblul situaţiei de atunci. Trebuie culese toate informaţiile, din toate locurile, şi în lumina lor analizate aceste fapte, dacă vrem să ajungem la o judecată obiectivă.

1. Când au fost ucişi aceşti evrei? în care timp, în care perioadă? Nu în cursul guvernării legionare, ci după dezlănţuirea loviturii de Stat a Generalului Antonescu, între 21-23 Ianuarie 1941. Atunci nu pot fi imputate aceste ucideri unei acţiuni de guvern sau conducerii legionare. E un lucru foarte important care trebuie reţinut de un spirit obiectiv. Aceşti evrei au căzut victimă, când autorităţile erau baricadate, înfruntându-se, iar capitala fără nici o protecţie.

2. Nefiind o autoritate constituită a Statului responsabilă de aceste crime, cine le-a săvârşit? Elemente iresponsabile de la periferia Capitalei, care apar întotdeauna în situaţii revoluţionare, spărgând casele oamenilor, jefuind şi asasinând. Fenomenul nu e nou. Se întâmplă în toate revoluţiile din lume. E un fapt consemnat istoriceşte. Nici revoluţia franceză şi nici cea rusă nu s-au distins prin respectul averii şi vieţii altora.

3. Dacă e vorba să tragem pe cineva la răspundere, apoi acesta nu poate fi decât Generalul Antonescu, creatorul acestei stări de dezordine din ţară. El a pregătit lovitura de Stat cu toata minuţiozitatea, fără să-şi dea seama probabil de consecinţe. Evreii ucişi sunt în primul rând victimele rebeliunii lui Antonescu contra formelor constituite ale Statului.

4. în al doilea rând conducerea evreiască de pe atunci nu poate fi scutita de răspunderi. Ei au intrigat pe lângă Antonescu, alături de alte forţe, să ne lovească pe la spate. Evreii au fost beligeranţi în aceasta ciocnire. Pe Filderman, preşedintele evreilor din România, l-am văzut adeseori urcând sau coborând scările Preşedinţiei, mergând sau venind de la o consfătuire cu Antonescu. El n-a fost străin de lovitura de Stat a Generalului.

5. Când eşti beligerant, trebuie să te aştepţi şi la pierderi. E în logica faptelor. Matatias Carp, în Cartea Neagră, recunoaşte că conducerea evreiească n-a fost străina de evenimente şi chiar se laudă cu această ispravă. Matatias Carp mai spune că se aşteptau şi la "convulsiuni", ca urmare a acţiunii temerare a lui Antonescu. "Convulsiunile", prevăzute de Carp au venit şi peste evrei, soldându-se cu moartea a 124 dintre ei. Mişcarea Legionara a suferit mai multe pierderi.

6. Noi repudiem aceste ucideri de oameni nevinovaţi. Dar evreii care ne acuză până astăzi, dacă ar fi înzestraţi cu un minimum de simţ de obiectivitate, ar face distincţia necesara între crime sau pogromuri săvârşite în împrejurări revoluţionare, de pleava societăţii, şi crime, masacre, sau pogromuri patronate de Stat, de un guvern, de autorităţile constituite şi responsabile, cum au fost masacrele contra legionarilor din timpul lui Carol, sau acelea care s-au săvârşit sub regimul comunist, contra întregului popor romanesc. Acestea merită o alta calificare. Aceste fapte abominabile se datorează unor conducători bine cunoscuţi şi istoria nu-i va ierta niciodată.

 

19. INTERVENţIA REGELUI

Regele Mihai se afla la Sinaia în momentul loviturii de Stat. Fără îndoială că Antonescu ştia că Regele pleacă la Sinaia şi a ales tocmai momentul absenţei lui din capitală ca să-l demită pe Petrovicescu şi apoi să dea ordin armatei să ocupe instituţiile publice.

Neliniştit de întâmplările din Capitală, Regele s-a decis să revină la Bucureşti pentru a mijloci o aplanare a conflictului între Legiune şi General. în definitiv, era datoria lui să intervină într-un conflict care afecta ordinea constituţională.

Actul constituţional de la 14 Septembrie, purta doua semnaturi: a Regelui şi a Generalului Antonescu. Ceea ce făcea Generalul acum, era o flagranta violare a Constituţiei în vigoare. Pe de-o parte, ignora semnătura Regelui de pe documentul care instaura existenţa Statului Naţional-Legionar, pe de altă parte urmărea să elimine Legiunea din guvern şi din Stat, întrebuinţând forţa. Procedeul Generalului de a rezolva neînţelegerile cu Mişcarea era anticonstituţional şi rezistenta mişcării justificată. El trecuse peste, autoritatea Regelui, care-i acordase puteri depline la 6 Septembrie, şi i le reînnoise prin Actul Constituţional de la 14 Septembrie.

Generalul nu putea întreprinde o acţiune contra Mişcării fără consultarea Suveranului. El săvârşise un dublu sperjur, atât contra Suveranului cât şi faţă de Mişcarea Legionară, căreia îi datora ascensiunea la conducerea Statului.

Regele Mihai vroia să ajungă cât mai repede la Bucureşti, pentru a găsi o formulă de împăcare între General şi Mişcare. Era datoria şi dreptul lui să intervină, deoarece Antonescu nu respectase semnătura regală de pe Actul de la 14 Septembrie 1940.

Generalul aflase de plecarea Regelui de la Sinaia cu intenţia de a reveni la Palatul Regal din Bucureşti. Era adânc îngrijorat. Regele ar fi putut să-i încurce socotelile. Un contact între Rege şi Legionari ar fi avut urmări incalculabile asupra reuşitei sângeroasei lui întreprinderi. Dar dacă Regele îl va obliga pe Antonescu să dea înapoi, după ce s-a convins că el este agresorul, sau chiar să-l destituie, alegând o alta formula de guvernare?

Cu orice preţ, Regele trebuia împiedicat să ajungă la Bucureşti, în acest scop, a trimis pe Valea Prahovei, în întâmpinarea Suveranului, pe Rioşeanu, însoţit de o trupă de agenţi şi jandarmi, cu misiunea să-l sfătuiască să se întoarcă la Sinaia. Motivul invocat ar fi fost că situaţia în capitală este tulbure şi este riscant pentru Suveran să se aventureze până ce nu va fi restabilita ordinea. Regele nu părea dispus să renunţe la planul său de a ajunge la Bucureşti. Atunci Rioşeanu i-a comunicat ca are ordin de la Antonescu să-l oprească chiar cu forţa, căci nu poate răspunde pentru viaţa lui. Regele Mihai şi-a dat seama de ticăloşia lui Antonescu. Era pur şi simplu arestat şi obligat să se întoarcă sub pază la Sinaia. Un baraj de jandarmi îi tăia calea. I s-a dat voie să revină în capitală, abia după ce Antonescu devenise stăpânul ţării, cu ajutorul lui Hitler.

Care era planul Regelui dacă ar fi ajuns la Bucureşti? în primul rând să medieze în conflictul dintre General şi Mişcare, pe baza lui statu-quo-ante, adică respectul actului de la 14 Septembrie. După informaţiile primite de la ofiţerii de la Palat, prieteni ai Mişcării, dacă bunele oficii ale Suveranului nu ar fi dat rezultat, atunci Regele avea în rezervă un alt plan. Văzând că formula Statului Naţional-Legionar nu e viabilă, ducând la un conflict deschis, era dispus să anuleze Actul de la 14 Septembrie, dar concomitent să-i retragă şi Generalului Antonescu deplinele puteri şi titlul de Conducător al Statului. Regele, profitând de acest conflict, vroia să-şi recupereze în formă plenară prerogativele regale.

Mai departe ar fi numit imediat un guvern prezidat de Mareşalul Prezan, a cărui misiune principală ar fi fost să procedeze la alegeri cu toate partidele, pentru ca pe baza lor să se formeze guvernul definitiv. Pe noi ne-ar fi aranjat aceasta soluţie a crizei. Niciodată nu ne-a fost teamă de expresia voinţei populare. Pe timpul guvernării cu Antonescu de trei ori i-am propus să mergem la alegeri şi tot de atâtea ori a refuzat. Am fi obţinut o mare majoritate în Parlament, căci ne bucuram de o imensă popularitate. Numirea Mareşalului Prezan ar fi fost oportună atât pentru a asigura unitatea şi coeziunea cât şi pentru a potoli aprehensiunile Berlinului. Hitler nu avea ce face în faţa prestigioasei figuri a Mareşalului Prezan.

şi acum un episod personal. Antonescu ştia că noi nutrim o anumită simpatie pentru tânărul Rege. Profitând de aceste sentimente, vroia să-mi întindă o cursa. Vineri, 25 Ianuarie, soseşte o invitaţie de la Palat şi, pe nu ştiu ce fire, ajunge la grupul legionar care se refugiase la sediul SD. Eu nu mai eram acolo. Părăsisem aceasta casa în seara de 24 Ianuarie, după ce se potolise focul de pe stradă. Invitaţia era pentru mine. Horia Sima era invitat la Palat, pentru a trata cu Regele. în locul meu, s-a dus Constantin Stoicănescu la Palat, pentru a se informa asupra invitaţiei şi asupra modalităţilor de întâlnire cu Suveranul. Invitaţia părea suspectă, pentru că aflase de incidentul Suveranului de pe Valea Prahovei. Stoicănescu s-a dus la Palat, a fost primit la intrare şi după câteva minute a fost invitat să plece. Nu a fost arestat, pentru a nu tulbura "vânatul cel mare", care nu apăruse.

 

20. O CALAMITATE ISTORICă

Nimeni din rândurile Mişcării nu i-a purtat un gând hain Generalului Antonescu, nu i-a vrut răul şi nu i-a contestat poziţia lui în Stat. N-a fost atins nici cu o floare. Legionarii sunt loiali cuvântului dat şi recunoscători binefăcătorilor lor. în ceea ce mă priveşte, îi purtam o sincera afecţiune şi nu aveam altă inspiraţie mai înaltă decât să-l vad apărând cu demnitate dreptatea neamului romanesc şi izbutind în greaua sarcină ce şi-a asumat-o, a refacerii teritoriale a ţării.

Cele scrise în cele două volume din cartea Pe Marginea Prăpastiei, sunt o colecţie de false interpretări, de minciuni şi calomnii, care nu-l onorează pe autorul sau pe autorii ei. Până şi memoria Căpitanului a fost terfelită. Nu are nici cel puţin meritul unei lucrări logice şi bine închegate. Cititorul se pierde în această avalanşă de acuzaţii, luate cu toptanul de oriunde, fără să fie triate şi ordonate. Când ne vom ocupa de aceasta carte imundă, vom arăta şubrezenia alcătuirii ei. Acum doar atât vreau să spun că dacă era vorba să-l răsturnăm pe Antonescu, nu era nevoie să răzvrătim toată ţara. Exista o metodă mult mai expeditivă şi sigură. Era suficient să-l imobilizăm pe Conducător şi câteva persoane din jurul lui, pentru a paraliza orice reacţie. Dar nici nu puteam măcar imagina acest act de felonie, care nu concorda cu etica legionară. Am fi căzut noi înşine în păcatul de sperjur, care l-a desfiinţat şi pe Regele Carol şi pe Antonescu.

Din nefericire, Generalul Antonescu nu simţea efluviile de bucurie şi de dragoste care veneau din popor, binecuvântându-l. Nu avea antene sufleteşti pentru a trăi în comuniune spirituală cu neamul, deşi cuvintele de patriotism, ţară, popor, drepturi naţionale, erau nelipsite din proclamaţiile lui. Nu se vedea decât pe sine şi punea propria lui persoana deasupra intereselor ţării. Orice acţiune politică o judeca după beneficiul ce-i putea aduce în ascensiunea lui spre putere. Nae Ionescu spunea de General că deasupra lui nu admitea decât existenţa lui Hristos, apoi venea el şi numai după aceea Regele; la urmă celelalte personalităţi ale neamului, de orice valoare, prestigiu şi categorie. Iar Corneliu Codreanu, întrebat ce crede despre Generalul Antonescu, i-a spus Profesorului Ionică: "S-ar putea să fie un bun general, dar ferească Dumnezeu să ajungă ţara pe mâna lui!".

Era însetat după putere şi nimic mai mult. Era capabil de orice compromis şi de orice crimă, dacă aceste instrumente i-ar fi servit înaintării lui cu o treaptă mai sus spre conducerea Statului. Aşa se explică colaborarea lui eu Regele Carol la implantarea dictaturii regale. Fiind Ministru al Apărării Naţionale, el a fost principalul executor al loviturii de Stat din 10/11 Februarie 1938 şi apoi organizatorul faimosului plebiscit, cu votul pe faţă, care a aprobat noua Constituţie, cu o majoritate de 99 la sută.

N-a putut coabita cu Regele Carol, pentru că şi unul şi altul râvneau la puterea deplină. Generalul credea că după serviciile aduse Suveranului, va fi ales de acesta "omul tare" al regimului. Considerându-l prea primejdios, Regele Carol l-a concediat. Amărât de aceasta desconsiderare, a trecut în opoziţie şi s-a apropiat de Mişcare.

La 4 Septembrie 1940, graţie acţiunii revoluţionare a Mişcării, a smuls puterile depline de la Regele Carol şi, după renunţarea acestuia la Tron, a devenit şef de Stat, profitând de tinereţea şi lipsa de experienţă a Regelui Mihai.

Neavând încotro, pentru că nu avea nici partid şi nici o bază populară Generalul a ajuns la un acord cu Mişcarea care s-a concretizat în Statul Naţional-Legionar. Dar de abia începuse noua guvernare şi şi-a manifestat pretenţia să fie proclamat şef al Legiunii. întâmpinând împotrivire în realizarea acestui plan, şi-a îndreptat privirile spre Hitler, de unde aştepta să i se recunoască totalitatea aspiraţiilor lui. Aşa am căzut victima unei vaste campanii de dezinformare la Berlin, cum s-ar zice în termeni moderni. De la prima lui întâlnire eu Hitler, Antonescu s-a folosit de acest contact ca să ne ponegrească. şi atunci, prin fidelul sau companion, Fabricius, curgeau la Ministerul de Externe German rapoartele defavorabile Mişcării.

în schimb, din partea noastră nimic. Nici o ştire, nici o informaţie, oricât de corectă, care să contrabalanseze campania de denigrare a Mişcării. Niciodată în timpul guvernării legionare, în relaţiile cu reprezentanţii germani, n-am rostit vreun cuvânt de critică la adresa Conducătorului. Era peste putinţa mea să săvârşesc un astfel de lucru nedemn. şeful meu, şeful Statului, nu putea fi pârât în faţa unei puteri străine, chiar dacă simţeam cum se abate el de la această normă de corectitudine în colaborarea noastră. în toate documentele germane ale epocii nu se va găsi nici un rând care să emane de la mine şi care să cuprindă vreo aluzie negativă la adresa Generalului Antonescu. Chiar atunci când aveam motive. Chiar atunci când aveam probe concludente ca suntem săpaţi la Berlin.

Intrigile lui Antonescu, ale oamenilor din jurul lui, ale funcţionarilor de la Legaţie care împărtăşeau părerile lui, s-au acumulat la Berlin, constituind unicul dosar informativ de care dispunea Hitler, pentru a lua fatala decizie din 23 Ianuarie, ultimatumul ce ni l-a dat.

Unii autori au susţinut că eu i-aş fi trimis o scrisoare lui Hitler, înainte de ciocnirea din Ianuarie, în care m-aş fi plâns de Antonescu. Nu există această scrisoare. N-am trimis nici o misivă la Berlin şi n-am însărcinat pe nimeni să facă vreun demers împotriva Generalului. Deci, de-o parte, o perfectă loialitate din partea Mişcării, pe de altă parte, o perfectă ipocrizie din partea lui Antonescu, care se folosea de orice prilej pentru a convinge Berlinul că suntem o Mişcare anarhică şi infiltrată de comunişti, cu care nu se poate guverna.

Generalul Antonescu triumfa la 23 Ianuarie, în urma ultimatumului lui Hitler, pe ruinele Statului Naţional-Legionar. Din punct de vedere personal, fără îndoială că a primit o satisfacţie imensă, devenind singurul stăpân al României, dar pentru interesele reale ale neamului, guvernarea lui a fost o calamitate istorică, pe care o suportăm până astăzi.

Ce s-a întâmplat după aceea, ce consecinţe grave pentru neamul nostru, îmi permit să le expun pe puncte, pentru o mai uşoară înţelegere.

I. Vasal al Reichului

Ajutorul ce l-a primit de la Hitler, pentru a înfrânge Mişcarea Legionară, Generalul Antonescu l-a plătit scump. Din partener egal în drepturi cu Hitler şi Mussolini, a devenit un vasal al Reichului, fiind silit să accepte toate cererile ce i se prezentau de la Berlin. îşi pierduse libertatea de mişcare în relaţiile cu Puterile Axei, iar România a devenit un fel de feudă a Germaniei. Doua ghiulele îl ţineau legat de Hitler, împiedicându-l să apere cu demnitate interesele ţării:

îi datora puterea intervenţiei lui Hitler şi ştia că fără de permanenta asistenţă a Marelui Reich German s-ar fi prăbuşit. Până la 23 Ianuarie 1941, s-a sprijinit pe Mişcare pentru a putea guverna, dar după eliminarea ei din guvern, avea nevoie de o alta forţă care sa-i ia locul. în golul politic lăsat de Mişcare, a intrat armata germană, care-i garanta continuitatea puterii,

azvârlind Mişcarea în opoziţie, îşi crease o gravă problema internă, o ameninţare latentă, care, la orice slăbire a presiunii contra Legiunii, se putea actualiza. Pentru a putea face faţă acestei primejdii, pentru a putea ţine în frâu Mişcarea printr-o represiune continuă, era avizat tot la concursul forţei germane,

II. Preţul plătit

Ajungând în dependenţă totală de Reich, trebuia permanent să dea ceva, să vină cu daruri deosebite la Berlin, pentru a-şi menţine favoarea lui Hitler. A plătit un preţ enorm puternicului său aliat, nu de la sine, ci secătuind substanţa naţională, pentru a-şi asigura "tronul".

a) Pe plan economic, a înstrăinat un mare număr de întreprinderi naţionale; aceleaşi pe care le-am apărat noi, din ordinul său, de rapacitatea germană.

b) Din punct de vedere politic, a făcut două greşeli capitale, în relaţiile cu Reichul. A aderat la Pactul Tripartit, fără să ţină seama de avertismentul lui Sturdza, care i-a atras atenţia că Pactul este rău întocmit şi dăunător Puterilor Axei. Ca urmare a acestui Pact, a declarat război Angliei şi Statelor Unite, când Japonia i-a atacat pe americani la Pearl Harbour. A intrat în război contra Rusiei fără să încheie în prealabil un tratat cu Germania, fie el şi secret, în care să se precizeze interesele României şi modul în care ele vor fi delimitate şi satisfăcute.

c) Din punct de vedere militar, a trimis trupele în Rusia fără să fi fost instruite şi echipate cum trebuie cu armamentul promis de Germania. Armata română avea un armament vechi, demodat, căci Regele Carol nu s-a îngrijit de înzestrarea ei. şi atunci, ca să compenseze debilitatea armatei în putere de foc, a înmulţit numărul diviziilor destinate să atace Rusia, cum recunoaşte Generalul Chirnoagă în lucrarea lui. Cu alte cuvinte, substituia tunurile, tancurile, mitralierele, cu carne de tun. Aşa se explică înfiorătoarele pierderi ale armatei române. Aproape o jumătate de milion de oameni şi-au lăsat oasele în stepele Rusiei. Numai la Odesa am pierdut 70.000 de oameni, când totalitatea pierderilor germane în Campania din Rusia, până la acea epoca, era de 135.000 de morţi.

III. Lipsa de simţ politic

Antonescu nu era un om politic. Una e să conduci o armată şi cu totul altceva este să conduci o ţară. Omul politic posedă o perspectiva în adâncime a intereselor naţionale. El nu vede numai ceea ce se întâmplă în faţa ochilor lui, dar trage şi concluziile necesare pentru a prevedea evenimentul, pentru a prefigura viitorul. Antonescu nu era capabil să prevadă consecinţele unei acţiuni, pentru ca era prea ancorat în propria lui persoană. Se precipita într-o parte sau alta, după cum îi dicta interesul sau personal. Era bun tot ce-i putea întări dominaţia lui asupra ţarii şi era rău tot ce i-ar putea slăbi frânele guvernării lui.

Ca să facem o comparaţie ce deosebire de Ionel Brătianu, în pregătirea intrării în război a României, alături de Antanta, în 1916. Cu câtă artă şi răbdare a smuls de la Aliaţi Tratatul prin care i se asigura României alipirea Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei. Cum a ştiut Brătianu să se dea la o parte, făcându-i loc lui Marghiloman, când România, trădată de ruşi şi izolată, nu mai avea altă ieşire decât să încheie pacea cu Puterile Centrale.

IV. Conflictul cu Mişcarea

Un om politic şi-ar fi dat seama de valoarea Mişcării Legionare într-un război de natură ideologică, ce bătea la uşă.

Hitler a făcut aceeaşi greşeală din aceleaşi motive. Nici el nu era un om politic. Avea alte calităţi, dar nu se putea compara cu Bismarck, la care se referea adesea, şi nici n-a urmat învăţătura lui Clausewitz.

Mişcarea Legionară a căzut victima conjugării eforturilor a doi oameni nepolitici, care credeau numai în forţa militară şi ignorau marele aport ce-l putea aduce Puterilor Axei naţionalismul european.

V. Antonescu şi Regele

Aceeaşi lipsă de simţ politic l-a determinat pe Antonescu să-l trateze pe tânărul monarh ca o cantitate neglijabilă. în loc de a-l lua sub ocrotire, de a-l asocia la afacerile Statului, pentru a-l pregăti pentru ziua de mâine, l-a ţinut la distanţă de sfera lui de putere, socotindu-l un copil slab la minte. în afară de aceasta se purta cu familia regală cu o lipsă de consideraţie care mergea până la mojicie. Aceasta continuă bruscare a Regelui şi a Reginei-Mamă Elena, l-a împins pe tânărul monarh să-şi caute refugiu la acele forţe şi la acei indivizi care fi ofereau perspectiva unei schimbări de front şi trecerea în tabăra aliată.

Dacă 23 August s-a realizat în condiţiile dezastruoase ale unei capitulări, faptul se datorează şi tensiunii crescânde între megalomania Generalului şi amărăciunea unui Suveran, care se vedea tratat fără nici un respect pentru rangul său în Stat.

VI. Exterminarea Mişcării Legionare

Obsedat de pericolul Mişcării Legionare, Generalul Antonescu a imaginat un sistem comod ca să scape de cât mai mulţi dintre membrii ei: însuşi războiul ce izbucnise.

Nu erau legionarii anticomunişti, nu fuseseră crescuţi de Corneliu Codreanu în cultul patriotismului? Nu se ivise războiul pe care-l doreau ei? Perfect, atunci cei vinovaţi de "rebeliune" sau cei ce erau prinşi în activităţi "subversive", vor fi trimişi pe front, dar formând din ei o categorie aparte. La Sărata, alături de hoţi şi dezertori, ca să simtă povara crimei lor de răzvrătire contra Statului! Odată ajunşi pe front, vor fi întrebuinţaţi în locurile cele mai expuse pentru a dispărea, dar a câştiga în schimb "reabilitarea după moarte". Dar nu numai cei trimişi la Sărata, ci toţi legionarii, cu oricât de uşoara culpă, sau toţi cei cunoscuţi ca atare, aşadar mii şi mii dintre ei, chiar dacă nu puteau fi îndepărtaţi din regimentele obişnuite, de la Statul Major erau încondeiaţi ca periculoşi ordinii de Stat şi expuşi să fie lichidaţi, fie prin metode directe fie prin folosirea lor în misiuni speciale, de unde nu se mai întorceau. Familiile lor, odată cu anunţul că a căzut fiul lor pe front, primeau "mângâietoarea veste" că "s-a reabilitat după moarte".

Legionarii din aceasta categorie erau degradaţi la rangul de soldat, orice grad ar fi avut, nu puteau primi decoraţii, nu puteau fi înaintaţi, nu aveau dreptul la concedii etc. Singura lor ieşire din aceasta situaţie infamantă era "reabilitarea după moarte". Dacă mai ajungea câte unul în ţară, graţie unor ofiţeri mai puţin zeloşi, şi era descoperit, era înapoiat pe front, pentru îndeplinirea ordinului de "reabilitare după moarte". Vitejia lor în tranşee nu servea la nimic. Pentru Antonescu, nu existau nici merite şi nici iertare, dacă soldatul era legionar.

VII. Antonescu şi 23 August

Normal ar fi fost ca după Stalingrad şi după evoluţia generală a războiului, care nu mai putea fi câştigat de Germania, Mareşalul Antonescu trebuia să se gândească la un succesor, care să conducă destinele României în noua fază. Dar, obsedat de putere, vroia ca tot el să rămână "eroul" desprinderii de Axă. Tot el vroia să realizeze şi schimbarea de front, trecând în tabăra aliaţilor, trădând "umbra" marelui Fhrer, de a cărui favoare neîntrerupta s-a bucurat până atunci.

Prefăcându-se ca rămâne loial Axei, cu ştiinţa lui s-a urzit întreaga conspiraţie care pregătea saltul în tabăra victorioasă. Cu aprobarea Mareşalului, au plecat la Cairo Vişoianu şi ştirbei pentru a trata cu aliaţii. în alte puncte ale Europei, alţi emisari căutau puncte de contact cu puterile anglo-saxone la Madrid, la Berna, la Lisabona, la Ankara. La Stockholm, legătura se făcea direct cu Moscova, prin intermediul ambasadoarei sovietice, Doamna Kolontay. Tot cu toleranţa Mareşalului se constituise la Bucureşti blocul partidelor democratice, în care au intrat şi comuniştii. Agenţi străini paraşutaţi în România erau acoperiţi şi ascunşi de Siguranţă, pentru a nu cădea în mana serviciilor germane. La Ministerul de Externe, omul de încredere al lui Mihai Antonescu, Niculescu-Buzeşti, supraveghea toate comunicaţiile cu străinătatea. însăşi la Preşedinţie exista de multă vreme un cuib de spioni, sub conducerea Doamnei Goga, care transmitea Londrei cele mai înalte secrete de Stat. Antonescu îşi pregătise toate piesele pentru a cădea din nou în picioare în momentul când el însuşi va trimite un ultimatum trupelor germane să se retragă din România. în caz de refuz, avea o armată de rezerva anume pregătită să-i atace şi să-i dezarmeze pe aliaţii de până atunci. Aşa cum trăsese în legionari la 21 Ianuarie, ala cum era acum dispus să tragă în soldaţii germani, dacă nu s-ar fi ascultat ordinul sau de evacuare. Dacă lucrurile s-au întâmplat altfel, se datorează faptului că paralel cu conspiraţia lui contra Germaniei, se formase o alta conspiraţie, în jurul Regelui, al cărei obiectiv era ca la schimbarea de front să fie eliminat şi Mareşalul. Căpeteniile acestei conspiraţii, care mai mult sau ai puţin coincideau cu oamenii de "încredere" ai lui Antonescu, socoteau că Antonescu era un lest care trebuia azvârlit peste bord, pentru a fi salvaţi ceilalţi. Antonescu se compromisese prea mult cu germanii pentru a mai fi valabil în noua conjunctura. 23 August este finalul dezastruos al guvernării antonesciene. Nu poate fi socotit o ruptură şi nu poate fi separat de Conducător. 23 August este opera Mareşalului de la alfa la omega şi singurul lucru ce nu l-a calculat a fost că ar putea fi trădat de proprii lui oameni de încredere. Un bun cunoscător al împrejurărilor de atunci, Wilhelm Hagen, spune ca "victoria lui Antonescu, cu ajutorul german, pe lungă durata, s-a dovedit a fi o victorie a la Pyrrhus; a fost egală cu o sinucidere politică. Distrugerea Mişcării Legionare însemna că regimul şi-a pierdut orice sprijin în popor. A devenit un "sistem mort", aşa cum fusese şi guvernul autoritar al Regelui Carol II. în ceasul primejdiei, nu s-a ridicat nici o mână să-l apere. O mică revoluţie de Palat a fost suficientă pentru a-l doborî" (Die Geheime Front, p. 289).