Horia Sima

 

SFÂRSITUL UNEI

DOMNII SÂNGEROASE

 

 

 

CUPRINS

 

PARTEA îNTâIA: PREGăTIRI PENTRU REVOLUţIE

1. Ieşim din închisoare

2. Ce-am găsit la Berlin

3. Căderea lui Armand Călinescu şi războiul

4. Reorganizarea

5. în căutarea unui plan

6. Un sol din ţară

7. întâmplări din garnizoană

8. Val de arestări în ţară

9. în luptă cu greutăţile

10. Legământul

11. Moartea Profesorului Nae Ionescu

12. Destinderea

13. întâia delegaţie legionară din ţară

14. Momentul norvegian

15. Expediţia se pune în marş

16. A doua delegaţie legionară din ţară

17. Plecarea lui Petraşcu

18. în divergenţă cu Papanace

 

PARTEA A DOUA: DEZASTRUL EXPEDIţIEI îN IUGOSLAVIA

1. în drum spre Banatul Sârbesc

2. O strălucită performanţă

3. Ofensiva germană din Vest

4. Surprinşi de Sârbi la Ofcea

5. Fuga în necunoscut

6. Din nou atacaţi la Vladimirovăţ

7. Un marş forţat în noapte

8. Popasul de la Vârşeţ

9. Trecerea în România

10. Pe pământ românesc la Lăţunaş

11. înconjuraţi de jandarmi

12. Ultima bătălie

 

PARTEA A TREIA: DE LA MOARTE LA VIAţă

1. O noapte la Clopodia

2. La Legiunea de Jandarmi din Timişoara

3. Transportat la Bucureşti

4. în faţa Generalului Bengliu

5. întrevederea cu Ghelmegeanu

6. La Siguranţă

7. Cabinetul lui Nicki ştefănescu

8. Erai în mâinile noastre...

9. Atentatul din Noiembrie

10. "Codreanu e de vină"

11. Organizaţia teroristă a Gărzii de Fier

12. Ce cred de frontul din Franţa?

13. "Domnule Sima, trebuie să ne înţelegem"

14. Intră pe scenă Moruzov

15. Viaţa la Siguranţă

16. Dezarmarea pistolarilor

17. Contactele cu legionarii

18. Cum s-a desfăşurat operaţia

19. Faza politică

20. îşi face apariţia Generalul Coroamă

21. Momente de tensiune

22. Despre permanenţele Statului

23. Din nou în faţa lui Ghelmegeanu

24. Un ultim mesager al Palatului: Urdăreanu

25. în libertate

26. O ultimă privire

 

PARTEA A PATRA: COLABORAREA CU REGELE CAROL

1. Starea mea sufletească

2. Ce s-a petrecut afară

3. Eliberarea lui Traian Borobaru

4. în acţiune pentru noul partid

5. întâlnirea cu Profesorul Codreanu

6. La Hotelul împăratul Traian

7. Un mesaj de la Virgil Ionescu

8. Audienţa la Rege

9. înfiinţarea Partidului Naţiunii

10. Un gest istoric al Profesorului Codreanu

11. Petraşcu este adus la Bucureşti

12. Ce s-a petrecut la Berlin

13. O nouă delegaţie legionară la Berlin

14. în drum spre Brad

15. Rechemat telefonic la Bucureşti

16. Răpirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord

17. Ultimatumul rusesc şi Consiliul de Coroană

18. ţara pe drumul bolşevizării

19. întâlnirea cu Generalul Antonescu

20. Subsecretar de Stat în guvernul Tătărăscu

21. Asist la Consiliul de Miniştri

22. O campanie memorabilă

23. Hermann von Ritgen

24. O întrevedere dramatică cu Tătărăscu

25. 2 Iulie 1940

26. Guvernul Gigurtu

27. Alte măşti, aceeaşi piesă

28. Demisia

 

PARTEA A CINCEA: DRUMURILE SE DESPART

1. Linia mişcării

2. Răspândesc textul demisiei

3. Budişteanu îmi ia locul

4. Moruzov speriat

5. O intervenţie a lui Vasile Iasinschi

6. Campanie pentru răsturnarea guvernului Gigurtu

7. O torpilă de la Berlin

8. Adunarea de la Budişteanu

9. Constituirea Forului Legionar

10. Problema şefiei

11. Jocul german

12. Din nou la Palat

13. Internarea Generalului Antonescu

14. Politica externă a Guvernului Gigurtu

15. Măsuri contra evreilor

16. întrevederi politice

17. Gigurtu şi Manoilescu la Berchtesgaden

18. Grigore Gafencu la Moscova

19. Miniştrii legionari nu demisionează

20. O intrigă a Legaţiei Engleze

21. La răscruce

22. Un drum prin Ardeal

23. O nouă lovitură de la Berlin

24. O convorbire semnificativă

25. întâlnirea fruntaşilor ardeleni în casa lui Gigurtu

26. Edith von Coller

27. Ultima audienţă la Rege

 

PARTEA A şASEA: FRONTUL SE REFACE

1. Intensificarea pregătirilor

2. Ostilităţi nedeclarate

3. Profesorul Codreanu la Călimăneşti

4. Un ajutor providenţial

5. Conferinţa româno-ungară de la Turnu Severin

6. Concentrat la regiment

7. Misiunea lui Valer Moldovan la Berlin

8. Evoluţia lui Moruzov

9. O conferinţă în patru

10. în vizuina lui Moruzov

11. Moruzov mă invită la Canaris

12. Forul Legionar şi revoluţia

13. O convorbire cu Horia Codreanu

14. Manifestul şi tipărirea lui

15. Cauzele dictaturii de la Viena

16. Un Consiliu de Coroană sui-generis

17. Pierderea Ardealului de Nord

18. Schimbarea datei

19. Planul lui Rotea

20. Curierii destinului

21. "Deutschland braucht Ruhe"

22. Moruzov cade în dizgraţie

23. Eliberarea Generalului Antonescu

24. Defecţiunea Profesorului Codreanu

25. Ultimele întrevederi politice

26. Maniu ajută pe Rege

 

PARTEA A şAPTEA: MINUNEA ARHANGHELULUI

1. Planul de bătălie

2. O ultimă privire asupra situaţiei externe

3. Plecarea la Braşov

4. Luptele de la Braşov

5. Ofensiva legionară de la Constanţa

6. Brava Capitală

7. în dimineaţa de 4 Septembrie

8. Generalul Antonescu, Preşedintele de Consiliu

9. Eliberarea legionarilor

10. Manifestaţia de la Braşov

11. Generalul Antonescu investit cu puteri depline

12. Arestarea lui Moruzov

13. O noapte cu Mihai Antonescu la Braşov

14. în aceeaşi noapte, se prăbuşea Regele Carol

15. întoarcerea la Bucureşti

16. Plecarea Regelui din ţară

17. şef al mişcării legionare

18. Consideraţiuni finale

 

 

RâNDURI PENTRU CITITOR

 

Volumul de faţă aparţine memoriilor mele şi cuprinde perioada de la 10 Decembrie 1939 până la 6 Septembrie 1940 acea fază din istoria Legiunii când s-a dat ultima bătălie contra Regelui Carol şi care s-a încheiat cu renunţarea acestui la Tron.

 

Mărimea acestui volum se explică prin mulţimea evenimentelor care s-au îngrămădit în acest scurt interval de timp, căci n-a fost zi în care să nu se fi petrecut ceva important. Mai trebuie ţinut seama şi de faptul că întâmplările care au izbucnit la suprafaţă şi sunt cunoscute de toată lumea nu pot fi deplin înţelese fără a se cunoaşte ţesătura lor intimă, reţeaua sutelor de amănunte din care ele s-au plămădit. Am preferat să lungesc expunerea decât să las lucrurile nelămurite.

 

Cu această carte, sper că am contribuit la cunoaşterea şi desluşirea uneia din cele mai tragice epoci din viaţa neamului nostru.

 

HORIA SIMA

 

24 IUNIE 1977 Anul Semicentenarului

 

 

PARTEA îNTâIA

 

PREGăTIRI PENTRU REVOLUţIE

 

1. Ieşim din închisoare

 

în preajma Crăciunului, după aproape două săptămâni de şedere în închisoarea din Graz, suntem puşi în libertate. La trecerea frontierei iugoslave pe la Maribor, în noaptea de 9/10 Decembrie 1939, am căzut în mâinile grănicerilor nemţi, pe teritoriul localităţii de frontieră Spielfeld şi, până la lămurirea situaţiei noastre, poliţia din Graz, care făcea cercetările, ne-a depus la închisoarea locală. Odată cu mine au intrat în închisoare, Roşu Octavian, Traian Borobaru şi Iosif Vasiu. Un alt grup, format din Boian Ion, Popa Ion, Vinţan Valeriu şi Tolcea Ion, plecat din Iugoslavia înaintea noastră, a avut aceeaşi soartă. Ne-am găsit cu toţii la ora de plimbare a deţinuţilor, în curtea interioară a închisorii.

 

Ni s-a dat voie să scriem şi, graţie intervenţiei făcute la Berlin de Preotul Dumitrescu-Borşa, şeful legionarilor din Germania, şi de Dr.Victor Biriş, n-am zăbovit prea mult îndărătul ferestrelor zăbrelite. A mai contribuit la grăbirea eliberării noastre şi declaraţia lui Roşu la anchetă: acesta fusese la Legaţia germană din Belgrad, în timpul când eram acolo, şi solicitase viza de intrare în Germania pentru grupul de legionari sosiţi în Iugoslavia. Legaţia germană a cerut instrucţiuni de la Berlin, dar noi n-am mai putut aştepta sosirea răspunsului, având poliţia sârbă pe urmele noastre. Totuşi intervenţia şi-a dat mai târziu roadele: grupul nostru fiind semnalat la Berlin, eliberarea lui n-a mai făcut obiectul unor cercetări speciale, care durau de obicei mai bine de o lună.

 

Am ieşit pe poarta închisorii bucurându-ne ca nişte copii în prima zi de vacanţă. pentru câteva ore, viaţa pătrundea năvalnic în sufletul nostru.

Grazul este un oraş de munte, de aspect medieval. Alergam pe străzi, sorbindu-i cu nesaţ imaginile. Sub învelişul zăpezii, casele evocau o lume de basm şi de frumuseţi pierdute. Populaţia se pregătea de Crăciun, un Crăciun de război, fără vitrine încărcate.

 

Ne uitam unul la altul şi nu ne vine a crede că suntem liberi. O senzaţie ciudată pune stăpânire pe noi. După lunile de încordare din ţară şi din Iugoslavia, pe care le-am trăit clipă de clipă cu moartea pe urmele noastre, pare că păşim într-o viaţă ireală, care nu-i a noastră.

Ne trebuie un timp de adaptare. Reflexele omului liber nu mai funcţionează. E de crezut oare că poţi să umbli pe străzi şi altfel decât să priveşti fără teamă în dreapta şi stânga, la faţa şi mişcările fiecărui trecător, fără să te expui unei întâlniri fatale? E o stare anormală, o întrerupere a existenţei noastre anterioare, în care norma de viaţă era fereala şi ascunzişul.

 

Mizeria în care ne aflam nu ne strică voioşia, dar suntem siliţi să luăm act de ea. Suntem opt inşi şi nu avem o centimă în buzunar. N-avem cu ce pleca la Berlin. N-avem de mâncare şi nici bani să ne cumpărăm o bucată de pâine. La plecarea din Iugoslavia, ne-am împărţit ultimii bani preschimbaţi în mărci în aşa fel încât fiecare grup să poată ajunge cu trenul până la Viena.

Un grup avea 100 de mărci, alt grup 80 de mărci. Banii aceştia ne-au fost ridicaţi în cursul percheziţiei ce nu s-a făcut la poliţia de frontieră din Spielfeld. Cine introduce monedă germană în Reich, este pasibil de aspre pedepse, după noile dispoziţii de război.

Noi, fiind refugiaţi politici, nu eram ameninţaţi de rigorile legii, dar moneda introdusă ilicit în Germania a fost vărsată în Casa Statului German.

 

Chestiunea mesei am rezolvat-o obţinând nişte bonuri de la Primărie pentru o cantină a Ajutorului de Iarnă (WHW). Cât priveşte banii, ne-am hotărât să ne adresăm autorităţilor vamale din Graz, unde erau depuşi. L-am luat pe Roşu, care ştia ceva nemţeşte şi, după multe umblete şi explicaţii prin diferite birouri, ni se restituie banii confiscaţi mai recent. Ceilalţi, ridicaţi de la grupul Boian, intraseră pe făgaşul formalităţilor şi asupra lor nu mai putea decide decât Direcţiunea Generală a Vămilor din Berlin. Ne întâlnim cu ceilalţi camarazi şi le arătăm hârtiile. Toţi se uitau cu multă duioşie la ele. în împrejurările în care ne găseam, aceste mici lucruri luau proporţiile unei mari biruinţe. Mergem la gară şi ne facem repede socoteala. Spre bucuria noastră, cu banii restituiţi e asigurată călătoria întregului grup până la Viena. E 22 Decembrie. Timpul a trecut şi trebuie să înnoptăm în Graz. Dar unde să găsim un loc de dormit? Acte nu aveam şi banii nu ne ajungeau să plătim un hotel.

Ne întoarcem la închisoare şi rugăm administraţia să ne îngăduie să mai poposim o noapte în celulele ce le-am părăsit azi dimineaţă. Spre mirarea noastră nu ne dă voie. Mai mult decât atâta.

Ni se pune în vedere că va trebui să plătim fiecare câte două mărci pe zi pentru tot timpul petrecut în închisoare. Socoteala ni se va trimite la Berlin. Eram într-o categorie aparte: nici în arest preventiv, nici condamnaţi, şi administraţia nu ştia cum să justifice cheltuiala făcută cu noi. Ne întoarcem dezamăgiţi în oraş. Batem din nou la uşa "Ajutorului de Iarnă" şi ni se indică un azil de noapte. îngheţaţi şi obosiţi, ne întindem pe paturi şi dormim tun până la ziuă.

 

A doua zi pe la amiază, luăm trenul spre Viena. Ocupăm cu toţi un compartiment şi începem să ne depănăm păţaniile. Grupul Boian, plecat înaintea noastră, a fost simţit de grănicerii sârbi şi numai cu greutate s-a putut strecura din mâinile lor. N-au înaintat mult pe teritoriul german şi au fost prinşi la frontiera Spielfeld, de unde au fost transportaţi la închisoarea din Graz. Boian, care conducea primul grup, a mai trecut în vară graniţa pe la Maribor-Graz în Germania. La plecarea din Belgrad, ne lăsase o schiţă a drumului asigurându-ne că, urmând indicaţiile lui, vom ajunge cu bine la Graz. Dar pe semne că memoria nu l-a mai ajutat, pentru că de la un punct schiţa nu mai corespundea cu locurile. Boian se despărţise de noi cu certitudinea că poliţia germană nu va pune mâna pe el şi ne-a dat întâlnire la Berlin. Acum stătea necăjit într-un colţ, suportând cu resemnare glumele lui Roşu şi Borobaru. Nu numai că ştiinţa lui îi demonstrau aceştia nu i-a servit nici lui şi nici nouă la nimic, dar a trebuit să vină grupul nostru ca să-l scoată de unde se împotmolise.

 

în afară de mine şi Boian, ceilalţi camarazi vedeau pentru întâia oară Austria. Cei mai mulţi nici nu trecuseră vreodată frontiera ţării lor. O lume nouă se deschidea înaintea lor.

Atenţia lor era absorbită de oameni şi locuri. Pe mine mă năpădesc gândurile. în ce stare sufletească vom găsi grupul de la Berlin? Miti Dumitrescu plecase însoţit de binecuvântările legionarilor din Berlin, dar golurile lăsate de Legiune de masacrul din ţară nu le-a pustiit şi lor sufletul, nu le-a spulberat toate nădejdile? Clime, Banea, Totu, Alecu Cantacuzino, nu mai sunt în viaţă. Dintre Comandanţii Bunei Vestiri doar Ilie Gârneaţă aflasem că trăieşte, dintr-o declaraţie făcută ziariştilor. De Belgea şi Puiu Gârcineanu nu aveam nici o ştire. în cine să mai creadă? După ce toate punctele exterioare de sprijin le pierduserăm, nu ne mai putea servi de reazem decât interiorul. Dar câţi legionari se pot regăsi, fără Căpitan, fără căpetenii, avizaţi exclusiv la propria lor forţă sufletească? Câţi pot reproduce prin propriile lor mijloace fenomenul legionar?

 

Dacă mă uit în jos, la elementele care au dus greul prigoanei, nu văd decât pământ ars. Toţi cei care au lucrat sub comanda mea au fost ucişi până la unul. Legătura cu mine, chiar dacă se mărginea la servicii secundare, era o indicaţie suficientă pentru Siguranţa Statului ca să treacă un legionar pe listele morţii. Dorca, Noaghea, Clement, Cioflec, Nadoleanu şi alţii, zac în morminte necunoscute. Iar eu dacă mai sunt în viaţă, nu pot să-mi explic altfel decât prin ocrotirea cerului. Se împlinesc aproape doi ani de când sunt urmărit de toată poliţia, jandarmeria şi Siguranţa Statului. S-au pus premii pe capul meu. Sute de oameni au fost schingiuiţi, unii ucişi în bătăi, ca să spună unde mă aflu sau cum pot să-mi dea de urmă. De nenumărate ori s-a închis cercul prigonitorilor în jurul meu până aproape a mă atinge cu mâna şi tot de atâtea ori o putere nevăzută mă scotea din primejdie, adeseori fără să ştiu. E aici mai mult decât o întâmplare. Ca şi cum toată acţiunea de nimicire a mişcării legionare ar atârna de ceva: de prinderea mea şi această ultimă captură nu le-a reuşit duşmanilor.

 

Privesc la camarazii din jurul meu. Coasa morţii a trecut la câţiva milimetri de fiecare. Mă bucur că măcar ei au putut fi salvaţi. Puterile sufletului sunt mari. Cine ştie? Poate că acest grup este solul destinului legionar, poate că odată cu trenul care ne poartă spre Viena şi Berlin îşi poartă şi Legiunea ultimele ei nădejdi.

 

între legionarii din ţară, efectul produs de represalii n-a fost cel scontat de Carol. Exemplul "statuat" de guvern n-a provocat acel val de înfricoşare destinat să măture ultimele rezistenţe legionare. După trei zile, legionarii din Capitală şi-au refăcut contractele, după o lună un mare număr de organizaţii şi-au reluat activitatea.

La plecarea mea din ţară, lăsasem un sistem de legături care se întindea de la Bucureşti până la Banatul sârbesc. în populaţie execuţiile ordonate de Carol au fost întâmpinate cu o dezaprobare unanimă. în sângele nevinovat cel-a vărsat Carol, ca al doilea Irod, ca să dispară şi "sămânţa acestor netrebnici", cum se exprima Argetoianu, s-au stins şi ultimele reflexe ale Majestăţii Regale. Când cadavrele legionarilor au fost expuse pe străzi şi în pieţele publice, iar copii de la şcoala primară obligaţi să privească, toată lumea şi-a întors îngrozită faţa de la el. Pe tronul României nu mai stătea un Rege, ci un călău al tineretului şi al Naţiunii. Oroarea stârnită de Rege era atât de mare, încât lumea din Capitală îl denumea Berilă, după numele unui fioros asasin.

 

Grupul de la Berlin reprezenta un preţios capital legionar, prin faptul că se afla în afara razei de acţiune a guvernului. Legionarii din ţară puneau mari nădejdi în acest grup. Acolo era Comandamentul, acolo se ţinea ascuns şi Căpitanul, căci nimeni nu se putea împăca cu gândul morţii lui. Credinţa că trăia Căpitanul nu putea fi smulsă nici din sufletele noastre, ale acelora care fiind în Germania, ştiam cât de puţin fundate sunt zvonurile care circulau. Nu aveam nici o dovadă. Mintea refuza orice speculaţie de acest gen şi totuşi nu ni-l puteam închipui pe Căpitan trecut dincolo de hotarele vieţii. Era un sacrilegiu să gândim legiunea fără el. Nu era o prezenţă mistică sau simbolică, ci una aievea şi actuală. El conducea Legiunea, el dădea impuls acţiunilor noastre, iar noi reprezentam un provizorat de conducere, un sistem legionar care nu funcţionează decât graţie acoperirii continue ce-o primim de la el "de undeva", din ţară sau din Europa. Căpitanul era o făptură năzdrăvană. Duşmanii nu-l pot răpune şi moartea nu se poate atinge de el.

 

Vestea că ar trăi Căpitanul a fost strecurată de guvern în mijlocul legionarilor cu scopul de a atenua reacţiunile ce s-ar fi produs după uciderea lui. Dar viclenia lui Armand Călinescu s-a întors împotriva lui şi a guvernului. Insinuaţia a căzut pe un teren primitor şi s-a transformat în mit. "Căpitanul trăieşte" devenise lozinca de luptă a celor mai mulţi legionari. O formidabilă coeziune s-a realizat în jurul acestui mit. Chiar după masacrul din Septembrie, mitul nu şi-a pierdut eficacitatea. Toate acţiunile se realizau ca şi cum noi, câţiva iniţiaţi, am şti ceva mai mult decât masa legionară, ne-am raporta în tot ceea ce facem la prezenţa Căpitanului, ascuns undeva, dar nu putem vorbi, suntem legaţi să păstrăm secretul, până când va hotărî el.

 

Grupul de la Berlin beneficia şi de prestigiul unui alt mit, cu caracter politic: sprijinul de care ne-am bucura din partea lui Hitler. Legionarii din ţară erau ferm convinşi că întreţinem relaţii de cea mai mare importanţă cu guvernul german şi, la momentul oportun, această prietenie se va arăta, fie primind arme ca să înlăturăm regimul prin forţă fie că Hitler însuşi va lichida regimul de crimă şi teroare, pedepsind pe asasini.

Acest mit băgase spaima şi în Rege. Simpla noastră prezenţă în Capitala Reichului crea o gravă problemă guvernului român. Orice succes al lui Hitler era interpretat a fi şi un succes al mişcării, un pas mai aproape de ziua scadenţelor.

 

în realitate, relaţiile noastre cu oficialităţile germane n-au depăşit niciodată interesul destul de precar ce-l arătau, în genere, tuturor naţionaliştilor refugiaţi în Germania. Aceste contacte în nici o împrejurare n-au dus la consecinţe practice, în sensul unui sprijin efectiv ce l-am fi obţinut din partea guvernului german sau a partidului naţional-socialist.

 

Miti Dumitrescu, plecând din mijlocul legionarilor din Berlin ca să răzbune pe Căpitan, acest grup mai câştigase o faimă: devenise chezăşia invincibilităţii noastre. Nici n-a trecut un an de la uciderea Căpitanului, a Nicadorilor şi Decemvirilor, şi Armand Călinescu căzuse, fulgerat de echipa lui Miti Dumitrescu. Grupul de la Berlin aşa era de apreciat în ţară, că trăia într-un climat eroic, că era continuatorul luptelor din prigoană. în sânul acestui grup cădeau marile deciziuni ale mişcării. nu va trece multă vreme şi Regele Carol va avea aceeaşi soartă sau va fi alungat de pe tron, pentru că legionarii de la Berlin nu dorm.

 

Dându-mi seama ce grave repercusiuni ar avea destrămarea grupului Berlin pentru soarta întregii mişcări, m-am adresat legionarilor veniţi cu mine, cerându-le ca, la întâlnirea lor cu camarazii din Berlin să nu manifeste nici cel mai mic semn de descurajare. Chiar dacă ar fi tulburaţi de anumite îndoieli, să forţeze nota la nevoie, arătându-şi neţărmuita încredere în viitorul nostru. Probabil că grupul din Berlin aştepta să sosească o trupă înfrântă şi demoralizatoare. Dar noi n-am plecat din ţară pentru a ne salva viaţa, ci pentru a ne pregăti pentru o nouă campanie, după ce existenţa în ţară devenise imposibilă. Trebuie să depăşim durerea care ne sfâşia sufletele, pentru a da un nou impuls luptei legionare. Să fim interpreţii autentici ai spiritului legionar din ţară. Legionarii din ţară privesc la noi şi la toţi camarazii din Berlin ca la oastea miracolului, de la care va veni mântuirea.

 

Cuvintele mele n-aveau nevoie să fie însoţite de prea multe argumente. Ca oameni veniţi de pe front, pentru ei era firească această atitudine. Cu toţii şi-au luat angajamentul să exalte înaintea camarazilor din Berlin resursele şi spiritul combativ al mişcării.

 

Ajungem după masă la Viena. Aici tragem la ştefan Cernea, fost ofiţer în armata austro-ungară şi apoi funcţionar la Consulatul român din Viena. Din cauza unor conflicte cu Consulul, îşi dăduse demisia şi acum îşi câştiga existenţa în mod particular. Era un prieten al mişcării, iar casa lui devenise un punct de sprijin pentru trecerile noastre din ţară spre Germania şi înapoi. Eu am rămas peste noapte la el, iar ceilalţi camarazi chiar în aceeaşi seară, 23 Decembrie, au luat trenul spre Berlin.

 

ştefan Cernea a fost emoţionat până la lacrimi la vederea noastră. Aflase şi el că suntem la închisoarea din Graz şi, pe unde putuse, intervenise ca să fim puşi în libertate. Rămas singur, m-a întrebat cu inima strânsă dacă mai există ceva în ţară, dacă mai sunt oameni care cred în luptă şi dacă mişcarea mai are vreo şansă să biruie? Era îngrozit de cele întâmplate şi destul de abătut. I-am expus fără ascunzişuri toate dificultăţile situaţiei.

Aproape întreg cadrul nostru de conducere a căzut pradă nebuniei carliste, iar luptătorii care s-au distins în prigoana din 1938-1939 doi, trei dacă mai trăiesc. Pierderile sunt atât de rele încât ar trebui să te laşi doborât de disperare dacă ai vrea să le cântăreşti. Dar se înşeală tiranii, când cred că ai distrus mişcarea. Din sângele martirilor vor creşte noi legionari. Mişcarea este un sistam de valori, o trăire şi nu poate fi desfiinţată prin măsuri brutale. Ea ar putea dispărea numai dacă un alt sistem, mai viguros, mai pur, mai dezinteresat, ar părea pe pământul româniei. Astăzi mitul mişcării s-a adâncit în aşa măsură în masa poporului român încât dacă s-ar face un început de revoltă, tot poporul s-ar ridica contra tiraniei carliste. Noi ne-am întors ca să ne pregătim pentru o nouă expediţie. Dacă aceştia acum, câţi suntem şi câţi am mai rămas, în momentul celei mai mari dureri şi dezorientări, mai credem şi nu plecăm steagul, biruinţa noastră este asigurată. Esenţialul este să nu se rupă firul continuităţii legionare şi acest fir, astăzi după decapitările suferite, este extrem de firav. Dacă privim în tabăra duşmană, lucrurile nu stau tocmai bine. Sistemul carlist, lipsit de Armand Călinescu, nu mai este viabil. Cu Armand Călinescu, n-a căzut numai omul tare al regimului, ci întreg regimul a primit o lovitură de moarte. De altă parte situaţia externă a României se agravează din zi în zi, demonstrând că numai politica externă preconizată de Căpitan, alături de Puterile Axei, poate asigura viitorul ţării. Se remarcă semne de descompunere interioară a regimului. Venirea lui Tătărăscu, om al compromisului, declaraţiile acestuia, trebuie interpretate în sensul că Regele este obligat să renunţe la politica asasinatului şi să caute o nouă orientare internă şi externă.

 

Tragedia legionară l-a zguduit atât de mult pe Cernea, încât la plecare am simţit că nu stăteam de vorbă numai cu prietenul Cernea, ci că devenise unul de-ai noştri, hotărât să împărtăşească toate necazurile şi bucuriile cu noi.

 

în ziua întâi de Crăciun, cobor la Berlin, în gara Friedrich-Strasse. Mă aşteptau câţiva dintre camarazii sosiţi cu o zi înainte.

 

întreb de Petraşcu. îmi spun că locuieşte la Petre Ponta. îi dau un telefon chiar din gară. Mă cheamă la el să petrecem Crăciunul cu familia Ponta. Pe Petre Ponta îl cunoşteam fugitiv încă din vară. Era un om de o rară energie, de-o putere de muncă uluitoare. Un exemplar unic în felul lui: împreuna perseverenţa germană la lucru cu iuţeala şi vioiciunea temperamentului românesc. Dacă întreg poporul român ar fi format din astfel de elemente, am deveni cea dintâi naţiune de pe glob.

 

Petre Ponta avea toate motivele să fie mulţumit cu viaţa. Emigrase de aproape zece ani din ţară. Făcuse şcoala de Belle-Arte din Berlin. Era un desenator artistic şi organizator de expoziţii. îşi iubea meseria cu pasiune şi câştiga destul ca să ducă o existenţă comodă. Soţia lui, Alice Ponta, de origine germană, o femeie de o rară înţelegere şi bunătate, era ea însăşi pictoriţă. Totuşi ceva în forul lui interior nu îi dădea pace. Viaţa printre străini, ruperea de neam, îl durea adânc. Auzise de legionari, de lupta ce-o poartă pentru ridicarea neamului, de viaţa lor chinuită. Voia să devină unul dintre ei. N-a mai avut astâmpăr până ce n-a dat de urma noastră. Prin inginerul Caraivan a ajuns să vorbească cu Petraşcu. Acesta mi-a comunicat impresiile ce le-a avut după întâlnire: surprinzătoarea apariţie a unui om care se oferă să servească din tot sufletul lui şi cu tot ce are cauza Legiunii. L-am cunoscut apoi şi eu, înainte de plecarea din ţară. Greu se mai exprima româneşte; îşi însuşise la perfecţie dialectul berlinez. Zelul cu care se îmbia mi s-a părut suspect. Cum guvernul căuta să introducă agenţi în mijlocul nostru, i-am recomandat lui Petraşcu prudenţă. După câteva luni de ţinere sub observaţie, Petraşcu s-a convins că n-are de ce să se teamă. Omul era de perfectă bună credinţă. Zelul lui era sincer. Era expresia unui fond curat, a unei conştiinţe naţionale care a izbucnit în el cu o putere elementară. Petraşcu s-a mutat la el şi de atunci casa lui Petre Ponta din Berlin, Sondershauserstr.84, a devenit parte integrantă din viaţa şi istoria Legiunii. Odată cu intrarea noastră în casa lui, familia Ponta încetase de a mai avea o existenţă privată. Ziua şi noaptea orice legionar era bine primit. Ultimii bani şi ultima bucată de pâine şi-o împărţea cu noi. Aşa şi-a stricat Petre Ponta rosturile vieţii lui pentru totdeauna.

 

Casa lui Petre Ponta se afla în sudul Berlinului, cartierul Lichterfelde-Ost. Pe înserat am ajuns la el. în prag m-a întâmpinat Petraşcu. Ne-am strâns mâna şi ne-am luat îndelung unul la altul. Parcă îi venise inima la loc. "Bine că ai venit", au fost singurele lui cuvinte.

 

Din nou suntem iar împreună. Amândoi am trecut prin cele mai mari primejdii şi Dumnezeu ne-a apărat până acum şi pe unul şi pe altul. Cât timp mă ştia în ţară, nu mai avea linişte. îi era teamă de viaţa mea. îl lega de mine o veche prietenie. Ne cunoşteam de pe băncile liceului. Aceleaşi visuri şi idealuri ne-au plămădit existenţa din fragedă tinereţe. Când ne-am întâlnit în Legiune, eu intrasem în toamna anului 1927, el cu un an mai târziu, nu m-am mirat deloc. Aparţineam demult aceleaşi comunităţi spirituale. Chemarea lui Corneliu Codreanu ne-a găsit pregătiţi sufleteşte. îl căutam pe acest uriaş al generaţiei noastre şi de atunci n-am urmat decât cărarea bătută de viscole a Legiunii.

 

Intru în salon. Un pom de Crăciun frumos împodobit şi o masă lungă. întâlnesc pe mai mulţi camarazi dintre cei vechi şi noii sosiţi. Am cântat împreună colinde şi cântece legionare. Suferinţele şi grijile par să dispară pentru o clipă în voia bună care ne învăluie pe toţi. Dar a doua zi vor începe cu şi mai multă străşnicie.

 

2. Ce-am găsit la Berlin

 

Petraşcu mi-a comunicat ce s-a petrecut în lipsa mea la Berlin. Situaţia grupului era mult mai rea decât mi-o închipuisem. Numai exista unitate de comandă, grupul se împrăştiase şi, ceea ce era mai grav, însăşi resorturile sufleteşti ale legionarilor cedaseră. Dintre căpetenii, Papanace se ţinea mai bine, dar nu făcuse nici un efort de regrupare a forţelor. Petraşcu se simţea stingher fără mine.

 

Când am plecat spre ţară, 15 August 1939, funcţiona un "comandament" al grupului legionar din Berlin, format din Preotul Dumitrescu-Borşa, Alexandru Constant, Victor Vojen, Constantin Papanace, Victor Silaghi şi cu mine. şeful grupului era Preotul Dumitrescu-Borşa, eu mă ocupasem de legăturile cu ţara, Vojen şi Papanace cu relaţiile externe, Constant cu garnizoana. Părintele Dumitrescu-Borşa nu se bucura de prea multă consideraţie între legionarii din Germania. Venise cu o presă proastă din Polonia. Horodiceanu, Trifa, Petraşcu, Stănicel, care împrăştiaseră cu Părintele exilul cu Polonia, erau atât de porniţi contra lui încât duceau campanie. Cum nu participasem la aceste frământări, nu m-am lăsat impresionat de ele. L-am susţinut la conducerea grupului din Berlin împotriva celor mai apropiaţi prieteni ai mei. Mă lega de el viaţa chinuită petrecută împreună din 1938 şi mă gândeam la numele ce-l poartă. Fusese secretar general al partidului "Totul pentru ţară" şi era singurul supravieţuitor al echipei din Spania.

 

La întoarcerea mea, comandamentului nu se mai întrunea, iar legionarii se răzleţiseră care încotro, căutându-şi preocupări mai mult sau mai puţin îndepărtate de obiectivele esenţiale ale mişcării în acele momente. Existau şi elemente de luptă, dar ce puteau face când ei înşişi şefii lor se arătau şovăitori?

 

înainte de şti ce să fac, m-am hotărât să trec pe la fiecare din căpeteniile legionare din Berlin, ca să verific informaţiile primite de la ei. L-am vizitat mai întâi pe Preotul Dumitrescu-Borşa. N-am recunoscut nici o fibră din omul de altădată. Era o ruină morală. Nu mai credea în nimic. Repeta mereu, cu ochii duşi departe, în cursul conversaţiei, "o să ajungem ca Ruşii albi". După masacrul din ţară, considera situaţia mişcării pierdută, cel puţin pentru generaţia actuală. Preotul Dumitrescu-Borşa era unul dintre legionarii care nu trăiau din lumina lor proprie. După dispariţia Căpitanului, se prăbuşise şi el. Procesul descompunerii începuse din Polonia. Venind din Polonia în Germania, eu, Papanace şi ceilalţi am forţat nota, aşezându-i în fruntea noastră. L-am pus într-o situaţie care-l obliga "să se ţină bine". Era şeful nostru.

 

Intrând în mediul nostru combativ, Părintele Borşa a avut chiar momente de înviorare. în vară era plin de foc. Compara situaţia noastră cu a vânătorului care stă la pândă. "Cine poate şi are norocul să-i treacă pe dinainte Armand Călinescu, trage".

Era în corespondenţă cu Miti Dumitrescu şi avea ferma convingere că de astă dată monstrul nu mai scapă. Iar acum acelaşi om, şeful nostru, primea cu astfel de cuvinte pe legionarii care se întorceau din mijlocul primejdiilor. Nu-i părea bine când îi spuneam că mişcarea s-a refăcut în ţară.

N-a avut nici curiozitatea să mă întrebe amănunte. Ce-am putut desprinde precis de la el, era că voia să fie lăsat în pace. Nu mai voia să audă de nimic, nu mai voia să fie amestecat în nici o acţiune. Răspunderea grupului nu-l mai interesa.

 

Un şef îşi descurajează trupa, nu mai poate pretinde să fie urmat. Părintele Dumitrescu-Borşa purta răspunderea pentru destrămarea grupului. Mi-am dat seama din acel moment că drumurile noastre se despart.

 

M-am întâlnit apoi cu Papanace, la locuinţa lui Virgil Mihăilescu. L-am găsit abătut. I-am expus situaţia din ţară şi el mi-a povestit frământările din mijlocul grupului, după plecarea mea. Vojen. Constant, Preotul Borşa, se desprinsese de grup. Silaghi avea un serviciu şi trăia retras. Cu Ciorogaru, relaţiile grupului erau de multă vreme întrerupte. Papanace se întâlnea individual cu ceilalţi legionari, dar o viaţă colectivă nu mai exista.

 

Analizând posibilităţile mişcării, după pierderile suferite, se exprima destul de sceptic. Se afla într-un impas sufletesc, pe care şi-l mărturisi fără înconjur. Mi-a propus să iau eu conducerea grupului, după defecţiunea Părintelui.

"D-ta eşti singurul care poţi continua lupta, mi-a spus. Reprezinţi extrema dreaptă a mişcării, elementul ei de acţiune de care se tem duşmanii. Ai un nume în jurul căruia se poate aduna trupa sfărâmată".

 

Relaţiile mele cu Papanace, în tot timpul refugiului din Berlin, au fost mai mult decât cordiale, de mare confidenţă. Noi doi reprezentam ultima linie de rezistenţă a grupului. Când grupul avea momente de absenţă sau de dezorientare, noi restabileam efortul şi continuitatea. Când am plecat în ţară, pe el l-am considerat a fi garantul liniei legionare a grupului Berlin, având un coeficient de densitate sufletească mai mare decât alţii. în acest sens am lăsat vorbă şi lui Petraşcu la plecare: "ţineţi-vă de Papanace orice s-ar întâmpla". Acum el însuşi intrase într-o fază de depresiune. Omul nu mai putea da atât cât reclama gravitatea momentului şi făcea la alţii să-şi asume răspunderea situaţiei. E o atitudine legionară cum nu se poate mai corectă.

Cunoscându-i trecutul, aveam toate motivele să cred că propunerea ce mi-o făcuse pleca dintr-un fond sufletesc curat.

 

Cu aceeaşi sinceritate i-am expus punctul meu de vedere. Eu îmi iau răspunderea luptei din ţară, dar nu răspunderea conducerii grupului legionar din Berlin, nici sub aspect să reconstituim o unitate fragilă, care ar avea mai mult darul să provoace numai duşmănii? De ce să ne reunim cu nişte oameni care şi-au pierdut suflul interior? Să-i lăsăm pe cei ce au abdicat de la linia legionară în plata Domnului, iar noi să ne vedem de drumul nostru. Eu îmi voi alcătui un grup legionar, format numai din luptători, numai din încercaţi şi gata de sacrificiu şi cu aceştia mă voi întoarce în ţară. El, Papanace, să acopere pregătirea viitoarei expediţii, fie în raport cu ceilalţi legionari din grup fie în relaţiile cu Germanii. Papanace a fost de acord şi cu asta ne-am despărţit. De fapt, în această întâlnire, fără să-i spunem pe nume, s-a reconstituit comandamentul legionar din Berlin între noi doi, după răzleţirea celorlalţi membri ai lui.

De atunci ne consultam des şi toate problemele ce se iveau în viaţa grupului le rezolvam împreună, într-un spirit de perfectă camaraderie.

 

Vojen şi constant intraseră funcţionari la Ministerul german al propagandei. L-am văzut mai întâi pe Constant, care reflecta de obicei şi părerea celuilalt. Constant mi-a vorbit agitat, ca un om stăpânit de panică: "Măi, să lăsăm acţiunile acestea care ne fac atâta rău şi ne costă atâta sânge.

Să căutăm o soluţie politică a problemei noastre". A apăsat pe politic cu un deosebit efect oratoric.

 

A fi consecvent, a avea o logică în idei şi fapte, este o chestiune de caracter. Era uluitor să văd cum încerca să-şi corecteze poziţia retroactiv. Vorbea cu mine ca şi cum ar fi fost străin de cele întâmplate în ţară. Ce lipsă de bărbăţie! Vojen şi Constant, ca membri ai comandamentului, cunoşteau expediţia lui Miti Dumitrescu.

 

I-am cerut lămuriri, cum vede el "soluţia politică"? Implică tratative cu Regele? A evitat să se pronunţe. Un lucru am reţinut: Constant nu mai punea preţ pe lupta din ţară. Dintr-o convorbire ce-a, avut-o mai târziu cu Vojen, prietenul său nedespărţit, m-am lămurit în ce constă faimoasa "soluţie politică: o intervenţie a Berlinului în politica internă a României, într-un moment de încordare cu Carol, care ar putea să fie chiar un război. Mişcarea legionară ar fi chemată să joace un rol important într-o asemenea împrejurare. Soluţia era ispititoare pentru cine voia să evite riscurile, dar pentru mişcare nu era o afacere. în ce postură mizerabilă ne-am fi prezentat în faţa ţării, ca miluiţi ai Nemţilor?

în caz de război, când munţii de cadavre s-ar fi ridicat între Români şi germani, mai putea mişcarea să-şi susţină vechea poziţie de politică externă, alături de puterile Axei?

 

Cu Ciorogaru n-am vorbit, pentru că de multă vreme se despărţise de grup. Aflasem că şi el era partizanul unei soluţii politice, dar pe care nu o vedea posibilă, spre deosebire de Vojen şi Constant, decât cu Regele. Pentru a-şi ilustra teoria, luase deja legături cu guvernul de la Bucureşti, prin mijlocirea agenţilor diplomatici de la Berlin. Se împrietenise în ultimul timp cu preotul Dumitrescu-Borşa. îi surâdea şi lui o înţelegere cu guvernul, pentru a nu ajunge "rus Alb", cum se lamenta Părintele.

 

Trifa, fostul preşedinte al Centrului Studenţesc Bucureşti, susţinea că nu mai avem altceva mai bun de făcut la Berlin decât să învăţăm şi să luăm diplome. Odată oamenii formaţi, altfel ne vom măsura cu Carol. Nu pricepeam legătura de la cauză la efect cu politica Legiunii. Să se sperie Carol de diplomele achiziţionate de legionari la Berlin şi să ne lase puterea? Sau, fiind în posesiunea acestor titluri, vom pătrunde mai bine în miezul evenimentelor şi atunci îl vom combate cu arme superioare? M-am forţat să cred că acesta din urmă era gândul lui Trifa, când a părăsit viaţa de grup şi preocupările noastre şi s-a consacrat exclusiv studiilor. ţara Românească nu ducea lipsă de intelectuali, ci de intelectuali de caracter.

Mişcarea legionară era o reacţie contra intelectualismului sterp, rupt de realităţile naţionale.

 

Singura mângâiere sufletească mi-a procurat-o Dr. Victor Biriş. Nu-l mai văzusem din ţară. în August 1939, ne-am încrucişat drumurile în Banatul sârbesc, fără să ne fi putut vedea. Eu mergeam spre ţară şi el fugea din ţară, pe la Lăţunaş, pentru a se refugia în Germania. Fusese procuror la Tribunalul Oraviţa şi şi-a dat demisia când i s-a cerut să voteze Noua Constituţie.

A fost unicul caz pe ţară. Prin Preotul Borşa, de ai cărui copii se interesase în prigoană, s-a ataşat comandamentului central, aducând mari servicii mişcării. Biriş lucra acum ca hamal într-o întreprindere şi l-am găsit zăcând la spital, zăcând de o gripă contractată în iarna aceea grea. Deşi era pe un pat de spital ars de febră, n-a fost nevoie de nici o încurajare pentru a-l înviora. Biriş era mai tare sufleteşte decât noi toţi. Pierduse pe fratele lui, Gheorghe Biriş, în masacrul de la Miercurea Ciuc. Gheorghe Biriş studiase Dreptul la Cluj şi făcea parte din falanga de studenţi legionari de la această Universitate, care s-au acoperit de glorie în cursul acestei prigoane.

 

Atmosfera de la Berlin îl întrista. Fusese prieten cu Preotul Borşa, dar de când îi citise în suflet lenta descompunere, se înstrăinase de el. Acum aproape nici nu-şi vorbea. Ce deosebire de atitudine între ultimul supravieţuitor al echipei din Spania şi fostul secretar al partidului "Totul pentru ţară", Preotul Borşa, şi necunoscutul procuror de la Oraviţa! Biriş rupsese toate punţile în urma lui, pentru a se întâlni cu destinul Legiunii. Renunţase la familie, la carieră, la prietenii din alte partide, pentru a-şi asuma riscuri care nu decurgeau din obligaţii contractate anterior sau din jurăminte solemne.

 

Făcând bilanţul întrevederilor avute cu căpeteniile legionare din Berlin, am ajuns la următoarele concluziuni:

 

1. în primul rând am observat o goană după alibiuri. Fiecare voia să se ştie cât mai puţin amestecat în atentatul lui Miti Dumitrescu. Masacrul din ţară punea problema responsabilităţilor şi, cu excepţia lui Papanace, ceilalţi se făcuseră mici, mici de tot, pentru ca răspunderile să treacă pe deasupra capului lor.

 

2. Lupta contra Regelui Carol trebuia să continuată şi onorată. Această situaţie, singura loială faţă de Legiune şi faţă de memoria celor căzuţi, reclama noi eforturi şi noi sacrificii. Cine urmează la rând ca să continue eroică a mişcării? Puţini mai răspundeau la apel. Reflexele combative ale legionarilor din Berlin nu mai funcţionează cu prospeţimea omului din tranşee.

 

3. Exista un caz aparte, al lui Silaghi, căruia nu i se putea tăgădui nici curajul convingerilor şi nici spiritul de deciziune. El stătea deoparte pentru că era zdrobit sufleteşte. Nu mai trăia Căpitanul, nu mai trăiau atâţia legionari de elită, care ar fi putut să îi ia locul. în cine să mai aibă încredere? în Părintele Borşa, care dăduse bir cu fugiţii, în mine, în Papanace? Garanţia noastră i se părea destul de fragilă.

 

4. După atentatul contra lui Călinescu, autorităţile germane puseseră ochii pe legionarii refugiaţi. Miti Dumitrescu plecase din Germania. Guvernul germana fost neplăcut surprins de atentat.

O complicaţie care nu-i convenea în momentul când armatele germane erau angajate în Polonia, iar proaspătul pact de neagresiune cu Moscova trebuia să fie pus în aplicare. Cum vor interpreta Sovietele acest atentat?

 

Ca să se pună la adăpost de noi surprize, guvernul german decisese restrângerea libertăţii de mişcare a legionarilor refugiaţi în Germania, obligându-i să se prezinte săptămânal la poliţie, pentru control. Li s-a pus în vedere că nu au voie să părăsească teritoriul german, fără aprobarea Gestapo-ului. Această măsură mărise dezorientarea în mijlocul grupului. însăşi pământul solid al Germaniei naţional-socialiste începea să le fugă de sub picioare. Se răspândise teama între legionarii din Berlin că dacă se va mai întreprinde ceva de pe teritoriul Germaniei, vor fi băgaţi cu toţii în lagăr de concentrare sau vor fi predaţi guvernului din ţară. Această ameninţare i-a determinat pe mulţi "să se dea la fund", pentru ca să nu fie ridicaţi în cine ştie ce împrejurare.

 

5. Exista şi o categorie de legionari care au rămas neclintiţi pe poziţie. Aceştia erau Smultea, Rotea, Petraşcu, Eugen Teodorescu, Dragomir-Jilava, Alexandru Popovici, Virgil Mihăilescu şi Biriş. Dar aceştia aşteptau iniţiativa "Comandamentului", cum erau obişnuiţi. Venirea noastră a însemnat o uşurare pentru ei. Ei sperau că de acum înainte se va risipi atmosfera de lâncezeală care domnea la Berlin şi li se vor spune clar şi precis ce au de făcut.

 

6. în concluzie, grupul de la Berlin nu mai poseda ceea ce exista mai înainte, viaţă şi orientare proprie. Existau atitudini, dar nu o atitudine globală. Aceste atitudini individuale erau fără consistenţă, fluide, fiind mai degrabă expresia unei renunţări interioare. Dacă noi, cei din ţară, ne asimilam acestei mentalităţi defetiste, Regele Carol putea să-şi serbeze triumful pe mormântul Căpitanului şi al atâtor legionari căzuţi. O bătălie nu se pierde atunci când au suferit una, două sa mai multe înfrângeri, ci atunci când interior te recunoşti înfrânt.

 

Situaţia nu se putea salva decât contopind într-o unitate pe legionarii veniţi din ţară cu legionarii din Berlin, rămaşi pe poziţie. Din unificarea celor două grupe trebuie să ajungem la constituirea unei noi forţe, cu care să reluăm ofensiva contra regimului. Odată acest nucleu format, întreg grupul de la Berlin îşi va regăsi centrul de greutate şi, pe încetul, şi ceilalţi legionari, care acum sunt frământaţi de îndoieli şi stau în expectativă, se vor reintegra luptei.

 

Tot atât de important era, ca în locul vechiului comandament, care se pulverizase, să creăm un nou comandament, a cărei axă să fie colaborarea mea cu Papanace.

 

3. Căderea lui Armand Călinescu şi războiul

 

Armand Călinescu a căzut la trei săptămâni după invazia Poloniei de către armatele germane (21 Sept.1939). Propaganda engleză a folosit această împrejurare ca să acuze guvernul german de complicitate. Nemţii ar fi dat această lovitură afirma propaganda engleză pentru a cotropi mai uşor România.

Primul obiectiv al lui Hitler ar fi România şi asasinarea lui Călinescu ar reprezenta preludiul invaziei. O Românie zguduită din interior nu va putea rezista unui atac germano-ungar. Englezii urmăreau să-l aţâţe pe Carol ca să intre în războiul contra Germaniei, arătându-i că tergiversările numai amână primejdia. Orice ar face, zilele lui pe tron sunt numărate.

 

Guvernul german, ca să contracareze efectele propagandei engleze în România, n-a găsit alt mijloc mai potrivit decât să inventeze o altă poveste, în care complicii Gărzii de Fier la asasinarea lui Armand Călinescu ar fi fost Englezii! La radio au anunţat că "elemente din Garda de Fier, agenţi ai Intelligence-Service-ului, au asasinat pe prietenul Germaniei, Armand Călinescu". Acelaşi comentar s-a repetat şi în ziarele germane. A apărut nu mult după aceea şi o carte, scrisă de doi inspectori de poliţie germani, "Auf die Blutspuren des Intelligence Service", care conţinea, între alte mărturii, şi episodul cu Armand Călinescu.

 

Versiunea engleză era verosimilă, pentru că Garda de Fier era orientată spre Axă, iar Miti Dumitrescu, şeful echipei care a doborât pe Armand Călinescu, plecase din Germania. Versiunea germană era absurdă din toate punctele de vedere. Nu salva nici cel puţin aparenţele. Armand Călinescu nu fusese niciodată "prieten al Germaniei". După asasinarea lui Corneliu Codreanu, poziţia lui Armand Călinescu devenise ireversibilă: numai azvârlind ţara într-un război contra Germaniei, putea să-şi justifice prigoana contra mişcării. Englezii nu puteau ucide pe omul care împingea din toate puterile România la un război contra Germaniei. Toate aparenţele erau favorabile tezei englezeşti, dar nici un indiciu nu admitea tălmăcirea germană a atentatului. Demonstraţia era forţată şi nu putea fi crezută de nimeni.

 

în realitate, amândouă erau false. Nici Germanii, nici Englezii nu fuseseră amestecaţi în atentatului contra lui Călinescu. Noi eram victima războiului propagandistic dintre cele două puteri. Căderea lui Călinescu n-avea nimic de-a face cu situaţia internaţională din acel moment. Armand Călinescu putea să cadă tot aşa de bine în Februarie 1939, în Martie 1939, în vara anului 1939. Era un episod al luptei ce-a izbucnit între mişcare şi regimul de teroare al Regelui Carol. Nenumărate încercări de a-l doborî pe Armand Călinescu s-au făcut înainte de Miti Dumitrescu, unele cunoscute, altele mai puţin cunoscute. Mai multe echipe de legionari, formate din elemente tot atât de hotărâte ca şi acelea aflate sub comanda lui Miti Dumitrescu, au căzut în mâinile poliţiei şi au fost ucise.

 

Miti Dumitrescu venise în Germania ca să se convingă dacă trăieşte sau nu Căpitanul. Dacă nu dă de urmele lui, era hotărât să se întoarcă în ţară şi să-l răzbune. în Martie 1939, soseşte la Berlin şi în Iunie al aceluiaşi an se întoarce în ţară, fiind însoţit până la frontiera ungaro-română de Victor Silaghi şi Ilie Smultea. Miti Dumitrescu se simţea chemat să răzbune pe Căpitan, dar voia, înainte de a se angaja în acţiune, să câştige certitudinea interioară a actului. Pe el, ca şi pe toţi legionarii liberi, nu-l interesa momentul extern, ci momentul intern. Esenţial era să cadă tiranul, oricând, oriunde poate fi prins.

 

Pentru poporul român, împuşcarea lui Călinescu n-a constituit o surpriză. După uciderea lui Corneliu Codreanu, toată lumea se aştepta ca legionarii să-şi răzbune Căpitanul. Decepţia ar fi fost mare în popor dacă Armand Călinescu ar fi continuat să-şi plimbe crima prin ţară, în vreme ce sub lespedea de la Jilava zăceau osemintele Căpitanului. Garda de Fier nu-şi mai merita numele şi mitul ei s-ar fi spulberat.

"Fuse Armand de oţel, dar tot intră plumbu-n el", erau versurile născocite de popor, ca să-şi exprime satisfacţia pentru căderea tiranului.

 

Legionarii din ţară şi din Berlin au fost profund afectaţi când au citit în ziare interpretarea ce-o da guvernul german atentatului.

Dacă Englezii considerau pe legionari agenţi ai unor forţe străine, faptul ne indigna, dar nu ne durea sufleteşte, dar când Germania naţional-socialistă, ţara de care ne simţeam înfrăţiţi prin idealuri, ne arunca această ofensă, atunci când noi sângeram din mii de răni, era peste puterile noastre să pricepem.

De ce trebuia să recurgă guvernul german la falsificări atât de grosolane, care nu salvau nici cel puţin aparenţele? în împuşcarea lui Călinescu guvernul german nu avusese nici un amestec şi nici nu am fi tolerat noi vreun amestec. Explicaţia atentatului era simplă şi elocventă încât nici propaganda engleză nu avea ce să-i opună: legionarii au răzbunat pe Căpitan. "Era la mintea cocoşului", cum zice românul şi ultimul om din popor putea să lămurească de ce a fost împuşcat Armand Călinescu. De ce această explicaţie elementară a fost substituită cu un roman poliţist, în care nu credea nimeni? Tocmai această îmbrobodire a adevărului, a lăsat impresia în lumea românească şi europeană că guvernul german nu ar fi străin de atentat.

 

Constantin Papanace, îndată ce-a aflat de falsurile răspândite de propaganda germană, a înaintat un protest-memoriu lui Dr. Goebbels, în 23 Septembrie 1939, în care a restabilit adevărul. Miti Dumitrescu n-a fost în serviciul nici unei puteri străine, ci şi-a făcut datoria faţă de Neam şi Legiune, pedepsind pe asasinul lui Corneliu Codreanu.

 

4. Reorganizarea

 

Cel dintâi lucru ce l-am făcut a fost să schimb starea de spirit a grupului legionar din Berlin. Am convocat pe legionarii veniţi din ţară şi le-am împărtăşit impresiile culese din convorbirile avute cu camarazii din Berlin. Le-am cerut să nu se molipsească de această atmosferă apăsătoare, ci, dimpotrivă, să forţeze chiar nota, manifestând, poate împotriva propriilor lor convingeri, o încredere puternică în victorie. Aceasta este porunca ceasului de faţă. Orice atitudine molatecă va duce la destrămarea grupului din Berlin şi cu el la înmormântarea speranţelor ce şi le-au pus legionarii din ţară în noi.

 

Efectul acestei ofensive morale s-a văzut în câteva zile. Vechii camarazi din Berlin se mirau de atitudinea dârză a legionarilor veniţi din ţară, care, abia scăpaţi din foc, îşi făceau socotelile să se întoarcă în mijlocul luptei şi al primejdiilor. Un alt fapt care a impresionat adânc pe camarazii din Berlin a fost imediata intrare la lucru, la câteva zile după sosire, a legionarilor sosiţi cu mine din ţară. Tolcea cu Vasiu şi Popa Ion munceau la turnătoria Siemens din Spandau, iar Roşu, Borobaru, Vinţan, şi Boian, la fabrica de cauciuc "Veritas" din Lichterfelde-Ost.

 

Am trecut apoi la constituirea grupului de acţiune. Cum am procedat? Ca şi cum nu aş fi avut pe nimeni lângă mine şi nimeni nu m-ar urma. Am luat om de om, vechi sau nou venit, cerându-i fiecăruia să se pronunţe, după ce şi-a făcut examenul de conştiinţă.

Am început cu Petraşcu şi am avut surpriza şi bucuria să număr şi pe Petre Ponta printre cei hotărâţi să participe la noua campanie, cu toate că nu avea decât un stagiu de câteva luni în mişcare. Tot grupul venit din ţară s-a declarat pentru continuarea luptei, iar elementele aflate în Berlin înainte de venirea noastră, au consimţit să intre în grupul de acţiune şeitan, Eugen Teodorescu, Găvăgină, Crăcea, Rotea, Smultea, Virgil Mihăilescu, Petraşcu şi Ponta. în total, eram 17 inşi. Dintre legionarii neîncadraţi, Dr. Victor Biriş şi Gheorghe-Jilava erau mai apropiaţi de planurile noastre şi ne ajutau cu tot ce puteau.

 

Numele camarazilor care au făcut parte din grupul de acţiune să cuvine să rămână în amintirea şirurilor viitoare de legionari, căci, datorită avântului lor, s-a reconstituit frontul legionar din Berlin, într-un moment de neagră deznădejde pentru întreaga mişcare. Nu toţi au plecat în ţară şi au luat parte la lupte, dar din impulsul sufletesc al tuturor s-a cristalizat hotărârea care ne-a dus la biruinţa din 6 Septembrie 1940.

 

Grupul de acţiune forma o unitate aparte în mijlocul grupului mare. Era împărţit în cuiburi. Odată pe lună cuiburile se întruneau în şedinţă comună. şefii de cuiburi erau Petraşcu Nicolae, Roşu Octavian, Alexandru Popovici, Rotea Ilie şi Eugen Teodorescu. Viaţa legionară pulsa mai intens în cadrul grupului restrâns.

Cu ceilalţi legionari, neîncadraţi grupului nostru, nu ne întâlneam decât la şedinţe comemorative.

 

La capătul acestor eforturi, situaţia se prezenta în felul următor:

1. Exista un nucleu central, destinat să intervină în ţară, aşa numitul grup de acţiune, format din contopirea grupului legionar venit din ţară cu legionarii din Berlin, rămaşi pe poziţie.

 

2. S-a reconstituit axa politică a grupului din Berlin prin colaborarea mea cu Papanace.

 

3. Această reorganizare a exercitat o influenţă binefăcătoare asupra întregului grup. Se ştia că undeva se făuresc noi planuri de acţiune de către oameni hotărâţi să le ducă la îndeplinire.

 

4. Ciorogaru, Preotul Borşa şi toţi defetiştii au fost izolaţi şi vegetau la marginea grupului.

 

5. în căutarea unui plan

 

Punctul de vedere ce l-am susţinut întotdeauna în cadrul comandamentului legionar a fost că regimul de teroare al Regelui Carol nu poate fi răsturnat decât printr-o acţiune revoluţionară. Un atentat zguduie sistemul, are efectul unui cutremur asupra lui, dar dacă nu intervine o forţă revoluţionară care să exploateze momentul, îşi revine. Aşa s-a întâmplat cu Călinescu. Miile de politicieni, poliţişti şi ofiţeri de jandarmi, cointeresaţi la beneficiile şi crimele guvernului, s-au regrupat îndărătul Regelui, mai puţin bucuroşi de continuarea tovărăşiei şi mai mult temându-se de orice schimbare. Numai ridicând Naţiunea contra Regelui, regimul poate fi constrâns la capitulare.

 

Ideea atentatului am acceptat-o ca o soluţie extremă, numai după ce se epuizase efortul revoluţionar al mişcării în lanţul de nenorociri petrecute în Ianuarie 1939. Planul ce l-am făurit împreună cu Vasile Christescu, după asasinarea Căpitanului, prevedea un mare atac asupra Capitalei cu toate forţele disponibile din provincie. Nu excludeam un atentat contra Regelui sau contra lui Călinescu, dacă nu s-ar fi putut realiza concomitent cu atacul general, dar nu intra atentatul ca element indispensabil în ansamblul operaţiunilor. Grija noastră principală, după uciderea Căpitanului, era să nu lăsăm frâu liber răzbunărilor individuale şi nici să nu ne risipim forţele în acţiuni de efect limitat (atentatul), pentru a nu pierde oportunitatea marii şi finalei răzbunări.

 

Concepţia la care m-am oprit acum se deosebea de cea veche prin lărgirea câmpului de luptă. Acţiunea nu se limita la Capitală, ci trebuia să se desfăşoare în mai toate oraşele unde dispuneam de suficiente concentrări, ca să ne asigure un minimum de succes iniţial. Experienţa ne-a învăţat că este foarte greu de a aduna oamenii într-un singur punct, fără a alarma autorităţilor. De altă parte, voiam să dăm revoltei un caracter naţional. Impresia asupra Regelui şi guvernului ar fi fost mult mai puternică când ar fi aflat că focul s-a aprins din mai multe părţi deodată şi toată ţara s-a ridicat contra lui.

 

O specială atenţie rezervam Braşovului. Ocuparea acestui oraş însemna o ipotecă asupra Capitalei, fiind unul din capetele în care se înşuruba axa ţării: Bucureşti-Braşov. Cine stăpâneşte această axă, stăpâneşte România.

De altă parte, acest oraş putea servi, într-o fază ulterioară, ca punct de plecare al forţelor legionare din Ardeal.

 

Atacul era proiectat să se desfăşoare în trei valuri succesive, la scurte intervale: mai întâi grupuri restrânse de legionari, pregătite în cea mai mare taină, trebuia să facă întâia breşă în autoritatea regimului, pe urmele lor să năvălească mulţimea legionară şi, în cele din urmă, atmosfera revoluţionară odată creată, însăşi masele populare să fie antrenate în luptă.

 

în ce priveşte obiectivele destinate a fi cucerite, m-am oprit asupra acelora care reprezentau punctele nevralgice ale aparatului de Stat: posturi de radio, telefoane, chesturi de poliţie, Legiune de Jandarmi, Prefecturi.

 

Rămânea marea necunoscută: armata. Regimul trebuia lovit în însăşi sursa puterii lui. Era indispensabil ca în fiecare oraş să câştigăm de partea noastră cel puţin o unitate militară. în iarna anului 1938-1939 reuşisem să ne infiltrăm adânc în mijlocul ofiţerilor din Capitală şi să ne asigurăm participarea câtorva unităţi la acţiunea proiectată. Acum trebuia să reînodăm firele rupte şi să căutăm a extinde acţiunea de câştigare a armatei şi în provincie.

 

Acest plan nu era decât o simplă schemă. Nu conţinea nici un element concret, nici o indicaţie de teren. Totuşi nu era un plan construit din imaginaţie şi nici cu idei împrumutate. Din propria noastră experienţă şi din propriile noastre nenorociri i-am fixat liniile fundamentale.

 

Mişcarea legionară n-a ost pregătită nici pentru luptă clandestină şi nici pentru luptă revoluţionară. Căpitanul repudia ideea unei lovituri de Stat.

 

Teroarea regimului ne-a silit "să ne dăm la fund", cum se numea, în limbaj legionar, viaţa în clandestinitate, şi tot teroarea regimului ne-a obligat să punem mâna pe armă. Ceea ce am moştenit de la Căpitan, a fost hotărârea de a înfrunta orice prigoană şi de a răspunde nedreptăţilor. "în extremis", când toate celelalte căi ni se închideau, acceptam şi-o luptă clandestină şi nu ne temeam nici de spectrul unei revoluţii. Caracteristica mişcării este că se poate adapta oricăror împrejurări, fără a-şi pierde identitatea. Dar revoluţia materializată în acţiuni de stradă, în atacuri contra instituţiilor publice, nu aparţineau fiinţei noastre prin definiţie. Revoluţia noastră era de ordin interior, era schimbarea lăuntrică a omului. în faţa aparatului de teroare, făurit de cuplul Rege-Călinescu, în faţa Poliţiei, Siguranţei şi Jandarmeriei, noi ne prezentam "cu piept călit de fier şi sufletul de crin". Doar vagi bănuieli aveam de apucăturile vieţii subterane. Eram atât de naivi încât nu cunoşteam nici banala "cursă de şoareci". Cădeau legionarii unul după altul, săvârşind imprudenţe elementare. Eroismul nostru se încleştase într-o luptă inegală cu tehnica poliţienească a lui Moruzov.

 

Dintre legionarii grupului de acţiune, am ales câteva elemente destinate să primească misiuni de conducere în organizarea acţiunii revoluţionare: Octavian Roşu, Traian Borobaru, Ilie Smultea, Ilie Rotea, Eugen Teodorescu, Ion Boian şi Petraşcu. Cu aceştia mă întâlneam de obicei duminica după masă, în casa lui Petre Ponta, şi ţineam şedinţe tehnice, în care dezbăteam planul de acţiune sub toate aspectele. După ce am epuizat temele principale, ne-am îndreptat atenţia asupra unor chestiuni cu caracter mai special:

 

a) Ce contingent de legionari vom putea ridica în prima zi? Câţi ne vor mai urma după înfrângerile suferite? După aprecierile tuturor, rezultă că vom găsi suficiente elemente pentru constituirea grupelor de şoc, dar mobilizarea masei legionare va fi grea. E indispensabil un cât de mic succes iniţial pentru a o pune în mişcare.

 

b) De unde ne vom procura arme? în 1938-1939, locotenentul Dumitrescu rezolvase în mod genial problema, construind aruncătoarele de flăcări. Cu ele puteam compensa lipsa armelor propriu zise. Dar el fusese ucis şi un al doilea nu se mai găsea. Să atacăm un depozit militar? Autorităţile ne-ar lua-o înainte şi ne-ar aresta.

Nu am mai beneficia apoi de efectul surprizei. Am ajuns la concluzia că chestiunea armelor să şi-o rezolve fiecare şef de organizaţie cum crede mai bine. Nu trebuie să primejduim realizarea planului în ansamblul lui, prin trimiteri de arme dintr-o parte în alta, sau prin alarmarea inamicului. Cu câte avem, cu atâtea începem lupta, şi la nevoie chiar fără arme, dezarmând prin surprindere santinelele de la instituţii.

 

c) Ce atitudine luăm faţă de legionarii ieşiţi din lagăre şi închisori? în genere, să se evite să fie angajaţi în acţiune, din cauza mentalităţii lor specifice. Omul închis îşi pierde reacţiile combative şi trebuie să treacă un timp oarecare până îşi recapătă vigoarea sufletească. Excepţiile nu sunt excluse.

 

d) De unde ne vom procura bani? Realizarea planului reclamă sume importante, destinate deplasării şi găzduirii oamenilor din diferite oraşe. Cotizaţiile nu puteau acoperi aceste sume. în acest punct în zadar ne-am frământat mintea. Noi nu aveam în acel moment nici atâţia bani ca să ne plătim călătoria până în ţară, necum să mai finanţăm totalitatea acţiunii.

 

Am făcut apoi cu fiecare o aplicaţie a planului în judeţul sau regiunea unde va avea comanda. Convorbirile se desfăşurau între patru ochi: câţiva oameni poate să strângă pentru întâia zi a luptei?

Are arme? Ce puncte din oraşele respective trebuia cucerite? Cum vom putea evita să nu le pierdem după aceea?

 

Rezultatele ce le-am cules din aceste anchete de la om la om erau destul de slabe. Nici unul din elementele grupului de comandă nu îmi va da asigurări că acţiunea condusă de el va reuşi într-o proporţie convenabilă, dar toţi erau iluminaţi de-o mare speranţă şi decişi la orice risc.

 

6. Un sol din ţară

 

în cursul lunii Ianuarie, primesc o vizită neaşteptată. Un legionar din ţară, Petre Dumitriu, soseşte la Berlin şi vrea să-mi vorbească într-o chestiune de interes deosebit. într-o după masă, a fost adus la casa lui Petre Ponta, unde locuiam, şi a început să-mi depene povestea lui. Mi-a spus că e student în medicină şi a acţionat în Centrul Studenţesc, sub conducerea lui Vârfureanu. Apoi, fără nici o introducere, a intrat în subiect:

Ne-aţi luat-o înainte cu Miti Dumitrescu.

Cu ce?

Cu Armand Călinescu.

îi cer explicaţii. O acţiune paralelă nu era exclusă:

şi noi aveam în pregătire un atentat.

Care voi?

Grupul studenţesc din Bucureşti, de sub conducerea lui Vârfureanu.

şi?

Ne-a surprins intervenţia lui Miti Dumitrescu în perioada de organizare. Dar într-o săptămână două, cel mult, intram şi noi în acţiune.

Tot contra lui Armand Călinescu?

Bănuiesc că şi el trebuia să cadă, dar eu aveam o altă misiune.

Care?

Să împuşc pe Generalul Dragu.

Mă uit la el uluit. Generalul Dragu era o figură populară în România. Ieşise la pensie şi conducea, împreună cu profesorul Marin ştefănescu, o organizaţie patriotică, "Cultul Patriei".

 

ştiu că mai erau şi alţi generali pe listă, între care un fost comandant al jandarmeriei, adăugă Dumitriu.

 

Convorbirea cu Dumitriu mi-a rămas întipărită în minte până la ultimul cuvânt. Acum numai exista nici un dubiu că Vârfureanu era un agent de mare clasă al poliţiei. Prin mijlocirea lui Vârfureanu, care controla sectorul studenţesc, Armand Călinescu înscenase un complot legionar contra unor mai multor generali români, pentru a-şi putea pune în aplicare planul de asasinare a căpeteniilor aflate în închisori şi în lagăre. Indignarea ce-ar fi provocat în ţară asasinarea mai multor generali români ar fi fost atât de mare încât masacrul ce-ar fi urmat ar fi considerat ca o justă represiune a unor acţiuni absurde şi bestiale.

Atentatul lui Miti Dumitrescu n-a salvat pe legionarii din închisori, dar, cel puţin, odată cu ei cădea şi acela care plănuise lichidarea lor. Dacă nu ar fi fost înlăturat Armand Călinescu, fruntaşii legionari tot ar fi pierit cu două săptămâni mai târziu, dar în aşa fel că monstrul nu numai că ar fi rămas în viaţă, dar ar fi triumfat pe mormintele lor. După aceste întâmplări, cine ar mai fi cutezat să ridice steagul Legiunii, când asupra ei apăsa acuzaţia unor atentate demente?

Toată lumea ar fi aprobat uciderea lui Armand Călinescu, dar să ucizi nişte generali nevinovaţi, scoşi la pensie? Cum se mai putea reabilita mişcarea?

 

Acum toate se lămureau. Mihail Vârfureanu era fiu de preot din judeţul Dâmboviţa. A intrat în mişcare fiind student în medicină, şi repede şi-a câştigat aprecierea şefilor lui. Atât Ion Victor Vojen, fostul şef al judeţului Dâmboviţa, cât şi Victor Dragomirescu, fost şef al Centrului Studenţesc Legionar Bucureşti, întotdeauna mi-au vorbit de el în termeni superlativi. O speranţă a legiunii. Fusese primit şi în Corpul Moţa-Marin, iar, în timpul prigoanei, devenise omul de încredere a lui Victor Dragomirescu. Conducea grupul legionar de la medicină. Eu n-am avut nici un fel de contact cu el şi nu l-am văzut niciodată, deoarece eu aveam legături numai cu şefii de mari unităţi, iar el nu era decât şeful unei subunităţi studenţeşti. După recomandarea lui Victor Dragomirescu, cu care lucram strâns la realizarea planului de acţiune, ce trebuia să fie pus în aplicare pe la începutul lunii Februarie 1939, Vârfureanu era prevăzut să conducă atacul de la cazarma Malmaison. M-am întrebat mai târziu ce s-ar fi întâmplat dacă am fi ajuns să dezlănţuim atacul? Ne-ar fi trădat?

 

E greu de precizat când a intrat Vârfureanu în slujba poliţiei. Să fi fost înainte de începerea prigoanei sau chiar în cursul ei, prins şi pus în dramatica alternativă de a fi schingiuit sau de a trece de cealaltă baricadă? Un fapt ce mi-a dat mult de gândit era că şefii studenţimii în clandestinitate cădeau unul după altul, la scurte intervale: din Octombrie 1938 până în Ianuarie 1939 sunt surprinşi de poliţie şi arestaţi Filipov, Mazilescu, Necrelescu şi Busuioc. Ori, toţi aceştia erau şefii ierarhici ai lui Vârfureanu. Dar era greu să se facă vreo legătură, pentru că cei căzuţi aveau contacte şi cu alţi şefi de grupe studenţeşti. De unde venise trădarea? în orice caz, Vârfureanu era ultimul care putea fi bănuit, deoarece era aghiotantul lui Victor Dragomirescu, iar Victor Dragomirescu era un membru de elită al Legiunii.

 

Prin aceste decapitări succesive, în primăvara lui 1939, rămăsese Vârfureanu în fruntea studenţimii legionare de la Bucureşti, dar nu pentru că l-ar fi numit cineva, ci din proprie iniţiativă. Organizaţia noastră de luptă fusese distrusă în cursul lunii Ianuarie 1939, comandamentul legionar se pulverizase prin moartea lui Vasile Christescu şi fuga celorlalţi peste hotare.

Eu însumi, la începutul lunii Februarie, trecusem graniţa în Ungaria, încât nu mai era cine să dea dispoziţii. Lui Vârfureanu, unul din principal conducători ai studenţimii, în mod natural îi revenea succesiunea, încât atunci când şi-a asumat răspunderea Centrului Bucureşti nu putea trezi nici o bănuială.

Aşa trebuie să procedeze orice legionar, în împrejurări asemănătoare, când pierde legătura cu Comandamentul. Când am aflat mai târziu, la Berlin, că Vârfureanu lucrează la reorganizarea studenţimii, ne-am bucurat, deoarece acest corp de elită, în care ne puneam toată nădejdile, nu rămăsese fără conducător.

 

E adevărat că încă din timpul acela, adică din primăvara anului 1939, circulau zvonuri neliniştitoare referitor la Vârfureanu; totuşi nu ne puteam lua după gura unuia sau altuia, când Victor Dragomirescu, chiar din închisoare, unde se afla, după nereuşita încercare de a fugi cu avionul, ne trimisese vorbă la Berlin să avem toată încrederea în Vârfureanu. Al doilea garant, Victor Vojen, care se afla la Berlin, ne asigura cu aceeaşi străşnicie că Vârfureanu e de o loialitate desăvârşită.

 

De aceea, când, pe la începutul lunii Mai 1939, a venit din ţară un curier trimis de Nicoleta Nicolescu şi, între altele, m-a întrebat ce cred de Vârfureanu, i-am comunicat că nu-l cunosc, dar şefii lui ierarhici, Vojen şi Dragomirescu, îl garantează sută la sută. Se pare că până la urmă Nicoleta aflase ce e cu el. E un mister totuşi că, după informaţiile ce le avea, consimţise să meargă la locul de întâlnire. Pe strada convenită cu Vârfureanu, o aşteptau agenţii Poliţiei. De atunci i-a dispărut urma. S-a aflat mai târziu că după ce fusese violată, a fost ciuruită de gloanţe şi apoi arsă la crematoriu.

 

Căderea şi uciderea Nicoletei au întărit bănuielile contra lui Vârfureanu. Dar toate acuzaţiile aveau un caracter vag. Vârfureanu îşi luase toate măsurile de apărare, ca să nu rămână nimic de pe urma trădării lui. Se făceau afirmaţii, deducţii, dar nu se putea dovedi nimic. Era ciudat faptul că Vârfureanu rezista în fruntea studenţimii, în timp ce toţi ceilalţi şefi căzuseră la scurte intervale.

Era şi mai ciudat faptul că numai Nicoleta fusese arestată, în timp ce el scăpase. Cum era inteligent şi inventiv, a potolit repede îndoielile asupra oamenilor din jurul lui.

Studenţii care lucrau cu el nu puteau să se plângă de nimic. Nimeni nu căzuse în reţelele poliţiei. Dacă Vârfureanu ar fi fost agent, afirmau ei, ar fi trebuit să se opereze zeci de arestări din sânul lor.

De altă parte, Vârfureanu era foarte activ. Organiza echipe de răzbunare, ţinea întruniri

clandestine în marginea Bucureştilor şi vorbea cu înflăcărare de ziua cea mare, când asasinii Căpitanului vor plăti cu crima lor. Din când în când, ne comunica şi nouă, la Berlin, că se pregăteşte, ca să aveam răbdare, că zilele lui Armand Călinescu sunt numărate.

 

Bazaţi pe aceste ştiri, care invocau febrila activitate a lui Vârfureanu de a pregăti nu una, ci mai multe echipe destinate pedepsirii marilor vinovaţi, noi la Berlin ne aşteptam dintr-o clipă în alta la căderea lui Călinescu sau a Regelui sau a amândurora. Era şi Miti Dumitrescu în ţară, dar mai era şi Vârfureanu cu echipele lui. în realitate, organizaţia lui Vârfureanu era cunoscută de poliţie şi era lăsată în pace să-şi desfăşoare potenţialul, cu scopul explicat mai înainte.

La momentul oportun ,aceste echipe, constituite sub şefia lui Vârfureanu şi în cunoştinţa poliţiei, vor servi ca instrumente de provocare ale celei de-a doua băi de sânge contra căpeteniilor legionare. Bineînţeles, erau lucruri pe care noi nu le-am descoperit şi reconstituit decât ulterior, în timp ce, în vara anului 1939, nici o ţară şi nici la Berlin nu i se putea imputa lui Vârfureanu nici o acuzaţie concretă. Existau contra-argumente tot atât de puternice.

De ce nu l-a predat poliţiei pe Victor Dragomirescu? Dar pe atâţia alţii cu care avea legătură?

 

Aşa se face că atunci când Ilie Vlad Sturdza s-a întors în ţară, pe la începutul lui August 1939, şi m-a întrebat cu cine să ia legătura, i-am indicat pe Vârfureanu. Ilie Vlad Sturdza n-a avut nici o legătură cu acţiunea în curs. El se întorcea acasă pentru chestiuni strict familiare şi am profitat de acest prilej ca să-i dau o misiune de informare. La întoarcere, fiind o persoană sigură, trebuia să ne transmită ceea ce i-a comunicat Vârfureanu. La atât s-a limitat misiunea lui: simplu serviciu de curierat. Pentru acest lucru era să-şi piardă capul. Vârfureanu l-a denunţat după căderea lui Călinescu şi, după încercare neizbutită de a trece frontiera, a fost arestat şi depus la Prefectura de Poliţie. A scăpat cu viaţă numai graţie celor trei milioane de lei, solicitaţi de consorţiul de asasini, şi predaţi, pe o filieră invizibilă, de Doamna Sturdza.

 

Inginerul Nicolau, şeful răzleţilor, ţinea legături cu Vârfureanu. şi unul şi altul erau şefi de corpuri legionare în clandestinitate. După împuşcarea lui Călinescu şi baia de sânge care a urmat, Nicolau s-a dus la Vârfureanu şi pe un ton ameninţător, i-a spus: "se vorbeşte că ai vândut-o pe Nicoleta Nicolescu. Dacă mă predai şi pe mine, să ştii că acest lucru se va cunoaşte şi vei fi împuşcat". Vârfureanu s-a apărat cu atâta indignare şi cu atâta căldură, protestând nevinovăţia lui, încât Nicolau s-a întors impresionat de la întâlnire. Aflându-mă la Bucureşti atunci şi povestindu-mi Nicolau scena cu Vârfureanu, eram înclinat să mă întâlnesc cu el, pentru a-i da instrucţiuni de reorganizare a studenţimii. Inginerul Nicolau s-a împotrivit. "Acest om pare de bună credinţă. Dar riscurile sunt prea mari. Nu pot să-mi asum răspunderea".

 

în Octombrie 1939, trec în Banatul sârbesc. în timpul şederii mele acolo, aflu că Vârfureanu a sosit la Berlin. Credeam că fugise din ţară, ca noi toţi, din cauza prigoanei, şi mă bucuram că puteam lămuri în sfârşit dosarul bănuielilor care planau asupra lui. Dar când ajung la Berlin, în ziua Crăciunului, aflu că Vârfureanu se înapoiase în ţară. Vojen l-a găzduit, l-a ocrotit şi i-a reînnoit încrederea faţă de ceilalţi camarazi. Părăsise România cu paşaport în regulă, pe numele de Vasile Albu. Spunea că l-a obţinut, reuşind să înşele vigilenţa unui comisar de la Prefectura de Poliţie. Dar de ce această plecare precipitată? De ce n-a aşteptat sosirea noastră? şeful studenţimii legionare de la Bucureşti nu putea să plece fără a lua contact tocmai cu acei care se întorceau din ţară. Acţiunile trebuiau coordonate. Se temea, probabil, de o confruntare cu grupul din ţară? îşi imagina că noi îi cunoaştem legăturile cu Siguranţa şi îl vom descoperi?

Voia să evite acest moment penibil? Făcuse un calcul greşit, deoarece eu, la vremea aceea, nici atunci nu-mi făcusem o judecată clară asupra lui. Ori tocmai prin dispariţia lui precipitată şi absurdă, dezlănţuise un nou val de bănuieli asupra lui.

Normal era să se declare refugiat politic şi să rămână cu noi. şi atunci, trăgeam noi concluzia, el nu plecase din ţară pentru că era urmărit, ci pentru motive nemărturisite. Fără îndoială, cum circula printre legionarii din Berlin, graţie cărţii de vizită a lui Vojen, n-a putut să nu afle de apropiata noastră sosire. După vizita lui Vârfureanu la Berlin, a rămas un mare semn de întrebare în urma lui. Singur Vojen continua să-l apere cu înverşunare.

 

Destăinuirile lui Petre Dumitriu risipeau şi ultimele îndoieli asupra rolului odios jucat de Vârfureanu. Acum se lămureau toate: căderea succesivă a capilor studenţimii, arestarea Nicoletei şi poate alte victime pe care noi nu le vom cunoaşte niciodată.

De ce nu l-a predat pe Victor Dragomirescu? Dar pe atâţia alţii cu care avea legătură? Vârfureanu îşi menaja poziţiile susceptibile să-l descopere. La ce i-ar fi folosit, cum făceau alţi agenţi recrutaţi din mijlocul nostru, de a preda un singur om şi apoi ar fi fost ars definitiv şi scos din circulaţie? Dimpotrivă, loiala colaborare cu Victor Dragomirescu îl punea la adăpost de bănuieli. Ori de câte ori avea nevoie, Dragomirescu îl apăra, garantând de buna lui credinţă. Apoi, mai era şi prieten cu el. Din aceleaşi motive nu l-a denunţat nici pe inginerul Nicolau. îi era teamă de consecinţe. Vârfureanu îşi alegea în aşa fel victimele încât să nu fie reperat. La Berlin a venit într-o misiune de informare, trimis de Prefectura de Poliţie. Speculând legăturile de prietenie cu Vojen, a pătruns în mediul legionar de aici şi s-a întors cu un dosar bogat la Bucureşti. Numai întoarcerea noastră îl neliniştea. Neştiind cu ce informaţii venim, a preferat să nu dea ochi cu noi.

 

Am avut apoi mari greutăţi până ce l-am lămurit pe Petre Dumitriu. El susţinea morţiş că Vârfureanu e de bună credinţă. L-am ţinut multă vreme în carantină şi nu l-am cooptat în grupul de acţiune decât după ce ne-am convins de buna lui credinţă.

 

Cu aceste explicaţii, nu vreau să azvârl vreo acuzaţie asupra lui Dragomirescu sau Vojen. Nici ei nu aveau de unde să ştie ce zace în sufletul lui Vârfureanu. E greu, e aproape imposibil să accepţi că unul din cei mai buni legionari, cu merite recunoscute şi galoane câştigate în luptă, a devenit o iudă.

 

7. întâmplări din garnizoană

 

Ajunul Anului Nou l-am petrecut la Amalienhof, o casă închiriată de noi în Vestul Berlinului, nu departe de Spandau. Aici locuia Papanace, împreună cu un grup de legionari. Aici ne întruneam ori de câte ori ţineam şedinţe cu întreg grupul sau prăznuiam vreun eveniment deosebit. în seara Anului Nou 1940, ne-am adunat la Amalienhof mai toţi legionarii din Berlin. Lipseau "răzleţii", cei ce se rupseră de viaţa comunitară a grupului. Venise şi Doamna Codreanu, cu nepoţica ei Cătălina.

 

A fost multă admiraţie în noaptea Anului Nou. Am stat până spre ziuă. Legionarii veniţi din ţară se bucurau că, după atâtea încercări, le este dat să petreacă câteva clipe de linişte şi voioşie, în mijlocul camarazilor din Berlin, iar aceştia din urmă se bucurau că un fragment de Legiunea izbutit să scape din mâinile călăilor lui Carol. Pentru întâia oară ne întâlneam cu toţii şi fiecare putea să-şi manifeste în libertate tot ce-i stătea pe suflet.

 

Atmosfera caldă şi camaraderească a fost tulburată de apariţia lui Ciorogaru. Nu-l invitase nimeni şi nici nu bănuiam că ar putea să calce pragul casei de la Amalienhof. De multă vreme trăia în afară de grup şi despărţit de acţiunea şi politica grupului. Prin simpla lui prezenţă ne tulbura.

Conflictul dintre noi şi el avea la bază nişte pretenţii absurde. El cerea ca să-l recunoaştem ca unicul nostru reprezentant în relaţiile cu Nemţii, adică nimeni altul să nu fie autorizat să vorbească în numele mişcării la Berlin. Nimeni nu-o contesta dreptul de a reprezenta interesele mişcării pe lângă autorităţile germane, dar nu în forma în care pretindea el, adică o exclusivitate a acestor legături şi mai ales o vădită dorinţă de a nu da socoteală nimănui de ele. Ciorogaru desfăşurase o activitate frumoasă până la venirea noastră la Berlin şi ne-a ajutat pe noi, fugarii, să le legitimăm la autorităţi, să ni se recunoască calitatea de "refugiaţi politici" şi să obţinem "Fremdenpassurile". Ne găsise locuinţe şi ne ajutase în alte multe chestiuni mărunte, dar extraordinar de importante pentru nişte oameni poposiţi pentru întâia oară într-o ţară străină. îi purtam o adâncă recunoştinţă, pentru că ne-a călăuzit primii paşi în Capitala Reichului, unde o poliţie extrem de vigilentă urmărea pe fiecare străin. Mă împrietenisem cu el şi am regretat mult comportamentul său de mai târziu, care l-a înstrăinat de imensa majoritate a grupului. El pretindea că la Berlin trebuie să-i acordăm înâietate nu după trecutul lui legionar, destul de recent, şi nici după gradul ce-l deţine, era numai instructor legionar, ci în virtutea funcţiunii ce-o îndeplineşte, care e asemănătoare cu aceea a unui şef de tabără. Un şef de tabără, indiferent de poziţia ierarhică a celorlalţi legionari aflători în tabără, comandă tuturor. Comparaţia era deplasată.

Cei ce scăpaseră la Berlin, avusesem funcţiuni de răspundere în ţară şi aceste răspunderi ne obligau să continuăm lupta. Nu ne puteam dezinteresa de aspectul extern al acestei lupte, de proiecţia ei europeană şi mai ales de relaţiile Berlinului cu politica Regelui Carol, în timp ce Ciorogaru voia să confişte pentru sine politica externă a mişcării, iar pe noi să ne ţină în ignoranţă.

 

După ce s-au stins luminile şi cu lacrimile în ochi am păşit pe poarta Anului Nou, gândindu-ne la cei dispăruţi, se ridică Ciorogaru de la locul său şi începe să vorbească. nu era cel mai indicat să evoce jertfele mişcării în pragul Anului Nou, dar l-am suportat din bună cuviinţă faţă de Doamna Codreanu şi pentru a nu strica atmosfera de camaraderie ce abia se înfiripase. S-ar fi trecut peste ieşirea lui dacă, în cuvântarea lui, nu s-ar fi referit la bunul simţ al Căpitanului, la marele simţ al Căpitanului, "la Dumnezeiescul bun simţ al Căpitanului", vorbind cu o alură ca şi cum el ar fi fost cel mai credincios interpret al Căpitanului şi, prin glasul lui, Căpitanul ne-ar fi adresat, nouă, celor din sală, o mustrare pentru că am uitat regula bunului simţ. Petraşcu nu s-a mai putut reţine şi i-a dat replica cuvenită. A urmat un moment de tăcere glacială. Ne uitam cu toţii când la Petraşcu, când la Ciorogaru , care făcea figură de corp străin în mijlocul nostru, când la Doamna Codreanu. Din această atmosferă grea ne-a scos tot Doamna Codreanu, care n-a dat incidentului nici o importanţă, trecând la alt subiect. S-a reluat animaţia şi Ciorogaru a fost uitat între pahare.

 

Un alt eveniment care ne-a strâns iarăşi laolaltă al Amalienhof, a fost 13 Ianuarie. Mi-aduc aminte că Octavian Roşu a fost trimis de noi la Preotul Borşa ca să-l roage insistent să participe la solemnitate, pentru ca cel puţin în jurul marii jertfe să refacem unitatea legionară, el fiind ultimul supravieţuitor al echipei din Spania. Pledoaria vibrantă a lui Roşu n-a avut nici un efect. Părintele Dumitrescu a refuzat categoric să revină în mijlocul grupului şi în fruntea lui, acolo unde îi era locul.

 

Un fapt important pentru consolidarea grupului a fost treptata revenire a lui Silaghi în mijlocul nostru. începea din nou să se intereseze de viaţa grupului, de problemele care ne frământau. Silaghi aparţinea celei mai vechi serii de legionari, după Comandaţii Bunei Vestiri, şi cuvântul lui avea greutate în orice dezbatere asupra orientării mişcării.

 

Gheorghe Dragomir-Jilava, deşi nu aparţinea grupului de acţiune, era foarte apropiat de noi. Lucra şi el "Veritas Gummi-Werke" din Liechterfelde-Ost şi locuia în apropiere de fabrică. Casa lui era deschisă tuturor camarazilor. Mergeam adeseori pe la el. Punea pe masă tot ce avea şi apoi începeam să ne depănăm amintirile. Credea cu tărie în biruinţa Legiunii, chiar când perspectivele erau sumbre, încât orice întâlnire cu el era reconfortantă tocmai prin optimismul său robust. Ne dădea în cafea şi ne tălmăcea visele. Mi-aduc aminte că, înainte de plecare, am avut un vis ciudat şi i l-am povestit lui "Nenea Ghiţă". Se făcea că sunt într-o poiană frumoasă, cu o iarbă verde şi înaltă, care se legăna în adierea vântului ca o holdă de grâu. De jur împrejur, la o oarecare depărtare, se vedeau copaci frumoşi, care înconjurau poiana din toate părţile. şedeam în mijlocul poienii şi mă bucuram, uitându-mă la cer, când la pădure, nici un băţ, nici o piatră, căci nu se găsea nimic prin apropiere. Eram pierdut. Câinele înainta furios spre mine în salturi. Mi-a îngheţat inima. Dar când se apropie de mine, furios să mă sfâşie, văd că are botul mâncat ca o boală şi nici dinţi nu mai avea. A lătrat la mine, m-a înconjurat, dar n-a cutezat să se apropie.

 

Nene, îmi tălmăceşte Ghiţă Dragomir visul, poiana frumoasă e ţara. Câinele rău care voia să te sfâşie e Regele. Dar e ştirb, nu mai are putere, nu mai poate să facă nimic rău Legiunii. Visul e bun. Biruinţa se apropie.

 

După ce am trecut prin toate câte am trecut şi Regele a fost alungat de pe tron, m-am întrebat adeseori dacă acest vis nu a fost o premoniţie de tot ce mi s-a întâmplat. în orice caz, Ghiţă Dragomir s-a dovedit a fi un perfect tălmăcitor de vise.

 

Dragomir-Jilava avea mania de a descoperi trădători în mijlocul nostru. Dr. Biriş era trădător, Trifa era trădător. Nu mai vorbesc de Părintele Borşa, Vojen, Constant şi Ciorogaru. Contra lui Biriş nu a încetat campania decât când a aflat că fratele lui a fost ucis la Miercurea Ciuc. Este adevărat că în cazul Vârfureanu el a dat permanent alarma. Dragomir-Jilava crea discordii prin pornirea lui, ruperea de mişcare sau căutarea unor formule de salvare proprie, şi trădarea propriu-zisă, trădarea camarazilor, a secretelor mişcării, convertirea unui legionar în agent al poliţiei, cum era cazul lui Vârfureanu.

 

8. Val de arestări în ţară

 

Pe la sfârşitul lui Ianuarie, ne vin veşti alarmante din ţară: un nou val de arestări răvăşise Legiunea, având ca epicentru Banatul şi judeţele învecinate, Aradul şi Hunedoara. Se aude de sute de arestări. închisorile din Deva, Arad şi Timişoara ar fi pline de legionari. Printre cei arestaţi, se aflau şi Profesorul Protopopescu cu soţia.

 

Din ce am putut afla mai târziu, noile arestări erau în legătură cu retragerea noastră din ţară în toamna anului 1939. Ce se întâmplase? La înapoierea mea în Germania, lăsasem în urmă o reţea în perfectă stare, care începea de la Bucureşti, unde era cap de linie inginerul Nicolau, şi sfârşea la Belgrad, având ca încheietor pe Sfarmă-Piatră, unchiul lui Octavian Roşu. Misiunea reţelei era să asigure legătura cu Germania, pentru operaţiuni ulterioare. Reţeaua trecea direct de la Bucureşti la Timişoara, fără a avea o atingere cu organizaţiile intermediare. La Timişoara, punctul de plecare era Profesorul Protopopescu, care, prin poziţia socială ce-o deţinea, era în afară de orice bănuială că ar putea să fie gazdă de "pistolari" Inginerul Nicolau şi cu Profesorul Protopopescu nu se cunoşteau. A rămas ca Nicolau să trimită profesorului o carte poştală cu salutări, ca semn al înţelegerii dintre ei.

 

Când m-am refugiat din Capitală, în drumul spre Germania, am stat ascuns în casa profesorului Protopopescu şi din acest adăpost am întreprins pregătirile pentru trecerea frontierei. Reţeaua pleca chiar din casa profesorului. La catedra lui, avea ca laborant un legionar. iar soţia acestuia servea la bucătărie. Prin laborantul său, am luat legătura cu legionarul Ghiţă Ciorbă din Comloşu-Mare, comună fruntaşă, aşezată pe frontieră. Am fixat trecerea pe linia Comloş-Kikinda şi, pentru găsirea de puncte de sprijin în Banatul Sârbesc, l-am expediat în ţara vecină pe Traian Borobaru. Deşi întreg aparatul Statului era mobilizat şi permanent pe urmele noastre, sistemul a funcţionat impecabil. în regiunea de frontieră era înţesată de agenţi. Ei simţeau că suntem pe undeva pe aproape de ei, dar nu au putut să ne descopere. Ne-am strecurat ca nişte umbre. După ce s-au convins că am trecut frontiera, agenţii au invadat Banatul sârbesc. Au umblat din sat în sat să ne dea de urmă, dar populaţia ne-a ocrotit, învăluindu-ne într-un mutism impenetrabil.

 

Totul a mers foarte bine, până la întâmplarea cu Hedeş. încă aflându-mă la Timişoara, am trimis vorbă în judeţele învecinate că dacă au legionari în primejdie de moarte să-i pregătească pentru a se refugia în Germania. Aşa se face că din partea organizaţiei de Arad a fost trimis la Timişoara şi apoi trecut peste frontieră, pe filiera stabilită, Comloşul Mare-Kikinda, Traian Hedeş. Hedeş era un legionar din vechea gardă. Pusese bazele organizaţiei din acest judeţ, suferise prigoana din 1933 şi era cunoscut în toată ţara. Eram la Belgrad când am aflat de reuşita trecerii lui şi m-am bucurat de alegerea făcută de organizaţia Arad, pentru că Traian Hedeş reprezenta un om cu garanţie în mişcare şi putea să întărească valoarea politică a grupului din Berlin. Când vine Traian Borobaru de la Uzdin, unde era găzduit Hedeş, îmi aduce o veste gravă. Hedeş e bolnav de tuberculoză. Din cauza sforţării făcute cu trecerea frontierei, dăduse în hemoftizie. Familia la care locuia s-a speriat de boala lui, de sângele ce l-a vărsat, şi l-a rugat pe Borobaru să-l ducă cât mai repede de acolo, pentru a nu infecta copiii. Ne crea o problemă teribilă. Nu mai puteam abuza de ospitalitatea Românilor din Banatul sârbesc. Eram opt inşi risipiţi prin satele româneşti şi poliţia sârbă, alarmată de guvernul român, începuse şi ea să facă cercetări. Dar ce facem cu Hedeş? în starea în care se găsea nu-l puteam lua nici cu noi şi nici nu-l puteam întoarce în România. Nu mai rezista nici celui mai mic efort.

Trebuia să stea în pat, pentru a nu-i reveni vărsările de sânge. Am căutat fel de fel de soluţii, am cheltuit cu el o mulţime de bani, din micul capital destinat drumului spre Germania, şi ne-a întârziat plecarea cel puţin două săptămâni.

în cele din urmă l-am internat într-un sanatoriu. De atunci nu am mai auzit nimic de el, dar bănuiam starea în care se găsea, fără bani şi fără nici un punct de sprijin, nu putea decât să cadă fie la sârbi, care îl vor extrăda, fie la români. Aşteptam dintr-un moment în altul să auzim de căderea lui şi catastrofa ce va urma. Pentru a nu expune şi grupul nostru la eventuale complicaţii ce le va produce arestarea lui, am împrumutat în grabă nişte bani de la cunoştinţele noastre şi am luat trenul spre frontiera germană.

 

De atunci, am trăit mereu în nelinişte, aşteptând dintr-un moment într-altul să auzim vestea fatală. Nu vedeam nici o posibilitate ca să scape. şi o dată prins, va provoca un lanţ de arestări, care vor merge până la profesorul Protopopescu şi până la Bucureşti. Organizaţia de Arad făcuse o imensă greşeală trimiţând să treacă frontiera un om bolnav şi urmarea ei va fi destrămarea întregului nostru sistem de legături din ţară, clădit cu atâta trudă şi atâtea riscuri.

Câţi oameni nu vor fi arestaţi, schingiuiţi şi chiar ucişi? Adeseori, în lupta noastră clandestină, din cauza unei greşeli elementare, a unui singur om, au căzut organizaţii întregi şi planuri măreţe au fost date peste cap.

 

Lucrurile s-au petrecut în ţară exact aşa cum mi le imaginasem. Capturarea lui Hedeş, pe la începutul lunii Decembrie 1939, a determinat Siguranţa să deplaseze întreaga mobilă de la Bucureşti pentru continuarea cercetărilor. Se bănuia că s-a dat de urmele reţelei pe care o lăsasem noi în urmă. La chestura poliţiei Timişoara, Hedeş a fost chinuit mai multe zile pentru a spune cine l-a ajutat să treacă. A rezistat eroic, a încercat chiar să se sinucidă, pentru a nu-şi trăda camarazii. Dar în cele din urmă i-au venit de hac. A spus pe unde a trecut şi prin cine. Cel denunţat era Ghiţă Ciorbă, din Comloşul Mare. De la Ghiţă Ciorbă, s-a urcat firul la laborantul profesorului Protopopescu, şi de la acesta la profesor. Odată cu Protopopescu a fost arestată şi soţia lui, Doamna Liliana Protopopescu. Nici inginerul Nicolau nu a scăpat. La percheziţia în casa soţilor Protopopescu s-a găsit cartea poştală cu salutări, trimisă de Nicolau de la Bucureşti. Inginerul a fost ridicat de la Bucureşti şi adus la Timişoara pentru anchetă şi confruntări.

 

Paralel, s-a descoperit şi o altă pistă. în Timişoara, aveam "o hazdă de hoţi", sau "cavoul", cum se mai numea în limbajul studenţilor de la Politehnică. Era o cameră la subsol, închiriată de un student, pe strada Decembrie nr.33. Rezistase la toate raziile şi descinderile. Aici m-am adăpostit şi eu câteva zile şi tot aici a locuit şi Hedeş, până la plecarea lui în Iugoslavia. LA anchetă, Hedeş a declarat şi locul unde a stat. Din acest punct a pornit o nouă serie de arestări, care s-au extins în grupul studenţesc legionar şi între muncitorii legionari. Au fost arestaţi Ică Tănase, Totoescu, Simicin, Başiu, Foale, Craiciovici, Olteanu şi alţii. Contra acestui grup, ancheta a luat un alt curs. Chestiunea reţelei de trecere a frontierei căzuse pe al doilea plan. Ei au fost groaznic schingiuiţi pentru a declara echipele ce s-au constituit pentru uciderea Regelui Carol. într-adevăr se formase ceste echipe, dar fără un plan, fără o acţiune hotărâtă, fără un termen.

Au vorbit între ei, gândindu-se la eventualitatea unei vizite a Regelui Carol la Timişoara. Nu se concretizase nimic. Dar autorităţile de la Bucureşti, care făcuseră amara experienţă cu Miti Dumitrescu, un necunoscut, aceste mărturisiri luau proporţiile unui complot. Ei erau cu atât mai speriaţi de cele descoperite cu cât organizarea acestor echipe avusese loc îndată după masacrele din Septembrie. Baia de sânge din toamnă nu produsese efectul dorit de guvernanţi, adică nu băgase groaza în restul de legionari, determinându-i să înceteze orice opoziţie contra regimului.

 

Lucrurile nu s-au oprit aici. Cercetările s-au extins în judeţul Timiş, descoperindu-se noi filiere, care duceau şi în judeţele învecinate, Caraş şi Severin. Nici judeţul Arad nu fusese cruţat.

Guvernul a intrat în panică când autorităţile locale au descoperit un alt complot pentru asasinarea Regelui Carol în judeţul Hunedoara. Cam în acelaşi timp, un grup de muncitori de la Simeria, important nod de cale ferată, luaseră hotărârea să împuşte pe Regele Carol cu prilejul unei vizite ce acesta proiecta să o facă la fabrica de arme Cugir. Nimeni nu ştia de acest lucru. Era o iniţiativă a lor. Brigada mobilă s-a deplasat imediat la Deva, unde au fost concentraţi toţi legionarii din judeţ. Cu o rară sălbăticie, s-au năpustit asupra oamenilor, bătându-i nopţi de-a rândul pentru a declara participarea lor la complot. Cu acest prilej a fost ridicată pentru a doua oară şi soţia mea şi ţinută aproape două săptămâni la chestura Deva, unde i se cerea să declare dacă ştie ceva de mine.

 

Arestările şi anchetele au avut un crescendo, care a culminat între Crăciun şi Anul Nou. îndată după Anul Nou, s-a simţit o slăbire a prigoanei. Veniseră noi ordine de la Bucureşti. Tendinţa generală a guvernului de a se găsi o acomodare cu legionarii a avut efect şi asupra acestor arestări. în alte împrejurări, o parte ar fi fost ucişi fără judecată, alţii condamnaţi la pedepse grele, iar alţii internaţi în lagăre.

Mai întâi legionarii închişi au observat că nu se fac noi deţineri. Pe la bobotează au fost eliberaţi majoritatea celor închişi. Nu au fost reţinuţi decât cei direct amestecaţi, fie în organizarea trecerilor de frontieră fie în echipele de răzbunare. Grupul acesta se compunea din inginerul Nicolau, profesorul Protopopescu, Dr. Moldovan, tatăl şi fiul, plus studenţii şi muncitorii implicaţi în complot. Un alt indiciu de schimbarea climatului a fost că acest grup a fost transferat de la Chestură, unde fuseseră bătuţi şi schingiuiţi, la închisoarea Militară, unde s-au bucurat de un tratament mai bun. în aceeaşi închisoare au fost aduşi apoi şi cei triaţi din judeţele Hunedoara şi Arad, destinaţi a fi daţi în judecată. şi aceste judeţe marea majoritate au fost trimişi acasă, înainte de Bobotează.

 

într-o zi îşi face apariţia la închisoare Pamfil şeicaru, dorind să vorbească cu grupul legionar. Nu a putut vorbi decât cu profesorul Protopopescu, pentru că nui-a dat voie Preşedintele Tribunalului Militar. A dat asigurări profesorului Protopopescu că el a intervenit la guvern şi la Rege pentru eliberarea lor fără judecată şi procese. şi-a exprimat admiraţia pentru ţinuta grupului legionar din Germania, care nu a luat bani de la Nemţi. Unul singur, spunea el, Victor Vojen, a acceptat să intre în solda guvernului german. Pamfil şeicaru se referea probabil la faptul că Vojen intrase ca funcţionar la Ministerul Propagandei. A mai spus că situaţia s-a schimbat şi că în curând vor fi chemaţi să joace un rol politic. Generalul Dragalina, şeful Regiunii militare, a intervenit şi el la Ministerul de Interne, Ghelmegeanu, pentru încetarea urmăririlor contra grupului legionar din Timişoara. Doamna Protopopescu, eliberată mai de mult, ţinea legătură cu Generalul Dragalina şi prin ea cei închişi erau informaţi de evoluţia situaţiei politice şi de intervenţiile făcute în favoarea lor la Bucureşti.

 

Guvernul era hotărât să încheie prigoana contra legionarilor, dar din motive de prestigiu şi pentru a nu fi interpretată atitudinea lui drept semn de debilitate, a lăsat ca ancheta să-şi urmeze cursul ei normal. A venit un judecător de instrucţie de la Craiova, Vasilescu, ofiţer de rezervă, care s-a purtat extraordinar de corect.

Se vedea că are instrucţiuni de la Centru să nu bruscheze pe inculpaţi. De fapt nu mai ancheta el, ci lăsa pe legionari să-şi spună păsurile şi să-şi motiveze atitudinile. El s-a mulţumit să ia note şi să-şi facă raportul. Ca urmare a vizitei lui, cu trei săptămâni înainte de Paşti, din lotul de legionari concentraţi la Timişoara, au mai fost eliberaţi o parte şi nu au mai rămas decât 11, presupuşi a fi principalii responsabili. între ei şi profesorul Protopopescu. în Martie sunt lagărele. Era semn că se apropia şi eliberarea lor. Stoicănescu, eliberat de curând, venise să-i viziteze, spunându-le că atât el cât şi alţi fruntaşi legionari au spus lui Ghelmegeanu chestiunea lor şi eliberarea lor e iminentă. Nu li s-a închis dosarul, ci a fost o eliberare provizorie. Dar la scurt interval după Paşti, au apărut două secrete care i-au scos de sub orice urmărire.

 

9. în luptă cu greutăţile

 

Spre deosebire de comunism şi alte organizaţiuni politice cu caracter internaţional, mişcările naţionaliste n-au ajuns la nici o conştiinţă comună a destinului lor. Nu-şi recunosc suficient înrudirile de concepţie. Această lipsă de solidaritate pe plan de solidaritate pe plan ideologic şi politic le fac inapte să-şi coordoneze planurile şi acţiunile. Cauzele dezordinii care domneşte în tabăra naţionalistă sunt multiple. Probabil că stă în natura mişcărilor naţionaliste să nu se poată grupa într-o entitate superioară.

Probabil că la mijloc este lipsa de maturitate politică, fiind recent apărute, ceea ce le împiedică să-şi recunoască interesele comune. Dacă ne referim la responsabilităţile istorice ale acestei carenţe, ele revin în întregime fostelor State, Germania şi Italia, care au părăsit linia revoluţiilor naţionaliste, lăsându-se antrenate şi corupte de imperialismul burghez.

 

Guvernul român care ne prigonea şi camarazii din ţară îşi imaginau că legionarii refugiaţi în Germania se bucură nu numai de ospitalitatea guvernului german, dar suntem susţinuţi cu bani, arme şi alte mijloace pentru a dărâma regimul carlist. Aş scrie istoria fără respectul adevărului, dacă n-aş recunoaşte că noi am dorit acest sprijin şi am încercat chiar să-l obţinem. Nu reclamam ajutorul partidului naţional-socialist în calitate de înfrânţi, de umili postulanţi, sau de oameni care îşi închiriază serviciile, ci îl pretindeam în numele comunităţii de idealuri. Ajutorul solicitat îl consideram un act de camaraderie şi de viziune politică, ca oameni care aparţinem aceluiaşi front şi a căror luptă, în ultima analiză, ar fi beneficiat întreaga lume naţionalistă.

 

Corneliu Codreanu niciodată nu ceruse nimic nici de la Roma şi nici de la Berlin. înainte de prigoană exista însă o puternică organizaţie legionară, care îşi procura mijloacele financiare din propria ei activitate şi dezvoltare. Orice creştere de membri, avea efecte şi în casa mişcării. Dar, din Februarie 1938, de când partidele politice au fost interzise în România şi mişcarea a trecut în faza clandestinităţii, nu se mai putea aduna sume importante de bani. Scăzuse şi numărul legionarilor activi şi nici poliţia nu permitea colectarea de bani. Nici arme nu ne puteam procura, căutându-le prin poduri sau pe la indivizi singuratici. Riscurile erau imense şi tot ce-am adunat în faza 1938-1939 căzuse în mâinile duşmanului, în cursul diverselor percheziţii şi arestări. Pentru a întreprinde un atac frontal contra regimului aveam nevoie de un stoc iniţial de arme, cu care să facem prima breşă în dispozitivul lui de apărare.

 

Conştient de această situaţie precară, Comandamentul legionar de la Berlin a însărcinat în vara anului 1939, sfârşitul lui Iulie-începutul lui August, pe Victor Vojen să tatoneze posibilitatea unui eventual sprijin material în cercurile militare ale regimului. Vojen pretindea că are legături importante, care duceau până la Keitel. Afirmaţia lui nu am putut-o verifica niciodată, pentru că Vojen nu introducea pe nimeni pe firul lui. Cert este că la a doua şedinţă a Comandamentului, Vojen s-a întors cu un răspuns negativ. Guvernul german nu se amestecă în politica internă a altor State şi nici nu sprijină mişcări naţionaliste din alte ţări.

Pe ei îi interesează numai o mişcare naţionalistă care "prin propriile mijloace" cucereşte puterea în Stat, cum a fost fascismul sau naţional-socialismul. O mişcare politică ce trebuie susţinută din afară nu-i interesează, pentru că nu are rădăcini în popor. Cu această explicaţie, cercurile germane ne invita să ne rezolvăm singuri, cum vom şti, problema politică din România, fără amestecul lor.

 

După sosirea mea din Iugoslavia, am considerat închisă această posibilitate şi chiar periculos de a fi redeschisă, din cauza statutului nostru precar de refugiat politic.

Ce ajutor puteam spera de la un guvern care ne ţinea sub supraveghere, obligându-ne să ne prezentăm săptămânal la poliţie şi să semăn într-o condicuţă? Guvernul German nu numai că nu era dispus să ne acorde vreun sprijin, dar, prin limitarea libertăţii noastre de mişcare în interiorul Reichului şi în afară, ridicase o serioasă piedică în calea planurilor noastre.

 

Spiritul de sacrificiu, în slujba oricărei credinţe, prin natura lui merită să fie respectat, dar este mai mult uşor de luptat, cum este cazul comuniştilor, ca membru al unei organizaţii internaţionale, care dispune de legături în toată lumea şi de mijloace materiale din abundenţă, decât ca membru al unei mişcări naţionaliste, ale cărei posibilităţi sunt limitate la ceea ce însăşi poate să producă.

Mijloacele noastre, când am început să edificăm piesă cu piesă noul plan, erau ca şi inexistente. Pentru alţi revoluţionari sau oameni trimişi în misiuni periculoase, partea tehnică a misiunii lor este cel puţin rezolvată: din capul locului bani, arme, hârtii, gazde şi alte legături nu mai constituiau o problemă. Oamenii plecau cu acest echipament iniţial, care nu lipsea niciodată.

Pentru noi, însăşi apropierea de obiectiv, străbaterea etapelor de drum până în ţară, reprezenta un efort considerabil. Revoluţia nu se putea face de la Berlin. Un ban adunat cu trudă, un paşaport, un pistol, luau proporţii gigantice, devenind etape ale bătăliei finale. Numai perseverenţa noastră putea să ni le procure. Noi nu aveam bani, nu aveam hârtii de trecerea frontierei, nu aveam arme, şi pe deasupra ne aflam şi sub supravegherea Gestapo-ului.

 

Cum am rezolvat aceste chestiuni preliminare, simple în aparenţă, dar colosal de importante pentru noi?

 

Pentru alimentarea fondului de acţiune, toţi camarazii ataşaţi grupului de acţiune contribuiau cu cinci mărci lunar. Din munca în fabrică, ei câştigau aproximativ 40 de mărci lunar, din care îşi plăteau chiria şi întreţinerea. Traian Borobaru era casierul grupului. Din cotizaţii am reuşit să strângem până la începutul lunii Aprilie, 1.700 de mărci. Era ridicol de puţin. Ponta vine cu o idee. El cunoştea pe un industriaş, Ott, proprietarul editurii şi întreprinderii tipografice Braun & Co. Cu recomandaţia lui Petre Ponta au intrat lucrători la Braun & Co. Smultea, Rotea, şeitan, Eugen Teodorescu, Laurenţiu Vereş şi Petraşcu.

 

Ce-ar fi, îmi spunea Ponta, dacă i-aş cere să ne împrumute cu 20.000 mărci, asigurându-l în schimb, că dacă vom birui, în afară de restituirea banilor, îl vom ajuta să-şi deschidă o întreprindere tipografică în România? în caz că nu avem noroc, cu munca mea (Ponta era desenator artistic şi avea legături de afaceri cu Ott) îi garantez restituirea sumei în câţiva ani.

 

Bine, încearcă, i-am răspuns lui Ponta, dar să nu sufli o vorbă despre ce avem să facem cu aceşti bani.

Spune-i că sunt pentru activitatea noastră politică în străinătate.

 

La întâia întrevedere, Ott era dispus să ne împrumute suma cerută. Dar la a doua întrevedere a bătut în retragere. Deşi este plin de bunăvoinţă, nu are suma disponibilă. Ott ceruse informaţii despre noi, de la partid, şi probabil fusese sfătuit să nu-şi bage banii într-o întreprindere nerentabilă şi fără perspective.

 

Amărât de acest insucces, Petre Ponta a făcut atunci un gest de neuitat: economiile familiei lui, vreo 1.300 de mărci, le-a scos din bancă şi ni le-a pus la dispoziţie. Cu ajutorul lui Ponta, "comoara" noastră, cum o numeam, se ridica la vreo 3.000 de mărci. Din această sumă trebuia să acoperim călătoria cu trenul până în Iugoslavia, găzduirea în Banatul sârbesc şi aşezarea noastră în România la locuri sigure.

 

Paralel cu strângerea banilor se mai ivea şi o altă problemă: schimbarea mărcilor în devize-forte. Mărcile germane, din cauza războiului, nu aveau căutare pe pieţele străine şi ne era teamă să nu rămânem cu ele în buzunar.

Prin legionarul Adrian Brătianu, angajat la Radio-Berlin, am reuşit să cumpărăm de la nişte bulgari, cunoştinţe de-ale lui, care lucrau tot la Radio, 100 de dolari americani în monedă măruntă, excelentă pentru scopurile noastre. Traficul de devize se pedepsea pe atunci cu moartea în Germania sau, în cel mai fericit caz, cu internarea într-un lagăr de concentrare. O altă sursă de schimb ne-a oferit-o, fără să ştie, Preotul Borşa. Acesta primise de la Sturdza, când fusese la Copenhaga, o sumă apreciabilă în lire sterline şi coroane daneze, pentru nevoile grupului. Despărţindu-se de grup, el cheltuia aceşti bani pentru nevoile lui particulare şi pentru propria lui acţiune politică. Pentru efectuarea schimbului, făcea apel la inginerul Negoescu, un legionar stabilit de multă vreme la Berlin, ca reprezentant al unor firme din ţară. Negoescu ne oferea nouă spre cumpărare lirele părintelui, plătindu-i-le, bineînţeles, aşa cum era preţul în comerţul negru. Operaţia a durat toată iarna, căci Părintele nu schimba lirele decât una câte una, ca să-şi economisească banii. în total am achiziţionat 20 de bancnote de o liră sterlină. Trecerea fiecărei lire din buzunarul Părintelui în buzunarul grupului era salutată cu salve de bucurie de cei iniţiaţi.

Lirele şi dolarii au fost scoşi din casieria obişnuită şi bine ascunşi de Petre Ponta, pentru a nu fi găsiţi la vreo percheziţie.

 

O chestiune mult mai complicată decât aceea a banilor era a paşapoartelor. în planul de acţiune era prevăzut ca graniţa germană săo trecem cu paşapoarte. Nu puteam risca o confruntare cu poliţia germană, căci ospitalitatea Reichului era condiţionată de prezentarea legionarilor săptămânal la Polizeirevier-ul din raza unde locuiam. Dar de unde să ne procurăm paşapoartele? Noi nu aveam decât "Fremdenpass" şi pe aceste documente nici Ungaria nici Iugoslavia nu ne-ar fi eliberat vize. Singura posibilitate de a putea pătrunde în aceste ţări era să ne substituim altor cetăţeni români aflaţi în Germania. La început am crezut că vom găsi suficiente persoane, mai ales printre studenţi, dispuşi să ne cedeze paşapoartele lor. Dar când am început sondajele, m-am izbit pretutindeni de refuzuri. Oamenii bănuiau la ce le folosim şi nu voiau să fie amestecaţi în chestiuni gen Miti Dumitrescu. După multe iscodiri şi multe refuzuri, am pus mâna abia pe patru paşapoarte româneşti, din cercul prietenilor mişcării: de la două doamne, soţiile camarazilor Brătianu şi Boaru, şi de la doi studenţi din Berlin, Avram şi Banciu. Cu al meu, pe care îl aveam mai de mult,

pe numele de Otto Schneider, posedam în total cinci paşapoarte, foarte puţine în raport cu numărul legionarilor destinaţi să participe la acţiune.

 

Pentru înlocuirea fotografiilor de pe paşapoarte cu noii lor titulari, am avut iarăşi multă bătaie de cap. Pentru întâia oară săvârşeam astfel de operaţii. Arta falsificării documentelor, atât de răspândită în toate cercurile de conspiratori internaţionali, nouă ne era necunoscută. Ne-a salvat din încurcătură tot Petre Ponta. Nici el nu se pricepea, dar cum era desenator, după câteva săptămâni de experienţă a devenit maestru. Paşapoartele româneşti aveau două ştampile, una seacă şi alta cu cerneală. ştampilele de cauciuc le-a confecţionat relativ repede, dar cea de plumb i-a scos peri albi. De câte ori nu i s-a spart forma de plumb! Nu a reuşit decât după zeci de încercări nesăbuite, în care timp şi-a lăsat total în părăsire ocupaţiile din care-şi câştiga existenţa. Finalul operaţiei l-am sărbătorit ca un mare triumf al grupului de acţiune, cu un pahar de vin, ridicat în cinstea lui Petre Ponta, eroul întreprinderii.

 

Mai rămânea o ultimă greutate de îndepărtat. Cum să ne sustragem de sub vigilenţa Gestapo-ului? încă de la întoarcerea noastră la Berlin luasem câteva măsuri de precauţiune, pentru orice eventualitate. Cum locuiam la Petre Ponta, am tot amânat să mă prezint la Polizei-revier-ul respectiv pentru îndeplinirea formalităţilor cu condicuţa, cum era ordinul de la Polizei-prsidium. Din amânare în amânare, m-am apropiat de data plecării, încât problema dispariţiei mele de la Berlin se rezolvase de la sine. Acelaşi procedeu l-a utilizat Boian. Dar mai existau alţi camarazi care nu se puteau prevala de această lipsă de control, fiind înscrişi în registrul poliţienesc.

Pentru aceştia am imaginat un alt sistem. Cei destinaţi să plece în prima serie, vor părăsi Berlinul, mutându-se în alte oraşe. Urmând acest consemn, Rotea şi Smultea s-au mutat la Viena, fiind găzduiţi de bunul nostru prieten Cerna. Rostul plecării lor nu era cunoscut în grupul mare, crezându-se că într-adevăr oamenii vor să schimbe peisajul berlinez cu Viena, pentru cine şti ce motive.

Ceilalţi, care nu puteau utiliza acelaşi procedeu fără a trezi bănuielile, Petraşcu, Teodorescu, vor recurge la schimbarea domiciliului lor în raza Berlinului. Mutându-se dintr-un Polizei-revier într-altul, nădăjduiam să-şi piardă urmele în desişul formalităţilor.

 

10. Legământul

 

Apropiindu-se momentul plecării, am convocat pe toţi legionarii din grupul de acţiune într-o şedinţă solemnă la "bojdeuca" lui Rotea şi Smultea, pentru a depune un legământ de luptă. Textul a fost redactat de mine şi a fost transcris pe o hârtie specială şi cu caractere artistice de către Petre Ponta. După deschiderea şedinţei, şi o scurtă cuvântare a mea, în care am subliniat uriaşa răspundere ce apăsa pe umerii noştri, am citit legământul şi toţi cei prezenţi l-au repetat după mine, în poziţie de onor. A urmat semnarea documentului.

 

Legământ

 

în faţa încercărilor de ademenire şi ale tuturor uneltirilor duşmane, care urmăresc nimicirea spiritului adevărat al Mişcării Legionare reprezentat prin Corneliu Codreanu şi Ion Moţa; în faţa mişeliei unor legionari care s-au pus în slujba trădării de neam şi Legiune, grupul de camarazi aflat astăzi împreună hotărăşte să se împotrivească cu toată energia şi să continue lupta cu cea mai mare înverşunare.

 

Ne legăm în faţa mormintelor noastre scumpe, care ne luminează drumul ca nişte făclii uriaşe peste veacuri, să nu părăsim niciodată linia lui Corneliu Codreanu.

Credem fără şovăire în victoria deplină a lui Corneliu Codreanu şi pentru a o câştiga nu ne poate înfricoşa nici o primejdie şi nici o greutate nu ne poate sta în cale.

 

Vom răzbuna fără cruţare şi fără milă pe toţi cei care au căzut, pe toţi cei care au fost chinuiţi, pe toţi cei batjocoriţi şi întemniţaţi şi vom pedepsi toate uneltele duşmane din mijlocul nostru ca să rămână exemplu de străşnicie în istorie.

 

Vrem să întemeiem o Românie legionară, aşa cum a fost înţeleasă în mintea lui Corneliu Codreanu, şi să ridicăm neamul românesc la conştiinţa misiunii sale pe acest pământ.

 

Acum când sufletele noastre sunt pregătite pentru o nouă luptă, Dumnezeu şi Arhanghelul Mihai să binecuvânteze steagurile Gărzii de Fier şi să le poarte spre înălţimile biruinţei şi ale gloriei.

 

Trăiască legiunea!

 

Berlin, 17 Martie 1940

 

 

Horia Sima

Virgil Mihăilescu

Ilie Rotea

Nicolae Petraşcu

Nicolae şeitan

Ioan Boian

Petru Ponta

Popa Ioan

Valeriu Vinţan

Alexandru Popovici

Tolcea Ioan

Traian Borobaru

Găvăgină Iosif

Ilie Smultea

Vasiu Iosif

Nic.I.Crăcea

Octavian Roşu

Eugen Teodorescu

 

Cu depunerea legământului intrăm în faza de realizare a proiectului. îndată după această solemnitate, au început primele mişcări în grup, în vederea camuflării plecării spre ţară.

A fost ultima oară când ne-am întâlnit cu toţii. A fost un fel de "Cina cea de taină" pentru grup.

 

Am luat masa împreună, domnind ca de obicei multă animaţie şi căldură. Totuşi se schimbase ceva în atmosfera grupului.

Gândurile tuturor erau absorbite de întoarcerea în ţară, în mijlocul primejdiilor, de unde abia scăpaseră cei mai mulţi, trecând la doi paşi de moarte. îmi plimbam ochii de la unul la altul: câţi vor mai fi în viaţă peste un an ? Tinereţea, vitejia şi puterea lor de dăruire îi mânau pe toţi într-acolo: spre înfruntarea marelui risc.

 

Tot în această perioadă, Ilie Smultea are un moment de inspiraţie fericită şi reuşeşte să exprime în câteva strofe starea noastră sufletească de atunci. Poezia era de bună calitate, dar nu s-a putut încetăţeni în lumea legionară din cauza melodiei alese, cântecul german "Gegen Engelland".

 

Iată aceste versuri:

 

Astăzi am plecat din nou la luptă

 

Hotărâţi să nu mai dăm-napoi.

Jertfa voastră se înalţă sfântă,

Camarazi iubiţi, venim la voi.

 

Noi ne dăruim

Să slujim mereu

 

Altarul Sfânt,

De crez legionar,

Căpitane, Căpitane,

în veci pe drumul,

Pe drumul tău.

 

 

11. Moartea Profesorului Nae Ionescu

 

în mijlocul pregătirilor pentru plecare, cade ca un trăsnet vestea morţii profesorului Nae Ionescu. în 15 Martie 1940 nu dispăruse numai un mare filosof şi un mare dascăl al generaţiei, ci şi o mare speranţă a Legiunii decapitate. A fost o lovitură care ne-a buimăcit, azvârlindu-ne în cele mai amare reflexii asupra sorţii vitrege.

După masacrele din Septembrie 1939, grupul din Berlin înfiripase multe nădejdi în jurul numelui său. Prestanţa intelectuală a profesorului şi tăria lui de caracter, dovedită în cursul prigoanei carliste, îl destinau să joace un important rol în faza politică ce se apropia cu paşi repezi.

Nae Ionescu întrunea în persoana lui două însuşiri greu de găsit împreună: o inteligenţă neegalată în toată generaţia lui, înzestrată cu vaste resurse culturale, şi un dârz luptător pentru cauza neamului său.

 

Din ţară mai fuseserăm informaţi că moartea profesorului nu fusese naturală, că suferind fiind de inimă, cineva din apropierea lui i-ar fi administrat medicamente neindicate bolii lui, provocându-i decesul. Această persoană, suspectă de a-i fi grăbit sfârşitul, avea legături cu Palatul şi ar fi săvârşit atentatul după sugestiile camarilei, în schimbul unei importante sume de bani. Dar chiar dacă această informaţie nu ar fi fost adevărată, profesorul Nae Ionescu tot asasinat a murit.

El a fost o victimă a răzbunării carlisto-lupesciene. Un om de o vibraţie intelectuală şi spirituală de intensitatea lui , era destinat să se consume repede fiziceşte, după lunga lui detenţiune de lagăr, de aproape doi ani, şi în condiţii de izolare totală de restul grupului.

 

Duminică, 24 Martie 1940, grupul din Berlin a ţinut o şedinţă de comemorare a profesorului Nae Ionescu, la Amalienhof. Figura ilustrului dispărut a fost evocată de Constantin Papanace.

O durere nestăvilită pusese stăpânire pe toţi. Unul dintre puţinii supravieţuitori ai marii epoci legionare luase drumul spre cele eterne, tocmai când Legiunea avea mai mare nevoie de sfatul şi experienţa lui.

 

Nae Ionescu era bine văzut în sferele politice din Germania. în eventualitatea unei crize a regimului carlist, era un om indicat să trateze o nouă formulă politică între mişcare, Puterile Axei şi Regele Carol.

Dar Nae Ionescu avea în acelaşi timp convingeri inflexibile faţă de anumite exigenţe naţionale, ceea ce îl convertea într-un partener dificil pentru Palat. De aceea e verosimilă ipoteza suprimării lui de camarilă înainte să se producă scadenţa fatală a tuturor erorilor şi crimelor regimului. Fireşte că Legiunea ar fi avut o încredere totală în Nae Ionescu, după strălucitul examen de credinţă şi devotament ce l-a dat în lagăr, dacă ar fi fost chemat de evenimente să trateze succesiunea regimului.

 

în Septembrie 1939, după căderea lui Călinescu şi masacrele care au urmat, aflându-mă la Bucureşti, am voit să-l scot din ţară, luându-l cu mine în Germania.

Era o întreprindere grea, dar în faţa marilor pierderi ce le-am suferit, mă gândeam că refugiul lui la Berlin ar constitui un puternic reviriment pentru ţară şi Legiune. I-am împărtăşit inginerului Nicolau, care conducea organizaţia clandestină a "Răzleţilor", ideea mea. El s-a interesat, s-a consultat şi cu alţi camarazi, şi la proxima întâlnire mi-a spus că "răpirea" profesorului e irealizabilă. Mai întâi e greu să te apropii de el, deşi se află în libertate, pentru că e urmărit mereu de agenţi.

Eu însumi m-am convins de cele spuse de Nicolau. Odată, întâlnindu-l întâmplător pe Calea Victoriei, în dreptul Palatului Poştelor, eram persecutat de gândul să-l agreez.

Dar uitându-mă mai bine în spatele lui, am văzut o persoană ce se ţinea ca scaiul după el. îmi mai spunea Nicolau că profesorul e impracticabil pentru atare operaţii. în jurul lui să găsesc persoane care ar vorbi sau ar da imediat de această lume? Nici el şi nici alţi camarazi nu cutează să se apropie de el, necum să-i propună evadarea din ţară.

în cursul şedinţei de la Amalienhof. mă gândeam la planul meu de atunci şi acum îmi părea rău şi îmi făceam învinuiri că nu am încercat imposibilul să-l salvez. Dar, presupunând că ar fi ajuns până la Timişoara, putea profesorul să suporte o trecere a frontierei, cu inima lui slăbită?

 

12. Destinderea

 

Destinderea este expresia încetăţenită în limbajul legionari pentru a denumi perioada în care regimul carlist a început să slăbească prigoana contra legionarilor şi să caute o apropiere de mişcare. Regele Carol a fost obligat la această schimbare de politică internă din cauza presiunii evenimentelor externe. Un Stat mic sau mijlociu nu poate fi guvernat în chip tiranic decât atâta vreme cât se bucură de pace la hotare. De îndată ce este ameninţat din afară, orice regim de dictatură începe să se clatine.

 

Doborârea Poloniei în 18 zile a dat de gândit Regelui. Fără îndoială armata franceză era încă intactă şi nimeni nu bănuia la acea dată să capituleze în şase săptămâni. în linia Maginot îşi pusese şi Regele nădejdi. Dacă însă va ceda şi această barieră maşinii de război germane, e inevitabilă apropierea României de Germania. în acest caz, socotea Regele, schimbarea politicii noastre externe nu se va putea face cu lagărele şi închisorile pline de legionari.

 

Destinderea era plănuită pe lungă durată. înainte faza tatonărilor, apoi, prin concesiuni reciproce, să se creeze un climat de încredere între cele două părţi, pentru ca la urmă, dacă va fi nevoie, să se ajungă chiar la o colaborare în guvern. Primele încercări de a sonda opinia legionarilor, în vederea unei apropieri, s-a făcut sun guvernul Argetoianu. Acest guvern a încheiat represiunea sângeroasă a guvernului precedent, Argeşanu, ucigând pe toţi acei legionari care, în noaptea măcelului. n-au putut fi găsiţi la locurile unde erau indicaţi că se află după listele întocmite de Siguranţă. Pentru ca iniţiativa guvernului să nu fie considerată un act de slăbiciune de către legionari, s-a dat mandat Generalului Gabriel Marinescu, Ministrul Ordinii Publice, să înceapă discuţiile cu mişcarea, adică aceluia care avusese răspunderea directă a execuţiilor sin Septembrie. Călăul era chemat să deschidă victimelor rămase în viaţă poartă spre libertate.

 

Guvernul Argetoianu nu avu viaţă lungă. Chemarea lui Tătărăscu la putere, la 24 Noiembrie 1939, era un indiciu al schimbării de atitudine a Regelui Gabriel Marinescu, Ministrul Ordinii Publice. Odată cu plecarea Generalului Marinescu, acest minister, creat sub dictatura Regelui Carol, a fost şi desfiinţat şi atribuţiile de păstrare a ordinii publice au revenit Ministerului de interne, încredinţat acum lui Mihail Ghelmegeanu, un om mai ponderat. Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi Victor Iamandi, fostul Misitru de Justiţie, frate de cruce cu Armand Călinescu în urzirea prigoanei contra legionarilor. înlăturarea acestuia s-a făcut sub forma înaintării lui în cadrul consilierilor regali.

 

Prin aceste eliminări, Regele voia să inaugureze era nouă, arătând legionarilor că e dispus să pună capăt prigoanei şi numai de ei depinde ca să prindă ramura de măslin ce li se întinde. Dar Regele mai urmărea şi altceva prin înlăturarea lui Iamandi şi Gabriel Marinescu: să se despartă încet de toţi acei colaboratori care i-au servit ca unelte în cursul prigoanei şi care acum, devenind o povară, prezenţa lor în guvern ar fi periclitat interesele Tronului. Totuşi structura generală a regimului n-a suferit nici o alterare. Generalul Marinescu rămâne mai departe ca Prefect al Poliţiei Capitalei şi între aparatul de represiune se afla la locul lui. Regele Carol s-a angajat în direcţia destinderii cu multă prudenţă, pas cu pas, ţinând ferm în mână frânele guvernării.

 

Pentru a nu avea surprize nici din partea legionarilor în proximele tratative, Palatul s-a adresat elementelor mai docile, mai dispuse să se conformeze planurilor urzite de camarilă. Persoana agreată de Palat ajunsese Dr. Vasile Noveanu, instructor legionar şi fost şef al organizaţiei din judeţul Arad. Noveanu se trăgea dintr-un tată evreu, trecut la ortodoxie, originar din Huşi, binecunoscut de profesorul Codreanu, care mi-a povestit acest lucru.

După Unire, s-a mutat cu toată familia lui la Sibiu, unde a intrat în armată cu gradul de plutonier-major. Mama lui Noveanu era o vrednică româncă, care a dat o educaţie creştină şi naţională copiilor. Erau mau mulţi fraţi Noveanu şi toţi legionari. A studiat medicina la Cluj şi apoi a profesat la Arad. Inteligent, prietenos, afabil, se bucura de multe simpatii în mişcare. Căpitanul ţinea mult la el. Organizaţia judeţului Arad era una dintre cele mai puternice din ţară, cel puţin ca număr de membri şi sub raportul voturilor obţinute, în alegerile din 1937. Eu însumi l-am apreciat mult şi eram bun prieten cu el.

 

în cursul prigoanei a fost internat în lagăr. După asasinarea Căpitanului, s-a pus în fruntea acelor legionari din lagăre care, îngroziţi de cele întâmplate, vedeau în înţelegerea cu Regele unica soluţie pentru salvarea cadrelor rămase în viaţă. întrevederile între Ministrul Ordinei Publice, Generalul Gabriel Marinescu, şi Noveanu au început pe la sfârşitul lunii Octombrie 1939, dar, probabil, legăturile lui cu înaltele autorităţi datau mai demult.

Mai târziu au intrat pe fir şi alţi fruntaşi legionari, dar tot timpul Noveanu a rămas punctul de desfăşurare al destinderii. Realizându-se destinderea prin Noveanu, camarila îi crea acestuia o platformă în mişcare, de care se putea folosi ulterior pentru a abate grosul ei pe linia de captare a Palatului. Noveanu intrase mai întâi cu Gabriel Marinescu şi mai apoi cu Urdăreanu şi rege într-un fel de complicitate de interese, care nu era aceea a unui agent de categoria lui Vârfureanu, ci de ordin mult mai înalt. Noveanu aspira să devină şeful politic al mişcării, acceptând la nevoie o dublură pentru partea spirituală. Planul lui era acesta: bucurându-se în încrederea Regelui, realizează destinderea, apoi, legionarii, recunoscători pentru că i-au scos din lagăre şi închisori, se grupează în jurul lui şi, cu această zestre politică, culeasă din sfărâmăturile Legiunii, se va putea afirma în viaţa publică.

Noveanu se desprinsese de obiectivele specifice ale mişcării şi juca o carte proprie, abia disimulată. El urmărea o salvare sui-generis a Legiunii, fără a se preocupa la ce serveşte destinderea, care e scopul ei final în raport cu interesele Neamului.

 

Tratativele cu Palatul s-au prelungit în tot cursul iernii, fiind continuate, după debarcarea lui Gabriel Marinescu, prin ministrul de Interne, Ghelmegeanu, şi prin Urdăreanu, Ministrul Palatului. în primăvară s-a ajuns la o anumită clarificare. Prin Martie 1940, o serie de legionari au fost aduşi din lagăre sub escortă la Inspectoratul General al Jandarmeriei din Capitală, ca să ia parte ca delegaţi al lagărelor, la un fel de consfătuire a tuturor fruntaşilor legionari din toată ţara.

în adunare a apărut şi Noveanu, care fusese eliberat de mai multă vreme şi dirija, în colaborare cu autorităţile, toată operaţia. Discursul inaugural al conferinţei a fost ţinut de Noveanu, de unde se putea deduce că el este exponentul maxim al legionarilor din toată ţara, în acţiunea de destindere. A luat apoi cuvântul Mihail Ghelmegeanu, care a făcut apel la tineretul ţării să uite tot ce a fost şi să facă zid în jurul Tronului, pentru apărarea patriei ameninţate la hotare.

 

După această consfătuire, legionarii au înaintat un memoriu Regelui şi au dat în acelaşi timp şi o proclamaţie către ţară în care cereau ca toate energiile româneşti să se strângă în jurul Tronului, în ceasurile grele prin care trece Patria. îndată după aceste acte de supunere autorităţii Regelui, un grup de fruntaşi legionari au fost primiţi în audienţă de Rege.

A fost un moment de o rară semnificaţie. Mult hulita mişcare legionară a fost recunoscută ca realitate politică în faţa ţării şi a străinătăţii, după ce înainte de vreme i se tăgăduise chiar existenţa.

 

Legionarii din Berlin, aflându-se în afară de raza primejdiei, puteau să-şi precizeze atitudinea pe alte baze decât legionarii din ţară, care trăiau sub continua teroare a celor întâmplate. Ei nu erau liberi pe deciziile lor. Ceea ce s-a întâmplat la 30 Noiembrie 1938 şi la 21 Septembrie 1939, se putea repeta. Aceste amintiri îi îndurerau şi torturau. Legionarii din Berlin puteau să judece destinderea din ţară şi actele întreprinse de camarazii noştri exclusiv în funcţie de linia mişcării şi interesele Neamului. Pe lângă libertatea de care se bucurau, legionarii din Berlin aflându-se în afara hotarelor ţării, erau mult mai bine informaţi asupra manevrelor Regelui Carol. Acesta nu de dragul legionarilor a acceptat să stea de vorbă cu ei, ci pentru că evoluţia generală a situaţiei europene îl silea să-şi schimbe politica internă.

 

La sfârşitul şedinţei de comemorare a profesorului Nae Ionescu, s-a citit şi semnat o declaraţie, prin care se fixa atitudinea grupului din Berlin faţă de evenimentele din ţară. Documentul a fost redactat de Papanace şi, înainte de şedinţă, l-am revăzut împreună. Pentru a da mai mare tărie acestor declaraţii, Petraşcu a avut ideea, şi eu m-am asociat părerii lui imediat, ca toţi camarazii prezenţi să-şi pună semnătura acelor legionari care trăiau despărţiţi de grup, Ciorogaru, Vojen, Constant, Părintele Borşa, Trifa. Aceştia nici n-au venit la şedinţa de comemorare a profesorului Nae Ionescu. în schimb apare semnătura lui Victor Silaghi, care, de la această reuniune, a revenit formal în mijlocul nostru. Iată acest document: Poziţia Mişcării Legionare faţă de aşa zisa împăcare între Garda de Fier şi regimul actual din România.

 

Planul iudaic pentru distrugerea Mişcării legionare a fost conceput în mai multe etape.

 

Prima etapă a format-o încercarea diversiunii de captare şi compromitere a curentului legionar în matca politicianistă şi masonizată a guvernului Goga-Cuza.

 

Când această tentativă de compromitere n-a reuşit, iudeo-masoneria s-a oprit la soluţia exterminării fizice şi morale a conducerii legionare.

 

în acest scop s-a dat lovitura de Stat din Februarie 1938, când, cu complicitatea întregii lumi politicianiste, s-a modificat Constituţia care a oferit platforma pentru nimicirea noastră.

 

De data aceasta scopul era îndoit. în primul rând exterminarea Căpitanului şi în al doilea rând captarea Mişcării creată de el. Printre alte indicii ale acestei intenţii a fost şi mărturisirea făcută de Istrate Micescu în nişte sugestii transmise Conducerii Legionare în Septembrie 1938, după întrevederile avute cu Carol la o vânătoare din Ardeal, prin care recomanda Mişcării Legionare să se lapede de Căpitanul său încarcerat şi să urmeze pe Rege.

 

Puţin mai târziu, imediat după întoarcerea Regelui de la Londra, a urmat asasinarea Căpitanului. Dârzenia şi intransigenţa din partea legionarilor din lagăre şi închisori s-a manifestat cu un impresionant dispreţ de moarte. Această atitudine a determinat guvernul Armand Călinescu să extindă planul de exterminare şi anume: se hotărâse asasinarea tuturor legionarilor consideraţi intransigenţi într-una din cele două ocazii, astfel:

1) Cu ocazia intrării României în război alături de Franco-Englezi: Dispoziţia de asasinare era cuprinsă chiar în plicul confidenţial şi sigilat care urma să fie deschis în ziua mobilizării generale;

2) în cazul când acest eveniment nu se producea, pretextul de execuţie al legionarilor intransigenţi era să fie găsit cu ocazia unor atentate simulate de agenţii provocatori manevrând în acest scop o echipă din care făceau parte şi câţiva legionari de bună credinţă (Vârfureanu).

 

întâmplarea a făcut ca Armand Călinescu, pregătitorul acestor masacre, să fie pedepsit înainte de a-şi fi pus monstruosul plan în aplicare. Dar totuşi acest plan n-a căzut, întrucât Generalul Argeşanu, care cooperase la elaborarea lui , a fost adus la guvern, cu misiunea de a-l duce la îndeplinire, folosind ca prilej chiar moartea iniţiatorului său.

 

Au urmat monstruoasele masacre din toamna trecută în care şi-au găsit moartea sute de camarazi. Dar Mişcarea legionară n-a murit. Dimpotrivă ea s-a adâncit în aşa măsură în sufletul naţiei româneşti, încât actualul regim simte, pe zi ce trece, golul sub picioarele sale.

 

Această evidentă realitate îl determină pe Regele Carol al II-lea să reia vechiul plan de compromitere al Mişcării Legionare prin captare şi umilire, după ce atâta timp a contestat însăşi existenţa acestei Mişcări.

 

Pe de altă parte, o serie de considerente de natură exterioară îl forţează să grăbească această acţiune şi anume:

 

1) Conducerea actuală din România, inspirată de interesele iudaice, vrea să antreneze România în război împotriva Germaniei cu scopul să a deplasa teatrul de război spre sud-estul european, dezorganizând astfel aprovizionarea Germaniei cu petrol şi alimente.

 

2) Urmăreşte să solidarizeze Mişcarea Legionară la anumite concesiuni teritoriale care, sub sugestia Angliei şi Franţei, urmează a le face Bulgariei, în Dobrogea de Sud, cu scopul de a uşura realizarea blocului balcanic anti-german.

 

3) Să compromită în mod definitiv posibilitatea unei sincere colaborări, aşa cum a preconizat Căpitanul, cu Puterile Axei, adică singura soluţie de natură să înlăture primejdia iudaică şi ameninţarea panslavistă, protejând prin aceasta interesele iudaice.

 

4) Să facă părtaşă Mişcarea Legionară, acum la scadenţa tuturor greşelilor acumulate de o politică aventuroasă, spre a o compromite definitiv şi a-i lua autoritatea morală de a trage la răspundere pe cei care au adus la nenorocirea ţării.

 

Pentru a se masca toate aceste intenţii, se face apel la sentimentul patriotic atât de dezvoltat le legionari şi de care s-a abuzat în trecut, cu scopul de a-i atrage în capcană. După mişeliile întâmplate vreme de doi ani, asemenea erori nu mai trebuie să fie cu putinţă.

 

Semnăturile date de camarazii noştri pe aşa zisele acte de supunere şi manifeste către legionari au fost luate cu silnicie, care au mers până la ameninţarea cu moartea, cum a fost cazul cu profesorul Nae Ionescu.

 

De aceea ele nu pot angaja nici Mişcarea Legionară şi nici chiar conştiinţa acestor camarazi şi deci nu poate fi vorba de divergenţe de păreri în fixarea liniei legionare care trebuie urmată.

 

Pentru aceste considerente şi altele, care, prin natura lor, nu se pot deocamdată arăta, se fixează următoarea poziţie a Mişcării Legionare în legătură cu ultimele evenimente din ţară:

1) Se menţine neclintită pe linia morală şi fixată de Căpitanul nostru, Corneliu Zelea Codreanu, atât pe planul politicii interne cât şi pe cel al politicii externe.

 

2) Declaraţiile date de camarazii din ţară nu pot angaja Mişcarea Legionară, întrucât sunt smulse cu silnicie şi sub ameninţare de moarte şi nici nu pot pune în discuţie unitatea Mişcării.

 

3) Omagiază memoria Profesorului Nae Ionescu care a preferat să moară decât să servească de unealtă manevrelor iudeo-masonice, care au de scop derutarea maselor legionare şi atragerea României în război alături de statele democratice beligerante.

 

4) Se pune în gardă severă faţă de toţi acei care lucrează în cadrul Mişcării din sugestii şi pentru interese străine.

 

5) Crede în biruinţa Gărzii de Fier şi în realizarea României Legionare.

 

Berlin, 24 martie 1940.

 

Semnează: Cdt. Leg. Constantin Papanace; Cdt. Leg. Horia Sima; Elena Corneliu Zelea Codreanu; Cdt. Leg. Dragomir-Jilava; Cdt. Leg. Victor Silaghi; Cdt. Leg. Nicolae Petraşcu; Cdt. Leg. Nicu şeitan; Alex.Popovici; N.Horodiceanu; Vereş Laurenţiu; Popa Ion; Ing. N.Smărăndescu; Stănicel Stelian; Titi Cristescu; Ilie Rotea; Găvăgină Iosif; Lepa Valeriu; Ion Boian; Virgil Mihăilescu; Oct. Roşu; Ion Tolcea; Vasiu Iosif; Adrian Brătianu; Eugen Teodorescu; Ilie Smultea; Vinţan Valeriu; Hanu Traian; N.Crăcea; Petre Ponta; Matei Biloiu; Tiana Silion; Traian Borobaru.

 

După cum se poate constata din citirea documentului de mai sus, rezoluţia adoptată de grupul legionar din Berlin cuprindea:

 

O expunere a planului întocmit de Carol-Călinescu pentru nimicirea mişcării legionare. Planul, explică documentul, avea două faze:

a) Uciderea Căpitanului.

 

b) Captarea mişcării rămase fără conducător.

 

Cum captarea n-a reuşit, s-a hotărât repetarea operaţiei dintâi: uciderea celor mai dârzi legionari din lagăre şi închisori. Planul lui Călinescu, care urma să fie executat cu ajutorul lui Vârfureanu, s-a încrucişat cu acţiunea lui Miti Dumitrescu.

 

Destinderea inaugurată de Rege în ţară este considerată de legionarii liberi a ideii de captare a mişcării, prevăzută în partea a doua a planului.

 

Declaraţiile legionarilor din ţară, fiind smulse sub ameninţarea morţii, nu pot angaja nici linia mişcării şi nici conştiinţa acestor camarazi. Unitatea mişcării, în consecinţă, nici nu poate fi măcar pusă în discuţie.

 

Un exemplar din această rezoluţie, semnată numai de Papanace şi de mine, a fost înaintat autorităţilor germane, pentru a lua act de atitudinea grupului Berlin faţă de evenimentele din ţară.

 

13. întâia delegaţie legionară din ţară

 

Paralel cu acţiunea de destindere din ţară, începută încă din toamna anului 1939, guvernul a întreprins şi o acţiune de captare a legionarilor refugiaţi din Germania. Agenţii guvernului, ataşaţi Legaţiei Române de la Berlin, au primit misiunea să se apropie de acele elemente care, după informaţiile lor, ar fi dispuse la o schimbare de atitudine şi reconciliere cu regimul. Dintre personalităţile legionare din Berlin, primul care a acceptat să intre în contact cu guvernul a fost Ciorogaru. Pe urma lui, în baza prieteniei care se stabilise între ei, a intrat pe fir şi Părintele Dumitrescu-Borşa. Vojen şi Constant nu puteau fi atraşi în jocul guvernului, pentru că se ancorase într-o altă perspectivă. Ei contau pe un conflict iminent între Germania şi România şi îşi rezervau rolul pentru acest moment.

 

Manifestaţia grupului legionar din Berlin, din 24 Martie 1940, a surprins şi neliniştit cercurile guvernamentale româneşti. Nu numai că încercările de dezagregare ale guvernului dăduse greş, dar şi poziţia pe care se fixase acest grup în faţa noilor evenimente nu se deosebea cu nimic de cea precedentă.

Nici masacrele şi nici momeala destinderii nu avusese vreo influenţă asupra lor. într-o formă care nu mai lăsa nici un dubiu, grupul legionar din Berlin respingea orice tranzacţie cu regimul din ţară şi proclama hotărârea de a continua lupta până la biruinţa Legiunii. Planurile de "împăcare" , urzite de Palat, ameninţau să se prăbuşească din cauza atitudinii intransigente a grupului Berlin.

 

Impulsul de a trimite o delegaţie legionară la Berlin a venit atât din rândurile fruntaşilor legionari angajaţi în procesul destinderii cât şi de la Palat. Legionarii din ţară au declarat guvernului că ei nu pot să ducă la sfârşit acţiunea destinderii dacă nu obţin adeziunea grupului Berlin. Masele legionare nu îi vor urma pe ei, ci pe acei care reprezintă spiritul de luptă al mişcării, iar şefii acestei aripe extreme se găsesc în Germania. Făcând aceste declaraţii, ei nu spuneau decât purul adevăr. Eu nu puteau continua destinderea şi nu îşi putea lua noi angajamente faţă de Rege fără de consultarea grupului nostru. Cercurile Palatului, la rândul lor, şi-au dat seama şi ele că centrul de greutate al mişcării se deplasase la Berlin şi că, fără convertirea acestui grup, destinderea pluteşte în aer. De aceea au consimţit ca o delegaţie de legionari să plece la Berlin, ca să pledeze înaintea grupului de acolo cauza destinderii. Delegaţia legionară poseda un îndoit mandat: din partea legionarilor care aderaseră la destindere şi făcuse pace cu regimul cât şi din partea miniştrilor Ghelmegeanu şi Urdăreanu, plenipotenţialii Regelui în tratativele cu mişcarea.

 

Delegaţia soseşte la Berlin în ziua de 28 Martie 1940. Ea era compusă din Radu Mironovici, Comandant al Bunei Vestiri, unul din întemeietorii mişcării şi Constantin Stoicănescu, Comandant Ajutor, fost şef al judeţului Timiş. şi unul şi altul fuseseră internaţi în lagăre. Radu Mironovici fusese eliberat înainte de căderea lui Călinescu, iar Stoicănescu abia la desfiinţarea lagărelor, cu două săptămâni înainte de a veni la Berlin. Pe Radu Mironovici îl cunoşteam prea puţin.

Cu Stoicănescu eram vechi prieten. Am luptat umăr la umăr în desţelenirea sufletului românesc din Banat. Era un om de o energie rară. O forţă a naturii. Sub conducerea lui, judeţul Timiş devenise o cetăţuie a Legiunii. De o inteligenţă scânteietoare, pe care n-am întâlnit-o decât la Vasile Marin. Era mult iubit şi apreciat în toate sectoarele mişcării: ţărani, muncitori, intelectuali, studenţi, elevi. înflăcăra şi cucerea cu prezenţa lui orice mediu legionar. Nu era o greutate de la care să se dea înapoi şi nu era o problemă să i se pară insolubilă. Cu mintea lui iscoditoare pătrundea acolo unde mintea obişnuită se oprea neputincioasă. şi aceste calităţi de dinamism şi fineţe intelectuală erau susţinute şi de o puternică trăire interioară. Unul dintre puţinii legionari la care efortul pentru Legiune nu era întrerupt sau cel puţin adumbrit de nici o altă preocupare.

Mereu înainte, mereu scrutând destinul legionar, la mari depărtări de şiragul celor mulţi, era un pionier al energiei legionare. O neasemuit de frumoasă întrupare a fenomenului legionar. De la Borobaru şi alţii care fuseseră în lagăr cu el, aflasem că legase strânsă prietenie cu Iordache Nicoară şi Puiu Gârniceanu şi tustrei deveniseră pivotul de rezistenţă în lagăr.

 

Aşa l-am cunoscut pe Constantin Stoicănescu, dar ştiu eu prin ce prefaceri sufleteşti a trecut în cursul celor doi ani de lagăr?

 

înainte de a-i întâlni am avut o consfătuire prealabilă cu Papanace, pentru a ne fixa atitudinea. Ne-am hotărât să ne menţinem într-o rezervă prudentă. Poziţia grupului Berlin are valoare prin fermitatea ei. Nu vom căuta nici să-i acaparăm de la sosire, de teamă să nu ni-o alţii înainte, răzleţii, şi nici să forţăm să adopte punctul de vedere. Cum între fruntaşii legionari din Berlin existau mai multe tendinţe, cel mai bun lucru era să îi asculte pe toţi şi apoi să se orienteze singuri.

 

Aşa s-a făcut că primii cu care au luat contact au fost Ciorogaru şi Preotul Borşa. Noi nu le-am dat nici un semn de viaţă. Dar a doua zi de la sosirea lor mă cheamă le telefon Titi Cristescu. Radu Mironovici şi Stoicănescu sunt la el acasă şi vor să mă vadă. Au insistat că vor să mă întâlnească cât mai repede. Nu era decât Stoicănescu. M-a întâmpinat cu ochii umezi de bucurie. Acelaşi suflet falnic, neschimonosit de viaţa din lagăr, aceeaşi vibraţie pură şi dezinteresată de camarad şi luptător. M-am simţit umilit în sinea mea, că m-am putut îndoi măcar o clipă de forţa lui interioară. Bucuria a fost atât de mare când a apărut în pragul uşii Radu Mironovici. Ne-am îmbrăţişat cu efuziune.

Ochii lui mari reflectau o bunătate nespusă. Ce noroc pe legiune, mă gândeam, că cel puţin întemeietorii mişcării se mai găseau în viaţă. Pierderile suferite erau cumplite, dar cu ei în frunte şi cu cei rămaşi în viaţă, Legiunea era viabilă. Se va putea reconstitui şi îşi va putea urma drumul ei propriu.

 

Discuţia ce-au avut-o cu Ciorogaru şi Dumitrescu-Borşa fusese mai mult convenţională. în faţa mea puteau să-şi descarce sufletul. Câte nu mi-au povestit! Vorbitorul principal era Stoicănescu. Mironovici mai mult asculta. Avea atâtea de spus! Subiectele se întretăiau şi nu le sfârşeam niciodată bine: Nae Ionescu, scena de groază ce-a trăit-o la Miercurea Ciuc, cine mai trăieşte, destinderea, Urdăreanu, audienţa la rege.

 

Nae Ionescu nu murise de moarte naturală. Cu o zi înainte de deces, Stoicănescu fusese la profesor. Era în pat. S-a întreţinut despre situaţia politică şi nu-i făcea deloc impresia de om sfârşit. "O să fie bine, ai să vezi, o să fie bine", au fost primele cuvinte cu care şi-a luat rămas bun de la el. Ne-a povestit apoi de convorbirea avută între un grup de legionari şi Urdăreanu, înainte de plecarea spre Berlin. Acesta ca să dovedească legionarilor prezenţi că Regele dorea să ajungă la o înţelegere cu Corneliu Codreanu, scoate o scrisoare a Căpitanului adresată lui Neagoe Flondor. Prin Neagoe Flondor, membru al organizaţiei noastre, rudă cu Flondor, Mareşalul Palatului , Căpitanul primise sugestia de la Palat să facă o cerere de audienţă şi va fi primit de Rege. Era îndată după proclamarea Noii Constituţii. în scrisoarea sa către Neagoe Flondor, Corneliu Codreanu spunea că momentul cererii de audienţă şi-l va alege el când şi cum va crede de cuviinţă. Stoicănescu i-a replicat atunci lui Urdăreanu, în faţa întregului grup: "Scrisoarea nu poate constitui o dovadă împotriva lui Corneliu Codreanu, pentru că el nu refuza audienţa, ci răspundea să i se lase lui latitudinea să cântărească singur momentul politic în care o va cere". Urdăreanu a înghiţit în sec şi nu a mai zis nimic.

 

Sosind şi Papanace, ne-am aşezat apoi la o examinare mai pe îndelete a situaţiei. în rândurile care urmează nu redau numai discuţia avută în această zi la Titi Cristescu, ci esenţialul din toate discuţiile ce le-am avut cu delegaţii din ţară. însărcinarea formală ce şi-o luase faţă de Ghelmegeanu şi Urdăreanu era să ne convingă să aderăm la actul de împăcare cu Regele şi eventual să ne întoarcem în ţară. Dorinţa lor intimă era cu totul alta. Să stea de vorbă cu noi, pentru ca pornind de la situaţia dată, să ne făurim un plan comun de acţiune. Chestiunea nu se punea pentru ei de a ne atrage pe poziţia lor, ci de a găsi un suport comun celor două poziţii. Destinderea era rezultatul unei evoluţii în politica internă a României, sub presiunea evenimentelor externe, de care nu se putea face abstracţie. Problema care se punea acuma era cum să manevrăm pentru ca schimbările survenite în ţară să le punem de acord cu obiectivele politice ale mişcării.

 

Ce se obţinuse în ţară de pe urma destinderii? S-au desfiinţat lagărele şi s-a dat amnistie parţială. O serie de legionari ieşiseră din închisori. S-a înregistrat şi un alt câştig de ordin politic: prin audienţa fruntaşilor legionari la Rege, se ieşise din stadiul de "infractori ai Statului", cum eram clasificaţi până acuma de regim, şi mişcarea fusese recunoscută ca realitate politică. Nu putea fi vorba de o recunoaştere formală, pentru că toate partidele fuseseră desfiinţate prin Constituţia din 1938, ci de recunoaşterea existenţei noastre de fapt. Metodele teroriste ale Palatului dăduseră greş. Cu rândurile rărite, eram nu mai puţin prezenţi în acest ceas cumplit al istoriei noastre şi Regele nu putea trece peste noi.

 

De schimbările din ţară au beneficiat indirect şi legionarii din Berlin. Guvernul german, după masacrele din Septembrie, ne socotise pentru multă vreme eliminaţi din viaţa politică a României şi nu-l mai interesa existenţa noastră decât sub raport poliţienesc. După proclamarea oficială a destinderii, cercurile germane au început să manifeste din nou interes pentru cauza noastră. Faptul a avut repercusiuni favorabile şi asupra stării de spirit a grupului de la Berlin.

De unde, la sosirea mea aici, cei mai mulţi legionari considerau poziţia noastră definitiv pierdută, acuma se constata chiar şi la cei mai slabi un suflu de înviorare. Bineînţeles, Ciorogaru şi Preotul Borşa interpretau evenimentele din ţară care tratează cu Regele, formează acuma un bloc, iar ceilalţi, intransigenţii, s-au situat în afara orientării generale a mişcării. Eu şi Papanace vedeam în destindere o confirmare a poziţiei noastre: crimele Regelui veneau la scadenţă şi acuma, apropiindu-se dezastrul, ar vrea să împartă cu mişcarea răspunderile unei guvernări falimentare.

 

Ce reprezenta grupul de la Berlin? Dacă ne referim la număr, 40-50 de oameni, evident că nu putea concura cu legionarii angajaţi în procesul destinderii, care erau câteva sute. Dacă însă luam în considerare atracţia ce-o exercita acest grup asupra legionarilor din ţară, situaţia se schimba în favoarea lui, cu tot numărul său mic. După realizarea destinderii, grupul de la Berlin rămăsese factorul determinant în Legiune. Prestigiul grupului de la Berlin avea la bază trei elemente: a) era liber pe mişcările lui; b) se afla în Capitala acelei ţări care, în acel moment, decidea de soarta Europei; c) reprezenta linia de luptă a mişcării. în acest grup se cristalizase supremele aspiraţii ale Legiunii. Ceea ce dorea în adâncul sufletului fiecare legionar, chiar şi acei care beneficiaseră de destindere, era doborârea regimul carlist. Cine reprezenta această linie, incontestabil că avea de partea lui marea majoritate a Legiunii.

 

De existenţa şi greutatea politică a grupului liber de peste hotare se puteau prevala şi fruntaşii legionari angajaţi în procesul destinderii. în tratativele cu Palatul, fruntaşii din ţară se puteau referi oricând la acest grup, pentru a se sustrage de la cereri care le-ar fi compromis poziţia.

 

Consultarea grupului de la Berlin era pentru ei mai mult decât o necesitate tactică. Dacă ar fi început să ignore existenţa acestui grup şi să se angajeze pe cont propriu în acţiunea de destindere, s-ar fi izbit de imponderabilele Legiunii şi riscau să piardă acoperirea maselor legionare. în rezoluţia din 24 Martie, noi le-am dat această acoperire, dar numai în sens negativ. Fără a aproba gestul lor, am considerat declaraţiile de supunere nule şi neavenite, pentru că "sunt smulse cu silnicie şi ameninţare de moarte. De aceea ele nu pot angaja nici Mişcarea Legionară şi nici conştiinţa acestor camarazi şi deci nu poate fi vorba de divergenţă de păreri în fixarea liniei legionare care trebuie urmată".

 

Când am adoptat noi această rezoluţie, nu aveam contact cu grupul din ţară. Rezoluţia a fost în aşa fel compusă încât să statueze încă o dată poziţia fundamentală a Mişcării, fără a provoca o ruptură în interiorul ei. Acuma situaţia era schimbată. Ne aflam în prezenţa delegaţilor veniţi din ţară. Nu puteam face abstracţie de ei. Libertatea noastră de orientare suferise o îngrădire prin venirea lor la Berlin. Ei ne-au pus la curent cu fazele destinderii, cu intenţiile Regelui şi cu starea de spirit a legionarilor eliberaţi.

Câtă vreme contactul nu făcuse între noi şi ei, puteam lucra paralel şi independent. Noi nu eram responsabili de atitudinea unor oameni care sub ameninţarea morţii au semnat actul de supunere, iar ei nu puteau fi făcuţi responsabili de atitudinea intransigentă a grupului de la Berlin. Ne mişcam pe două traiectorii diferite. Ei au făcut ce-au făcut păşind din lagăr spre libertate, iar noi bucurându-ne de libertatea pe care nu o aveau în formă deplină nici acum.

 

După stabilirea contactului cu delegaţia legionară din ţară, chestiunea destinderii nu mai putea fi tratată de grupul din Berlin în termenii anteriori. Problema era deschisă şi pentru noi. Poziţiile din ţară deveniseră fluide. Fronturile Palat-Legiune se înmuiaseră. Grupul Berlin nu fusese prins în mişcarea de dezgheţ politic din ţară, dar, după venirea delegaţiei, luaserăm act în mod oficial de schimbarea survenită şi eram solicitaţi să dăm un răspuns.

 

Rămânând pe planul strict al mişcării, răspunsul nostru nu putea varia de acela cuprins în rezoluţia din 24 Martie 1940. Nici o tranzacţie cu asasinii Căpitanului şi ai sutelor de legionari. După ce sacrificiile supreme se consumaseră, prin asasinarea Căpitanului şi a elitei legionare, din partea supravieţuitorilor ar fi fost un act de laşitate să-şi pună problema supravieţuirii lor. Oricât ne-am muncit capul, şi eu şi Papanace, din această poziţie rigidă nu puteam ieşi. Să-i ajutăm pe camarazii din ţară, dar cum? Noi nu puteam subscrie în nici un caz un act de supunere asemănător celui întocmit de ei.

 

în cursul discuţiilor purtate cu Stoicănescu şi Radu Mironovici, pe încetul şi cu mare greutate, s-a cristalizat un nou punct de vedere, care ni s-a părut acceptabil pentru amândouă poziţiile.

Ce este Legiunea, ne-am întrebat? Ea nu este o entitate desprinsă de Neam, nu are obiective autonome. Legiunea este un instrument spiritual şi politic al Neamului. Dacă primejdiile care se îngrămădesc la hotarele ţării impun o apropiere între Mişcare şi Rege, dacă salvarea Patriei nu e posibilă decât cu preţul acestei înţelegeri, putem noi să ne sustragem acestei obligaţii sacre? Regele şi regimul ce-l patronează, ştim, este năclăit în sânge. Orice contact cu oamenii acestui regim provoacă o repulsie aproape fizică. ştim, de altă parte, că numai Regele şi anturajul lui sunt vinovaţi de dezastrul naţional ce se apropie. Dar dacă noi, înăbuşindu-ne durerea, renunţând la răzbunarea după care strigă mormintele de la Jilava, Ciuc şi Vaslui, întindem mâna Regelui şi, prin acest sacrificiu, salvăm ţara de ciopârţire, nu este preţul plătit şi nu suntem pe linia mişcării? Noi am dat nenumărate dovezi că ştim să luptăm şi nu ne este teamă de moarte. Deci nimeni nu ne poate acuza de o politică oportunistă. Dacă acum ne-am decide şi noi să subscriem politicii de destindere, nu o facem de grija Legiunii, ci de grija ţării, nu poate salva viaţa unor legionari, ci pentru a salva integritatea teritorială a Statului Nostru.

 

în rezoluţia din 24 Martie, am prevăzut că regimul, aflându-se în primejdie, pentru a normaliza raporturile cu mişcarea, va face apel la sentimentul patriotic al legionarilor. şi-am pus în gardă pe legionari "să nu cadă în capcană". Acum noi înşine eram prinşi într-o situaţie asemănătoare. Cu toate nedreptăţile ce ni s-au făcut, cu toate că acei care acum fac apel la sentimentele noastre patriotice niciodată n-au crezut în ele, totuşi soarta ţării nu ne putea lăsa indiferenţi. Destinderea nu putea fi un scop în sine.

Ea nu putea fi invocată pentru salvarea cadrelor legionare. Ea avea o justificare numai în ipoteza că ajută la îmbunătăţirea poziţiilor externe ale României, ameninţate să se deterioreze.

 

Evident patriotismul nostru, oricât de generos s-ar fi afirmat, nu va putea pune ţara la adăpost de primejdii, dacă destinderea nu va avea şi pentru celălalt factor, Regele, aceeaşi semnificaţie. Oare Regele a ajuns la aceeaşi conştiinţă clară a momentului şi este dispus, cel puţin în ceasul al 11-lea, să-şi revizuiască politica urmată până acuma? Salvarea fruntariilor ţării nu o vedeam posibilă decât în alăturarea cât mai grabnică a României la Axa Roma-Berlin, fără a pierde o secundă. Cu cât se va întârzia mai mult cu contractarea noilor alianţe, cu atât se va agrava situaţia internaţională a României.

 

în funcţie de aceste coordonate, ne-am formulat un răspuns verbal, pe care l-am comunicat delegaţiei legionare ca să-l transmită Regelui. Dacă e ceva care ne putea apropia de Rege, apoi nu era destinderea în sine, ci repercusiunile ei pe plan extern. Dacă actualele intenţii ale Regelui se suprapuneau realmente cu iniţiativele noastre mai vechi în politica externă, formulate încă de pe timpul Căpitanului, atunci suntem dispuşi la o revizuire a atitudinii noastre în sensul dorit de Rege şi realizat deja de către camarazii noştri din ţară.

Grupul din Berlin refuză însă iniţiativa de a se întoarce în ţară şi nu înţelege de ce ar părăsi această poziţie tocmai acum când soarta României atârnă mai mult ca oricând de Berlin. Refuză orice declaraţie atâta vreme cât acesta nu-şi desemnează precis orientarea. Dar dacă guvernul român îşi va alinia politica externă în mod sincer şi precis alături de Puterile Axei, preîntâmpinând prăbuşirea hotarelor, în aceeaşi măsură, în măsura actelor săvârşite de guvern, şi noi ne vom apropia de punctul nostru de vedere al camarazilor din ţară. Noi condiţionam acceptarea destinderii de schimbarea alianţelor României, în sensul declaraţiilor făcute de Căpitan în 1937.

 

Fixându-ne la acest răspuns, după o grea facere a lui, grupul din Berlin ieşise din poziţia de combatere a actului destinderii şi adoptaseră o poziţie de expectativă. Nu ne luasem nici un angajament formal. Indicam direcţia în care doream să evolueze politica externă a României şi lăsam viitorul, adică viitoarelor acte ale Regelui Carol să decidă de atitudinea noastră.

 

într-o convorbire avută numai cu Stoicănescu, acesta mi-a înfăţişat situaţia reală a raporturilor dintre mişcare şi Rege. Stoicănescu nu a avut nici un amestec în tratativele destinderii. Tot timpul cât a stat în lagăr a crezut că trăieşte Căpitanul şi şi-a axat existenţa pe această credinţă, insuflând-o cu ardoare şi celorlalţi camarazi de suferinţă. A refuzat orice târguială cu autorităţile şi orice act de umilinţă personală. Din cauza atitudinii lui intransigente, a fost mutat din lagărul Vaslui în lagărul Ciuc, rezervat legionarilor consideraţi a fi cei mai periculoşi de către autorităţi.

în lagărul Ciuc se găsea tot grupul legionarilor care au luptat în prigoană şi au căzut la începutul anului 1939. Stoicănescu şi Iordache Nicoară au ridicat acest lagăr la un nivel de trăire extraordinar. Gândul morţii nu-i mai tulbura. Toată grija lor era să nu se plece în faţa autorităţilor, pentru a nu face de ruşine pe Căpitan, care trăieşte undeva departe.

 

Stoicănescu a ieşit din lagăr odată cu desfiinţarea lor şi fără a fi trecut prin furcile caudine ale declaraţiilor. Nu ştia nici el cărei împrejurări se datorează că nu a fost împuşcat în masacrele din Septembrie. Autorităţile nu aveau nici un motiv să-i cruţe viaţa.

Bănuia că la mijloc a putut fi o confuzie de nume, când s-a transmis ordinul de execuţie de la Bucureşti: în lagăr se găsea un camarad Constantin Stoienescu, iar el se chema Constantin Stoicănescu. Această posibilă substituire îl frământa adânc şi din acel moment se considera şi mai puternic legat de Legiune, pentru a plăti această datorie de sânge. Pe o poziţie diametral opusă se aflau Noveanu şi Bidianu. Aceştia erau partizanii "realismului" în orientarea Legiunii. Căpitanul nu mai trăieşte şi cine răspândeşte astfel de zvonuri, împiedică să vedem clar viitorul. Ei cereau să ne predăm evidenţei. Regele e mai tare. în consecinţă, trebuie să găsim o acomodare, pentru a salva de la pieire cadrele rămase în viaţă.

 

Cele două poziţii, Noveanu şi Stoicănescu, reprezentau polii de tensiune ai lagărului. La mijloc se găseau prudenţii şi indecişii. Aceştia nu se exprimau, nu luau atitudine sau se exprimau în termeni vagi pentru a nu se strica nici cu o tabără şi nici cu cealaltă.

De fapt Stoicănescu nu refuza din principiu orice discuţie cu autorităţile, ci cerea numai ca aceste discuţii să se ducă la nivelul demnităţii umane: el refuza să-şi renege trecutul în schimbul libertăţii şi să-şi ia angajamente pe care nici un legionar conştient nu le poate ţine. împăcarea susţinea el nu se poate realiza dacă cei ce ies din lagăr îşi pierd prestigiul în faţa maselor legionare. "Declaraţiile dezonorante ce le semnăm ne desfiinţează creditul în faţa legionarilor şi nu mai putem fi practic utili nici pentru destindere. Rămânem cu o pată pe conştiinţe, pentru că ne-am răscumpărat libertatea în schimbul unei semnături, pe care nici nu suntem capabili să o respectăm. E cu totul altceva dacă, odată ajunşi în libertate, fără a subscris propria noastră decapitare politică şi spirituală, intrăm în tratative cu regimul şi ajungem la un acord".

 

Ieşind din lagăr, Stoicănescu şi-a dat seama de situaţie. Noveanu urmărea ca destinderea să se consume în ea însăşi. Mişcarea, din perspectiva Noveanu, era condamnată să-şi piardă individualitatea şi să devină o masă de manevră la dispoziţia Palatului. Despre Stoicănescu, ştiam din activitatea lui anterioară, de şef al judeţului Timiş-Torontal, că era un excelent organizator şi educator, calităţi suficiente pentru a înălţa faima unui legionar; acum făcusem şi o altă descoperire: era şi un cap politic de vaste resurse.

Opera pe mari spaţii şi nu se pierdea niciodată în amănunte. După ce a fost eliberat din lagăr, în loc să stea deoparte şi să-i agite pe legionari din afară contra tendinţei Noveanu, a aplicat o altă tactică: de vreme ce a fost luat volens-nolens de curentul destinderii trebuia ferită să devieze de la linia mişcării şi cel mai eficace mijloc ca mişcarea din ţară să nu se rătăcească în această fază benignă era să păstreze contactul strâns cu aripa luptătoare a mişcării, ai cărei şefi se aflau la Berlin.

 

Mi-a comunicat că numele meu inspira teamă teribilă la Palat şi că dacă Urdăreanu şi Ghelmegeanu doreau aşa de mult să se ajungă la o înţelegere cu legionarii din Berlin, era în primul rând pentru a neutraliza sectorul ce-l reprezint.

îi era teamă ca Siguranţa să nu organizeze un atentat împotriva mea şi mă sfătuia să plec cât mai departe la Berlin, într-o localitate pe care să nu o cunoască decât câţiva iniţiaţi.

 

Prezenţa lui Stoicănescu în creştetul destinderii era de un noroc neaşteptat pentru grupul Berlin. Exista cineva în ţară care controla desfăşurarea raporturilor dintre Rege şi Legiune, exclusiv în funcţiune de obiectivele mişcării.

 

14. Momentul norvegian

 

Destinderea a introdus un element de nesiguranţă în desfăşurarea planului de acţiune. în vreme ce în ţară s-au pus bazele unei înţelegeri între Rege şi mişcare, noi proiectam răsturnarea prin violenţă a regimului. Cum puteau fi urmărite concomitent două iniţiative diametral opuse? O clarificare era indispensabilă.

Un sentiment de îndoială începuse să-şi facă loc în sufletul meu: mă întrebam dacă pregătirile de întoarcere în ţară mai erau actualitate şi nu ar trebui întrerupte.

 

Pe plan politic, grupul Berlin rezolvase ciocnirea de poziţii între exil şi ţară în termenii cunoscuţi: acceptam destinderea sub rezerva ca Regele să-şi însuşească în politica externă punctul nostru de vedere alăturarea imediată de Puterile Axei.

 

Dar rămânea în suspensie problema planului de intervenţie în ţară. în ce măsură atitudinea adoptată de Papanace şi de mine pe plan politic afecta realizarea acţiunii proiectate? După multe solilocvii, am ajuns la o formulă bivalentă, care lăsa să se desfăşoare paralel ambele iniţiative.

Vom continua pregătirile ca şi cum nu s-ar fi întâmplat destinderea din ţară. Dacă ea desfăşoară în sensul vederilor noastre, adică Regele îşi îndeplineşte angajamentul de a schimba radical politica externă, atunci acţiunea de forţă cade pe al doilea plan; dacă destinderea nu dă rezultate aşteptate de noi, şi aceasta se poate vedea foarte curând, avem în rezervă instrumentul de intervenţie, pentru a lichida regimul.

 

Evident, nici Mironovici şi nici Stoicănescu, cât timp au stat la Berlin, n-au aflat nimic de pregătirile noastre. Papanace şi ceilalţi camarazi s-au purtat tot atât de discret, încât ei au plecat cu convingerea că noi nu vom putea întreprinde nimic, cel puţin în viitorul apropiat, lăsându-le lor toată libertatea de acţiune.

Dar îndată ce m-aş fi întors în ţară, eram hotărât să rup tăcerea faţă de Stoicănescu, să-i împărtăşesc planurile noastre şi să-l solicit să devină omul de legătură între grupul nostru, care ar fi acţionat din clandestinitate, şi grupul politic care ţinea legătura cu Palatul.

 

în mijlocul acestor frământări, cade ca un trăsnet vestea intervenţiei germane în Norvegia, 9 Aprilie 1940. Fulgerătoarea victorie germană a brăzdat cerul Europei în toate direcţiile şi a produs un nou moment de panică la Bucureşti. Era clar că nici România nu se mai putea balansa multă vreme între o tabără şi alta şi va fi obligată să iasă din actuala ei poziţie. Dacă România va apuca drumul Poloniei, va avea aceeaşi soartă, adică va fi împărţită între vecinii ei. Rusia nu se va mulţumi cu Basarabia, ci, în tumultul războiului, va ocupa şi Moldova. Numai o grabnică întoarcere a României spre Puterile Axei va putea salva Statul Român de la desfiinţare. Semnele de împăcare cu mişcarea, tratativele şi destinderea, corespund oare şi unei schimbări pe planul politicii externe? Ruperea Regelui de vechea politică este efectivă sau numai o tergiversare, o manevră, destinată să câştige timp, pentru ca, într-o conjunctură favorabilă, să-şi realizeze vechile lui intenţii, azvârlirea României într-un război contra Germaniei?

 

Răspunsul mi l-a dat un alt eveniment, care s-a petrecut cu puţine zile înainte de debarcarea germană în Norvegia.

Odată cu începerea războiului, Englezii au organizat o reţea de sabotaj în zona petroliferă, pentru a crea dificultăţi Germaniei în aprovizionarea cu petrol din România. în toamna anului 1939, s-au semnalat acte de sabotaj în această zonă, fapt care a determinat guvernul german să intervină pe lângă guvernul român, cerând măsuri de securitate. în eventualitatea unui conflict armat între România şi Germania, această organizaţie avea misiunea să procedeze din prima zi la distrugerea sistematică a instalaţiilor de extracţie şi depozitare a petrolului, precum şi a conductelor şi rafinăriilor.

La începutul lui Aprilie 1940, Intelligence Service-ul proiectează să dea o lovitură de graţie transportului de petrol românesc spre Germania, prin blocarea navigaţiei pe Dunăre în dreptul Porţilor de Fier. Serviciul german, care se organizase şi el pe teritoriul românesc pentru a preîntâmpina actele de sabotaj ale serviciului englez, descoperă în aceste zile un convoi de şlepuri care înainta cu mare băgare de seamă de la Sulina pe Dunăre în sus. Urmările întreprinse de serviciul german au dat la iveală că şlepurile nu transportau marfă, cum susţineau autorităţile româneşti, ci aveau o încărcătură de ciment şi dinamită. Ajungând convoiul în canalul Porţilor de Fier, dinamita trebuia să facă explozie. în urma exploziei, bucăţi mari de stâncă de pe malul sârbesc s-ar fi prăvălit în apă, iar vasele încărcate cu ciment s-ar fi scufundat, blocând pentru vreme îndelungată navigaţia.

Abia după repetate intervenţii ale Ministrului Germaniei la Bucureşti, care au mers până la ameninţări, guvernul de la Bucureşti dă ordin de oprire a convoiului suspect la Giurgiu.

 

Dacă complotul englez ar fi reuşit, replica Berlinului nu putea fi decât una singură: o fulgerătoare intervenţie în România, pentru a lua sub protecţie zona petroliferă şi pentru a asigura căile de comunicaţii între Germania şi sud-estul Europei. Marele Stat Major german avea deja planurile de invazie pregătite. Pentru a obţine trecerea prin Ungaria, Berlinul promisese acestei ţări retrocedarea Ardealului.

 

La izbucnirea unui conflict armat s-au gândit şi Englezii când au plănuit întreprinderea de la Porţile de Fier. Incidentul ar fi fost prea grav ca să poată fi lichidat pe cale diplomatică. în joc era petrolul românesc, element vital pentru continuarea războiului. Reacţia lui Hitler ar fi fost drastică şi România a r fi fost antrenată în războiul de încercuire al Germaniei.

 

Distrugerile plănuite la Porţile de Fier se încadrau într-un plan mult mai vast, care privea strategia generală a Aliaţilor. Acţiunea din România trebuia să se desfăşoare în prima jumătate a lunii Aprilie, adică tocmai în perioada în care Englezii se pregăteau să debarce în Norvegia.

Pentru a slăbi presiunea armatei germane pe frontul de vest, Englezii s-au gândit să deschidă alte teatre de operaţiuni în Europa şi, în acest scop, au pregătit debarcarea în Norvegia concomitent cu lovitura plănuită în România.

în acelaşi timp aşadar diviziile Reichului ar fi fost nevoite să intervină în două direcţii divergente, cu consecinţe imprevizibile.

Hitler aflând de pregătirile aliate de debarcare în Norvegia, le-a luat-o înainte.

 

Organizarea reţelei engleze de spionaj şi sabotaj din România s-a făcut cu aprobarea guvernului român şi tot cu aprobarea acestui guvern s-a realizat expediţia de dinamitare a canalului de la Porţile de Fier. Nu ştiu dacă guvernanţii români şi-au dat suficient de bine seama de gravitatea acestei complicităţi.

 

Această întâmplare confirmase încă odată intenţiile reale ale Regelui în politica externă a României. El rămăsese ancorat în vechea orientare externă şi urmărea să pândească un prilej potrivit pentru a azvârli ţara în război contra Germaniei. Acest prilej însemna pentru el un moment în care Germania era angajată într-un război de uzură pe un front stabilizat, pentru ca România să nu rămână singură faţă în faţă cu toată puterea Reichului. Numai într-un asemenea moment, Regele spera să smulgă consimţământul oamenilor politici din jurul lui, timoraţi de forţa Reichului. Momentul polonez a trecut fără să-şi poată pune planurile în aplicare, din cauza repeziciunii cu care s-a sfârşit campania. Momentul norvegian a rămas nefolosit din aceeaşi cauză. Mai rămânea Regelui o nădejde, ca ofensiva germană să se înţepenească în Franţa, ca în primul război mondial.

 

Incidentul de la Porţile de Fier, despre care am avut ample informaţii, mi-a risipit şi ultimele îndoieli asupra necesităţii acţiunii din ţară.

întoarcerea în România îmi părea ca o poruncă a destinului. Cu Regele împreună, ţara nu mai putea fi salvată, cum ne legănasem o clipă în această iluzie, după venirea delegaţiei legionare. Destinderea era compromisă în germene, deoarece condiţia ce o pusese grupul Berlin ca să-şi dea adeziunea la realizarea ei, alăturarea cât mai grabnică a României la Axă, nu fusese îndeplinită şi nici nu putea fi îndeplinită.

Politica Regelui dospea de duplicitate. Atât destinderea cât şi concesiunile economice făcute Reichului erau simple instrumente ale acestei politici perfide, destinate să se termine cu un război contra Germaniei.

 

Fruntaşii legionari din ţară, fără să vrea şi fără să îşi dea seama, erau târâţi pe făgaşul aceleaşi politici de duplicitate. Schimbării de politică internă nu-i corespundea şi o schimbare de politică externă, singurul element care îngăduia mişcării să îşi modifice atitudinea faţă de Rege.

înaltele raţiuni patriotice care obligaseră pe cei de la Berlin să se încline spre teza destinderii se adeveriseră a fi numai simple momente tactice, destinate să ne inducă în eroare.

Primejdia era acum şi mai mare. Folosindu-se de destindere, Regele urmărea să capteze bunăvoinţa Berlinului, pentru ca, la momentul oportun, să-şi îndeplinească angajamentele faţă de tabăra bolşevico-democratică, căruia îi dedicase toate sforţările domniei lui.

 

îmi recâştigasem liniştea sufletească, tulburată pentru o clipă de venirea delegaţiei din ţară. Suntem pe drumul cel bun. Numai acţiunea plănuită la Berlin reprezintă linia mişcării, pentru că numai pe această cale se poate salva Statul Român. Deci, cât mai repede în ţară. Ce vom face? O revoluţie, dacă se poate. Un atentat contra Regelui, dacă timpul nu mai îngăduie o concentrare de forţe. Cu toată energia am dat zor pregătirilor de plecare, pentru a o lua înaintea celor care pregăteau dezastrul României.

 

15. Expediţia se pune în marş

 

Plecările spre ţară au fost fixate pentru luna Aprilie. în cursul acestei luni trebuia să se scurgă în România întreaga echipă. Cum nu dispuneam în total decât de cinci paşapoarte, cu al meu, o luptă grea s-a iscat între mine şi ceilalţi camarazi din grupul de acţiune, cu cât se apropia timpul plecării. Nici unul nu voia să lase locul celuilalt. în special, Crăcea, Roşu, Smultea, şeitan, stăruiau să nu fie lăsaţi pe dinafară cu nici un preţ. Pentru a nu ne împotmoli în discuţii, am convenit că numai necesităţile acţiunii decid de alegerea însoţitorilor mei.

 

Mai întâi nu era cazul să îngreunăm expediţia cu camarazi hotărâţi, curajoşi, dar care nu dispuneau de o rază suficientă de mobilizare a forţelor. Paşapoartele trebuiau rezervate acelora care puteau antrena în luptă un grup legionar mai important. Aplicând acest criteriu, au căzut de pe listă Tolcea, Vinţan Valeriu, Vasiu, Popa Ion, Găvăgină şi Petre Ponta. Din tabloul celor rămaşi, am mai eliminat o serie, orientându-mă după faptul dacă unii pot fi substituiţi cu alţii. Aşa de pildă, între şeitan şi Eugen Teodorescu, amândoi din Constanţa, am ales pe Teodorescu. Pe Octavian Roşu, Smultea Ilie şi Popovici Alexandru i-am lăsat în suspensie, pentru că aparţineau tus-trei organizaţiei din Banat, pe care o condusesem eu însumi. Până la urmă am ajuns la următoarea formaţie: Nicolae Petraşcu, fostul şef de regiune al Ardealului de Sud; Traian Borobaru, care deşi bănăţean, era indispensabil pentru sistemul de legături din Banatul Sârbesc; Ilie Rotea, element important căci putea mobiliza puternica organizaţie din judeţul Hunedoara, şi în afară de asta, avea mari speranţe să ne procure puşti-mitraliere de la Fabrica de arme Cugir; Eugen Teodorescu, care avea misiunea să conducă în luptă forţele legionare din Dobrogea. Un alt element de care nu mă puteam lipsi, era Ion Boian. El mă însoţise în cursul expediţiei mele în ţară din August 1939 şi îmi fusese de nepreţuit ajutor. îl verificasem pe teren a fi un impecabil executant al celor mai grele misiuni. Tocmai fiind omul înzestrat cu cea mai mare îndemânare de a trece graniţele, i-am indicat ruta cea mai grea. Cum nu mai aveam paşapoarte disponibile, el trebuia să ajungă în România trecând pe negru trei frontiere: cea germano-maghiară, cea ungaro-iugoslavă şi apoi, împreună cu noi, cea iugoslavo-română. Lui Boian i-am dat ca însoţitor pe studentul în medicină, Petre Dumitriu. Acest camarad, deşi nu fusese recrutat pentru grupul de acţiune, se legase atât de mult de noi încât nu voia nici în ruptul capului să mai rămână la Berlin. L-am lăsat să plece, gândindu-mă mai mult la folosul ce ni l-ar putea aduce punând în gardă studenţimea de la Bucureşti contra trădării lui Vârfureanu.

 

în total erau gata de plecare, în afară de mine, cinci legionari din grupul de acţiune şi un răzleţ, recrutat în ultimul moment. Pentru a potoli agitaţia celorlalţi, le-am comunicat că mai sunt unele paşapoarte în perspectivă, că Petre Ponta le va ridica de la persoane ce ni le-au promis şi le va schimba fotografia pentru uzul celor rămaşi. Pregătirile din ţară nu puteau întârzia din cauza lor, căci evenimentele se precipitau. în realitate, puţine nădejdi mai erau de alte paşapoarte.

Rău mi-a părut să las la Berlin pe Virgil Mihăilescu, care cunoştea bine organizaţia Răzleţi din Capitală şi chiar o condusese după căderea Inginerului Micu Augustin. Tot atât de preţios pentru expediţie ar fi fost şi Nicu Crăcea, fostul şef din prigoană al organizaţiei din judeţul Teleorman. şi el trebuia să rămână pentru acelaşi motiv. Dureroasă, pe plan sufletesc, a fost despărţirea lui Rotea de Smultea. Amândoi au lucrat în aceeaşi întreprindere la Berlin şi au locuit în aceeaşi casă, "bojdeuca" din Tempelhof. şi-au legat sufletele în văpaia aceluiaşi dor: să se întoarcă cât mai repede în ţară. Acuma, unul rămânea stingher la Viena, iar celălalt se ducea în necunoscutul unei noi lupte, rupându-se de o prietenie binefăcătoare.

 

Borobaru era înainte mergătorul expediţiei. înainte de plecare, ne-am fixat modalităţile de întâlnire la Belgrad şi lozincile ce le vor întrebuinţa legionarii pentru a fi recunoscuţi de gazdele noastre din Banat. în grija lui şi a lui Vârtan, zis Negru, cădea adăpostirea noastră în Iugoslavia şi apoi trecerea frontierei. în 9 Aprilie, mi-am luat rămas bun de la Borobaru. Nu avea nimic din faţa crispată a omului care se afla în preziua unei mari încercări. La gară făcea glume cu camarazii care l-au însoţit, ca şi cum ar fi fost o călătorie de plăcere.

 

Starea noastră sufletească de atunci se integrase total pe linia sacrificiului. Bariera dintre viaţă şi moarte se rupsese parcă în sufletele noastre, contopindu-se cele două sfere în una în aceeaşi existenţă. Cei doi morţi nu aparţineau vieţii de dincolo, ci erau mai aproape de noi şi mult mai vii decât lucrurile reale. şeitan găsise o expresie admirabilă pentru a caracteriza frenetica trăire a legionarului în prigoană, în intimă comuniunea cu moartea: "Heidelbergul morţii".

 

Pe la mijlocul lui Aprilie, părăseşte Rotea Germania. El şi cu Smultea au făcut mai întâi un popas la Viena, pentru a se sustrage de sub privegherea poliţiei germane. Smultea a rămas la Viena şi după plecarea lui Rotea, torcând mereu speranţa să-l ajungă din urmă. Spre marea noastră bucurie, atât Borobaru cât şi Rotea ne-au trimis ilustratele convenite, prin care ne anunţau că au ajuns la destinaţie. Rotea nu trebuia să aştepte sosirea noastră, cum era prevăzut pentru ceilalţi, ci să dispară în România îndată ce îşi va fi organizat trecere.

 

în eşalonarea plecărilor, trebuia să ţinem seamă de agenţii Legaţiei Române din Berlin. Dispariţia oamenilor din Berlin trebuia să producă cât mai puţine comentarii, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic anormal. Pentru a acoperi plecarea lui Borobaru şi apoi a lui Boian şi Dumitriu, am lansat versiunea că s-au dus să-şi găsească de lucru în alte oraşe din Germania. Explicaţia era plauzibilă, pentru că exista un precedent cunoscut, plecarea lui Rotea şi Smultea la Viena.

 

în a treia serie am dat drumul lui Boian şi Dumitriu Petre. Mi se frângea inima când mă gândeam că cei doi ar fi putut să cadă în mâinile grănicerilor nemţi, la trecerea frontierei în Ungaria. Prinşi şi interogaţi, s-ar fi descoperit fuga lor în Germania şi probabil că ancheta nu s-ar fi oprit la ei, ci întreaga expediţie putea fi torpilată. Dar Dumnezeu a voit altfel. La câteva zile abia, am primit o carte poştală de la Boian, prin care anunţa sosirea lui la Budapesta. Ne-am bucurat ca nişte copii. Până acuma nu ne puteam plânge de nenoroc. Tot ce am întreprins, s-a realizat, cum spune neamţul, "planmssig".

 

Din aceleaşi motive, în ordinea de plecare, Petraşcu era trecut penultimul, iar eu ultimul. Câtă vreme eram semnalat la Berlin, guvernul din ţară nu avea motive să se alarmeze. Plecarea mea era de aşa fel calculată ca între ultima mea prezenţă la Berlin şi saltul în ţară să se scurgă cel mai puţin timp posibil.

 

Uitându-mă în urma mea, cu trei luni înainte, la trupa hărţuită care se întorcea din ţară şi la aerul de înmormântare ce-l găsisem la Berlin, şi apoi reflectând la aceşti tineri care se avântau pentru a nu ştiu câta oară pe cărările morţii, cu convingerea morţii, cu convingerea că soarta ţării se joacă cu efortul şi sacrificiul lor, nu puteam decât să fiu mulţumit şi să mulţumesc lui Dumnezeu de ocrotire.

Acest pumn de legionari va pune în mişcare ca o avalanşă ţara întreagă şi regimul de crime şi teroare va fi măturat.

 

16. A doua delegaţie legionară din ţară

 

La începutul lunii Mai, o nouă delegaţie legionară îşi face apariţia la Berlin. Ea era compusă din Constantin Stoicănescu şi Augustin Bidianu de la Sibiu, avocat şi fost şef de regiune.

 

Noua încercare a Regelui de a capta grupul legionar Berlin pentru politica de destindere trebuie pusă cu campania din Norvegia. Fulgerătoarea victorie a armatei germane în nordul Europei a azvârlit în panică Palatul. Era al doilea duş rece ce îl primise după campania din Polonia. Regele părea decis la o grabnică revizuire a politicii sale externe, în sensul unei apropieri de Axă. Descoperirea concomitentă a afacerii cu şlepurile de pe Dunăre îi crease temerea că pentru el nu mai există salvare la Berlin.

Numai dacă ar reuşi să se înţeleagă cu legionarii şi să se prezinte în faţa lui Hitler cu întreaga mişcare masată în spatele lui, nădăjduia să îmblânzească mânia Cancelarului Germaniei, care mergea din victorie în victorie.

 

Stoicănescu şi Bidianu veniseră cu aceleaşi exigenţe din partea Palatului pe care ni le comunicase şi prima delegaţie, cu deosebirea că de astă dată ni se cerea să ne exprimăm public lealitatea faţă de Rege şi apoi să ne întoarcem în ţară. Integritatea teritorială a României este ameninţată şi interesele supreme ale patriei cer o cât mai mare unitate în interior.

 

între Stoicănescu şi Bidianu exista o profundă deosebire de vederi. Stoicănescu expunea cererile Regelui de pe poziţia mişcării, cu toată prudenţa şi rezervele cuvenite. El nu credea în sinceritatea Regelui şi nu pleda cauza lui.

Bidianu era partizanul direcţiei reprezentate de Noveanu. Mişcarea, spunea el, nu se poate salva decât încetând lupta împotriva lui Carol. Nu există o altă ieşire din impasul în care se găsea mişcarea decât ca grupul din Berlin să-şi însuşească poziţia adoptată de mişcare din ţară. El prevedea chiar că, în scurtă vreme, Regele ne va chema să participăm la guvern.

în acest caz, pretindea Bidianu, este mai prudent ca mişcarea legionară să fie reprezentată în guvern de elemente mai puţin intransigente, pentru că, dacă colaborarea cu Regele ar eşua, mişcarea să iasă compromisă din această colaborare.

Papanace, Petraşcu, Stoicănescu şi cu mine ne-am opus cu îndârjire acestei propuneri. Dacă aceşti vagi legionari ar intra în guvern cu titlul de reprezentanţi al Legiunii, răspunderile mişcării nu pot fi separate de răspunderile lor ca persoane particulare. Dacă ei, fiind în guvern, săvârşesc acte compromiţătoare pentru Legiune, implicit angajează şi bunul mers al Legiunii. Dacă s-ar pune vreodată această eventualitate, este infinit mai bine ca mişcarea să fie reprezentată în guvern de cele mai sigure elemente de care dispune. Oamenii aceştia lucizi, tenaci şi de mare încredere niciodată nu vor cădea în cursa Regelui şi nu vor putea fi captaţi. Dacă vor simţi că prezenţa lor în guvern poate să creeze prejudicii ireparabile mişcării, vor avea curajul să se retragă.

 

Răspunsul ce l-am dat celei de-a doua delegaţii legionare era identic cu cel înmânat primei delegaţii, cu singura deosebire că, de astă dată, l-am formulat în scris. Acelaşi conţinut sau aproape acelaşi conţinut, redactat în două versiuni, una de mine şi alta aparţinând lui Papanace. în amândouă răspunsurile condiţionam exprimarea sentimentelor noastre de lealitate faţă de Rege de orientarea politicii externe a României spre puterile Axei.

 

"Mişcarea Legionară, spuneam eu, rămâne pe poziţia externă fixată de Corneliu Codreanu, adică crede şi astăzi cu tărie că numai o alianţă efectivă şi cât mai grabnică cu Axa Roma-Berlin poate să salveze viitorul neamului nostru. Evenimentele care au urmat de la prăbuşirea Poloniei şi până la acelea mai recente ale cuceririi Danemarcei şi Norvegiei, confirmă puterea militară a Germaniei, iar întrevederea de la Brennero dintre Hitler şi Mussolini dovedeşte că Axa Roma-Berlin nu poate fi zdruncinată, aşa cum nădăjduia până în ultimul moment Londra şi Parisul. A mai crede astăzi în victoria aliaţilor, oricâte ajutoare ar mai primi aceştia din altă parte, după ce Italia şi Germania şi-au asigurat poziţii strategice superioare, e identic cu a te lupta zadarnic cu realităţile. Punctul de vedere exprimat de Corneliu Codreanu în 1937 în politica externă şi care atunci părea clasei noastre conducătoare exagerat şi primejdios, astăzi apare clar şi evident".

 

"Convingerea noastră este întemeiată pe constatări elementare şi la îndemâna oricui. Dacă la noi în ţară, pentru a respinge acest fel de a vedea, se vorbeşte mereu şi se utilizează ca mijloc de propagandă spre nenorocirea noastră cu sprijinul oficialităţii ideea primejdiei germane, noi ştim că acest argument constituie o provocare şi o aţâţare a opiniei publice venite din partea acelor cercuri care vor să târască România într-un război dezastruos alături de aliaţi. Primejdia germană nu există decât în ipoteza când şi-o creează singură România, prin politica ei de înfeudare intereselor anglo-franceze.

în ipoteza alianţei cu Axa Roma-Berlin, această primejdie nu există; mai mult decât atâta: Germania va asigura integritatea teritorială a ţării noastre şi ne va ajuta în dezvoltarea noastră economică".

 

"Acei oameni politici care vorbesc mereu de primejdia germană care încă odată există numai în cazul când România, împotriva intereselor fireşti, va lua atitudine ostilă Reichului uită sau vor să treacă sub tăcere că ţara noastră e ameninţată de alte primejdii, atât de grave încât pun în discuţie însăşi existenţa fizică a poporului nostru".

 

1. Primejdia iudaică. Prin numărul lor covârşitor de mare, prin acapararea bogăţiei economice a ţării noastre şi prin opera lor de disoluţie a poporului în mijlocul căruia trăiesc, jidanii constituie cea mai gravă problemă pentru viitorul neamului nostru. Fără rezolvarea problemei jidoveşti, chiar dacă România va rămâne liberă şi în actualele ei hotare, poporul român este ameninţat să se stingă, înăbuşit de cotropirea iudaică.

 

Nimeni nu poate tăgădui însă că nimicirea puterii jidoveşti în România chestiune de viaţă şi de moarte pentru neamul nostru e legată de victoria Axei Roma-Berlin.

 

2. A doua primejdie este panslavismul. Poporul român este prins între slavii de Nord şi cei de Sud. Pericolul începe din momentul ce ar exista vreo posibilitate să se unească cele două ramuri ale slavismului.

Se ştie că mişcările opiniei publice din Iugoslavia şi Bulgaria sunt o apropiere de Rusia şi, în ultimul timp, chiar guvernele celor două State se îndreaptă spre această linie. Nimic mai firesc pentru a scăpa de această ameninţare decât să se asociem acelor puteri care au interese identice cu ale noastre din acest punct de vedere şi opuse panslavismului, adică Axei Roma-Berlin.

 

3. Rămâne primejdia revizionismului maghiar şi bulgar. Aceste două ţări nu vor avea niciodată forţa necesară ca prin puterea lor proprie să se smulgă teritoriile revendicate de ele. Numai în ipoteza când Ungaria şi Bulgaria se vor asocia unui bloc de State biruitoare într-un război şi din care România să nu facă parte sau să fie de partea învinşilor, aceste două State vor reuşi să ne zdrobească. Dacă însă România trece de partea Axei, Bulgaria şi Ungaria îşi pierd valoarea lor de pioni esenţiali ai ofensivei italo-germane în sud-estul european, iar revizionismul lor rămâne fără sprijin şi fără posibilitate de realizare.

 

"Din informaţiile noastre şi din anumite indicii se pare că România a înţeles necesitatea stringentă şi imediată de a se apropia de Axa Roma-Berlin".

 

"Dacă această presupunere a noastră are vreun sâmbure de adevăr, prezenţa legionarilor la Berlin este de o extremă importanţă şi socotim că am face un act contrar intereselor ţării noastre, dacă am renunţa la poziţia noastră de aici, în momentul acesta, chiar numai printr-o declaraţie publică".

 

"Pentru că se face apel la patriotismul nostru, la realizarea unei unităţi supreme în momentul actual de primejdie externă, răspundem că exprimarea sentimentelor de loialitate nu vor întârzia să se producă cu toată sinceritatea în ziua când vom avea certitudinea că România a înţeles să-şi realizeze destinul ei istoric, mergând alături de puterile biruitoare ale Axei".

 

2 Mai 1940.

 

H.S.

 

Constantin Papanace, plecând de la aceleaşi consideraţii, ajunge la concluzii analoge:

"Fără îndoială că toate aceste considerente de bază ale unei realiste şi naţionale politici externe româneşti, pe care mişcarea Legionară, prin faptul că nu se găseşte la guvern, le poate preconiza în formă categorică şi în public, trebuiesc presupuse că sunt ţinute în seamă de factorii care poartă în mod efectiv răspunderea politicii oficiale româneşti. De altfel unele indicii din ultimul timp. de pronunţată tendinţă de apropiere de Italia, vin să întărească această presupunere. Totuşi pentru oricine îşi dă seama de mersul precipitat al evenimentelor, este îngrijorat că o clarificare în sensul celor arătate mai sus, să nu se producă într-un moment când va fi prea târziu. Această îngrijorare sporeşte şi faptul că opinia publică românească continuă să fie lăsată la discreţia oficinelor de propagandă iudao-masonică, care, pentru a sustrage atenţia poporului român de la primejdiile reale ce îl pândesc, inventează şi exagerează o primejdie ca venită din partea statelor naţionaliste. Cu această falsificare s-a mers atât de departe, încât chiar acţiunea de astăzi a fost prezentată, atât în ţară, dar mai ales în presa democratică din străinătate, drept o cunoaştere din partea legionarilor a aşa zisei primejdii germane, care ar fi avut drept consecinţă abandonarea politicii externe fixată de Căpitan.

 

"O asemenea interpretare eronată, care priveşte însăşi una din liniile fundamentale ale politicii legionare, susţinută până acum cu imense jertfe, pentru a fi o rezervă a neamului românesc, trebuieşte evitată printr-o categorică lămurire".

 

Considerăm această lămurire cu atât mai necesară, cu cât domnului Ion Mihalache şi deci indirect şi domnului Iuliu Maniu li s-a permis să condiţioneze în mod public, devotamentul către Rege, cu rezerve ideologice, păreri sau atitudini, care pe plan intern, după reforma Statului român din Februarie 1938, sunt anacronice şi perimate; iar pe plan extern pot deveni de-a dreptul catastrofale.

 

"De aceea, dacă un asemenea procedeu de devotament condiţionat, mai ales când este adresat Suveranului ţării, nu este de dorit să se manifeste sub forma adoptată de Dl. Ion Mihalache, atunci este necesar din punct de vedere românesc ca sentimentele de loialitate ale legionarilor din străinătate să nu se manifeste în mod public, decât atunci când se va adopta oficial politica externă care formează unul din crezurile legionare fundamentale şi care după multe indicii din ultimul timp pare că nu ar fi exclusă din calculele Suveranului ţării".

 

"Până atunci nu se va întreprinde nici un fel de acţiune, spre a nu stingheri pe cei ce poartă răspunderea în actualele împrejurări excepţional de grele şi spre a se conforma obligaţiei impusă de statul ospitalier de a nu face nici un fel de activitate politică, atâta timp cât se găsesc ca refugiaţi politici pe teritoriul său".

 

Berlin, 2 Mai 1940.

P.C.

 

Pentru delegaţii din ţară, întoarcerea lor ca un răspuns scris de la Berlin constituia o mare uşurare. Ei puteau dovedi Regelui cu documentele aduse că îşi îndepliniseră misiunea şi se întorseseră chiar cu un început de succes. Dacă destinderea e determinată de înalte raţiuni de Stat, cum afirmă Regele şi toţi care îl secundau, noi îi răspundeam cu aceeaşi monedă. Grupul Berlin aşteaptă din partea Regelui să facă pasul decisiv pentru salvarea ţării apropierea de Axă pentru ca noi, la rândul nostru, să ne executăm angajamentul prin aceste declaraţii şi să ne exprimăm în mod public sentimentele de lealitate.

 

17. Plecarea lui Petraşcu

 

A sosit şi rândul "ariergărzii" să părăsească Berlinul. De fapt plecarea lui Petraşcu mai întâi, a mea la scurt interval după el, trebuia să aibă loc pe la sfârşitul lunii Aprilie. Ceea ce ne-a reţinut peste acest termen, a fost sosirea celei de-a doua delegaţii din ţară. M-am bucurat de revederea lor, dar aş fi fost şi mai bucuros să-i văd cât mai repede urcaţi în tren... ca să ne putem urca şi noi în aceeaşi direcţie, fără a le trezi bănuielile. Am avut noroc că erau şi ei grăbiţi să se întoarcă, pentru că îi aştepta Urdăreanu cu răspunsul. Regele voia să obţină cât mai repede un angajament ferm din partea noastră.

 

Petraşcu a plecat în 2 Mai 1940, în ziua când delegaţia legionară abia sosise. De dimineaţă a putut să vadă pe Stoicănescu şi Bidianu în casa lui Titi Cristescu şi apoi să se plimbe cu ei prin parcul Charlottenburg. A vorbit cu ei despre întâmplările din ţară, dar cu ochii mereu pe ceasornic. Nu putea amâna plecarea nici cu o zi măcar, deoarece îi expira viza de ieşire din Germania.

şi-a luat rămas bun de la Stoicănescu şi Bidianu, ca şi cum ar avea o treabă urgentă de îndeplinit şi chiar i-a dat lui Bidianu o scrisoare şi o fotografie pentru soţia lui.

 

M-am întâlnit cu Petraşcu pe drum, eu venind spre locul de întâlnire cu camarazii din ţară. Ne-am aşezat pe o bancă şi am revăzut toate amănuntele călătoriei lui, descrierea locurilor de întâlnire şi a oamenilor, căci el nu fusese niciodată în Banatul sârbesc.

 

Petraşcu se mutase cu o săptămână înainte de la Petre Ponta, într-o pensiune, şi anunţase la poliţie noua locuinţă. Făcuse această operaţie pentru a i se pierde urma şi pentru a nu crea greutăţi familiei camaradului nostru. După ce şi-a luat bagajul s-a întors la Petre Ponta, pentru a-şi lua rămas bun nu numai de la familia care îl găzduise în cursul iernii, dar şi de la casa unde trăise cu intensitate toate pregătirile plecării.

 

Petraşcu s-a despărţit greu de Berlin, ca şi cum era muncit de negre presimţiri. în odaia lui de sus, din casa lui Ponta, a privit îndelung fotografiile de pe pereţi, ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun de la viaţă. Deoparte era atârnată fotografia soţiei lui şi a copilaşului; de altă parte îl măsura figura de cremene a lui Vasile Christescu. Cele două fotografii reprezentau cele două lumi între care se zbate destinul legionar.

Legionarul trebuie să-şi calce în picioare dragostea omenească, pentru a se realiza cealaltă dragoste, de Neam şi Legiune. Trebuie să-şi pustiească aşezările vieţii proprii, pentru a nu le pustii aşezările Neamului. Dar, cum spune Moţa, nu este nici o ruşine să-şi mărturiseşti suferinţa ce o simţi, când trebuie să te rupi de viaţă. Cu atât mai mare apare jertfa.

Petraşcu nu era eroul pur, nu aparţinea genului Miti Dumitrescu, care trecuse din viaţă în moarte, înainte de-a muri. Numai îmbrăcat în zalele morţii a putut răpune pe Armand Călinescu. Petraşcu mergea la moarte, pentru că aceasta era soarta lui de legionar, de la care nu se putea sustrage, pentru că pe acest drum au mers şi au căzut atâţia alţi camarazi. Te-ai făcut legionar, trebuie să onorezi numele ce-l porţi, chiar dacă nu ai fi viteazul din poveste.

 

La despărţire mi-a căzut mie mai greu decât lui să îmi iau rămas bun. Făceam eforturi să-l încurajez, iar el mă aproba cu tristeţe. El ştia tot aşa de bine ca şi mine că de la ultima noastră expediţie el nu putea lipsi. Din pleiada de legionari cu care luptasem în prigoană mai rămăsesem numai câţiva în viaţă, iar aceştia câţiva nu puteau da îndărăt. Trebuia să ne măsurăm încă odată puterile cu duşmanul.

Reţinut de convorbirile cu Stoicănescu şi Bidianu, abia în ultimul moment am putut să ajung la Anhalterbahnhof, de unde îi pleca trenul spre Viena. Era pe înserat. Petraşcu se aşezase în vagon, înconjurat de o mulţime de camarazi. înainte de plecarea trenului cu câteva minute, am apărut şi eu. Mare i-a fost bucuria. Ne-am îmbrăţişat încă o dată şi apoi trenul s-a pus în mişcare.

Ne-a mai salutat o clipă cu mâna întinsă şi apoi nu s-a mai văzut.

 

18. în divergenţă cu Papanace

 

Se apropia şi momentul plecării mele. Delegaţia legionară părăsise Berlinul. Eu cu Eugen Teodorescu eram încheietorii expediţiei.

în Berlin nu mai aveam altceva de făcut decât să stabilesc, într-o discuţie finală cu Papanace, modalităţile de coordonare între acţiunea din ţară şi situaţia grupului Berlin.

 

Ne-am întâlnit, în preziua plecării, în casa inginerului Negoescu. Mare mi-a fost mirarea când m-am găsit în faţa unui alt Papanace decât acela pe care îl cunoscusem din convorbirile anterioare. Tot ce plănuisem împreună era dat peste cap. El stăruia să nu plec în ţară şi, pentru a mă convinge, şi-a desfăşurat toate resursele dialectice şi tot pathosul de care dispunea.

 

Grupul Berlin, spunea el, reprezintă un capital politic considerabil în aceste momente, pentru că numai un grup, bucurându-se de libertate, poate lua hotărâri valabile pentru întreaga mişcare. Prezenţa noastră în Capitala Reichului împiedică sau cel puţin stânjeneşte pe Regele Carol ca să-şi ducă la îndeplinire manevrele lui de apropiere de Berlin, de atâtea ori demonstrate a fi şovăitoare, incerte şi chiar suspecte. Grupul Berlin reprezintă o rezervă şi o permanenţă ameninţare pentru regimul carlist. Nu este exclus apoi să se producă o nouă sângerare a mişcării, pe care noi cu greu am mai putea-o suporta.

 

Argumentaţia lui Papanace, în aparenţă foarte solidă, avea ceva nedefinit. Nu mergea până la epuizarea problemei. Era construită unilateral. şi eu acordam aceeaşi valoare grupului Berlin. şi eu eram conştient de rolul important, aş zice decisiv, ce-l joacă în raport cu mişcarea din ţară şi lupta împotriva Regelui. Dar eram de părere că rezerva Berlin acum şi nu mai târziu trebuie să intre în acţiune.

Aşteptarea noastră ar fi fost justificată numai dacă în ţară s-ar fi ivit acel complex de forţe legionare care să ia chestiunea în mână şi să facă de prisos prezenţa noastră acolo. Dar el ştia tot aşa de bine ca şi mine, din spusele delegaţilor din ţară, cât de confuz se contura viitorul în mintea legionarilor de acasă. Chiar Stoicănescu, cel mai inventiv şi mai îndrăzneţ dintre ei, nu vedea clar ce se poate face cu destinderea. Singurul sfat ce mi l-a dat a fost să mă ascund în fundul pământului, ca să nu îmi facă de petrecanie agenţii guvernului. Nu mai vorbesc de grupa Noveanu-Bidianu, care vedea în împăcarea cu Regele fericirea supremă la care poate aspira mişcarea.

 

Din ţară nu ne putem aştepta aşadar decât ca mişcarea să se împotmolească în meandrele destinderii. Regele Carol va păstra iniţiativa şi va împinge mişcarea din compromis în compromis.

Odată legionarii angajaţi pe acest drum dezonorant, cu greu vor mai putea fi readuşi la poziţia iniţială şi, până la urmă, în mod fatal ne vom mişca pe linii divergente. Mişcarea va fi prezentă la Berlin şi absentă în ţară, încă evenimentele se vor desfăşura peste capetele noastre.

 

Prezenţa noastră în ţară ar avea rolul să dubleze destinderea, pentru a feri mişcarea de un eşec. în caz că destinderea nu se va realiza conform vederilor noastre, vom putea interveni, anulând pierderea de prestigiu în interior şi în afară. Noi, cei de la Berlin, am acceptat destinderea cu condiţia ca Regele Carol să schimbe politica externă.

Din informaţiile ce le deţinem, rezultă că Regele continuă aceeaşi politică de duplicitate, că creează numai aparenţe favorabile unei presupuse apropieri de Axă, fără însă a se decide pentru adoptarea ei definitivă. Incidentul cu vasele engleze de pe Dunăre numai lasă nici un dubiu asupra intenţiilor reale ale Regelui. Dacă i se oferă o oportunitate, dacă armata germană s-ar înţepeni în faţa liniei Maginot, să fim siguri că Regele va sări în spatele Germaniei şi soarta României va fi pecetluită. Problema care se pune pentru noi, iar Papanace n-a fost niciodată de altă părere de la revenirea mea în ţară, e ca înainte ca România să fie târâtă într-un război contra Germaniei, mişcarea legionară să schimbe destinul ei şi să aibă un cuvânt de spus în guvernarea ţării.

 

Nu ştiu ce se petrecuse în capul lui Papanace de îşi schimbase complet felul de gândire. Era insensibil de argumentele ce le depănasem împreună de nenumărate ori şi pe care acuma numai i le repetam. El însuşi afirmase în răspunsul dat delegaţiei legionare din ţară: "Totuşi, pentru oricine îşi dă seama de mersul precipitat al evenimentelor, este îngrijorat că o clarificare în sensul celor arătate mai sus să nu se producă într-un moment când va fi prea târziu".

Sublinierea era a lui, prea târziu, ne gândeam amândoi la eventualitatea că întoarcerea spre Axă să nu se producă decât în momentul cel mai favorabil pentru ţara noastră, când cărţile războiului erau jucate în Occident şi Hitler era stăpânul Europei. Atunci România numai putea veni decât pe masa de operaţii a reajustărilor teritoriale, condiţie sine-qua-non pentru a fi primită în Axă. El însuşi îmi povestea o scenă de la Amalienhof, când a surprins pe unul din camarazii ce locuiau acolo, Vasiu, mângâind harta frumoasă a României şi zicând, dând din cap cu tristeţe: "acuma, te duci, în curând n-o să mai fi cum ai fost".

 

Am fost izbit de următoarea frază în concluzia răspunsului lui Papanace către Palat:

"Până atunci nu se va întreprinde nici un fel de acţiune spre a nu stingeri pe acei care poartă răspunderea în actualele împrejurări excepţional de grele şi spre a se conforma obligaţiei impuse de statul ospitalier de a nu se face nici un fel de activitate politică, atâta timp cât se găsesc refugiaţi politici pe teritoriul său".

 

Totuşi nu l-am întrebat la ce se gândeşte când a scris aceste rânduri, sperând că nu e vorba decât de o declaraţie de circumstanţă, destinată să acopere expediţia spre ţară, de ale cărei pregătiri era pe deplin informat. De abia în cursul acestei convorbiri mi-am dat seama că el scrisese aceste rânduri cu deplină convingere şi îşi manifesta prin ele noul punct de vedere la care ajunsese.

Acuma consideram gravă chestiunea, căci el, prin această declaraţie, ne lega şi pe noi de mâini, lăsând întreaga iniţiativă Regelui. Nici pe plan politic nu trebuia să mai întreprindem nimic, pentru "a ne conforma obligaţiei impusă de statul ospitalier".

 

După schimbul de cuvinte avute cu el încasa lui Negoescu, mi-am dat seama că se produsese în mintea lui o totală schimbare de perspectivă, o anulare a tot ce am plănuit împreună de patru luni.

 

Opoziţia lui Papanace cădea într-un moment cum nu se putea mai rău pentru realizarea acţiunii proiectate. Nu eram cu pregătirile nici la început şi nici cel puţin în stadiul de mijloc, ci tocmai când erau încheiate. în afară de Eugen Teodorescu, toţi ceilalţi legionari părăsiseră Germania şi mă aşteptau de la o zi la alta să ajung şi eu în Iugoslavia. Nu puteam să întrerup acţiunea în curs de desfăşurare, fără a mă supune la aspre critici din partea acelora care îşi riscaseră încă o dată viaţa. Dar nu această dificultate m-ar fi împiedicat să fac "marche arriere", ci convingerea că Papanace se balansa în gol, nefiind consecvent cu sine însuşi.

 

Până la urmă, am înclinat să cred că sunt motive de ordin subiectiv care l-au determinat să mă frâneze. Nu cumva i-o fi teamă de ceea ce ar putea să se întâmple la Berlin după plecarea noastră?

Se gândea oare că dispariţia noastră ar putea să provoace vreo reacţie a guvernului german contra întregului grup? Riscuri existau, dar, în orice caz, mult mai puţine decât ale acelora care luaseră drumul spre ţară.

 

Ne-am despărţit fără a ajunge la nici o înţelegere, el stăruind pe poziţia lui de expectativă, iar eu fiind tot aşa de hotărât să-mi urmez drumul meu. în ajunul plecării, rămăsese singur în faţa destinului.

 

PARTEA A DOUA

 

DEZASTRUL EXPEDIţIEI îN IUGOSLAVIA

 

1. în drum spre Banatul Sârbesc

 

Destul de zdruncinat sufleteşte, după convorbirea cu Papanace, mi-am făcut pregătirile de plecare. Călătoria mea cădea cum nu se poate mai rău din punct de vedere al situaţiei interne din mişcare.

De unde înainte de această discuţie, socoteam grupul de la Berlin ca aliatul principal al expediţiei şi nu aveam să-mi bat capul decât cu necunoscutul din ară, acum mă trezeam descoperit şi în spate. Papanace mă părăsise tocmai când era mai mare nevoie de sprijinul lui. Este adevărat că mai rămâneau în rezervă o serie de elemente din grupul de acţiune şi, la nevoie, puteam face apel la serviciile lor, dar acestea nu deţineau decât vag şi fragmentar legătura cu autorităţile germane, încât cu greu ar fi putut valoriza politic eventualele rezultate ale acţiunii noastre din ţară. Legăturile cele mai importante cu guvernul german le aveau "răzleţii", Ciorogaru, Vojen, şi Constant, iar aceştia le speculau în interesul lor propriu, încât grupul nu trăgea nici un folos de pe urma lor. Legături bune, la nivel administrativ, avea Papanace şi, pe filiera lor, putea să ajungă doleanţele noastre până în sferele partidului şi ale guvernului. Cu primii nu mai aveam nici un contact, iar acuma nici Papanace numai părea dispus să fie purtătorul de cuvânt al unei acţiuni pe care o considera inoportună.

 

Pentru a substitui, cel puţin parţial, o eventuală carenţă a lui Papanace, am lăsat următoarele dispoziţii:

1. Octavian Roşu va lua comanda grupul de acţiune şi va menţine coeziunea lui, neabătându-se cu nici un preţ de la linia legământului nostru.

 

2. Dr. Victor Biriş, angajat ca "speaker" la Radio Berlin, secţiunea românească, îşi va lărgi câmpul de acţiune în lumea oficialităţii germane, pentru ca la nevoie să dispunem de o dublură dacă Papanace, dar i-am cerut să se comporte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic între noi. Nu-i puteam face lui Papanace nedreptatea de a-l bănui că ar putea întreprinde o acţiune ostilă grupului de acţiune. Din partea celor rămaşi nu trebuia să se manifeste nici cel mai mic semn de neîncredere. Roşu trebuia să ţină contactul strâns cu el, căci Papanace reprezenta continuitatea politică a grupului Berlin. Noi rămânem consecvenţi cu ceea ce am hotărât altă dată, în bună înţelegere cu el, iar dacă Papanace se îndepărtează de la linia fixată împreună, răspunderea să cadă asupra lui şi nu asupra noastră.

 

Mare mi-a fost întristarea, când la plecare l-am văzut şi pe Roşu clătinat. Eram într-un restaurant cu Victor Biriş. Era masa de adio. Deodată îl văd pe Roşu că ia o atitudine solemnă şi gravă şi începe o pledoarie dramatică, pentru a mă convinge solemnă să nu plec.

 

Unde te duci? Pe cine vei mai găsi în ţară? Ce elemente? Cum ai să faci revoluţia? Am rămas aşa de puţini! N-ai trecut prin atâtea primejdii? Vrei să te prăpădeşti şi D-ta? Ce ne facem?

 

Roşu îşi revărsa focul inimii dintr-o sinceră îngrijorare pentru mine. Din 1933, am luptat cot la cot în organizaţia din Banat. în toamna anului 1939, plecasem cu el de la Timişoara şi am trecut prin nenumărate primejdii. Amintirea lor proaspătă îl zguduia, gândindu-ne la ce ne aştepta, luând acum înapoi drumul spre ţară. Acea nesiguranţă care te urmăreşte clipă de clipă, în afară de greutăţile fizice ale expediţiei, acele marşuri obositoare prin ploi, noroaie şi arături. Tot acest complex de groază pe care îl trăise recent în carnea lui , îi provocase un moment de depresiune şi de spaimă, gândindu-se la ceea ce ar putea să ni se întâmple. Construcţia noastră revoluţionară i se părea atât de fragilă încât expediţia riscă să se termine cu alţi morţi şi alte morminte.

 

După ce l-am ascultat, m-a năpădit şipe mine îngrijorarea. Cunoşteam mai bine decât el insuficienţa pregătirilor noastre, lipsa de mijloace şi slabele probabilităţi de a organiza ceva temeinic în ţară. Dar în forul meu interior, ştiam că înapoi nu mai puteam da. în această atmosferă încordată, cade ca un balsam mângâietor sentinţa lui Biriş: "Lăsaţi pe oameni să-şi împlinească destinul lor". şi a avut dreptate. Destinul unei vieţi nu e legat de argumente pro şi contra. Nici de stări sufleteşti momentane; nici de greutăţi; nici de absurdul unei întreprinderi. Destinul e o misiune, pe care trebuie să ţi-o îndeplineşti, dacă nu vrei să mori spiritual, ceea ce e mai teribil decât moartea fizică.

 

Mi-aduc aminte că cu o zi înainte de plecare, mi-am cumpărat un costum de haine, destul de scump pentru vremea aceea. Era un dar de la Petre Ponta. Un costum frumos, de culoare deschisă, ales pentru a inaugura primăvara, dar în acelaşi timp făcut dintr-o stofă mai groscioară, pentru a mă ocroti de capriciile vremii. Arătam mult mai tânăr decât el, încât se potrivea cu noua noastră identitate de studenţi la Charlottenburg, care se întorceau acasă.

 

înainte de plecare, imitând pe Petraşcu, i-am cerut lui Ponta să-mi facă nişte poze de adio, de pe treptele casei care mă adăpostise iarna şi unde înfiripasem planul de acţiune. Mi-am rotit şi eu odată ochii prin toate odăile cum făcuse şi el, apoi prin grădină şi prin împrejurimi. Dar, după ce mi-am luat rămas bun de la viaţa mea de până acuma şi nu m-am gândit decât la problemele viitorului.

 

Ca tovarăş de drum l-am luat pe Eugen Teodorescu. L-am ales pe acest camarad pentru isteţimea şi curajul lui. Era un om dispus oricând să se înfrunte cu necunoscutul unei acţiuni.

Mărunţel de statură şi slăbuţ, avea în schimb un organism de o rară rezistenţă, care trecea prin boli, intemperii şi orice privaţiuni ca o lamă de oţel. Din punct de vedere legionar, era un caracter format. N-am avut cu el niciodată discuţii complicate sau sterile. Deşi am trăit în două colţuri diferite de ţară, eu în Banat, el la Constanţa, ne-am înţeles perfect din prima clipă a cunoaşterii. Avea simţul realităţilor. Distingea instantaneu, în orice situaţie, adevărul de minciună în viaţa legionară şi întotdeauna, în problemele care se iveau în mişcare, lăsa să cadă cuvântul acolo unde trebuia. în afară de aceasta era totdeauna bine dispus şi neîntrecut în vorbe de spirit.

Glumele lui până astăzi circulă în lumea legionară şi îşi fac deliciu celor ce le ascultă.

 

Am plecat din Berlin spre Viena în seara de 5 Mai 1940. La gară au venit să ne însoţească Roşu, şeitan, Popovici şi Ponta, care ne-a tras fotografiile de rigoare. După o oprire de câteva ore la Jena, unde ne-a ieşit înainte Smultea, am pornit spre Belgrad. Ca măsură de precauţiune, pentru a nu mă întâlni cu vreunul din poliţiştii de la punctul de frontieră Spielfeld, care ne arestaseră în Decembrie 1939, am luat o rută ocolită, pe linia Villach-Ljubliana.

 

Călătoria, lungă şi obositoare, a decurs fără incidente. N-am avut nici o neplăcere la frontieră. Apropiindu-ne de Belgrad, credeam că am trecut de hopul cel mare şi de acum numai puteam avea nici o surpriză. Dar mare ne-a fost mirarea când, în apropiere de Belgrad, a apărut un nou control. Agenţi în civil cereau paşpoartele călătorilor sau carnetele de identitate şi după ce le examinau, le restituiau. Cu noi doi însă au procedat altfel. într-o germană aproximativă ni s-a comunicat că paşapoartele le vom primi de la poliţia gării Belgrad.

 

Perspectiva nu-mi surâdea. M-am sfătuit cu Eugen Teodorescu. Nu mai auzisem până atunci să se reţină paşapoartele călătorilor care au viza de tranzit. Procedeul mi s-a părut neobişnuit şi chiar alarmant. Ce poate să fie? Examinând alternativa în care ne găseam şi consecinţele dintr-o atitudine sau alta, ne-am hotărât să ne predăm destinului. Dacă nu mergem să ne ridicăm documentele, poliţia din Belgrad va aviza autorităţile româneşti şi toată expediţia poate să fie prinsă în perioada de trecere a frontierei. Dacă cumva ne reţin, vom găsi un prilej să le scăpăm din mâini.

 

La oprirea trenului, cu inima strânsă ne-am îndreptat spre comisariatul de poliţie. De abia am intrat şi am spus cine suntem, un domn foarte amabil ne-a întins paşapoartele, oarecum scuzându-se că ne-au fost reţinute. Când ne întoarcem pe peron şi ne îndreptam spre ieşire, vedem pe cei doi agenţi care ne-au făcut controlul că se îndreptau cu paşi repezi spre comisariat.

Am tresărit imediat. Să fie pentru chestiunea noastră? "Hai să o ştergem repede", îi suflu lui Eugen Teodorescu. Nici nu ştiu cum am ajuns în faţa gării, îmbrâncind lumea şi sărind peste bagajele oamenilor. Ne-am urcat în prima maşină, dând direcţia străzii unde locuia Ilie Barbu, unchiul lui Octavian Roşu, poreclit de noi "Sfarmă Piatră", din cauza staturii şi grosimii lui. Ilie Barbu ţinea o ospătărie populară pe strada Visokistevana. Era unul dintre rarii români care locuiau în Belgrad. Sfarmă Piatră era punctul nostru de sprijin aici. în campania anterioară am stat o bucată de vreme la el. La el trăgeau curierii şi tot din casa lui pleca lumea, fie spre Germania fie spre ţară fie să se ascundă prin satele bănăţene.

 

Sfarmă Piatră m-a recunoscut îndată şi am avut norocul să întâlnesc acolo şi pe Traian Borobaru. Ce se întâmplase? Nicolae Petraşcu păţise ca şi noi, adică i se luase paşaportul la control, dar nu i l-au mai restituit, ci i-au spus la comisariatul gării că va fi condus până la graniţa românească de doi agenţi şi acolo va fi predat autorităţilor româneşti. în gara Dunav, care deservea o linie secundară spre România, Petraşcu a reuşit să înşele vigilenţa agentului care-l păzea şi să fugă lăsând paşaportul în mâna sârbilor. După alte peripeţii, a ajuns în casa lui Ion Tomici din Ofcea, în seara de 4 Mai 1940. îndată ce-a putut, a anunţat pe Traian Borobaru de întâmplarea lui, pentru ca, împreună cu Vârlan, să organizeze controlul trenurilor care veneau spre Belgrad. Borobaru şi Vârlan luau trenul spre Zagreb, coborau la o staţiune apropiată şi se urcau în trenurile internaţionale care veneau spre Belgrad, cu scopul să ne avizeze să ne dăm jos la Zemun, pentru a nu fi luaţi în primire de agenţi şi escortaţi. Dar deşi au făcut acest drum de câteva ori, nu ne-au putut găsi, deoarece noi luaserăm ruta Laibach. Mare ne-a fost bucuria când am dat şi de Ion Boian. Petre Dumitriu se afla la Ofcea cu Petraşcu. Expediţia ajunsese în totalitatea ei la destinaţie. Cei mai primejduiţi şi cei care avuseseră de străbătut un drum mai lung, Boian şi Dumitriu, se aflau şi ei în siguranţă.

 

Dar nu era timp de pierdut. Casa lui Ilie Barbu trebuia evacuată cât mai repede. Pe Boian şi Eugen Teodorescu i-am îndreptat spre Cuvin. Vârlan i-a luat în primire şi i-a dus la o gazdă ce-o avea pregătită în această comună. Eu l-am urmat pe Traian Borobaru luând drumul care ducea la Ofcea, pentru a mă întâlni cu Petraşcu. Am plecat spre înnoptat şi cum Borobaru cunoştea bine locurile, am ajuns fără "neprevăzute" la cârciuma lui Ion Tomici.

 

Era în noaptea de 8 Mai 1940 când am călcat pragul acestei case primitoare. Lui Petraşcu, care tremura de spaimă să nu fi fost şi noi agăţaţi în tren şi apoi conduşi cu alaiul la frontieră, îi străluceau ochii de bucurie când ne-am văzut. Alături de el se afla Petre Dumitriu, cel mai calm dintre toţi, vorbind fără a da semne de nici o agitaţie interioară, ca şi cum ne aflam la Berlin.

 

Dar cel mai fericit dintre toţi era Ion Tomici, care nu ştia cu ce să ne mai servească, pentru a ne simţi în largul nostru. El nu ştia exact ce e cu noi.

Bănuia că ne întoarcem în ţară pentru nişte isprăvi şi ne privea cu multă admiraţie. Căderea lui Călinescu i-a zguduit şi pe fraţii noştri din Banatul sârbesc şi i-a convins că Legiunea n-a fost îngropată sub lespedea de la Jilava.

 

Noi stăteam la Tomici pe garanţia lui Petraşcu. înainte de prigoană, Petraşcu fusese profesor la şcoala Normală din Sibiu şi avusese de elev pe Traian Tomici, băiatul cel mai mare al gazdei noastre.

Mergând să-şi vadă băiatul la Sibiu, Ion Tomici l-a cunoscut şi pe Petraşcu şi au stat mult de vorbă atunci. Toţi erau acum în jurul nostru, Tomici, soţia lui, o bună gospodină şi o femeie inimoasă, apoi copiii lor, Traian şi Pera, care ne priveau cu multă dragoste şi admiraţie. De multă vreme n-am mâncat o cină atât de bună şi atât de "bine meritată", mai ales că veneam dintr-o ţară unde începuseră restricţiile alimentare.

 

Am stat până noaptea târziu de vorbă cu gazda în jurul unui pahar cu vin. Tomici căuta să ne iscodească în fel şi chip, dacă trăieşte Căpitanul, dacă nu e în Germania cum se zvonise, apoi, fiindcă auzise şi de mine, citind gazetele din România, nu s-a putut răbda să nu întrebe pe unde sunt. Mă înţelesesem cu Petraşcu încă din Berlin că pe unde vom poposi să nu îmi dea nici o atenţie.

El era şeful suprem, iar noi subordonaţii lui. Cu mare greutate, temându-se mereu să nu se trădeze, Petraşcu şi-a jucat rolul impus de împrejurări, iar noi cu mâinile la gură, când făcea vreo stângăcie, ne forţam să nu izbucnim în râs.

 

Un somn odihnitor ne-a recompensat după încordarea în care trăisem trei zile. Prima etapă a planului se desfăşurase în mod satisfăcător, dar ne aştepta alta mult mai grea şi apoi a treia mai grea. Cu aceste gânduri am adormit.

 

2. O strălucită performanţă

 

A doua zi am ţinut o consfătuire cu camarazii prezenţi: Petraşcu, Borobaru şi Dumitriu. Am examinat rezultatele obţinute până atunci şi în ce stadiu se găsesc pregătirile pentru a face saltul în ţară.

 

Cu excepţia incidentului Petraşcu, partea întâia a programului s-a realizat "planmssig", cum spune neamţul. Toţi cei plecaţi din Germania au ajuns în Iugoslavia şi erau adăpostiţi la gazde sigure. Rotea, cum ne înţelesesem, n-a aşteptat concentrarea noastră, ci a trecut frontiera, la câteva zile după sosire.

 

Ceea ce ne-a umplut de mândrie şi ne-a întărit încrederea în viitor, a fost strălucita performanţă a echipei Boian-Dumitriu. Ei apucaseră drumul cel mai primejdios. N-aveau paşapoarte. Din Germania au trecut pe drumul negru în Ungaria, pe la şopron, şi după ce au străbătut această ţară cu trenul, au ajuns în aceleaşi condiţiuni în Iugoslavia.

Prinderea lor de către grănicerii nemţi ar fi avut consecinţe foarte grave, deoarece le încredinţasem întreg arsenalul nostru: cea mai mare parte a valutei străine, acte de identitate în alb şi ştampilele de cauciuc ieşite din laboratorul lui Ponta. Pentru frauda cu valuta, legile germane prevedeau pedeapsa cu moartea, iar găsirea celorlalte lucruri ar fi descoperit intenţiile noastre şi ar fi alarmat guvernul german. Toată expediţia ar fi sărit în aer.

 

Pe Boian l-am văzut la Belgrad: el şi aşa tras la faţă, dar acum era un spectru. . Numai ochii îi ardeau în orbite, când mi-a comunicat, cu eternul lui zâmbet de om care a ieşit victorios din toate încercările, că misiunea a fost îndeplinită şi, oarecum, cu un uşor reproş în vorbă că aş fi putut să mă îndoiesc vreodată de vrednicia lui. în casă la Barbu, nu am avut vreme să-l întreb de peripeţiile călătoriei lor, dar la Ofcea l-am chestionat îndelung pe Dumitriu. Când îl ascultam, împreună cu Petraşcu, povestind pe un ton banal şi şters odiseea lor, am simţit forţa ce emană din acest suflet. Ce putere de transformare are idealul legionar asupra oamenilor! Teribilele sforţări ce le făcuse în această călătorie nu îi alterase echilibrul interior. Le făcuse, pentru că aşa e legionarul. Asta e legea lui. Nu i se părea că a făcut cine ştie ce mari isprăvi. O strângere de mână din partea unui camarad mai vechi era de ajuns ca să reia de la capăt acelaşi drum de suferinţă.

 

Călătoria lui Boian şi Petre Dumitriu prin Ungaria cu trenul a decurs normal până în gara Seghedin, unde au fost legitimaţi şi, fiind găsiţi fără acte, au fost escortaţi la închisoare. După o şedere de două săptămâni îndărătul zăbrelelor, în care timp au fost identificaţi ca legionari, Ungurii le-au propus să-i conducă până la frontiera germană şi acolo să le dea drumul pe socoteala lor, cum au procedat cu alţi români refugiaţi. Dar ei au refuzat acest serviciu şi i-au rugat să-i lase să treacă în Iugoslavia.

Poliţia maghiară le-a satisfăcut dorinţa, dar nu cum voiau ei. în loc să-i conducă noaptea până la frontieră şi apoi să-i lase în plata Domnului, i-au urcat în tren şi i-au expediat fără acte, direct în mâna grănicerilor sârbi. Se găseau în mare primejdie, căci dacă ar fi fost identificaţi, cu siguranţă că ar fi fost predaţi poliţiei româneşti. Ca să scape de anchetă, s-au declarat unguri şi s-au prefăcut că sunt beţi. Cum Boian ştia ungureşte, a izbutit să convingă pe sârbi că sunt nişte cheflii adormiţi în tren şi să-i lase să se întoarcă în Ungaria. Cu proxima garnitură, au revenit la Seghedin. Autorităţile maghiare, ca să scape de el, au consimţit de astă dată să le dea drumul să treacă ilegal în Iugoslavia. L-au condus noaptea la frontieră şi i-au lăsat să se descurce.

 

Regiunea pe unde trecuse, între Tisa şi Dunăre, era plină de bălţi şi canale şi cum se nimerise în acel an a fi o primăvară ploioasă, nu putea să facă un pas fără să dea de apă. Au făcut sforţări supra-omeneşti ca să ajungă în orăşelul Kanija, primul centru de unde puteau să călătorească fără a fi legitimaţi.

în timp ce ne povestea Dumitriu drumul lor în noapte prin acea regiune dospită de ape, ne-am înfiorat. Au intrat de multe ori în apă până la brâu, pentru a trece canalele, s-au aflat în primejdie să se scufunde în mlaştini şi după ce au scăpat de ele, au mers toată noaptea prin noroaie şi arături cleioase. Nu cunoşteau locurile şi nu aveau altă orientare decât să meargă spre miazăzi, mereu spre miazăzi.

 

Când au ajuns la Kanija, au căutat mai întâi cimitirul locului, unde şi-au curăţat cum au putu hainele pline de noroi; apoi s-au urcat în tren şi au ajuns la Belgrad; de aici, din nou pe jos până la Ofcea, unde l-am întâlnit pe Petraşcu şi s-au putut curăţi şi odihni în casa nimicitoare a lui Tomici.

 

Am făcut o pauză, căci mă vedeam pe mine însumi în situaţii asemănătoare, m-am întins pe pat şi am reflectat la oamenii pe care îi întâlnisem în ultima vreme: Ponta, Boian, Dumitriu. Fără de ei, nu am fi putut înjgheba această expediţie. în Boian am avut încredere de când l-am văzut la Berlin, în vara anului 1939, o încredere deosebită. L-am luat cu mine la întoarcerea în ţară, în 15 August 1939, şi de atunci l-am avut mereu tovarăş de drum până la înapoierea la Berlin, la Crăciunul din acelaşi an. De unde răsărise acest om extraordinar? Cutezător şi precaut în acelaşi timp, aşa cum cer condiţiile acestui gen de luptă. Nu l-am auzit plângându-se niciodată de oboseală, niciodată nu l-am văzut încruntat, rău dispus sau nervos.

Era de o linişte suverană când treceam prin situaţii grele, prin reţele întinse de duşmani de-a lungul şi de-a latul ţării.

 

Am examinat apoi cazul Petraşcu. El scăpase, dar lăsase în mâna sârbilor paşaportul, iar aceştia cu siguranţă că îl vor înainta "colegilor" români. Va fi examinat de Siguranţa Statului de la Bucureşti. Ce concluzii vor trage aceştia? Spre norocul lui şi al nostru, paşaportul lui Petraşcu era unicul care nu fusese falsificat, deoarece Petraşcu semăna ca două picături de apă cu titularul paşaportului, studentul Avram, cu singura deosebire că Avram era blond, în timp ce Petraşcu era brunet. Personajul de pe paşaport exista, era cunoscut de Legaţia Română de la Berlin, şi se putea presupune că într-adevăr voise să se întoarcă în ţară. Era greu ca Siguranţa să facă legătura între paşaport şi Petraşcu. Am discutat îndelung dacă nu ar fi bine să renunţăm la Petraşcu şi să-l lăsăm să se înapoieze în Germania. în cele din urmă am optat pentru rămânerea lui în echipă, deoarece am fi pierdut un element important în realizarea planului de acţiune. Fusese şeful Regiunii Sibiu şi putea mobiliza forţele legionare din întreg Ardealul de miazăzi.

 

Lămurită şi această chestiune, am dezbătut punctul final: pe unde trecem? Borobaru ne-a comunicat că trecerea e în aşa fel organizată de Vârlan-Negru încât să se evite punctele de frontieră pe unde trecuserăm înainte, în speţă Kikinda şi Lăţunaş. Mai ales să ne ferim de Lăţunaş, căci jandarmii au aflat de Negru că a servit de călăuză legionarilor şi îl urmăresc fără încetare.

 

Ne-am interesat apoi de banii ce-i mai aveam şi repartiţia lor. Coroanele daneze n-au putut fi schimbate nicăieri la Belgrad. Lirele englezeşti sunt căutate şi se plătesc foarte bine. Tot aşa şi dolarii. Mare ne-a fost surpriza când am aflat că zarafii din centrul Belgradului primesc bancnote germane la schimb. O parte din lire se cheltuise, dar fondul de 100 de dolari, în hârtii de un dolar, era intact.

Cea mai mare partea a dolarilor, 80 de bucăţi, le-am predat lui Boian, ca să le păstreze până în momentul trecerii frontierei, când trebuia să ne vedem din nou, iar eu, cu Petraşcu şi Dumitriu, ne-am rezervat 20 de dolari, pentru nevoile imediate.

 

3. Ofensiva germană din Vest

 

Total absorbiţi de grijile drumului spre România, nu mai ştiam ce se întâmplă în lumea mare. Toate gândurile şi energiile noastre erau concentrate în această direcţie. Nu făceam un pas din casa lui Tomici, în care găsisem un loc ideal pentru pregătirea trecerii spre ţară. Cu atât mai mare ne-a fost surpriza când, în dimineaţa de 10 Mai 1940, am auzit la radio că trupele germane au trecut la ofensivă pe frontul de vest. Olanda şi Belgia fuseseră invadate şi primele comunicate anunţau pătrunderi adânci ale blindatelor germane pe toată întinderea frontului, cu excepţia liniei Rinului.

 

Era într-o zi de Vineri. Interesul nostru pentru amănuntele plecării a scăzut brusc şi ne-am azvârlit în speculaţii asupra efectelor ce le avea la Bucureşti ştirea ofensivei germane. în ajun se anunţase că 10 Mai va fi sărbătorit anul acesta cu fast deosebit, deoarece se împlinesc 10 ani de la urcarea pe tron a Regelui Carol al II-lea.

Marile serbări au fost suprimate când s-a auzit că tunul bubuie pe Rin. Am tras concluzia că trebuie să fie panică la Palat.

 

şi avea de ce să fie camarila alarmată. Era a treia lovitură ce-o primise politica externă a regimului de la dezlănţuirea războiului: mai întâi, înfrângerea Poloniei în 18 zile, apoi fulgerătoarea campanie din Norvegia şi Danemarca şi acuma atacul contra Franţei.

Fără îndoială că toate aceste evenimente au zdruncinat încrederea Regelui şi a complicilor lui în solidaritatea regimului, după cum, în aceeaşi măsură, întărea poziţia legiunii, care susţinuse încă din 1935 necesitatea unei alianţe cu Statele Revoluţiilor Naţionale.

Din perspectiva aceloraşi evenimente externe trebuie judecată şi graba Regelui de a goli lagărele de legionari.

 

Guvernanţii actuali ai României eram siguri de aceasta mai păstrau o ultimă speranţă a salvării lor: ei aşteptau ca ofensiva germană să se împotmolească undeva în faţa liniei Maginot sau să se repete miracolul Marna din primul război mondial. Până când nu se va spulbera şi această ultimă iluzie, regimul va continua politica de duplicitate faţă de Puterile Axei.

 

Noi care ştiam gradul de pregătire al armatei germane, nu ne îndoiam de rezultatele acestei ofensive. Franţa va capitula în scurtă vreme, exact ca Polonia. Iubeam poporul francez pentru tot ce ne lega de el, pentru ajutorul ce ni l-a dat la realizarea Unirii Principatelor şi apoi la închegarea unităţii naţionale, dar nu mai puteam fi alături de Franţa după ce se aliase cu Moscova şi după ce se angajase într-un război contrar intereselor ei proprii şi care pentru noi însemna primejduirea directă şi iminentă a existenţei naţionale. Ne îndurera înfrângerea la care e sortită Franţa, dar, de altă parte, o înţepenire a frontului de vest ne-ar fi lăsat total la discreţia Moscovei.

Cu cât s-ar fi prelungit mai mult ostilităţile din Apus cu atâta situaţia României ar fi devenit mai grea.

 

Numai o Germanie biruitoare, şi biruitoare în scurtă vreme, ne-ar fi putut salva. Orice amânare a deciziei pe frontul de vest pentru an sau doi ne-ar fi fost fatală.

Simpatiile noastre de popor latin mergeau spre Franţa, dar alternativa salvatoare pentru viitorul neamului nostru era alături de Germania.

 

Din punct de vedere al situaţiei interne, deschiderea ostilităţilor din Apus deplasa mişcarea în centrul de interes al vieţii politice româneşti. Declaraţiile de politică externă ale Căpitanului se îndeplineau ad-litteram. Toate combinaţiile titulesciene, continuate şi de Regele Carol, se prăbuşeau "ca nişte castele de carton". Dacă va cădea şi Franţa, hegemonia germană va fi solid instalată pe continent. în acest moment, regimul nu va mai putea continua jocul perfid de până acuma faţă de Puterile Axei, ci va trebui să ia o atitudine clară.

 

Expediţia noastră spre ţară se realiza sub cele mai favorabile auspicii externe. Dispuneam de un solid suport în politica europeană pentru a ne justifica atitudinea. Legăturile noastre cu Roma şi Berlinul erau precare, dar cum inamicul nu va avea de unde să ştie, aflându-se şi în ceas de primejdie, va da posibilităţilor noastre externe o amploare gigantică. înţelegerea cu mişcarea i se va părea o condiţie sine qua non pentru a capta bunăvoinţa Puterilor Axei.

 

Pe legionarii din ţară, ştirea atacului din Apus îi va întări în convingerea că se apropie momentul culminant în clarificarea raporturilor dintre România şi Puterile Axei, iar mişcarea va fi chemată să joace un rol hotărâtor în rezolvarea acestei crize. Ei vor înţelege sensul real al destinderii, nu era o favoare a Regelui, ci ca o necesitate ce i-a fost impusă de evenimente. Marea masă a poporului va privi la noi ca la o rezervă în aceste momente cruciale pentru ţară. Dincolo de bucuria ce-o aveam, ne gândeam cu groază la preţul ce-l vor cere Regelui Roma şi Berlinul, pentru a ne primi alături de ele, după ce din 1933 acelaşi Rege nu a făcut altceva decât să saboteze permanent toate ofertele generoase ce ni s-au făcut din aceste capitale.

Ce va rămâne din ţară? Ce angajamente şi-a luat Berlinul faţă de Rusia şi faţă de ceilalţi vecini ai noştri? Nu vom suferi soarta Poloniei?

 

Am petrecut ziua în discuţii aprinse. Tomici nu ştia ce să mai creadă de agitaţia noastră. Oare trăieşte Căpitanul? Din nou ne iscodea, când pe unul când pe altul. la urmă a coborât în pivniţă şi ne-a adus un vin vechi, pe care îl ţinea el pentru zile mari.

 

în orice caz, expediţia noastră spre ţară luase o nouă dimensiune prin comunicatele de război de pe frontul de vest pe care le urmăream acuma cu nesaţ. Nu ne îndoiam că buletinele victoriilor germane se vor întipări ca tot atâtea "mane, tekel, fares" în conştiinţa tulbure a guvernanţilor de la Bucureşti.

 

înainte de a adormi, m-am gândit la Papanace şi la ultima noastră discuţie. Va înţelege el, cel puţin acuma, că era momentul suprem să părăsim Berlinul? Că orice întârziere în răsturnarea regimului va avea ca urmare ciopârţirea ţării şi, cine ştie, ştergerea ei de pe hartă? Că numai un guvern legionar va dispune de prestigiul şi acoperirea populară necesare, ca să înfrunte la nevoie cu Roma şi Berlinul, dacă ne vor pune condiţii inacceptabile?

 

4. Surprinşi de Sârbi la Ofcea

 

Ziua de Sâmbătă, 11 Mai, am folosit-o pentru a face ultimele revizuiri ale proximei etape. Nimic nu părea să stea în calea unei bune execuţii a părţii a doua a planului nostru.

Venise şi Vârlan, care avea misiunea să ne conducă peste frontieră. Cunoscut sub numele de Negru între românii din satele bănăţene, a folosit iarna petrecută aici ca să găsească un nou loc de trecere spre România, pentru a evita vechile vaduri. După multe drumuri şi cercetări se oprise asupra satului Marghita. Cunoştea locurile ca-n palmă şi ne putea trece ziua sau noaptea cu egală siguranţă. Nu ne încredinţase călăuzelor, ci făcuse el însuşi drumul spre graniţă de mai multe ori.

Odată ieşiţi din zona frontierei, trebuia să luăm trenul de la cea mai apropiată staţiune pentru a ajunge la Timişoara. De aici fiecare trebuia să se răspândească la locurile de comandă. Dar mai înainte trebuia să ne reunim cu camarazii noştri din Cuvin, Eugen Teodorescu şi Ion Boian. întreaga echipă urma acelaşi itinerar. Odată cu noi, părăsea Banatul sârbesc şi Vârlan, pentru a nu lăsa nici o urmă susceptibilă să ne trădeze mai târziu. De Vârlan aveam nevoie şi în acţiunea proiectată, fiind unul din cei mai talentaţi curieri.

 

Mai aveam de aranjat actele de identitate pentru România. în Banatul sârbesc umblam cu hârtii eliberate de Primăria Uzdin şi de aceea am lăsat până în ultima zi confecţionarea actelor româneşti. Dispuneam de livrete militare în alb, căci, pe acea vreme de continue mobilizări, erau cele mai sigure hârtii. Traian Borobaru, în timpul când fusese chemat la concentrare, în vara anului 1939, îndată după eliberarea din lagăr, reuşise să sustragă de la regimentul din Timişoara, unde îşi făcea serviciul, câteva librete în alb. Lucra ca furier la companie şi majorul îi lăsase pe mână toată arhiva companiei. Petre Ponta fabricase apoi în cauciuc ştampilele militare ale regimentului. Tot Borobaru procurase o tunică militară şi rând pe rând ne-am îmbrăcat cu ea şi ne-a tras fiecăruia o poză ostăşească. Mai rămânea ca filmul să fie developat la Belgrad şi odată în posesiunea fotografiilor, să le lipim pe livret şi să le aplicăm ştampila corespunzătoare.

 

Asta se întâmpla Duminica dimineaţa, 12 Mai. Plecarea o fixasem pentru Luni după masă sau Marţi dimineaţa, cel mai târziu.

Totul depindea de graba cu care Borobaru putea să procure fotografiile.

 

După ce am mâncat de amiazi, ne atragem în camera noastră. în văd pe Petraşcu agitat.

 

Ce-i Petre?

Nu ştiu ce am. Nu-mi găsesc locul. Am o presimţire ca şi cum s-ar întâmpla ceva. Am stat cam mult aici.

Ei, lasă Petre. Mai avem o zi, două, şi apoi pot să ne caute. Nu putem de aici, cu trenurile pe jumătate făcute.

Unde mai găsim aşa o casă?

 

Eu eram liniştit, deşi îmi dădeam seama că am abuzat de acest loc. La Ofcea venise de mai multe ori Vârlan în cursul iernii, apoi Borobaru, trăgea aici ca la el acasă, fiind aproape de Belgrad, apoi venise Petraşcu, apoi Boian cu Dumitriu, apoi eu...

Noi nu ne-am mişcat din casă. Dar Vârlan şi Borobaru erau mereu pe drumuri. O circulaţie neobişnuită de domni necunoscuţi la crâşma lui Tomici.

Nu se poate să nu fi observat lumea. N-ar fi exclus ca jandarmii sârbi, care au iscoade prin fiecare sat, să fi prins ceva de veste.

Lăsând la o parte presimţirile, teama lui Petraşcu avea temeiuri reale.

 

Abia trecuse un sfert de oră de la agitaţia lui Petraşcu şi intră în odaie Pera, băiatul cel mai mic al lui Tomici, căci cel mai mare, Traian, plecase la Sibiu la şcoală.

 

Au venit jandarmii sârbi, ne spune Pera cu respiraţia tăiată şi se întoarce înapoi.

 

în camera unde dormeam noi, ne aflam concentraţi în acel mai moment toţi cinci: eu, Dumitriu, Borobaru şi Vârlan. ştirea adusă de Pera ne-a năucit.

Presimţirile lui Petraşcu... Nu ştiam ce să facem. Să ieşim în stradă şi să fugim ni se părea primejdios, căi era Duminică, cu lumea pe uliţe şi apoi cine ştie dacă nu păzeau alţi jandarmi la poartă. Dintr-un moment într-altul ne aşteptam ca jandarmii să-şi facă apariţia în pragul uşii noastre.

 

în acest timp, în cârciumă, Tomici pertracta cu ei. Era un om respectat în sat şi stătea în bune raporturi cu autorităţile sârbeşti.

Dar, în zadar şi-a desfăşurat Tomici toată puterea lui de convingere ca să-i înduplece să plece, spunându-le că sunt doi tineri de treabă, care vin din când în când pe aici şi au acte în regulă. Jandarmii, nici una nici alta, au insistat să-i vadă. Neavând încotro, Tomici l-a trimis pe Pera să cheme pe Borobaru, ştiindu-l mai descurcăreţ. Borobaru a plecat fără o clipă de şovăire. După câteva minute, Pera vine din nou si-l cheamă pe Vârlan-Negru. şi acesta îl urmează fără a clipi din ochi. Se sacrificau pentru restul echipei.

 

Nu le-a fost greu jandarmilor să descopere că actele de identitate ale lui Borobaru şi Vârlan nu aparţineau purtătorilor lor, deoarece nu ştiau limba sârbă, fapt neobişnuit prin regiune. Au fost declaraţi arestaţi şi jandarmii au început să percheziţioneze camera lor de dormit. Au scotocit geamantanele şi au răsturnat pe dos toată camera. N-au găsit nimic compromiţător, căi toate lucrurile care trebuia să ne servească la expediţie, între care şi nişte pistoale, se găseau în camera noastră. Noi aşteptam aici cu sufletul la gură rezultatul primelor confruntări.

 

La un moment dat intră femeia lui Tomici la noi şi, cu un calm pe care noi nu-l aveam, ne face semn să o urmăm. Casa lui Tomici avea două aripi care se împreunau într-un dreptunghi. Camera noastră se găsea la extrema unei aripi. Urmând pe femeie, noi trebuia să trecem curtea în diagonală, pentru a ne ascunde într-un şopron care se găsea şi camera unde dormeau Borobaru şi Vârlan şi unde acuma se găseau jandarmii. Tomici s-a gândit totuşi să riscăm această mişcare, pentru a nu fi găsiţi de jandarmi, dacă le-ar trece prin cap să percheziţioneze toată casa. Ne-am strecurat cum am putut prin curte, tiptil, ca să nu facem zgomot. Cu coada ochiului l-am zărit pe Vârlan în pragul camerei lor, acoperind cu toată mărimea trupului intrarea ca să nu ne poată vedea jandarmii. Ajunşi în colţul casei, femeia a deschis şopronul şi ne-am îngrămădit claie peste grămadă printre saci, fiare de plug, resturi de mobilă, roţi rupte, şi alte vechituri, pe care Tomici, ca orice gospodar prevăzător, le păstra pentru cine ştie ce nevoie. Dar nici aici nu ne-a lăsat femeia. Pe o scară strâmtă, ne urcăm în podul şopronului, unde dormeau găinile. Speriate de brusca noastră irupţie în locuinţa dorm păsările au zburat în curte cotcodăcind ca de groaza cuţitului.

Dar mai disperaţi eram noi care nu ştiam dacă alarma găinilor nu va atrage atenţia jandarmilor. Aici am stat înghesuiţi, cu respiraţia tăiată, fără a face nici cel mai mic zgomot. Găinile se liniştiseră şi ele şi acum le vedeam de sus ciugulind prin curte.

 

între timp, dincolo se terminaseră primele cercetări. Cu toate insistenţele lui Tomici, jandarmii i-au luat pe cei doi pentru a-i transporta la Primărie, unde aveau de gând să-i supună la un interogatoriu mai strâns. Cum însă până în acel moment nu găsiseră la ei nimic compromiţător, i-au tratat cu relativă blândeţe. I-au condus la Primărie fără a-i lega.

 

îndată după plecarea jandarmilor, Tomici s-a gândit la salvarea noastră. Trebuia să dispărem cât mai repede din casa lui, căi nu se ştia cum va decurge ancheta şi dacă jandarmii nu vor reveni. A pus sluga să înhame caii la căruţă, iar pe nevasta lui a trimis-o la noi ca să ne scoată de unde eram şi să ne îndrepte spre marginea satului. într-o clipă ne-am dat jos din pod şi am ieşit în stradă, dar nu pe poartă, ci pe o uşă a şopronului, de multă vreme nefolosită, pe care femeia o deschisese atunci, dând la o parte lucrurile ce stăteau în cale. Ne-a arătat direcţia încotro să apucăm şi apoi ne-a lăsat singuri.

 

Eram plini de pene şi alte murdării. Cum era Duminică după masă, lumea şedea, după obiceiul de la sate, în faţa caselor, pe lăicere sau scaune.

Ne-au văzut zeci de oameni cum am zbughit-o din casa lui Tomici şi cum, mai mult fugind, ne-am îndreptat spre marginea satului. Aici, lângă o mică baltă, aştepta sluga cu căruţa. Cum ne-am urcat, a dat nişte bice zdravene cailor şi căruţa a pornit în goană pe drumul care duce la Panciova.

La vreo trei kilometri, sluga ne-a lăsat într-o holdă, iar el, ca să ascundă oamenilor din sat pentru ce a înhămat caii, a tăiat în grabă nişte nutreţ pentru vite, l-a pus în căruţă şi apoi s-a întors.

 

Timpul era rece. Ploua o ploaie măruntă şi deasă, iar noi nu aveam decât hainele pe noi. Pardesiile ne rămăsese în camera unde dormisem. Cum lumea trecea pe drum şi dacă am fi rămas în picioare ne-ar fi zărit, ne-am întins pe răzoare.

După o bună aşteptare, l-am văzut pe Pera venind cu bicicleta pe drum. I-am ieşit în întâmpinare. Ne-a spus că deocamdată nu ne putem întoarce în sat până nu se înnoptează.

Tatăl lui nu voia să ne lase să plecăm în necunoscut. Admirabil om acest Tomici. Deşi el însuşi în mare primejdie, îşi punea în joc liniştea lui şi a familiei pentru a ne scăpa pe noi. Dacă o să afle sârbii cine suntem, n-o să-i meargă uşor. Ne-am resemnat să aşteptăm noaptea pe pământul umed. Mai târziu am descoperit pe câmp nişte grămezi de coceni. Le-am strâns laolaltă şi ne-am întocmit din ele un adăpost. Acolo, înghesuiţi unul într-altul şi uzi până la piele, am stat până noaptea târziu, când ne-a găsit Pera. Venise însoţit de un alt om, un fin al lui Tomici. Ne-a spus Borobaru şi Vârlan, după ancheta de la Primărie, au fost escortaţi la Belgrad, legaţi unul de altul cu mâinile la spate. Din faptul cum i-a tratat acuma, se părea că jandarmii descoperiseră a fi legionari. La ei acasă nu ne puteam întoarce, dar vom dormi peste noapte încasa omului care a venit cu el, iar dimineaţa vom vedea ce este de făcut.

 

Ne-am întors în sat tăind holdele, iar când am ajuns la marginea lui, ne-am strecurat pe lângă garduri, căci tocmai încetase ploaia şi ieşise o lună frumoasă. Ca nişte umbre am intrat în curtea omului şi apoi în casă. Aici ne-a condus într-o odaie, unde pe întuneric, ne-a adus ceva de mâncare şi un pahar cu vin. Apoi ne-am întins toţi trei pe două paturi şi am dormit îmbrăcaţi.

 

De dimineaţă tare, vine omul la noi şi ne zguduie zdravăn, căci eram cufundaţi într-un somn de plumb şi ne spune că peste ziuă nu putem rămâne în casă, căci am fi văzuţi de vecini. Trebuie să ne urcăm în pod. Ne-am bucurat, gândindu-ne că în pod vom găsi fân şi vom putea continua somnul întremător. Când colo pe podeaua podului nu se găsea decât pământ şi nici pe el nu te puteai aşeza. O mulţime de porumbei se roteau prin pod, intrau şi ieşeau, speriaţi de apariţia acestor oaspeţi nedoriţi. Nici nu ne puteam mişca, ca să ne dezmorţim oasele, căi gazda ne-a vizat să nu facem zgomot, căi s-ar putea să ne audă vecinii şi să întrebe ce se petrece în podul lui.

 

Am curăţit un petec de podea şi am stat acolo înghesuiţi cum am putut. Am profitat de acest timp pentru a reflecta asupra situaţiei noastre. Petre Dumitriu era de părere să nu întrerupem expediţia nici după căderea celor doi camarazi.

Să trecem în ţară, aşa cu efectivele scăzute, să ne ascundem şi, la momentul oportun, să reîncepem organizarea. Eram bucuros să descopăr în Petre Dumitriu un camarad atât de viteaz şi hotărât, dar pentru mine nu mai exista nici o îndoială că planul căzuse. Arestarea lui Borobaru şi Vârlan dăduse lovitura de graţie pregătirilor noastre. Acum nu mai e nimic altceva de făcut decât să salvăm ce se mai poate salva, adică viaţa noastră şi a camarazilor noştri de la Cuvin. Odată ieşiţi din zona primejdiilor, trebuie să studiem modalităţile de a ne întoarce în Germania. Nu pentru a renunţa la luptă, ci pentru a relua pregătirile de la capăt. Poate n-ar fi rău, mă gândeam, dacă am putea să creăm un punct de sprijin clandestin în Ungaria, prin regiunile locuite de Români. După experienţa făcută cu ospitalitatea camarazilor naţional-socialişti, aş fi preferat să nu mai pun piciorul în Germania.

 

Le-am explicat, lui Petraşcu şi Dumitriu, că desprinderea de plan nu era uşoară. întoarcerea la locul de plecare era împreunată cu nenumărate greutăţi şi obstacole. Mai întâi, în nici un caz nu ne vom întoarce în Germania pe drumul pe care am venit, adică pe la Villach sau Graz.

Borobaru şi Vârlan se găsesc în moment în ancheta Siguranţei de la Belgrad şi se va descoperi identitatea lor legionară. Se va da alarma în tot Banatul Sârbesc şi pe toate liniile care duc spre Germania. Apoi vor fi extrădaţi în România, conform convenţiei existente între cele două guverne ca, reciproc, să-şi predea inamicii, călcând în picioare sacrosantul drept la azil politic.

în ţară cercetările vor fi şi mai aspre. Vor fi supuşi la mari chinuri şi vor spune tot. Trebuie să ţinem seamă şi de repercusiunile cele va avea prinderea lor în ţară.

 

Ce avem de făcut? în situaţia dată, ţinând seamă de toate aceste împrejurări şi prevederi, primul pas de făcut este să ne reunim cu camarazii noştri din Cuvin. Tot ei au majoritatea banilor. Cu cei 20 de dolari ce-i avem nu ne putem întoarce şi nici nu avem de la cine să cerem. Odată împreună cu Boian şi Teodorescu, ne vom fixa undeva, probabil la Vârşeţ, la vechea noastră gazdă, cârciumarul ţăranu. Boian se duce apoi la Timişoara ca să anunţe organizaţia de cele întâmplate. Nu-i putem lăsa în neştiinţă. Cei din ţară nu aveau nici o răspundere, acţiunea fiind proiectată şi executată de grupul Berlin, dar trebuia să-i avizăm pentru a nu fi luaţi prin surprindere. în primul rând trebuie anunţat Stoicănescu, pentru ca, împreună cu legionarii din Capitală, să pareze... o eventuală acţiune a guvernului. La Timişoara nu va sta decât strictul necesar pentru a-şi îndeplini această misiune şi apoi se întoarce. Cu banii ce-i avem şi cu alţii ce eventual îi va putea strânge în grabă de la camarazii din Timişoara, ne pregătim întoarcerea în Germania. Avem două posibilităţi: fie profitând de experienţa lui Boian şi Dumitriu, luăm direcţia Seghedin, trecând şi noi din Iugoslavia în Ungaria, prin terenul mlăştinos pe care l-au străbătut ei, fie că facem un ocol prin România şi de aici trecem în Ungaria, pe la Beba-Veche, drum pe care îl făcusem în 1939.

 

5. Fuga în necunoscut

 

De unde ne găseam, nu ne puteam mişca până spre seară. Aşteptam dintr-un moment în altul să vină gazda cu ceva de-ale mâncării, căci frigul şi emoţiile ne supseră până la oase. Când se va înnopta, şi poate cu ajutorul lui Tomici, ne vom urni spre răsărit în căutarea lui Cuvin. Dar destinul avea alte socoteli cu noi şi ne pregătea o nouă lovitură.

 

Odată îl vedem pe ţăran că se urcă la noi, dar nu cu o bucătură întremătoare, ci cu ochii holbaţi de groază şi ne spune să plecăm îndată de la el. Venise nevasta lui Tomici şi îi spusese să fugim, căci lucrurile luaseră o întorsătură gravă. Fusese arestat şi Tomici. După cercetările la care fuseseră supuşi la Belgrad, se deplasase la Ofcea o comisie de anchetă, formată din primele autorităţi din Capitală: procuror, judecător de instrucţie, comisari de la Siguranţă şi mai mulţi jandarmi. Au răscolit de astă dată toată casa şi în camera unde dormeam noi au găsit şi două pistoale, pe care le uitasem în graba primei fugi. Se descoperise la Ofcea un grup de terorişti legionari care se pregăteau să treacă în România. Fuseseră arestaţi doi, dar, după spusele vecinilor, alţii trei reuşiseră să scape şi trebuie să fie ascunşi prin împrejurimi. Tomici, fiind considerat tăinuitor al grupului legionar, a fost deţinut şi dus la Belgrad. Totuşi, în mijlocul furtunii care se dezlănţuise în casa lor paşnică, oamenii aceştia au mai avut atâta putere sufletească să se gândească la noi. în loc să caute să scape ei, au făcut totul să încurce ancheta, pentru a câştiga noi timp ca să ne putem salva. şi acuma, când Tomici fusese ridicat, nevasta lui a venit în goană la ţăranul nostru ca să ne anunţe să fugim.

 

Sigur că pentru noi nu era altă soluţie decât să plecăm. Dar unde? Jandarmii umblau prin sat. Era ziuă şi lumea ieşise la câmp. L-am rugat pe ţăran să ne ducă la un adăpost până ce se va întuneca. Omul era atât de înfricoşat încât nici n-a voit să audă de aşa ceva. Să plecăm, să plecăm, unde ne-o mâna soarta, numai să nu ne găsească jandarmii la el. Nici atâta n-a voit ca să ne arate drumul cel mai potrivit ca să ajungem la Panciova, pe unde să nu întâlnim lume.

 

Neavând încotro, am ieşit pe poarta omului, am trecut cele câteva case până la marginea uliţei lui şi apoi am luat ca punct de orientare malul Dunării, care se vedea foarte bine deoarece era apărat de un dig. N-am mers pe drumul de care spre Pancoiva, pe care-l cunoşteam din ziua precedentă, ci am tăiat direct prin holde şi arături. A fost un mers greu şi obositor, prin pământul cleios şi încă plin de ape prin multe locuri. Fiecare pas ce-l făceam cerea o sforţare cumplită. Trebuia să ridicăm odată cu piciorul şi noroiul care se încleştase pe el. Eram şi sleiţi după păţaniile din noaptea trecută şi nici nu aveam la noi ceva de mâncare sau de băut. La teama de jandarmi, care puteau să apară în spatele nostru, se adăuga şi teama de oamenii de pe câmp. Dar dacă ne oprea cineva şi ne cerea socoteală? Poate că ţăranii români ne-ar fi lăsat în pace, dar Ofcea era locuită şi de sârbi. Ne uitam cu grijă în dreapta şi stânga şi ocoleam cât puteam locurile unde lucrau oamenii. Spre norocul nostru, ţăranii ne priveau cu curiozitate când treceam prin faţa lor, dar nu s-au legat de noi.

 

Cei trei kilometri care ne despărţeau de lunca Dunării parcă nu se mai găteau. Cu cât ne apropiam, digul, ridicat cu scopul să ocrotească terenurile cultivabile de inundaţii, se făcea tot mai înalt. Ne bucuram gândindu-ne că dincolo de el vom scăpa de privirile oamenilor şi vom găsi un locşor adăpostit, unde să stăm ascunşi până se va înnopta. Dar ajungând la dig şi urcându-ne pe el, ne aştepta o cruntă decepţie.

Toată valea Dunării era inundată, cât vedeai cu ochii, până la malul celălalt. Nu puteai pune piciorul, nici o palmă dincolo de întăritură. Numai apă şi apă.

 

N-aveam ce face. Trebuia să ne continuăm drumul. Am mers de-a lungul digului pe partea apei, ca să scăpăm din vederea oamenilor de pe câmp. După o distanţă am ajuns la locul unde şoseaua care vine de la Belgrad spre Panciova taie digul. Panciova se găseşte la confluenţa râului Timiş cu Dunărea. înainte de a intra în oraş, şoseaua trece peste apele Timişului pe un pod impunător, care, în alte împrejurări, ne-ar fi plăcut să-l privim, dar acuma ne uitam la el cu neîncredere, ca la un duşman ascuns. Să fie oare podul păzit?

îl trimitem pe Dumitriu înainte ca iscoadă, iar noi după el, la o oarecare depărtare. Am trecut podul cu bine, dar când Dumitriu se apropia de primele case, îl vedem că face stânga împrejur, coboară de pe şosea şi se întoarce spre noi cu infinite precauţiuni. Văzusem şi noi de departe doi indivizi care stăteau în mijlocul şoselei şi vorbeau.

El se apropiase mai mult de ei şi ne confirmă că sunt agenţi care supraveghează pe călătorii care trec podul. Am luat-o înapoi pe dig până ce am lăsat podul şoselei în urma noastră şi am intrat în oraş pe podul căii ferate. Ne-am apropiat de gară, dar n-am intrat în ea, ci ne-am căutat un loc mai ferit prin împrejurimi. Am găsit în apropierea gării o plantaţie tânără de salcâmi şi acolo ne-am curăţit cum am putut, cu smocuri de iarbă şi hârtii aruncate. Apoi l-am trimis pe Dumitriu să identifice linia ferată care merge spre Vârşeţ. Pe această linie se găsea localitatea Vladimirovăţ şi de aici se desparte braţul spre Cuvin.

în nici un caz nu puteam risca să luăm trenul. Aveam certitudinea că atât gara cât şi liniile care pleacă din Panciova sunt controlate.

 

Dumitriu s-a întors fără nici un rezultat. Cum de la Panciova pleacă mai multe linii, n-a putut să se orienteze care din ele străbate Banatul spre răsărit şi n-a îndrăznit nici să întrebe. în schimb a intrat în restaurantul gării, de unde a cumpărat ceva de-ale mâncării. Era o victorie mare, căci de aseară n-am pus nimic în gură, iar cu proviziile aduse ne puteam împrospăta forţele pentru lungul drum de noapte ce ne aştepta.

 

în timp ce ne sfătuiam înfriguraţi ce să facem şi încotro să apucăm, cum eram aproape de staţiune, printre lumea care se îndrepta spre gară am zărit pe Pera. îndată i-am ieşit în cale şi, în cele câteva minute ce mai lipseau până la plecarea trenului, ne-a povestit ce s-a întâmplat după fuga noastră din Ofcea. în timp ce tatăl lui fusese arestat, mama lui a izbutit să se strecoare din casă şi să ne anunţe să plecăm de la finul lor.

Până la urmă, probabil prin pâra vreunui vecin, s-a aflat unde am rămas peste noapte şi au venit jandarmii ca turbaţi să ne prindă. Negăsindu-ne, l-au arestat şi pe finul lor, iar acuma umblau prin împrejurimi ca să ne dea de urmă. în sinea noastră, am mulţumit acuma lui Dumnezeu că ţăranul s-a purtat aşa de aspru cu noi şi ne-a alungat din casa lui fără milă. Dacă mai rămâneam câteva ore, azi eram şi noi la Siguranţa din Belgrad. Bietul băiat era speriat şi abia îşi reţinea lacrimile. Pera venise cu un avocat sârb, prieten al familiei, ca să intervină pentru eliberarea lui. Acesta i-a făgăduit că îndată va porni la Belgrad să se intereseze de Tomici şi acuma Pera se întorcea acasă cu trenul. Aşa se face că l-am descoperit în drumul spre gară.

Când s-a despărţit de noi, şi-a pus capul în pământ şi ne-a spus de câteva ori, ca o tristă presimţire, "acuma e rău, e tare rău, acum e rău, e tare rău". Pera se gândea la tatăl lui, dar cuvintele lui ne-au sunat în urechi tot timpul drumului şi când am ajuns şi noi în mâna duşmanului, ne-am adus aminte de ele. înainte de-a pleca, ne-a mai făcut un serviciu: I-a arătat lui Dumitriu linia care duce la Vladimirovăţ.

 

Nu mai era timp de pierdut. După toate probabilităţile, întreaga regiune era pusă sub supraveghere. Trebuia să ne îndepărtăm cât mai repede de Panciova şi de împrejurimile ei. Fără îndoială, autorităţile se vor gândi la toate trecătorile spre răsărit: la gări, la trenuri, la autobuze, la şosele, la căruţe, dar nu vor avea timp să intercepteze şi căile ferate.

într-un timp atât de scurt nu trecuse decât o jumătate de zi de la fuga noastră din Ofcea nu ar fi putut să-şi desfăşoare întreg dispozitivul de alarmă pentru a pune mâna pe fugari.

 

Era în după masa zilei de 13 Mai, o zi frumoasă cu soare. întremaţi de merindea adusă de Dumitriu şi mângâiaţi de căldura ce se revărsa din cer, am apucat pe linia ferată, printre traverse şi bolovani. Oricât de uşor ni se părea drumul acesta în comparaţie cu ceea ce ne-a fost dat să pătimim azi dimineaţă? Parcă zburam!

Zburam de teama focului din spate, dar bucuroşi că ne putem ridica picioarele în aer. Paralel cu drumul de fier, curgea şi şoseaua naţională, încât, din când în când, mai schimbam ruta, după cum ni se părea a fi mai siguri. Când dibuiam în depărtare un canton, treceam pe şosea, şi când nu se părea ceva suspect pe şosea, reveneam pe calea ferată.

 

Pe înserat am ajuns la primul sat şi la gara care îl servea. Le-am ocolit cu grijă pe amândouă şi ne-am ascuns în dosul unei grădini. Conform obiceiului, l-am trimis pe Dumitriu iscoadă, întâi să vadă ce sat este, şi apoi dacă nu pleacă vreun tren spre Vladimirovăţ.

 

începuse oboseala să ne apese şi ne gândeam dacă n-am putea cruţa picioarele de restul drumului. S-a întors repede, căci în spatele gării găsise nişte ţărani români şi aceştia i-au spus că aşezarea se cheamă Satul Nou, pe sârbeşte Novoselo, şi peste câteva minute pleacă un tren spre Vladimirovăţ. Ce să facem?

Petraşcu propunea să dormim acolo unde ne găsim, în spatele grădinii, pe o grămadă de coceni. Dumitriu înclina să luăm trenul. Mi-am făcut repede socoteala. Dacă dormim aici noaptea, va trebui să umblăm, mâine ziua, pe linia ferată, ceea ce nu-i recomandabil.

Dacă mergem cu trenul, s-ar putea să avem noroc să ajungem cu bine la Vladimirovăţ. Dar dacă trenul e controlat şi suntem legitimaţi? La ce-a servit atunci tot efortul cela-m făcut până acuma ca să scăpăm din mâinile Sârbilor? Mai bine adăugăm oboseală peste oboseală decât să dormim peste câteva ore în beciurile Siguranţei din Belgrad. Poate că exageram, poate că autorităţile nu vor fi luat măsuri atât de straşnice cum bănuiam eu, dar, în cazuri d-astea, e totdeauna mai bine să iei ca bază ipoteza cea mai rea. După câteva minute de refacere, am ales calea cea mai grea, dar cea mai sigură, per pedes apostolorum.

 

Când am plecat din Satul Nou, se înnoptase. Cu multă greutate ne-am urnit din loc. în timpul cât ne-am oprit în dosul gării, am simţit cum oboseala ne înţepenise tot corpul. Dacă ne lăsam acuma cotropiţi de oboseală, adormeam aici şi cine ştie ce se putea întâmpla cu noi. Statul sârbesc, care ne urmărea tot aşa de aprig ca şi aparatul poliţienesc din România, ni-l imaginam a fi muma pădurii din povestirile care ne-au mângâiat copilăria. Să fugim să, nu ne prindă muma pădurii, ale cărei văpăi le simţeam din spate. La acest gând înfiorător, ne-am ridicat în picioare şi prin forţa voinţei ne-am pus în mişcare, târând picioarele după noi ca doi buşteni.

 

Am umblat toată noaptea, ţinându-ne numai de calea ferată. De la o vreme, cum se întâmplă în asemenea cazuri de oboseală extremă, nu mai simţeam oboseala. Umblam ca nişte automate, lipsiţi de orice sensibilitate. Un singur gând tiranic ne călăuzea: cât mai departe de locul unde fuseserăm surprinşi şi cât mai aproape de camarazii noştri.

 

Mersul pe drumul de fier nu e uşor. Trebuie să urci şi să cobori, cu un picior pe traversă şi cu altul pe piatră. Tot timpul suferi un zdruncin continuu. Ca să scăpăm de aceste izbituri, mai săream de pe o traversă pe alta, dar sforţarea era prea mare. Trebuie să adaug că mergeam în marş forţat, pentru ca să ajungem la Vladimirovăţ cât mai de dimineaţă, înainte de a se fi deşteptat satul.

Nu trebuia să ne prindă ziua pe calea ferată, căci ne-ar fi putut vedea vreun cantonier şi poate ar fi dat alarma. Când se îngemăna noaptea cu ziua, ne-am hotărât totuşi să facem un mic popas.

Făcusem socoteala că nu mai suntem departe de Vladimirovăţ şi ne putem permite luxul unei mici întreprinderi. Ne-am strâns toţi trei pe o grămăjoară de coceni ce-i găsisem pe o arătură, nu departe de calea ferată, şi am aţipit. N-am stat mai mult de o jumătate de oră şi am sărit ca arşi. Se luminase binişor. Odihna ne-a prins bine. Parcă ne mai înviorasem. Am trecut iar pe linia ferată şi în acelaşi ritm sălbatic ne-am reluat mersul printre traverse şi pietre.

 

Se făcuse ziuă de-a binelea când am ajuns în dreptul satului Vladimirovăţ sau Petrovaselo, cum îi spun românii. Satul are o populaţie mixtă, formată din români şi sârbi. în ceaţa dimineţii, am zărit gara. Satul se întindea într-o depresiune la stânga liniei ferate, cum mergi spre răsărit. Am ocolit linia ferată pe dreapta, şi am descoperit în faţa gării un dâmb, acoperit cu tufişuri, care ni s-a părut un bun post de observaţie. Locul era uscat şi ne-am putut aşeza pe mantale. După ce ne-am fixat punctul de sprijin, l-am trimis, ca de obicei, pe Dumitriu să se intereseze de trenul spre Cuvin şi dacă poate să cumpere ceva de la cantina gării.

S-a întors repede şi ne-a comunicat că trenul spre Cuvin pleacă peste o jumătate de oră. în mână ţinea o pâine albă frumoasă, şi o sticlă cu apă minerală. Am mâncat toţi trei, înghiţind bucăţile de pâine fără să le mai mestecăm şi am băut cu nesaţ preţiosul lichid din sticlă.

 

în câteva cuvinte, i-am spus cum să procedeze. Nu ştim unde să găsesc camarazii noştri, dar îi va găsi uşor, întrebând de învăţătorul român din sat. îi informează de cele întâmplate şi apoi se întoarce cu primul tren înapoi. Boian şi Teodorescu vin pe jos, ca nu cumva să se afle de prezenţa lor la Cuvin şi să se facă control în tren. Dumitriu mai putea risca o înfruntare cu autorităţile, dar ei nu, căci de ei depindea salvarea noastră ulterioară. Boian avea banii şi, în afară de asta, cunoştea o familie la Alibunar, unde ne puteam adăposti câteva zile şi ne puteam pregăti pentru a dispărea definitiv din Banatul sârbesc.

 

După plecarea lui Dumitriu, ne-am întins pe mantale să dormim. Soarele se ridicase binişor pe cer şi începuse să ne încălzească oasele rebegite. Dar n-am avut noroc de linişte nici aici. Odată cu soarele ieşise şi lumea la câmp. în jurul dâmbului nostru s-au ivit nişte copii cu vite la păscut. Ne-am schimbat locul, dar copiii blestemaţi se ţineau după noi, învârtindu-se cu vitele în jurul moviliţei. îi auzeam vorbind sârbeşte. Văzând că nu-i chip să scăpăm de ei, ne-am luat hainele şi ne-am îndepărtat de gară în direcţia liniei ferate care cobora spre Cuvin. Ne-am oprit în şanţul liniei, unde am descoperit o iarbă înaltă şi mătăsoasă. Pământul se uscase binişor. Ne-am pus mantalele şi am încercat să dormim. Eu am căzut într-un somn greu, dar Petraşcu, temător de surprize, a stat de veghe şi m-a păzit.

 

După masă, târziu, când soarele se înclinase binişor spre apus, auzim pufăind trenul care venea de la Cuvin. Repede ne-am luat mantalele şi ne-am făcut nevăzuţi, pentru a nu fi zăriţi din tren. Ne-am reluat locul la postul de observaţie din faţa gării. Copiii, plecaseră şi ei spre casă cu vitele. Eram liniştiţi.

 

După câteva minute de la intrarea trenului în gară, Dumitriu era lângă noi. A găsit uşor casa învăţătorului şi pe camarazii noştri. Ei nu ştiau nimic de cele întâmplate la Ofcea şi văzându-l pe Dumitriu în loc de Vârlan sau Borobaru, au bănuit ceva rău. Nici în sat nu se aflase nimic. învăţătorul l-a primit cu toată dragostea, şi cum picase chiar în ceasul prânzului, l-a poftit la masă.

Dar abia începuseră să guste toţi trei din bucate şi intră învăţătorul ca o furtună şi le spune să plece îndată din casa lui. Se aflase în sat de focul ce-a izbucnit la Ofcea şi el nu voia să fie amestecat în această afacere şi să aibă soarta lui Tomici. învăţătorul era un om foarte cumsecade, ne înţelegea lupta şi ne-a ajutat mult în timpul pribegiei noastre prin Banatul sârbesc, dar nu era pregătit sufleteşte să înfrunte o percheziţie în casa lui sau chiar o arestare. Abia au avut vreme camarazii noştri să se înţeleagă asupra locului de întâlnire de la Vladimirovăţ, moviliţa din faţa gării. Dumitriu s-a întors cu primul tren şi într-o traistă ne-a adus lucruri de-ale mâncării, ce i le-a pus în grabă. Boian şi Teodorescu urmau să vină pe jos. Am calculat că vor fi la noi pe la miezul nopţii.

 

6. Din nou atacaţi la Vladimirovăţ

 

Pe micul platou din faţa gării, unde ne aflam, nu puteam sta până la noapte. Era prea expus. şi apoi copiii care ne-au dat târcoale ar putea să răspândească vorba prin sat că au găsit nişte străini prin acele locuri. Vom reveni mai târziu, când se va înnopta, pentru a aştepta pe camarazii noştri. Dar până atunci unde ne vom adăposti? Petraşcu era de părere să ne întoarcem în şanţul căii ferate care cobora spre Cuvin. Mie nu mi s-a părut locul prea potrivit. şanţul e bun până nu dă cineva peste tine, dar apoi nu mai ai scăpare Nu ştiu ce mi-a venit să insist să intrăm în pădurea vecină cu dâmbul, care se ridica uşor în pantă, în faţa noastră, fiind mărginită într-o parte de locurile de cultură, iar în cealaltă de calea ferată şi de sat. Poate frumuseţea ei m-a atras, bătută de razele soarelui. îmi închipuiam că într-o pădure e mai uşor de găsit un loc mai retras decât în împrejurimile golaşe.

 

în sfârşit Petraşcu şi Dumitriu au cedat insistenţelor mele şi ne-am îndreptat spre pădurice. Când am intrat în ea, am văzut că ne-am strămutat degeaba. Era o plantaţie tânără. Copacii crescuseră înalţi, dar pe dedesubtul lor se vedea totul. Cum erau sădiţi în ordine, de oriunde ai fi privit, ochiul străbătea până în fundul ei, descoperind orice vietate şi orice mişcare. Aici nu era de stat. Ca să nu mai facem drumul înapoi, trezind atenţia oamenilor care lucrau pe câmpul învecinat, ne-am aşezat într-o vie părăginită de la marginea pădurii. Ne-am ascuns cum am putut printre mlădiţe uscate şi alte buruieni, care crescuseră mari cât omul.

După ce me-am găsit culcuşul, Dumitriu a scos din traistă mâncarea ce-o adusese de la Cuvin: o pâine mare, albă şi frumoasă, şi o bucată de salam de Sibiu. Am început să mâncăm, dar bucăturile ne stăteau în gât. Nu aveam apă. Sticla cu apă minerală, cumpărată dimineaţa, se golise demult.

Dumitriu îşi potolise setea la Cuvin, dar noi de azi dimineaţă nu mai luasem o picătură de apă.

Salamul de Sibiu mai ales ne sugea ca un burete. A luat sticla şi a pornit spre gară să cumpere alta. Era o imprudenţă. Pentru a treia oară făcea acest drum. Dar n-am avut puterea să-l oprim, atât eram de deshidrataţi.

 

După plecarea lui Dumitriu, ne-am aşezat pe spate, privind la cerul albastru, într-o dulce aşteptare. Poate că vom avea noroc de astă dată. încă câteva ore de aşteptare şi ne vom reuni cu camarazii noştri din Cuvin. în cinci, altfel vom rezolva problemele. Chiar dacă vom fi descoperiţi, mai greu se vor lega sârbii de cinci oameni. Apoi Boian avea bune legături la Alibunar şi va putea substitui lipsa lui Vârlan.

Vom merge în acest sat şi ne vom adăposti câteva zile, până ce ne vom pregăti etapa ulterioară, fie spre ţară fie înapoi spre Seghedin. Simţeam cum odihna binefăcătoare ne învăluia trupul.

Trăiam într-o permanentă încordare şi nesiguranţă, dar nu ne gândeam că primejdia să fie atât de aproape de noi şi că peste câteva clipe vom începe o nouă goană spre răsărit, lăsând pe câmpul de luptă un alt camarad.

 

Petraşcu, care avea ureche bună, aude un şuierat prin apropiere. La început nu s-a sinchisit, gândindu-se că e un copil. Dar şuieratul se repeta şi se înteţea. îşi ridică cu grijă capul din tufiş şi priveşte în toate părţile.

La marginea pădurii, cam la o sută de metri de locul unde ne aflam, vede un om pitit sub o tufă, cu o puşcă în mână. Uitându-se mai bine vede că poartă şi uniformă. Era un jandarm sârb. Să mai fie şi alţii? El şuiera nu ca să-i treacă de urât, ci ca să stârnească vânatul din pădure, adică pe noi. Ce e de făcut?

Nici vorbă să rămânem în locul unde ne aflam. în câteva minute, jandarmul ne-ar fi descoperit. Ne strângeam lucrurile şi o zbughim din vie ca nişte năluci. Apucăm la capătul viei pe drumul de câmp care mergea paralel cu pădurea. Gândul nostru era să ne ascundem în pădure. Dar şi jandarmul ne-a văzut. Din câteva sărituri voiniceşti e în via părăsită de noi şi de la marginea ei se pregăteşte să tragă în noi pe drumul pe care apucasem. Dar când să apese pe trăgaci, din partea opusă se iveşte un car tras de vite, cu un om deasupra. Neputând să tragă, căci ar fi lovit fie omul fie vitele, îşi schimbă poziţia şi din nou îşi îndreaptă ţeava spre noi. Noi, atunci, schimbăm direcţia şi apucăm pe o alee a pădurii. Jandarmul după noi, căutând o altă poziţie de tragere.

De câteva ori s-a repetat acest joc, dar până la urmă ne-ar fi prins, căci era mai voinic ca noi, mai tânăr şi mai odihnit, plus că avea şi puşca în mână. Din pădure nici nu puteam ieşi, căi pe câmp îi ofeream ţintă sigură. în acest moment disperat, când nu mai aveam altceva de făcut decât să ne predăm sau să riscăm să fim împuşcaţi, vedem un om care se îndrepta în goană spre jandarm cu o sticlă de apă în mână, strigând cât putea de tare: "Ich bin der Spion". Era bravul Dumitriu care se azvârlea în gura leului ca să ne salveze pe noi. Venind de la gară, el văzuse scena şi observând că suntem urmăriţi de un singur jandarm, şi-a făcut socotelile că dacă el se predă, ne va lăsa pe noi în pace. Ceea ce s-a şi întâmplat. Jandarmul, mulţumit cu captura lui Dumitriu, l-a luat în primire să-l ducă la post. Se gândea că după ce îl va pune la beci, se va întoarce cu ajutoare şi ne va prinde şi pe noi.

 

Graţie sacrificiului lui Petre Dumitriu, eram salvaţi pentru moment. Se crească un timp mort pentru jandarmi, de care trebuia să ne folosim din plin pentru a scăpa de sub urmărirea lor. Nu aveam altă ieşire decât să părăsim păduricea şi să ne căutăm scăparea pe câmpul deschis, unde vedeam oameni lucrând. în acel moment de buimăceală, ne-am despărţit. Petraşcu a luat direcţia bună, spre nord-est, unde se vedea un deal străjuit de o pădure, în timp ce eu m-am încovoiat spre sud-est, apucând pe calea ferată şi sat. Eram pierdut.

Văzând Petraşcu că nu-l urmez, s-a luat după mine, a făcut un efort disperat să mă ajungă din urmă şi m-a târât după el.

 

Fugeam printre arături şi holde, în văzul tuturor oamenilor care lucrau pe câmp. Nu aveam spor la fugă, căci trebuia să ne luptăm şi cu lutul ce se lipea de ghete. Se repeta calvarul de la Ofcea, dar cu condiţii mult mai grele. Atunci eram odihniţi; acuma eram epuizaţi de marşul din noaptea trecută spre Vladimirovăţ. în afară de asta, atitudinea oamenilor era alta. ţăranii români şi sârbi strigau de-a valma după noi, cum ne vedeau, înjurându-ne şi somându-ne să ne oprim. La un moment dat, ne-am trezit faţă în faţă cu nişte ţărani care încărcau un car de lemne şi care au încercat să pună mâna pe noi.

 

A fost o fugă ucigătoare cum n-am trăit în viaţa mea. Petraşcu, mai voinic, mergea înainte, iar eu îl urmam cu greu. Inima-mi bătea să iasă din coşul pieptului. Câteodată simţeam că nu mai pot, că mă sfârşesc, şi îmi venea să mă trântesc la pământ. Când vedea Petraşcu că am încetinit fuga şi mă distanţam de el, se întorcea spre mine şi îmi striga să mă grăbesc că "ne prind jandarmii". La auzul acestei ameninţări, făceam un nou efort penibil, alergam în ritmul lui o bucată, dar apoi iar nu mai puteam şi iar încetineam pasul. îmi dădeam seama că fiecare secundă era preţioasă în cursa în care eram angajaţi cu jandarmii, dar trupul nu mai răspundea la impulsurile voinţei.

 

în sfârşit ajungem la marginea câmpului lucrat şi dăm de pământ tare. Terenul începuse să se ridice lin. ţinta noastră era culmea împădurită care se vedea în vârful dealului. Acuma mergeam mai uşor şi chiar am încetinit pasul pentru a lăsa inima să se potolească. Dar îndată ne-am dat seama că cu acest mers putem fi ajunşi din urmă. jandarmii nu vor veni pe jos, ci, după toate probabilităţile, călare.

Salvarea noastră depindea de timpul ce-l vom folosi pentru a ajunge sus pe culme. în pădurea din faţa noastră ne vom putea pierde. Din nou am început să fugim, deşi locul intrase în urcuş de-a binelea.

Un ultim efort ne gândeam şi suntem salvaţi. Acest gând ne dădea noi puteri.

 

Soarele se înroşise şi se pregătea să apună. Dar cum noi luasem direcţia nord-est, ne lumina din spate şi în ultimele lui raze puteam fi uşor reperaţi, mai ales că urcam pe un deal golaş. în sinea mea, mă rugam lui Dumnezeu să-l ia cât mai repede de pe cer şi să ne învăluie în mantia binefăcătoare a întunericului. înainte de a ajunge pe culmea dealului, am coborât într-o depresiune, care nu se vedea de la poale, acoperită de o mică pădure. La o margine, o turmă de oi, care se pregătea să coboare. Ciobanii ne-au lăsat în pace. încă o sută de metri, încă o opintire şi am intrat în pădurea cea mare. Eram pe vârful dealului.

 

în acel moment, parcă Dumnezeu îmi ascultase ruga. Soarele a dispărut brusc la orizont şi umbrele serii s-au întins peste tot pământul.

Cu o repeziciune fantastică înainta noaptea, suprimând acele îngânări între noapte şi zi, caracteristice crepusculului.

 

Nu mai puteam fi văzuţi de la distanţă. în schimb noi, întorcându-ne capul pentru o clipă, am văzut pe o colină vecină, mai joasă ca a noastră, două siluete. Ce să facem? Pădurea în care ne aflam nu era nici ea pădure în lege. Era o pădure bătrână, dar rărită de secure. dar dacă jandarmii vin călare încoace? Fără a ne mai sfătui, într-o clipă ne-am prăvălit la vale pe partea cealaltă. Colina pe care am coborât era acoperită cu vii, suprapuse în terase. Uitasem de oboseală. Nu mai umblasem, nu mai fugeam, ci zburam de pe o terasă pe alta şi dintr-o vie într-alta. Nu se vedea ţipenie de om. Parcă eram două capre negre. într-un sfert de oră, ne îndepărtasem binişor de culme. Oprindu-ne un moment şi uitându-ne pe culme, la locul unde fusesem cu un sfert de oră înainte, distingem cele două siluete călare... Erau jandarmii.

 

7. Un marş forţat în noapte

 

înainte de a părăsi colinele pe care am coborât, ne-am odihnit câteva clipe în marginea ultimelor vii. în faţa noastră se întindea şesul. viile erau bine îngrijite. Fiecare vie avea câte o căsuţă, unde se păstrau uneltele şi butoaiele, şi câte un bazin cu apă, turnat în beton. Din unul din aceste bazine ne-am astâmpărat setea, bând o apă de ploaie stătută. Cum erau fripţi de sete, nouă ni s-a părut de o calitate excelentă.

 

Privind şesul în depărtare, ştiam că ne aşteaptă o nouă noapte de marş forţat. Au căzut trei din echipă până acuma. Oare ce se va alege de noi? Parcă a trecut un secol de când am părăsit casa primitoare a lui Tomici. Acolo aveam de toate. Acuma ne lipsesc toate. Nu avem nici cel puţin siguranţa clipei următoare. Din spate suntem izgoniţi şi în faţă ne aşteaptă necunoscutul. Am făcut socoteala că astăzi trebuie să fie Marţi, 14 Mai. De Duminică suntem alungaţi ca nişte tâlhari pe care i-a încolţit potera. Dar ce rău am făcut noi acestei omeniri? Ne-am afirmat crezul naţionalist, lucru considerat periculos atât în România lui Carol cât şi în Regatul Sârbesc. Zilele şi nopţile acestea nu se vor şterge niciodată din mintea noastră. Le-am trăit cu o intensitate dureroasă, plătind fiecare clipă cu un efort uriaş ca să ne susţinem la suprafaţă.

 

Drept înaintea noastră se vedeau nişte lumini strălucind în noapte ca nişte licurici.

 

Oare ce să fie? mă întreba Petraşcu. Nu cumva e vreun oraş de frontieră din România?

 

Acolo e Vârşeţul, i-am răspuns, şi ţinta drumului nostru din noaptea aceasta. Acolo cunosc eu pe cineva, un hangiu, ţăranu, unde am stat cu Boian anul trecut. Locul e sigur. Numai să plăteşti. Dacă am ajuns la el, suntem salvaţi. Cine ştie dacă nu vom da şi de Boian acolo. Dar trebuie să facem drumul în noaptea aceasta, exact ca la Vladimirovăţ. Nu trebuie să ne prindă ziua pe drum. Mâine dimineaţă trebuie să fim pe vârful dealului pe care îl vezi cu licurici. E cula de la Vârşeţ, un fel de Tâmpa Braşovului. Orăşelul e aşezat la poalele ei. Trebuie să urcăm mai întâi sus de tot pe culme, unde să curăţim de noroi şi apoi putem coborî în oraş. Iată în câteva minute programul din noaptea aceasta. Nu e nici o clipă de pierdut. Cu Dumnezeu înainte!

 

Cu atacul de la Vladimirovăţ, nu am pierdut numai pe Dumitriu, ci şi întâlnirea cu ceilalţi doi camarazi ai noştri. Ei vor veni la noapte şi nu ne vor găsi pe dâmbul din gării. Ce vor crede de noi şi încotro se vor îndrepta? Am pierdut pe Boian care ne-ar fi călăuzit la loc sigur, la o cunoştinţă a lui din Alibunar. Am pierdut şi "comoara", cei 80 de dolari daţi în păstrare lui Boian. La noi aveam ceva dinari şi vreo 15 dolari. Cu aceşti bani trebuia să ne descurcăm, dacă lui Boian nu îi dă prin cap să se aciueze şi el la Vârşeţ. Ar fi salvarea. Lipsa de bani ne încurca teribil în împrejurările în care ne găseam. în frânturi de secundă, îmi treceau prin cap toate aceste gânduri. Dar până atunci să vedem dacă vom fi vrednici să străbatem în noaptea aceasta drumul până la Vârşeţ.

 

învăluiţi în umbrele binefăcătoare ale nopţii, pornim din nou la drum. Am tăiat-o direct prin holde şi arături, având ca ţintă luminile de pe dealul Vârşeţului. Nici duşmana lună nu se arăta pe cer, ca să ne trădeze siluetele. Mergeam la Dumitriu. Acuma trebuie să fie la Belgrad, la Siguranţă, unde va fi confruntat cu ceilalţi doi. în sinea lui trebuie să fie mulţumit că prin predarea lui ne-a salvat pe noi. Ce exemplare de elită dă şcoala legionară! Inima mi se strângea de durere, gândindu-mă la soarta celor prinşi. Pentru ei nu mai e scăpare! Extrădaţi în România, vor fi sugrumaţi în beciurile Poliţiei sau în drum spre crematoriul de la Bucureşti sau ucişi în bătăi la Legiunea de Jandarmi de la Băneasa. Pentru ei nu mai e scăpare!

 

Petraşcu care avea auzul ascuţit, aude în spatele nostru un zgomot nedesluşit. Ne oprim şi desluşeşte un tropot de cal. îmi spune că e cineva pe urmele noastre. Cum tropotul se apropia, ne-am trântit în marginea unei holde, făcându-ne una cu pământul. Nici nu mai respiram de teamă. Călăreţul a trecut la câţiva paşi de noi şi apoi s-a pierdut în noapte. Ne-am sculat cu grijă şi ne-am uitat după el. Nu am zărit decât o spinare albă de cal care sălta în noapte. Ce să fie? Un hoţ? în orice caz am tras o nouă spaimă până ce călăreţul-fantomă s-a îndepărtat de noi.

 

Am iuţit pasul, temându-ne ca jandarmii să nu fie pe urmele noastre şi am schimbat puţin direcţia pentru a ne abate de la drumul apucat de călăreţ.

 

Cât să fie până la Vârşeţ? mă întreabă Petraşcu.

 

Nu ştiu, i-am răspuns, dar luminile înşeală în noapte. Nouă ni se par apropiate, dar, cu voia lui Dumnezeu, numai mergând toată noaptea în marş forţat vom ajunge la Vârşeţ, înainte de a se trezi oamenii.

 

Noua încercare era mult prea grea decât cele precedente prin condiţiile fizice în care intra în ea. Era a treia noapte de efort, de nesomn şi de emoţii. Trei zile şi trei nopţi n-am ştiut ce-i odihna. Aveam în spate şi ultima fugă ucigătoare. Toate aceste probe maratonice l-ar fi doborât şi pe cel mai zdravăn om. şi încă nu am ajuns la capătul suferinţelor. Numai spiritul mai licărea, undeva în fundul conştiinţei, îndemnându-ne să nu cedăm. Oboseala e uneori atât de mare încât preferi să mori decât să mai faci un pas. Expediţia era acum lichidată. Numai gândul să nu le procurăm celor din ţară satisfacţia de a ne prinde şi pe noi, ne ţinea în picioare şi ne dădea puteri să rezistăm.

 

Am mers multă vreme fără să ne oprim o secundă, lăsând sate după sate în urma noastră. Trecuse de mult miezul nopţii. Nu ştiu câţi kilometri să fi făcut. De la o vreme luminile din faţa noastră nu mai sclipeau ca nişte licurici, ci au început să se mărească.

Era semn că ne apropiem. Ceea ce ne chinuia acuma îngrozitor, era setea. Mai aveam la noi o bucăţică de pâine şi una de salam, salvate de Petraşcu în fuga din ajun, dar nu cutezam să ne apropiem de ele, de teamă să nu aţâţe şi mai mult focul lăuntric.

Eram arşi de sete. şi nicăieri o fântână, un pârâu. De aşezări omeneşti nu îndrăzneam să ne apropiem, ca să nu stârnim câinii. Eram la capătul puterilor când intrarăm într-o regiune mai joasă, pe unde gospodarii făcuseră şanţuri ca să usuce pământul. în fundul unui şanţ, am descoperit un ochi de apă. Ne-am aplecat pe oglinda apei, abia ţinându-ne în mâinile slăbănogite şi am sorbit cu nesaţ. Ce fericire! în viaţa mea n-am băut o apă mai bună. Era o apă mâloasă ieşită din scursorile zăpezilor şi ploilor de primăvară, dar noi nu simţeam gustul de pământ şi de buruieni. Am îmbucat apoi ceva din resturile de pâine şi salam şi am încheiat ospăţul bând încă odată din fundul şanţului. Petraşcu s-a plâns apoi de o greutate ce-i stă în stomac. Eu n-am avut nimic.

 

Parcă înviaserăm. Luminile din faţa noastră apăreau acuma mari şi frumoase. Nu mai puteam fi departe de oraşul făgăduinţelor, dar nici ziua nu mai era departe. Noaptea începuse să ia reflexele dimineţii. Nu ne-am odihnit decât câteva clipe şi iar am pornit la drum. N-o să ne înecăm tocmai acuma, ca ţiganul la mal. încă un efort şi oraşul va zăcea la picioarele noastre.

 

înainte de a ajunge la Vârşeţ, am mai trecut printr-o primejdie care putea să ne coste viaţa. în faţa noastră ne-a apărut o aşezare. Cum luminile de sus străluceau acum puternic, ne-am închipuit că am intrat într-o mahala a Vârşeţului.

Apropiindu-se, ne-am dat seama că e un sat şi trebuie să ocolim. Am făcut o curbă spre miazăzi, ajungând pe linia ferată. Mergând câtva timp pe linie, desluşim o clădire, care nu putea fi decât gara satului. Ca să ocolim şi gara, am lărgit curba şi mai mult spre gara liniei ferate şi ne-am trezit într-un teren mlăştinos. Dar tot pe acolo se găsea o târlă de oi. Haita de câini ne-a simţit şi a început să alerge spre noi lătrând.

Ca să nu fim sfâşiaţi de câini, ne-am înfundat şi mai mult în mlaştină. Am intrat până la genunchi în pământ mişcător.

Simţeam cum ne suge mlaştina. înapoi, pe linia ferată! Cu mare greutate ne-am smuls corpul din pământul cleios şi am ajuns pe traverse.

Câinii ne-au lătrat tot timpul când orbecăiam prin mlaştină şi apoi ne-au însoţit cu alaiul o bună bucată şi de-a lungul liniei. De la o vreme s-au săturat şi ne-au lăsat în pace. Dar dacă stârneau pe ciobani sau personalul gării, căci răpăitul lor îndârjit arăta că umblă cineva prin împrejurimi? Ne-am hotărât acuma să nu mai coborâm de pe linia ferată şi să mergem înainte orice s-ar întâmpla.

 

Cu paşi gigantici ne-am reluat drumul mânaţi de ziua care se apropia şi ea cu paşi gigantici. Orice clipă era preţioasă. Săream de pe o traversă pe alta cu o energie necunoscută. în dimineaţa de miercuri, 15 Mai, ne strecuram ca două spectre pe străzile periferice ale Vârşeţului. Eram palizi ca moartea şi plini de noroi până la genunchi. Gospodarii începuseră şi ei să mişte prin curţi, pregătindu-se pentru lucrul câmpului sau pentru vii. Dar uliţele erau încă pustii.

 

De acum înainte eu serveam de călăuză lui Petraşcu. Cunoşteam bine oraşul din campania precedentă. Plecând cu Boian de la Berlin, în 15 August 1939, am stat câteva zile la Belgrad şi apoi ne-am mutat la Vârşeţ. Aici am locuit la cârciuma lui ţăranu, o cunoştinţă a lui Boian, descoperită de el cu câteva luni înainte, când a trecut din România în Iugoslavia pe la Lăţunaş. Am stat atunci la Vârşeţ până la începutul lui Septembrie 1939, am intrat în ţară tot pe la Lăţunaş.

 

Vârşeţul se întinde la poalele unui deal. Jos de tot sunt alei cu bănci, pe care se plimbă în zilele de sărbătoare notabilităţile oraşului. La mijloc e un brâu de vii, iar spre vârf nu mai cresc decât tufişuri şi copaci de felurite soiuri. Nu puteam rămâne nici pe alei şi nici la mijloc, unde erau viile, căci tocmai în această perioadă proprietarii lor veneau să facă săpături de primăvară şi să desţelenească butucii. Trebuia să ne urcăm până aproape de vârf, unde aş de dimineaţă nu vine ţipenie de om. Numai acolo puteam fi în siguranţă, numai acolo ne puteam odihni şi pune hainele în ordine.

 

Am urcat pe cărări strâmte în zig-zag. De o parte şi de alta se ridicau ziduri de piatră care mărgineau proprietatea fiecărui om. înăuntrul viilor vedeam căsuţe frumoase, care serveau nu numai la păstrarea uneltelor de lucru, ci şi ca loc de recreaţie pentru familii, în timpul verii. Toate aceste căsuţe aveau lumină electrică afară. Erau acele lumini pe care noi le vedeam din depărtare.

 

Pe la mijlocul drumului, încă fiind în regiunea viilor, ne-am aşezat pe iarbă să ne odihnim puţin. Am aţipit într-o clipă. Dar în clipa următoare mi-am dat seama de primejdie.

Dacă nu plecăm îndată, adormim aici şi vreun trecător ar putea da alarma. îl zgudui pe Petraşcu care căzuse într-un somn de moarte. Cu mare greutate s-a sculat în picioare şi s-a târât după mine. Cu mine nu ştiu ce se întâmplase că mă înviorasem.

Călcam voiniceşte pe cărare în sus, în timp ce Petraşcu rămăsese în urmă şi parcă se împleticea. Pentru întâia oară l-am văzut pe acest om voinic la capătul puterilor. Mi-era teamă să nu se rostogolească leşinat la pământ. Se afla şi el într-un moment de epuizare, asemănător cu acela prin care trecusem eu în fuga de la Vladimirovăţ. Printr-un mare efort interior şi-a revenit şi mă urma acum cu hotărâre.

 

Ajungând pe culme căutăm un loc însorit, unde să ne aşezăm pe iarba crescută sălbatic. Cum era de dimineaţă, aerul era încă rece, iar noi tremuram de frig cu hainele umede pe noi.

Vedem la dreapta nişte stânci, bătute de primele raze ale soarelui. Era un loc uscat şi foarte bun pentru scopurile noastre.

 

Ai grijă, Petre, îi spun eu. Am auzit că cula de la Vârşeţ e vestită în cuiburi de vipere. Ne-am fixat cartierul pe stâncile bătute de soare. Vom dormi şi soarele ne va usca hainele. Apoi le vom curăţa şi vom coborî la vale ca doi domni care şi-au făcut plimbarea pe aleile împrejmuitoare. Petraşcu se aşezase. înainte de a mă întinde şi eu, mai fac o revizie a stâncii. Văd că în spate, în muşchiul stâncii, parcă se mişcă ceva. Odată îl trag pe Petraşcu şi sărim amândoi ca arşi. Ne uităm bine şi vedem în faţa noastră un şarpe încolăcit cu puii lui. Numai capul şi-l ţinea drept.

Abia se distingea de muşchii stâncii. Ieşise şi el să se sorească. De groază, am coborât la vale o sută de metri, mai mult prăvălindu-ne şi fără să ne uităm în urmă. Aveam senzaţia că şarpele fuge după noi. în sfârşit ne-am liniştit şi ne-am căutat un nou culcuş. Am găsit un tăpşan de iarbă pe o coastă şi am examinat-o minuţios. Am adormit de îndată în bătaia soarelui, care începuse să-şi arate puterea. Petraşcu n-a închis ochii. şarpele îl electrizase, scuturându-i toată oboseala. Se temea şi de oameni şi de lighioane.

 

8. Popasul de la Vârşeţ

 

Pe această costişe de iarbă ne-am odihnit până către amiază. Ne chinuia iar setea şi eram flămânzi. Dar gândul la hanul lui ţăranu, unde vom găsi de toate, ne dădea puteri noi. Ne-am apucat apoi să ne curăţim. Hainele erau pline de noroiul roşu-galben până la genunchi. Pardesiele erau şi ele într-o stare jalnică, cu pete pe spate şi la poale.

Ghetele se decoloraseră de câtă apă înghiţiseră. Neavând alte unelte, am frecat pantalonii cu mâinile până ce ne-a dat sângele, iar pentru ghete am folosit şomoioage de iarbă uscată, izbutind să le dăm un oarecare lustru. După o jumătate de oră de lucru, ne-am inspectat reciproc ţinuta şi am rămas mulţumiţi de înfăţişare. Puteam să coborâm.

 

Am străbătut repede brâul viilor, ca să nu întâlnim cu oameni. Păream doi domni care îşi fac plimbarea de dimineaţă. Eram nebărbieriţi de trei zile. O umbră neagră se aşternuse pe obraz. Dar l-am liniştit pe Petraşcu. Aici nu suntem în Germania, unde nu poţi să ieşi pe stradă fără să te bărbiereşti. în Serbia ca şi în România, lumea nu se rade decât de două, trei ori pe săptămână. Intrând în oraş, eu al luat-o înainte şi Petraşcu mă urma cam la o sută de metri. Am mers pe străduţe mai pustii, totdeauna, având grijă ca la cotituri, să nu-l pierd. După zece minute ne aflam în faţa hanului lui ţăranu. Am intrat cu siguranţa muşteriilor care vin să mănânce de amiază şi ne-am aşezat la o masă. Ospătarul, un om mărunţel, brunet şi cu ochii vioi, m-a recunoscut da îndată. Nu s-a aşezat la masă, ci, după ce a dat mâna cu noi, ne-a întrebat ce dorim. Nu voia să atragă atenţia celorlalţi clienţi. Am comandat ce-a avut el mai bun, plus o sticlă de vin şi apă minerală. Ne-a lăsat să mâncăm. Supă bună şi un papricaş excelent, cum numai în Banat găseşti, şi apoi, după ce ne-am săturat, a luat loc la masa noastră. ne-a întrebat de unde venim. I-am spus că din România. Auzise şi el de eliberarea legionarilor din lagăre. I-am povestit şi noi ceva, fără să lungim prea mult vorba.

Curioasă figură acest ţăranu. Pe el nu-l interesa decât negustoria. Să aibă clientelă şi banul să curgă în chimir. Dar avea şi anumite calităţi foarte apreciate de nişte fugari ca noi. Nu ne-a întrebat niciodată de acte, deşi am dormit la hanul lui, nu ne iscodea şi nu voia să ne ştie nici numele. Se mulţumea să ne servească şi să-şi primească tainul.

Nu ieşea o vorbă de la el, dar, bine înţeles, nici nu voia să fie amestecat în treburile noastre. Niciodată nu ia-m cerut mai mult decât putea să ne ofere. Petraşcu îl judecă prea aspru în cartea lui, fără să se gândească la marile servicii ce le-a adus Legiunii: aici a stat mai întâi Boian, care l-a descoperit, apoi Dr. Victor Biriş, apoi eu cu Boian, iar acuma eu cu Petraşcu. Ce ne-am făcut fără acest om? şi de astă dată noi trebuia să forţăm nota, cerându-i lucruri care să-l pună în conflict cu autorităţile.

 

La urmă îl întreb, dar fără a manifesta un interes deosebit:

N-a trecut pe aici D-l Profesor? D-l Profesor era Boian.

Nu n-a trecut.

 

Am înghiţit în sec, dar mă gândeam că nici nu ar fi avut timp să se abată pe aici, căci de abia la miezul nopţii ajungeau camarazii noştri la Vladimirovăţ. în orice caz, cel mai târziu poimâine se va lămuri şi această chestiune.

 

Deocamdată nu avem chef să ne gândim la ziua de mâine. Eram absorbiţi de mâncare, de băutură, şi aşteptam clipa când vom putea dormi într-un aşternut omenesc.

O fericire fiziologică pusese stăpânire pe oasele noastre trudite. Ne uitam mulţumiţi unul la altul de efortul făcut. Poate vom avea norocul să scăpăm definitiv din această ţară inospitalieră, a cărei conducere călca în picioare dreptul de azil politic şi era complice cu Regele Carol la prigonirea legionarilor.

 

După ce am sfârşit masa, ţăranu ne-a condus într-o cameră din spatele restaurantului, unde am putut să ne spălăm şi apoi ne-am lungit pe două paturi cu cearceafuri curate, acoperite cu faimoasele dune bănăţene. Am căzut într-un somn letargic şi n-am ştiut nimic de noi până seara. Ne-am sculat şi ne-am dus în crâşmă pentru a mânca o nouă porţie bună şi iar ne-am întors în paturi pentru a continua acelaşi somn de plumb, când nici visurile nu se mai prind de om.

 

Mă trezisem mai de dimineaţă Petraşcu dormea încă şi stând în pat, am început să reflectez asupra drumului de până acuma. Dacă am ajuns unde suntem, e din cauza greşelilor noastre.

Răspunderea era a mea. Am rămas prea mult la Ofcea. în loc de a folosi casa lui Tomici numai ca punct de trecere, am transformat-o în bază operativă!

Trebuia să ne cadă cărămida în cap! A doua greşeală de neiertat a fost că am întârziat o noapte la Ofcea, în loc să rupem de la început orice contact cu acest loc periculos. Odată scăpaţi din casa lui Tomici, trebuia să ne continuăm drumul până la Panciova şi de aici să luăm trenul spre Cuvin, înainte ca ancheta să ia curs dramatic şi să se dea alarma în toată regiunea. Ce ne-a făcut să ne întoarcem la Ofcea? ne-am legănat cu iluzia că Tomici, cu legăturile ce le are, va putea să aranjeze chestiunea Vârlan-Borobaru la nivel local, obţinând eliberarea lor. După ce au fost transportaţi la Belgrad, am acceptat să dormim la filmul acesta, în speranţa că Tomici însuşi ne va ajuta să ne găsim un loc de adăpost, în alt sat. Ori, a doua zi dimineaţa, era şi el arestat, iar noi, fugari din Ofcea, cu jandarmii pe urmele noastre. Evident, de astă dată ar fi fost imprudent să fi luat trenul spre Vladimirovăţ. Iată cum greşeala de la Ofcea avea urmări, obligându-ne să facem drumul noaptea pe jos până la Vladimirovăţ. Aici, a treia greşeală. Parcă ne luase Dumnezeu minţile. Cum ne-am închipuit că vom putea aştepta o zi întreagă în împrejurimile gării, fără să atragem atenţia oamenilor? Nu ar fi trebuit oare să plecăm toţi trei la Cuvin? în orice caz am păcătuit prin exces de prudenţă când le-am interzis lui Boian şi Teodorescu să vină cu trenul, odată cu Dumitriu. şederea noastră în aceste locuri se prelungise excesiv, atrăgând pericolele care ne-au şi lovit apoi. Dacă Dumitriu ar fi venit însoţit de Boian şi Teodorescu, am fi plecat în altă parte, câştigând o oră, şi jandarmul nu ar mai fi găsit pe nimeni. Am plătit această a treia mare greşeală cu căderea lui Dumitriu şi pierderea contractului cu Boian, călăuza noastră sigură pentru întoarcerea în Germania şi omul care deţinea comoara. Mai aveam o vagă speranţă că îi va trece prin cap să se abată pe la Vârşeţ.

 

Acuma ne găseam într-un loc sigur. Nu ne puteam teme de nici o divulgare, căci nici unul dintre camarazii arestaţi nu cunoşteau acest loc, afară de Boian, şi acesta, speram să nu fie arestat. Aici putem sta o săptămână, două, cu condiţia să plătim. ţăranu închidea ochii la acest du-te-vino al nostru peste frontieră, dar nu la plată. Nu puteam sta pe datorie şi banii erau pe sfârşite.

Aveam 15 dolari, în hârtii de câte un dolar. Orice zi de întârziere aici scădea aceste rezerve şi ne punea în pericol plecarea. Nu aveam de unde să împrumutăm nici o leţcaie. Cunoştinţele noastre erau departe şi ca să ajungem la ele, ar fi trebuit să reluăm în sens invers acelaşi drum primejdios.

 

Odată cu ruperea de Boian, căzuse şi soluţia să ne întoarcem pe la Seghedin, străbătând frontiera sârbo-ungară. Eram prinşi între două focuri. Din spate ne alungau sârbii, iar din faţă ne aşteptau jandarmii români. Fără nici o îndoială, la ora actuală, toate autorităţile de frontieră din România erau în stare de alarmă şi ne aşteptau. Rupţi de toate legăturile şi lipsiţi de toate mijloacele, nu aveam altă posibilitate să ne retragem la Berlin decât făcând un ocol prin Timişoara. Cu toate primejdiile care ne pândeau în România, numai pe această rută mai aveam o şansă să ne salvăm. Toate celelalte căi erau închise. Cei 15 dolari reprezentau strictul necesar să plătim casa şi masa la ţăranu, pe omul care ne va conduce peste frontieră şi apoi drumul până la Timişoara. Acolo vom ajunge lefteri şi dacă câteva ore nu dăm de un camarad, suntem pierduţi. Cu ajutorul legionarilor din Timişoara, ne vom retrage apoi în Ungaria, trecând frontiera pe la Beba Veche, vechiul drum pe care l-am folosit în Februarie 1939, când am ieşit din ţară cu Smultea şi Popovici. Din Ungaria va trebui să gonim repede spre Berlin, înainte ca poliţia germană să constate dispariţia noastră.

Numai aşa ne putem salva de anchete şi interogatorii.

 

Joi 16 Mai, fiind zi de târg la Vârşeţ, am ieşit singur prin oraş, în speranţa să găsesc pe Neagu de la Lăţunaş, care ne-ar fi condus nu numai peste frontieră, ci şi până la proxima staţiune de cale ferată. Neagu venea în fiecare zi la Vârşeţ. El, ca toată populaţia din comunele de frontieră, poseda permis de trecere în Iugoslavia, de unde făcea cumpărături de articole care erau mai ieftine aici. M-am dus prin toate locurile şi străzile pe unde se îmbulzeau ţăranii români, în speranţa să-i descopăr chipul. N-a fost chip să dau de el. Atunci mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat pe nişte ţărani, pe care îi dibuiam a fi din Lăţunaş, dacă Neagu nu era prin târg şi unde poate fi găsit. Mai mulţi mi-au confirmat că Neagu nu venise la Vârşeţ în ziua aceea. O altă lovitură. Mi-am adus aminte de un nume pe care mi-l dăduse Neagu la despărţire, în anul trecut, pentru eventualitatea că nu-l găsim pe el, om de toată încrederea, prieten cu el, Coşcofag din Jamul Mare. Era o comună apropiată de Vârşeţ şi aşezată pe frontieră. Din nou am umblat târgul pentru a da de urmele lui Coşcofag. Nici acesta nu venise în ziua aceea la Vârşeţ. Un ţăran bătrân mi-a spus că îl cunoaşte pe Coşcofag, că fusese concentrat până acuma şi numai de câteva zile se întorsese acasă. "Fii bun atunci, i-am spus, şi avizează pe Coşcofag să vină până la cârciuma lui ţăranu, unde îl aşteaptă nişte domni din România, trimişi să Neagu din Lăţunaş, prietenul lui. Spune-i să lase toate şi să vină chiar azi după masă la Vârşeţ şi-l vom răsplăti cum trebuie pentru osteneală". ţăranul mi-a făgăduit că îi va comunica cele spuse îndată ce va da ochii cu el, căci i se pare că ieşise la câmp.

 

Bucuros de legătura făcută, m-am întors încrezător în camera noastră, unde mă aştepta Petraşcu, puţin neliniştit de întârziere. I-am povestit ce mi s-a întâmplat şi l-am asigurat că am pus mâna pe un om bun care ne trece frontiera fără să simtă grănicerii.

 

Ne-am aşezat apoi la masă şi după aceea ne-am retras în camera noastră, aşteptând din oră în oră să apară hangiul cu Coşcofag.

Dar orele treceau fără să se ivească mult aşteptatul sol din Jamul Mic.

 

Ce era de făcut? în disperare de cauză, când nu ştiam cum să înnod firul rupt, l-am rugat pe ţăranu să-l lase pe feciorul lui să se repeadă cu bicicleta până la Jamul Mic, chiar în seara aceea, şi să-l aducă pe Coşcofag. S-a lăsat greu. Nu voia să fie amestecat în treburile noastre. După multe insistenţe, s-a înduplecat şi ne-a promis că-şi va trimite feciorul chiar în seara aceea. Din nou înseninaţi şi cu speranţa unei dezlegări fericite a situaţiei, ne-am întins pe paturi. Iar intram într-o perioadă grea, din care cine ştie dacă vom putea scăpa cu viaţă.

La cină a venit hangiul şi ne-a spus că feciorul a avut alte treburi şi n-a putut să se ducă la Jamul Mic, dar va pleca mâine dis de dimineaţă şi va veni cu omul.

 

în a treia zi de odihnă la ţăranu, Vineri, 17 Mai, eram bine înzdrăveniţi şi eram gata de un nou marş, dar neliniştiţi de ce va urma. Dimineaţa vine proprietarul cu dejunul.

Credeam că ne aduce vestea cea bună şi aşteptam cu respiraţia tăiată să înceapă vorba. Feciorul lui, ne spune, că a trebuit să plece chiar în dimineaţa aceea la concentrare, la regimentul său din Zemun, unde fusese chemat telegrafic. Nu aveam nici un motiv să nu-l credem. Vremurile erau tulburi. Sârbii ca şi Românii ţineau lumea permanent concentrată, iar pe fecior într-adevăr nu l-am văzut pe acasă. Parcă ne urmărea piaza rea. Când prindem in fir în mână şi începem să-l desfăşurăm, pentru a ne salva, parcă o mână nevăzută ni-l smulgea, lăsându-ne în gol.

Ce să facem? Situaţia noastră se agravase brusc. Nici Neagu, dar nici Coşcofag, omul lui de încredere din Jamul Mic. Banii se terminau văzând cu ochii. Făcând socoteala cam cât ar trebui să plătim pentru viptul lui ţăranu, ne-am speriat. Nu mai vedeam nimic înaintea noastră decât să plecăm la întâmplare peste graniţă, fără călăuză şi fără nici un punct de sprijin.

 

în timp ce ne frământam, neştiind cum să legăm firul pierdut, între stăpânul cu ramura salvatoare. Are el un fin. E cojocar de meserie şi cum nu-i prea merge, ca să-şi rotunjească veniturile, mai face şi contrabandă. Dar să fim liniştiţi, el îl cunoaşte bine, e om de nădejde. Bine înţeles că n-am mai stat pe gânduri şi l-am rugat pe ţăranu să se ducă repede şi să-l aducă. Pe la amiază a intrat cu el şi ni l-a prezentat. Nouă nu ni s-a părut chiar aşa de bun şi de sigur cum ni l-a recomandat gazda. Avea un defect de limbă şi vorbea într-una fără să se gândească. Cum nu aveam ce alege, i-am spus să ne ducă până la Jamul Mic şi să-l caute pe Coşcofag. L-am asigurat că va merge cu noi peste frontieră şi îl vom plăti la egalitate cu omul nostru.

 

După masă s-a întors, dar fără rezultatul aşteptat. Nu l-a găsit pe Coşcofag. Probabil că nici nu-l căutase. Dar a vorbit cu un alt om, tovarăş al lui de afaceri, care ne va trece frontiera şi ne va conduce până la Neagu în Lăţunaş. Să n-aveam nici o grijă. Ei amândoi cunosc locurile ca-n palmă şi totul va ieşi bine. Bine înţeles că acuma trebuia să plătim doi oameni în loc de unul. Nu ştiam cât vor cere şi dacă ne vor ajunge banii. Dar ne făceam socoteala că, în caz lipsă, vom putea împrumuta ceva de la Neagu. Până când am vorbit toate acestea, trecuse de ora şase.

Ne-a spus că trebuie să plecăm pe loc, deoarece pe înserat trebuia să fim în casa prietenului său şi, până la Jamul Mic, mai e o bună distanţă. Ne-am pregătit de plecare, încredinţându-ne viaţa unor contrabandişti. Am plătit socoteala, ne-am luat rămas bun de la ţăranu, ne-am îmbrăcat mantalele şi am plecat după omul nostru.

 

9. Trecerea în România

 

Urmând pe finul lui ţăranu, care nu mai contenea să ne dea asigurări despre arta lui de a trece frontiera, ne-am abătut mai întâi pe la casa acestuia, unde am găsit o familie de oameni nevoiaşi. Locuia într-un cartier mărginaş al Vârşeţului, populat de o amestecătură sârbo-româno-ţigănească, lume care n-avea pământ, trăind din ceea ce putea câştiga cu palmele.

 

Am pornit la drum cu imaginea mizeriei întâlnite în casa cojocarului, care nu prea părea a fi om vrednic în meseria lui. Eram cu sufletul apăsat şi din cauza ploii care începuse să curgă de dimineaţă. Tocmai în ziua aceea reîncepuseră ploile de primăvară, după o întrerupere de trei zile, timp în care am străbătut distanţa de la Ofcea la Vârşeţ. Ne ocrotise cerul, dar acum iar sloboziseră stăvilarele de sus. Când am apucat direcţia spre Jam, ploaia se oprise, dar drumurile erau desfundate. Din nou călcam prin bălţi şi noroaie, uitându-ne cu milă la hainele noastre curăţite. Am mers mai întâi spre nord, pe şoseaua naţională, care era pietruită, iar când ne-am apropiat de Jamul Mic, am luat-o la dreapta pe un drum vicinal, care trecea prin arături, holde şi vii. Pe aici am înotat iarăşi vârtos prin pământul cleios.

 

Cojocarul se înţelesese cu ortacul lui din Jam aşa ne spusese ca să se întâlnească cu el la marginea satului, la un loc unde se ridică o cruce.

Omul lui din sat se cheamă Petre Boroancă şi ne spunea de el că e un om de toată încrederea. Am aşteptat la răscruce mai bine de un sfert de oră fără să se ivească Boroancă. Atunci călăuza noastră a început să-şi piardă răbdarea şi să rostească chiar vorbe urâte la adresa prietenului său. Noi eram mai cătrăniţi decât el. în chestiuni de trecere a frontierei, nu e de joacă. Ne poate vedea lumea şi se poate duce vorba până la grănicerii sârbi. Atunci cojocarul s-a hotărât să se apropie el de sat ca să vadă dacă nu cumva Boroancă e pe drum. S-a întors cu acelaşi rezultat negativ. Nu se vedea nimenea venind încoace. Am început să ne neliniştim de-a binelea.

Cum de nu vine omul dacă s-a înţeles cu el să se întâlnească la răscruce? Fel de fel de bănuieli au început să ne umble prin cap şi mai că ne venea să ne întoarcem înapoi.

 

în sfârşit, cojocarul s-a hotărât să-l caute acasă. Pe noi ne-a lăsat în acelaşi loc, dar temându-ne de oamenii care se întorceau de la lucru, ne-am ascuns într-o holdă, nu departe de cruce. Cât timp am stat acolo începuse să se înnopteze. într-un târziu a venit şi cojocarul şi ne-a anunţat că l-a găsit pe prietenul lui şi acesta ne aştepta acasă. Ne-am sculat bucuroşi că cel puţin nu mai umblăm la întâmplare. Dar intrând în sat, mare ne-a fost mirarea să constatăm că cojocarul nu se putea orienta. Nu cunoştea casa lui Boroancă. Bâjbâia de la o stradă la alta, întrebând lumea ce ieşise pe la porţi. Alt motiv de nelinişte.

Ce-o fi cu omul ăsta? Când şi cum a vorbit cu Boroancă, dacă nu-i cunoaşte nici casa? Vai şi-amar de noi! Aşa e când te dai pe mâini de oameni necunoscuţi!

Cine ştie dacă nu ne poartă numai cu vorba până ce vom nimeri la primărie sau la postul de grăniceri. Lumea care se adunase pe la porţi trebuie să ştie cam ce meserie învârte Boroancă, de care întreabă călăuza noastră. Sau e un perfect imbecil care nu-şi dă seama de măsurile elementare de securitate, când treci frontiera?

Din nou ne bătea gândul să ne întoarcem înapoi. Dar mai există întoarcere pentru noi? Ce să mai căutăm la ţăranu, când nu mai aveam nici bani şi pierdusem toate legăturile? şi apoi e periculos să nu ai încredere într-un contrabandist, căci tocmai atunci îţi poate face rău. Au şi aceşti oameni codul lor de onoare. Orice s-ar întâmpla, nu putem da înapoi. Trebuie să jucăm cartea lor până la capăt.

 

în sfârşit, din om în om, ajungem la gospodăria lui Petru Boroancă. Aici ne aştepta o altă surpriză neplăcută. Omul nostru nici nu se întorsese de la câmp! Cojocarul nici nu vorbise cu el şi nici nu-i cunoştea măcar casa! Intrând în tindă, ne-a ieşit înainte nevasta lui Boroancă, o femeie cumsecade şi dezgheţată. Ne-a primit cu toată dragostea, ne-a poftit în casă, unde a aprins o lampă de petrol. Pe un pat se odihnea feciorul lor, un băiat de vreo 18 ani, care venise obosit de la câmp. Tatăl lui, ne-a spus, mai întârzie pentru a încheia nişte lucrări, dar va apărea dintr-un moment într-altul. Am început să vorbim, dar cu teamă să nu fim azvârliţi în alte situaţii neplăcute. Nu puteai avea nici o încredere în aceşti oameni şi în "asigurările" lor. Nici Boroancă, când a intrat pe uşă, nu ne-a făcut o impresie bună. Era un ţăran înalt, deşirat, osos, mai în vârstă, cu nişte ochi care umblau hai-hui. în loc să arate puţină grijă pentru plecarea peste graniţă, n-a adus vorba decât tangenţial de ea. "N-aveţi nici o grijă, ne-a spus, vă duc eu până la Neagu în Lăţunaş". Dacă şi asigurările lor vor fi de aceeaşi trăinicie ca ale Cojocarului, atunci ne putem lua adio de la libertate şi viaţă.

 

Nevasta lui a început să întindă masa, dar noi, care stăteam ca pe jăratic, bucuroşi am fi renunţat la masă numai ca să ne ştim plecaţi cât mai repede din casă şi din sat. Boroancă, ca să prindă curaj pentru expediţia de noapte şi pentru a-şi cinsti "goştii", s-a sculat şi s-a dus la cârciumă ca să aducă băutură. S-a întors cu o sticlă de rachiu şi alta de vin. Noi îmbucam în silă, uitându-ne mereu la uşă ca nu pice cineva nedorit tocmai în acest moment. Cojocarul şi Boroancă şi-au văzut liniştiţi de mâncare şi nu s-au sculat de la masă până ce nu au zvântat amândouă sticlele.

 

Am plecat pe la orele zece. Prin spărtura norilor, ieşea luna din când în când. Nu ne făcea nici o plăcere să-i vedem chipul, căci, în bătaia ei, pe şesul din faţa noastră, se putea deosebi orice tufă şi orice umbră. După ce am ieşit din sat, am pornit spre răsărit, tăind direct câmpul. în faţa noastră străluceau nişte lumini. Călăuzele ne-au spus că acolo a Jamul Mare. Noi trebuia să mergem mai întâi în direcţia aceste localităţi, până ce ieşim din primejdioasa zonă, apoi schimbăm drumul spre sud şi mergem paralel cu graniţa, pentru a ajunge la Lăţunaş, căci acest sat e aşezat mai la sud de Jamul Mic, cam în dreptul Vârşeţului.

 

Boroancă şi Cojocarul mergeau înainte, iar noi după el imitându-i în tot ce făceau. Până la graniţă, spuneau ei, nu mai e mult de un kilometru şi jumătate. însoţitorii noştri când s-au apropiat de frontieră, se opreau din când în când, se puneau în genunchi, privind şi ascultând cu atenţia. După ce se convingeau că nu e nici o mişcare, iar înaintau câţiva zeci de metri şi iar se trânteau la pământ. Din salt în salt am ajuns la o perdea de stufăriş şi răchite. După spusele lor, aici se ascundeau grănicerii români şi pândeau pe contrabandişti. Dincolo de perdeaua de verdeaţă, era un canal. După ce l-am trecut şi pe acesta, pe malul lui am dat de o altă linie de tufăriş. Acesta era momentul cel mai critic al trecerii. Ne aflam pe pământ românesc. Neobservând nimic suspect, ne-am reluat drumul în pas normal spre Jamul Mare. Am respirat uşuraţi. Cel puţin nu se pot mândri sârbii că pe noi, căpeteniile expediţiei, ne-au prins în ţara lor. De acum începea alt capitol. Jamul Mare era cap de linie ferată. Soluţia cea mai simplă ar fi fost să ne oprim aici şi să luăm primul tren spre Timişoara, fie ultimul din noaptea asta dacă mai era, fie cel ce pleca dis de dimineaţă. Nu ne-am încumetat, pentru că ne gândeam că toate liniile care se îndreaptă de la graniţa sârbească spre Timişoara puteau să fie supravegheate de jandarmi şi agenţi. în urma arestărilor din Iugoslavia, toată regiunea trebuie să fie în stare de alarmă. De aceea am ales Lăţunaşul ca punct de oprire şi ajustare. Vom merge la Neagu. Acolo ne vom îmbrăca în haine ţărăneşti şi apoi, travestiţi, vom străbate mult mai uşor prin controalele din gări şi trenuri. Făcusem experienţa aceasta în 1939. Ocolul pe la Neagu reprezenta o întârziere şi o complicaţie, dar o etapă indispensabilă, dacă voiam să ajungem cu bine la Timişoara.

 

Neagu din Lăţunaş era şeful garnizoanei legionare din această comună. Nu era un loc ideal pentru a face prima haltă pe pământ românesc. Aflasem de la Berlin că fusese deţinut împreună cu feciorul lui, în Decembrie din anul trecut, în legătură cu valul de arestări care s-a abătut asupra Timişoarei.

Fără îndoială că şi familia lui era supravegheată. Dar cum n-am fi stat la el mai mult de o zi, speram să ne putem strecura neobservaţi.

Am mers tot timpul paralel cu frontiera, făcând iarăşi un marş greu şi obositor. Nu mergeam pe drum, ci pe nişte cărări de picior, care, când urcau, când coborau pe dealuri, văi şi livezi. Cum plouase toată ziua, pământul mustea de apă şi, culmea nenorocirii, tocmai atunci a început să plouă. Eram atât de uzi, încât nici nu mai ne feream de bălţi sau pâraie. Făcusem şi socoteala greşită că Lăţunaşul nu poate fi departe.

Dar din cauza nopţii, a ploii şi a grijii de a evita locurile pe unde grănicerii patrulează, drumul se lungise mult. Trebuie să fi fost după patru dimineaţa, când am ajuns în dreptul lui.

 

Lăţunaş este aşezat într-o depresiune. De jur împrejur sunt nişte coaste care coboară spre sat. La plecare mă înţelesesem cu Boroancă ca să nu mai trecem prin sat, unde s-ar putea să patruleze jandarmii, ci să facem un ocol pe deasupra lui, mergând tot pe dealuri şi, când vom ajunge în dreptul lui Neagu, să coborâm în gospodăria lui. Dar acum, când ne aflam deasupra satului şi trebuia să execute cele vorbite, Boroancă în ruptul capului na voit să meargă pe culmi. atunci l-am rugat să se ducă singur în sat, la Neagu şi să-l înştiinţeze că a venit "Ciocârlie", că suntem la marginea satului şi să vină să ne conducă acasă. "Ciocârlie" era parola noastră din prigoană, folosită şi la Bucureşti. Boroancă s-a dus cam mârâind, căci trebuia să facă drumul de două ori până la Neagu. Noi am aşteptat pe vârful unui deal, în ploaie şi zgribuliţi de frig, întoarcerea lui.

 

Grea e aşteptarea în astfel de condiţii. Nu numai frigul şi ploaia ne secătuiau până la oase, dar ne chinuia şi teama că va întârzia şi se va lumina de ziuă. într-un târziu am deosebit două siluete în întuneric. Boroancă venise însoţit de feciorul lui Neagu.

Pe Petraşcu nu-l cunoştea, iar pe mine m-a recunoscut cu oarecare greutate. Dar parola făcuse minuni. Cine spunea "Ciocârlie", ştia că e om bun, trimis de organizaţie.

 

Am plecat toţi cinci, spre casa lui Neagu. Eram obosiţi de moarte şi de abia ne ţineam după tânăr, care alerga ca o căprioară peste dealuri şi văi. Când unul, când altul rămâneam în urmă şi trebuia să strigăm după flăcău să ne aştepte. Am umblat tot pe coaste, prin semănături, arături, pâraie. Ghetele gemeau de apă. Când eram aproape de ţel şi mai aveam un deal de urcat, vedem că lipseşte unul din noi. Era Boroancă. Oare ce să fie? Ne uităm în spate, strigăm, nimeni. Nu-l putea lăsa pe drum, căci cine ştie ce s-a întâmplat cu el şi ar putea fi descoperit. Băiatul s-a întors o bucată de drum înapoi şi l-a găsit încleştat într-o mocirlă. Trecuserăm cu toţi un pârâu, care la mijloc era mlăştinos. Noi l-am trecut, dar Boroancă n-a întins pasul cum trebuie şi a căzut chiar în mijlocul pârâului, unde era noroiul mai mare şi nu mai putea ieşi. Cu ajutorul tânărului s-a ridicat şi s-a lipit iar grupului.

 

Am întârziat mult cu acest ocol pe dealuri. Dar am avut noroc că din cauza timpului ploios ziua întârziase şi nici oamenii nu se îndurau să iasă din aşternuturi.

 

Am coborât spre casa lui Neagu. încep să recunosc locurile pe carele ştiam din vara trecută. Mai întâi o livadă frumoasă, apoi un şanţ adânc, cu apă şi noroi, iar malurile alunecoase.

Cu mare greutate ne-am dat drumul în fundul lui şi am ieşit apoi de partea cealaltă. Apoi am intrat în ograda creştinului. Am aşteptat o clipă până ce s-a dus flăcăul în casă şi a anunţat părinţii. Am fost duşi în grajd, unde tânărul a aprins un lămpaş cu petrol. Eram toţi plini de noroi. Boroancă era ca un bivol de negru, căci căzuse cu cap cu tot în mocirlă.

îndată am concediat călăuzele, mulţumindu-le. La plecare le dădusem jumătate din bani. După câte îmi aduc aminte, convenisem să primească amândoi 1.500 lei. Le-am dar restul şi apoi ne-am despărţit. Bucuros le-am fi dat mai mult, căci trudiseră şi ei toată noaptea, dar noi înşine nu mai aveam decât o mie de lei, în două hârtii de 500. Cu aceşti bani trebuia să ajungem la Timişoara.

 

10. Pe pământ românesc la Lăţunaş

 

După plecarea călăuzelor, a venit în grajd Neagu cu femeia lui. Pe mine m-a recunoscut cu uşurinţă din anul trecut şi mi-a strâns mâna cu deosebită căldură. Cu Petraşcu s-a împrietenit

repede, deoarece el fiind din prima generaţie de ţărani, ştia să-i vorbească "pre limba lui", cum spun bănăţenii.

 

Mai întâi Neagu s-a rugat să-l iertăm că ne-a adus în grajd. Nu pentru că eram murdari, ci că aici puteam scăpa de privirile vecinilor. în grajd nu intra nimeni, în timp ce în casă putea să pice, ba unul ba altul, fără să-l mai întrebe. Apoi a vorbit tânărul, propunându-ne ca, până la plecarea

din Lăţunaş, spre seară, să ne ducă într-o pădure vecină, unde puteam să stăm toată ziua, fără a fi observaţi. Era o pădure a comunei, de câteva hectare şi bine crescută. Propunerea tânărului era înţeleaptă şi dacă am fi urmat-o, n-am fi căzut în mâna jandarmilor. Dar nouă numai de asta nu ne ardea acuma! Afară ploua din nou, iar noi, de abia ieşisem dintr-o noapte de marş prin ploaie. Zgribuliţi şi învineţiţi de frig, nu ne surâdea să ieşim iar în natura umedă. întrezăream că ar fi bine să urmăm sfatul tânărului, dar capacitatea de reacţie ne slăbise. Nu mai aveam decât un singur gând: să ne primenim şi să dormim într-un aşternut cald. Ne-am mai adus aminte şi de păţania din păduricea de la Vladimirovăţ, care ne-a amăgit, şi aveam groază să nu ni se întâmple la fel.

 

Eu aveam şi un alt motiv să mă opun propunerii tânărului. încă din ultima noapte de marş spre Vârşeţ, am simţit la unul din călcâie o uşoară durere, ori de câte ori călcam. în cele trei zile cât am stat la Vârşeţ, durerea aproape dispăruse, dar în drumul spre Jamul Mic şi apoi la trecerea graniţei, durerea a revenit şi s-a extins la amândouă picioarele. Când ne-am apropiat de Lăţunaş, mă înţepau rău amândouă călcâiele.

Când m-am dezbrăcat în grajd şi m-am uitat la picioare, am descoperit de jur împrejurul gleznelor o uşoară umflătură. Era un grav avertisment pentru cineva care e avizat la picioare ca să scape de duşmani. Nu m-am plâns nici lui Petraşcu şi nici gazdelor, dar în sinea mea ştiam că acesta era motivul principal pentru care refuzam să ne ascundem în pădure. Era un început de invaliditate, care mă putea scoate din circulaţie tocmai în momentul cel mai critic al luptei noastre pentru existenţă. Bine înţeles mai puteam face sforţări, mai puteam fugi la nevoie, dar cu rezultatul că boala s-ar fi agravat şi mai târziu m-ar fi mobilizat.

 

Mai întâi femeile ne-au dus albituri să ne primenim, apoi ne-au întins paie în grajd, iar deasupra cearceafuri albe şi nişte ţoale calde de acoperit. Nici nu am mai voit să luăm ceva în gură. Ne-am trântit în aşternut şi am dormit tun, păziţi de vitele din grajd, care îşi vedeau de rumegatul lor molcom. Ne-am trezit pe la amiază. Femeile ne-au adus de mâncare tot ce-au putut să gătească mai bun, ia r bărbaţii, după obiceiul locului, ne-au cinstit cu răchie. Afară tot ploua, dar noi, în aşternutul cald şi încălziţi de alcoolul care curgea prin vine, ne simţeam bine şi plini de încredere în viitor.

 

Apoi ne-am apucat de povestit. Bătrânul Neagu, un om de vreo patruzeci de ani, nu ştia bine cine sunt. Din cauza unei vagi asemănări cu Căpitanul îşi închipuia că aş fi chiar el, scăpat, cum se zvonea pe atunci, din mijlocul călăilor. îl iscodea mereu pe Petraşcu. Ca să-i scoată din cap această idee, primejdioasă în împrejurările în care ne aflam, Petraşcu a izbucnit într-un hohot de râs şi i-a spus: "Bine, omule, nici atâta nu ştii că Corneliu Codreanu era un om voinic, înalt, ne întrecea cu un cap pe noi toţi de aici, şi uită-te la domnul cât e de pirpiriu". Ne-a întrebat apoi dacă nu l-am văzut pe Căpitan în Germania. Cu părere de rău a trebuit să-i spulberăm şi această nădejde. Atunci am văzut cum şi-a pironit ochii în pământ şi s-a întunecat. El ca tot poporul trăia în credinţa că n-a murit Căpitanul şi că se afla e undeva prin Germania, ocrotit de Hitler.

 

Apoi ne-au povestit şi suferinţele lor. După arestările operate la Timişoara în Decembrie 1939, când a fost descoperită întreaga organizaţie, cercetările s-au extins până la ei. Cum tânărul era implicat în treceri de legionari peste frontieră, când au venit jandarmii să-l aresteze, a fugit de acasă, temându-se de bătăi şi schingiuiri. S-a ascuns pe la rudenii, prin satele învecinate, şi chiar avea de gând să treacă în Serbia. Dar de la o vreme s-a săturat de această viaţă nesigură, mereu gonit din sat în sat, şi s-a predat jandarmilor. A fost groaznic ca să spună cu cine a lucrat şi ce legionari a trecut peste frontieră. De la început, băiatul s-a fixat pe poziţia că el n-a făcut nimic şi nu cunoştea pe nimeni şi a ţinut-o aşa zile şi zile de anchete şi bătăi.

Chiar când a fost confruntat cu legionarii cu care lucraseră şi care făcuseră declaraţii referitor la activităţile lui ilegale, n-a recunoscut nimic. Până la urmă autorităţile nu au avut ce face şi l-au eliberat.

 

Am vorbit apoi de întărirea Germaniei, de războiul din Apus, şi de schimbarea ce o simţiseră şi ei în relaţiile cu autorităţile, care începuseră să se poarte mai omenos.

Aveau încredere că trecerea noastră pe la ei va însemna o nouă lovitură pentru regim. Cât am putut i-am încurajat, arătându-le că se petrec mari schimbări în Europa şi că în curând va suna şi ceasul Legiunii.

 

Ploua într-una, dar noi ne simţeam mulţumiţi şi în largul nostru, înconjuraţi de dragostea acestor camarazi. Această familie de ţărani de stare mijlocie din Lăţunaş a făcut mult pentru Legiune. şi-au sacrificat liniştea casei şi au suferit nenumărate percheziţii şi arestări pentru a ajuta pe luptătorii legionari. în ansamblul acţiunilor noastre din anii 1939-1940, care au avut ca final răsturnarea Regelui Carol, rolul acestei familii a fost extraordinar de important. Femeile nu se simţeau îngrozite de jandarmi şi nici nu-şi împiedicau bărbaţii ca să participe la lupta legionară. întreaga familie forma un bloc de voinţă şi aspiraţii. Parcă eram la Tomici în Ofcea, căci şi aici toată familia conspira ca să ne salveze. Legiunea era ceva sfânt pentru ei şi a nu-şi face datoria faţă de un camarad aflat în primejdie, echivala cu un sacrilegiu. Cine a spus că suntem un neam de iobagi, de stârpituri, de pârliţi? Să fi privit la acest Neagu, care se comporta ca unul din acei temuţi Romani din vremurile apuse. Ne simţeam umiliţi de câtă grijă ne poartă aceşti ţărani, care nu pot aştepta nici onoruri şi nici situaţii.

 

Ne-am făcut apoi planul de plecare spre Timişoara. Trecuserăm frontiera în noaptea de 17-18 Mai. Azi e Sâmbătă 18 Mai. Neagu ne-a propus ca în seara asta să plecăm la nişte rude ale lor, din satul vecin, Forotic. Vom dormi acolo noaptea aceasta şi vom sta şi ziua de Duminică, 19 Mai. Luni dimineaţa, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom lua trenul spre Timişoara. Acest tren are avantajul că e înţesat de lume, muncitori care se duc la fabrici şi ţărani care merg la târg sau după treburi pe la autorităţi şi avocaţi. Pentru a ne pierde în această lume rustică, ne vom îmbrăca ţărăneşte, iar hainele domneşti le vom lua într-o traistă.

 

Femeile au scos din lăzi fel de fel de haine mai vechi ca să le încercăm. Eu m-am îmbrăcat ca un fecior din partea locului, iar Petraşcu, ca un ţăran mai în vârstă. Privindu-ne unul pe altul apoi într-un ciob de oglindă, am rămas mulţumiţi de camuflaj. Era peste putinţă să ne descopere, afară de cazul că s-ar face o legitimare sistematică a tuturor vagoanelor. Râdeam unul de altul şi râdeau şi gazdele de noi, cum ne-am schimbat din domni în "paori". Hainele le-am pus într-o traistă, pe care trebuia să o poarte Petraşcu pe umăr. Ne-am împărţit şi banii frăţeşte. Mai aveam o mie de lei. Eu am luat o hârtie de 500, iar Petraşcu cealaltă. Pe vremea aceea aceşti bani reprezentau încă o valoare.

 

Sfârşite pregătirile de plecare, aşteptam în linişte seara, pentru a lua drumul spre Forotic, călăuziţi de feciorul lui Neagu. Nu vedeam de unde să ne pândească o nouă primejdie. Neagu şi familia lui erau urmăriţi de jandarmi, dar nu în chip sistematic. Probabil că jandarmii aveau informatori în sat. în câteva ore nu vom mai fi aici şi nimeni nu va afla de trecerea noastră pe la Lăţunaş. Aşa cum ne înţeleseserăm cu contrabandiştii din Jamul Mic, ei chiar în noaptea aceea trebuia să se întoarcă acasă. Deci, nici din partea sârbească nu putea să ne denunţe nimenea. Dar căile destinului erau altele şi lovitura ne-a venit de unde ne aşteptam mai puţin.

 

11. înconjuraţi de jandarmi

 

Nenorocirea care a urmat a venit de la cei doi contrabandişti. în loc ca Boroancă şi cojocarul să se întoarcă în aceeaşi noapte acasă, aşa cum făgăduise, s-au oprit la Jamul Mare şi cum aveau bani, s-au pus pe mâncare şi băutură. Cum se ameţiseră oleacă şi erau murdari şi nedormiţi, au atras atenţia autorităţilor. Au fost duşi la post şi, în cursul anchetei, s-a descoperit că au trecut peste frontieră doi domni care veniseră de la Vârşeţ.

îndată au sunat telefoanele în toată zona şi o patrulă întărită de jandarmi a plecat spre Lăţunaş să prindă pe suspecţi. Satul nu avea post propriu de jandarmi. Evident, până ce s-au întâmplat toate aceste lucruri, ziua s-a scurs şi numai după masă, mai pe înserat, au pornit jandarmii spre Lăţunaş.

 

Nouă nici prin cap nu ne trecea că am putea fi descoperiţi din partea aceasta. Eram siguri că însoţitorii noştri se găseau de multă vreme dincolo de graniţă. Pe înserate, Neagu şi cu feciorul lui s-au dus la un loc ce-l aveau la marginea satului pentru a tăia ceva nutreţ pentru vite. Noi aşteptam ca să se întoarcă, pentru ca să plecăm spre Forotic, călăuziţi de cel tânăr, cum va da noaptea. Femeile îşi vedeau de treburile gospodăriei. Nu trecuse un sfert de oră de la plecarea gazdelor, când vine un om noi nu l-am văzut la faţă şi spune femeilor că au intrat jandarmii în sat. Femeile lui Neagu intră în grajd şi ne anunţă pe noi. Ce să fie? Ne-am gândit că nu poate fi vorba decât de o patrulare obişnuită. Ne-am făcut socoteala că e mai nimerit să nu ieşim din grajd, căci fiind încă lumină, vom putea fi denunţaţi de cineva jandarmilor şi atunci va fi mai rău. şi încotro să apucăm, acuma când nici unul din bărbaţi nu este acasă? Ce se alege de plecarea noastră la Timişoara? Noi nu ne-am gândit că dacă omul acela venise, se petrecea ceva grav în sat. Voia să-l prevină pe Neagu, care mai fusese arestat.

 

Pe când ne frământam neştiind ce să facem, deodată auzim că poarta de la uliţă e izbită în lături şi o voce ameninţătoare de bărbat şeful de post cum ne-am dat seama mai târziu strigă femeilor:

Unde-s oamenii care au venit astă noapte la voi? Pe cine aveţi în grajd?

 

Femeia lui Neagu a început să se bâlbâie, fără a putea scoate o vorbă desluşită. Grajdul avea două uşi: una dădea spre curte şi de aici putea veni jandarmul, alta se deschidea spre grădină.

în fundul grădinii era şanţul ce-l trecuse, azi dimineaţă, iar dincolo se întindea livada, care se prelungea apoi în câmp deschis. Petraşcu, ca să întârzie intrarea jandarmului, propteşte uşa dinspre curte cu o furcă şi apoi o zbughim amândoi pe uşa cealaltă, în grădină. Era timpul suprem, căci jandarmul ajunsese la uşa grajdului şi o zgâlţâia din toate puterile, furios că nu o poate deschide. în sfârşit uşa a cedat, dar până ce s-a luptat să deschidă uşa şi până a cercetat grajdul, înaintând cu băgare de seamă de teamă să nu fie atacat, noi am străbătut porţiunea de grădină, vreo 50 de metri, şi acum ne aflam la marginea şanţului.

Grădina era proaspăt arată şi din cauza ploilor, brazdele se transformaseră în noroi. Am înotat mai mult decât am fugit. Dar aceeaşi greutate, pământul lipicios, îl împiedica acuma pe şeful de post, un om mai scund şi îndesat, să ne ajungă din urmă.

 

şanţul era un obstacol greu de trecut. Era adânc de vreo doi metri, cu fundul noroios, căci mereu se scurgea prin el o şuviţă de apă, care se umfla când ploile veneau mai mari.

Avea o lăţime de vreun metru şi jumătate. Din spatele auzim zbieretele şefului de post care ne soma să ne predăm: "staţi că trag, staţi că trag". Eu am făcut atunci o săritură spectaculară, care a uimit pe urmăritori şi s-a dus vorba de ea până la Bucureşti: într-o clipă am coborât în fundul şanţului şi din a doua mişcare am fost deasupra lui, de partea cealaltă.

Am întins-o apoi drept înainte în livadă. Petraşcu a fost puţin mai norocos. Voind să treacă şanţul pe deasupra, dintr-un salt, din cauza cămăşii lungi, a traistei din spate şi a terenului alunecos care nu îngăduia să-ţi iei avânt, a căzut în fundul şanţului izbindu-se de peretele din faţă. De atunci drumurile noastre s-au despărţit şi nu ne-am mai întâlnit decât la Inspectoratul de Jandarmi din Bucureşti. Cum am putut reconstitui ulterior, din povestirea lui Petraşcu şi cum scrie şi el în cartea lui, cu mari sforţări a izbutit şi el să se ridice pe mal, lăsând în fundul şanţului pălăria care-i sărise de pe cap şi traista cu hainele noastre. Dar când a ajuns deasupra, o poteră de jandarmi alerga spre el să-l prindă. Pentru a fi sigur de captură, şeful de post îşi postase oamenii după regulile învăţate. Numai el cu un jandarm au intrat pe poarta principală. Când s-a îndreptat spre grajd, pe celălalt jandarm l-a trimis să ocolească grajdul şi să se fixeze de partea cealaltă, în grădină. Repeziciunea cu care am evacuat grajdul nu i-au mai dar vreme jandarmului să ne blocheze ieşirea sau să ne prindă în grădină. A asistat şi el neputincios la fuga noastră şi apoi la săritul şanţului.

Grosul forţelor le concentrase şeful de post, dincolo de şanţ, în livadă. Erau trei jandarmi, între care un reangajat, erau obligaţi să asiste pe jandarmi. Dacă scăpăm din grajd, îşi făcea socoteala şeful de post nu vom putea trece şanţul adânc şi cleios, iar dacă totuşi vom sări peste el, dincolo ne aştepta potera cu puştile întinse. când a văzut stolul de oameni îndreptându-se spre el şi somându-l să se predea, Petraşcu ar mai fi putut să fugă, căci mai era o mică distanţă între ei, dar s-a gândit la mine. Oprindu-se şi înfruntându-i, îmi procura mie răgazul necesar ca să dispar din raza lor. Petraşcu i-a lăsat să se apropie şi a ridicat mâinile în semn că vrea să se predea, dar când şeful grupului a voit să pună mâna pe el, i-a dat un brânci de-a căzut în iarbă de-a berbeleacul, cu puşcă cu tot.

Ceilalţi nu ştiau ce să facă. De dincolo de şanţ, şeful de post striga cât îl ţinea plămânii: "trageţi, mă, împuşcaţi-i mă!" El, cu jandarmul de lângă el, nu puteau să tragă, deoarece puteau să nimerească în proprii lor oameni. şi nici grupul de dincolo nu putea face uz de arme câtă vreme Petraşcu se afla în mijlocul lor. Profitând de acest moment de năuceală, Petraşcu a fugit şi el, mergând paralel cu canalul, dar în sens invers direcţiei de unde veniseră jandarmii.

 

Eu fugeam prin livadă perpendicular cu şanţul spre nişte pâlcuri de tufişuri şi răchite, în speranţa să scap momentan din vederea lor. Deodată aud o salvă.

îmi dublez puterile ca să ajung îndărătul arbuştilor. Aud a doua salvă. în acel moment alunec şi cad într-o baltă de mă umplu tot de apă. Am crezut că sunt rănit. Mă scol repede, mă pipăi, nimic. îmi scot pardesiul încărcat de apă, care mă împiedica la fugă, şi-l las în baltă. Acuma, numai în cămaşă şi veston, eram mult mai uşor. Trec dincolo de pâlcurile de sălcii şi cu mare viteză mă îndrept în câmpul deschis. Pe mine nu mă nimeriseră. Dar pe Petraşcu? Poate l-au ucis. Când am ieşit din grajd, ploaia încetase şi soarele străpunsese norii, luminând toată zarea. Dacă nu-l ia Dumnezeu repede de pe cer, sunt pierdut, căci jandarmii pot veni cu caii şi dând de câteva ori roată, mă descoperă. în gând încep să mă rog iar lui Dumnezeu ca să repete minunea şi pentru a doua oară trăiesc fenomenul de la Vladimirovăţ. De la o secundă la alta, trec de la lumină la întuneric. Soarele dispare brusc şi umbrele nopţii se întind ca o binecuvântare. Nu se mai putea distinge nimic de la 50 de metri.

 

Pentru moment sunt în afară de primejdie. îmi încetinesc pasul ca să-mi reiau respiraţia. Dar acuma ce fac? Cât voi rezista? încotro s-o apuc? Văd în depărtare nişte lumini electrice. Să fie Vârşeţul? Să fie Jamul Mare? Unde o fi calea ferată care duce la Timişoara? Cel mai bun lucru ar fi să dau de calea ferată şi apoi să mă urc pe ea cât voi putea. Undeva, în vreun sat, poate voi da de vreun om bun, care să mă ajute să ajung la Timişoara. O, biata noastră echipă plecată de la Berlin, ce-a mai rămas nimic din ea! Un om gonit în noapte ca fiarele. şi fără nimic la el. Nici o bucată de pâine sau o bucăţică de zahăr. Apă mai găseam prin pâraie. Nimic nu mai rămăsese din mine decât hotărârea de a încerca imposibilul pentru a nu cădea în mâinile duşmanului. Triumful regimului ar fi fost prea mare. Tot aparatul Statului mă căuta de mai bine de doi ani. Au pus şi premiu pe capul meu, încă de pe timpul lui Călinescu, trei milioane de lei.

 

Cât timp fugisem, încheieturile de jos ale picioarelor s-au încins şi nu mai simţeam durerea. Dar încetinind pasul, durerea revenea săgetându-mă în călcâie. Gleznele erau prinse bine şi aproape se înţepeniseră. De câte ori puneam piciorul jos şi mai ales când accidentele terenului îl deplasau, mă treceau toate sudorile. Cum voi putea scăpa cu aceste picioare betege? Trebuie să încerc totuşi ceva. Trebuie să ocolesc satul şi să mă îndrept spre nord, spre Jamul Mare, pe drumul pe care venisem în noaptea trecută. Am mers câtva timp apropiindu-mă iar de sat, dar deodată îmi apar în faţă nişte lumini care umblau pe câmp şi aud şi lătrături de câini. Eram urmărit. Fără îndoială că toate posturile de grăniceri şi jandarmii din zonă erau alarmate şi patrulau de-a lungul frontierei. De ce umblau cu lumini?

Poate credeau că sunt rănit sau am adormit pe undeva? Din nou am tras o fugă disperată, dar în direcţie contrară acelei încotro croiam să apuc. îmi era frică mai ales de câini. Nişte câini dresaţi puteau să mă încolţească, dacă li s-ar fi dat să miroasă hainele ce rămăsese în traistă. Nu ştiu cât am fugit.

 

Planul cu Jamul Mare căzuse. Prin împrejurimile satului umblau poterele. Ar fi trebuit să fac un ocol prea mare şi n-aveam idee de locuri. M-am hotărât atunci să trec iar graniţa în Serbia şi să mă întorc la Vârşeţ. Voi intra noaptea la ţăranu, ud şi murdar, rugându-l să mă adăpostească pentru câteva zile. Apoi voi căuta să plec la Alibunar şi să fac rost de ceva bani de la cunoştinţele noastre de pe acolo. Dar cum nu cunoşteam locurile şi era şi noapte nu mă puteam orienta care e partea românească şi care e partea sârbească. M-am îndreptat şi eu încotro am crezut că ar putea fi graniţa. Deodată îmi apar, când m-am ridicat pe un dâmb, alte lumini. Erau nişte lămpaşe. N-am mai simţit nici durere şi nici picioarele umflate. Am tras o altă fugă ca să mă îndepărtez de locul primejdios. Poterele umblau aşadar nu numai în jurul Lăţunaşului, cu şi de-a lungul frontierei. De câteva ori am trecut linia de demarcaţie, însemnată prin nişte pietre. Din cauza atâtor fugi şi schimbări de direcţie, nu mai ştiam precis dacă mă aflam la Sârbi sau la Români. Cred că am umblat mult în sus şi în jos prin aceleaşi locuri încălcând frontiera. Din cauza extenuării organismul începuse să consume din rezervele celulare nici nu mă mai puteam concentra o clipă ca să-mi fixez un punct de reper.

 

Nu ştiu cât am umblat, dar ştiu că u m-am oprit o clipă toată noaptea. De multe ori am fugit lungi distanţe şi niciodată nu am mers în pas obişnuit. Hainele se uscaseră pe mine din cauza căldurii corpului, deşi noaptea era rece; în schimb ghetele musteau de apă. De picioare nu mă mai ocupam. Trăiam în durere "ca-n elementul meu", cum spune poetul Grigore Alexandrescu. Cât să fi umblat? Trebuie socotit cât am putut face de la opt seara până la cinci dimineaţa. Asta face pe puţin 40 de km. Deci îmi făceam socoteala că trebuie să fiu departe, foarte departe de Lăţunaş.

 

Când se crapă de ziuă, văd nişte case în faţa mea. Mă uit bine şi văd într-o depresiune un sat. Unde sunt oare? în România, în Iugoslavia? Satul ce se desfăşura în faţă pare că seamănă cu Jamul Mic. Cu orice risc trebuie să întreb pe cineva şi trebuie să găsesc ceva de mâncare. Cum ploaia încetase de aseară şi ziua se anunţa frumoasă, oamenii se vor scula de dimineaţă pentru munca câmpului. Cobor pe costişe şi intru în cea dintâi curte. Văd un ţăran în pervazul ferestrei deschise. îi fac semn să vină în curte că vreau să vorbesc cu el. Omul coboară bănuitor. La fereastră apar nişte femei speriate.

înfăţişarea mea trebuie să fi fost jalnică. Nu aveam pălărie, căci mi-o pierdusem şi eu la trecerea şanţului. Eram plin de noroi, părul răvăşit, faţa trasă ca de mort şi mâinile zgâriate. Oricine îşi putea da seama că sunt un fugar certat cu stăpânirea.

 

Omule, fii bun şi spune-mi ce sat e ăsta?

Lăţunaş.

Cum ai spus? crezând că n-am auzit bine.

Lăţunaş, domnule.

Nu se poate.

Ba e Lăţunaş.

 

Am rămas trăsnit. Să umbli toată noaptea ca să scapi de satul unde am fost atacat de jandarmi, pentru ca a doua zi dimineaţa să ajungi tot în el. Am pus ochii în pământ, repetând ca un om pierdut: Lăţunaş, Lăţunaş...

 

12. Ultima bătălie

 

îmi vedeam sfârşitul cu ochii. Am umblat toată noaptea ca să mă îndepărtez de locul primejdiei, iar dimineaţa mă trezesc exact în acelaşi loc, gata să fiu înşfăcat de jandarmi.

 

Ce să fac, Doamne? Poate că omul care stă în faţa mea a auzit ceva de Legiune şi mă va ajuta să scap.

în buzunarul de la veston aveam bancnota de 500 de lei. O scot şi cu mâna nesigură o întind ţăranului.

 

Ascultă, bade, îi spun. Vezi în ce stare sunt. Ia aceşti bani şi pentru ei lasă-mă să mă odihnesc până la noapte şi dă-mi ceva de mâncare. Nu sunt om rău.

 

ţăranul se uita la mine cu milă. Pe fereastra deschisă, femeile priveau cu ochii holbaţi scena. Un moment a şovăit. Dar apoi a biruit frica în el şi mi-a spus să mă duc în plata Domnului, că nu vrea să aibă necazuri cu jandarmii.

 

Bine, dacă-i aşa, i-am răspuns, dar cel puţin dă-mi ceva de mâncare şi de băut. Mi-a adus o cană cu apă proaspătă din fântână şi cam un sfert de pâine mare ţărănească, albă şi frumoasă.

Am rupt câteva bucături şi le-am dus la gură, dându-le drumul fără să le mai amestec, ca un câine flămând. Apoi am supt cana cu apă.

 

La despărţire, l-am rugat să-mi arate încotro e linia ferată, căci mă gândeam să urc pe ea până ce voi da de primul sat şi acolo să-mi încerc iar norocul, la vreun gospodar. I-am mulţumit şi m-am depărtat în grabă.

 

Cum Lăţunaşul este aşezat într-o depresiune, puteam fi văzut din curţile oamenilor. Pentru a mă ascunde, m-am căţărat prin locurile cele mai abrupte, căutând ca întotdeauna între mine şi sat să fie vreun obstacol, o coastă, un copac, o clădire izolată.

 

în timpul acestui marş accidentat, am suferit cumplit de picioare. De câte ori călcam strâmb, mă săgeta până în creier. Picioarele mi se umflase acuma de-a binelea. Ca să uşurez, am dat drumul la şirete. Mergeam ca o umbră, clătinându-mă la fiecare pas. Pâinea îmi era singurul tovarăş. O ţineam subţiori şi din când în când rupeam câte o bucată. Organismul sfârşit, cerea mereu hrană şi pâinea se găta văzând cu ochii. Măcar de ar fi fost una întreagă!

 

Despărţindu-mă de liziera satului şi coborând în câmp deschis, văd ieşind dintre case o grămadă de oi păzite de un tânăr. Pe câmp nu erau oameni în acea zi, pentru că era Duminică. Dar oile trebuiau duse la păşune. Dacă m-aş alipi de el ,mă gândeam, aş putea merge o bună distanţă, fără să fiu observat. Cum sunt îmbrăcat ţărăneşte, m-ar crede, din depărtare, doi oameni de-ai lor. I-am ieşit în întâmpinare şi am intrat în vorbă cu el. Era un păzitor tânăr, aproape un copilandru. Am mers alături de el, punându-i fel de fel de întrebări, la care răspundea bucuros. Pe cap ciobanul avea o pălăriuţă soioasă. Mă uitam cu interes la ea, gândindu-mă că dacă aş avea-o, poate s-ar schimba roata destinului. ţăranii nu umblă cu capul gol.

Oricine m-ar fi descoperit, vedea că nu sunt de-al lor. Având pălărie, aş îndrăzni să ies la drum, să mă amestec cu oamenii. Cu pălăria mai puteam apoi să-mi acopăr faţa de mort şi părul zbârlit, trăgându-o bine pe urechi. Scot hârtia de 500 şi i-o ofer spunându-i:

 

Flăcăule, am nevoie de pălăria D-tale. Mă arde soarele şi mă plouă. Ia aceşti bani şi D-ta îţi cumperi alta nouă.

 

M-am izbit de acelaşi refuz. Cum era din Lăţunaş, probabil auzise de întâmplările din ajun şi nu voia nici el să aibă încurcături cu stăpânirea. întristat, am mai mers alături de el câtva timp, căci era o pavăză pentru mine, cu turma lui de oi. La un moment dat ciobănaşul a lăsat câmpul şi a apucat un drum de hotar care apuca spre nord. Nu mai îmi convenea. Mi-am luat rămas bun de la el şi eu am continuat peste câmp, spre soare-răsare.

 

în depărtare, am zărit aşa ca un pâlc de pădure. Am luat-o încetişor spre acea pădure. Nu era departe, dar mie mi-a trebuit o zi întreagă să ajung acolo, cu picioarele betege. Când soarele coborâse spre asfinţit, am ajuns şi eu la marginea pădurii. Uitându-mă înapoi, văd în depărtare nişte oameni călare.

Desigur jandarmii au aflat fie de la ţăran fie de la ciobănaş încotro am apucat şi acuma mă caută. Repede m-am ascuns în desişul ei.

 

Mare decepţie. Nu era o pădure în regulă, ci o tăietură. Rar de tot mai întâlneai câte un copac. în schimb din trunchiurile tăiate crescuse o vegetaţie sălbatică. Păduricea cobora într-o vale adâncă şi în fundul ei luceau pâraie. Cum aveau multă umezeală, plantele crescuseră vâlvoi. Parcă era o pădure tropicală. Ca să faci un pas, trebuia să te lupţi cu fel de fel de liane. şi mâinile şi picioarele trebuia să le ţii într-o permanenţă acţiune. Crengile mă izbeau peste faţă. şi din spate simţeam iar pe muma pădurii.

 

Cu cât înaintam spre fundul depresiunii, cu atâta creştea şi întunericul. Picioarele îmi produceau dureri cumplite. De la un timp, parcă nu mai vedeam limpede. Pare că o ceaţă se pusese peste toate lucrurile. Ce să fie? Mă opresc, îmi frec ochii, mă scutur. Nu e nimic.

Coborând mai jos, încep să am vedenii. Aud vocea lui Petraşcu. Sigur l-au împuşcat şi sufletul lui proaspăt ieşit din trup mă însoţeşte şi mă avertizează.

Nu mai e mult, Petre, şi voi avea şi eu aceeaşi soartă. Dacă am fi fost împreună, ne-am fi ajutat unul pe altul şi cine ştie dacă n-am fi scăpat ca la Vladimirovăţ.

 

şi natura se aliase împotriva mea. Mă împleticeam, cădeam. Mâinile erau zgâriate, pişcate de urzici, lovite de crengi. şi faţa îmi ardea. Primisem câteva lovituri în plin. Ajung în fundul văii. Multe vine de apă, alimentate de ploile de primăvară. Ca să-mi liniştesc focul de la picioare, apuc pe o vâlcea. Apa rece îmi făcea bine. Era o binecuvântare. Merg în neştire. Nu am nici o ţintă. Voi merge până ce voi cădea undeva. Dar voi merge. Câtă vreme mai dispun de o ultimă rezervă de energie, nu mă voi opri. Mă uit în sus. Soarele îşi trimitea ultimele raze deasupra frunzişului. Umezeala începea să-mi intre în oase. Nu pot înnopta în această pădure blestemată. Dacă mă prinde întunericul, nu mai ies de aici. ştiu c ă la marginea ei mă aşteaptă jandarmi, dar tot atât de sigur e că mâine dimineaţă o vor scotoci tufă cu tufă şi tot mă vor prinde.

Ascult puţin dacă nu se aud crengi trosnind. Ies din vâlcea şi încep să urc pe partea opusă acelei de unde venisem. Era o coastă abruptă, mult mai ridicată decât aceea pe unde venisem, dar în schimb mai limpede, mai puţin încâlcită de plante agăţătoare. Cu eforturi penibile, m-am urcat până sus pe platou. Acuma se înnoptase de-a binelea. Nu vedeam la zece paşi. Abia mă mai puteam ţine pe picioare.

 

De la marginea pădurii, mai merg o postaţă * şi dau de un loc cultivat cu răsad de ceapă. Smulg în grabă câteva cepe şi încep să le mestec. Prima, a doua, le-am înghiţit cu lăcomie, dar pe a treia am azvârlit-o. O fi ea bună ceapa ca însoţitoare la mâncare, dar nu ca să dea energie. Dacă aş găsi nişte boabe de grâu sau de cucuruz, dar la epoca asta de unde să le iau? ştiam că sunt anumite rădăcini bune demâncat, dar eu nici nu le cunoşteam şi mai era şi noapte. O, dacă aş avea câteva bucăţele de zahăr! Nici eu nici Petraşcu nu ne-am gândit la această măsură de prevedere elementară. înainte de-a pleca la drum, să ne umplem buzunarele cu zahăr, ca raţia de fier a soldatului. Câteva bucăţele de zahăr ar putea schimba cursul istoriei. Picioarele le-aş mai târî ei, dar cu leşinul cum să lupţi? Nu le aveam şi simţeam că mă sfârşesc.

 

îmi făceam socoteala că dacă ceapa răsădită pe aici, trebuie să fie în apropiere şi vreo aşezare omenească. Simt că terenul urcă din nou. Ajung în vârful unui dâmb şi de acolo descopăr nişte lumini printre frunzele copacilor. Satul se întindea în vale. Ce sat să fie? De oboseală îmi tremura tot trupul. Picioarele îmi erau umflate jos ca doi butuci. Am stat pe dâmb în picioare privind în vale. Inima o luase în galop. Nici nu ai puteam număra bătăile. Fiecare sforţare îmi provoca acuma şi dificultăţi de respiraţie. Ce să fac? A continua drumul e moarte sigură. Voi muri de epuizare. Dacă nu găsesc imediat ceva de mâncare sunt pierdut. Nu mai am altă alegere decât să cobor în sat şi să intru la prima casă de gospodar. Cei 500 de lei erau intacţi şi poate voi găsi pe cineva ca să se îndure de mine. Cobor pe o costişă şi dau de întâia casă. E o căscioară făcută dintr-o singură odaie şi fără curte. Poate nici n-aş fi intrat în ea, dacă uşa nu era deschisă şi lumina unei lămpi nu se revărsa afară. Pe prag, nişte oameni. Cu paşi şovăitori, ies din întuneric şi le dau bineţe. La lumină trebuie să fi arătat ca o stafie, cu părul vâlvoi şi mâinile zgâriate. Numai vorbesc de ghete şi îmbrăcăminte. Oricine îşi putea da seama că sunt fugar.

 

Deodată mă văd înconjurat de o droaie de lume, care ieşise nu ştiu de unde, ca dintr-un stup. Mă uit mai bine la ei şi îi văd cam oacheşi la faţă. în spatele lor în casă erau vreo patru copii, care priveau şi ei miraţi la noul venit. De abia atunci mi-am dat seama că am nimerit la un sălaş de ţigani.

 

Dar de unde vii D-ta? mă întreabă un ţigan mai bătrân, care părea să fie şeful familiei.

Iacă de la Jamul Mare.

şi unde te duci?

La Reşiţa la lucru.

Da ce-i cu D-ta?

Iacă, am voit să cruţ banii şi am luat-o pe jos. M-am rătăcit în blestemata asta de pădure ce-o aveţi în vale, de credeam că nu mai ies. Mi-am pierdut şi pălăria şi m-am zgâriat rău. Sunt flămând ca un câine şi tare obosit. Dacă puteţi să-mi daţi ceva de mâncare şi să mă lăsaţi să mă odihnesc în noaptea asta. Am bani. Scot cei 500 de lei şi îi arăt.

Da, cum să nu, strigă ţiganul bătrân. Vom face şi noi ce vom putea. Suntem cam mulţi, dar ne vom strânge să încapi şi D-ta în aşternut. Intră în casă şi te aşează pe marginea patului.

 

Am intrat în casă. De-o parte şi de alta, două paturi late. în mijlocul odăii o cărăruşe de-abia te puteai mişca. La intrare, la stânga, era un prici, pe care se juca o droaie de copii.

Toţi erau deştepţi şi mă priveau cu mirare.

 

Vai de mine, da ce-i cu D-ta de eşti aşa de zgâriat pe faţă şi pe mâini?

Dar nu v-am spus că m-am rătăcit în blestemata asta de pădure şi era să nu mai ies viu din ea? Dar daţi-mi ceva de mâncare.

 

O femeie îmi aduce o cană cu apă şi dintr-o firidă o bucată de pâine. Apă mai băusem eu, dar pâinea am zvântat-o într-o clipă. Simţeam cum o devora stomacul, ca pe o pradă. O pace binefăcătoare se aşternuse în organism. Inima şi toate organele îmi mulţumeau potolite.

 

în timp ce mâncam pâinea şezând pe marginea patului, văd pe ţiganul bătrân că iese afară şi şopteşte ceva unui tânăr, îmbrăcat în haine de oraş, cu cravată şi pălărie. Era Duminică şi venise de la vreo petrecere. Cum uşa rămăsese deschisă, l-am zărit din profil. Nu intrase în casă. Avea o faţă palidă şi părea mai albeneţ * decât ceilalţi. Dar de ce nu intră tânărul în casă, căci era târziu, şi de ce pleacă iară? Unde l-o fi trimis ţiganul bătrân? Am început să intru la bănuială. Ceva mă îndeamnă parcă să dispar în noapte.

 

Ce sat e ăsta?

Clopodia.

 

Clopodia? Nu auzisem în viaţa mea de el. Eram prea sleit ca să mai reacţionez. Cine ştie? Poate că ţiganii, învăţaţi să sufere multe de la stăpânire, sunt mai înţelegători cu omul urmărit.

 

După ce am gătat pâinea, femeile mă invită să mă aşez în pat. Dar unde să mă aşez? în patul din faţa mea, luase loc perechea de ţigani bătrâni şi la spatele lor se mai vedea un cap.

în patul unde şedeam eu, se instalase o pereche de ţigani tineri. Simţeam ceva mişcare şi pe sus, deasupra capului. Câţi or fi în casa asta? Copiii erau gata de culcare, înveliţi unul lângă altul şi făcând ghiduşii. M-am uitat nedumerit la toţi:

Dar unde să dorm?

Ia aici lângă noi, mă invită perechea de ţigani. Ei se strânseră în fund. Pe nevastă o unghiurise la perete. Mă întind şi eu cu grijă ca să nu ocup prea mult loc. Toată lumea se pregătea de culcare.

Dar îmi daţi voie să scot ghetele?

Cum de nu!

 

Azvârl ghetele din picioare. încărcate de apă şi noroi, au pocnit ca nişte pietre. încep să gust din odihna binefăcătoare. Ce fericire! Era un sălaş de ţigani, dar o aşezare omenească. Mi se părea un rai. Dacă scap de aici, trebuie să-i răsplătesc împărăteşte.

 

Ceva nu-mi dădea pace. Gândul se întorcea fără încetare la ţiganul tânăr. Unde s-o fi dus? Aţipesc, dar printre gene observ că ceilalţi nu dormeau. Erau parcă în aşteptare.

Ce aşteptau? şi de ce nu sting lampa? Poate că aşteaptă întoarcerea tânărului. Atmosfera mi se părea încărcată, ca prevestitoare a unei furtuni.

Totuşi mă mângâiam cu speranţa unei odihne binemeritate.

 

Nu ştiu cât să fi trecut de când m-am aşezat în pat. Poate un sfert de oră, când apare pe uşă o capelă militară. Văd apoi o faţă severă de plutonier-major şi în sfârşit tot corpul unui om în uniformă, flancat de alţi doi jandarmi. Era şeful de post din Clopodia.

ţiganul tânăr, care şoptise afară cu bătrânul, fusese la post pentru a mă denunţa.

 

Mă ridic pe marginea patului. Ochii şefului de post sclipeau de ură.

 

Cine eşti? mă întreabă cu o voce nemiloasă.

Constantin Popescu. îmi veni acest nume la întâmplare. Auzisem la Berlin că un legionar cu acest nume ar fi fost împuşcat în masacrele din 1939.

De unde eşti?

Din Slatina.

şi ce cauţi pe aici?

Am spus şi oamenilor ăstora. Voiam să mă duc la Reşiţa la lucru şi ca să nu mai chetuiesc bani, am luat-o pe jos şi m-am rătăcit.

Aşa, la Reşiţa? Dar pe ăsta îl cunoşti?

 

Atunci scoase din buzunar o fotografie şi îmi întoarce capul pentru a mă examina din profil. Apoi îmi dă fotografia să mă uit la ea. în casă o linişte mormântală. ţiganii toţi, mici şi mari, amuţiseră. Era o fotografie de-a mea luată dintr-un tablou de la Liceul din Lugoj, făcut la sfârşit de an cu elevii clasei a VIII-a. Mi-am recunoscut mutra, deşi era multiplicată pe hârtie ordinară, pentru uzul poliţiilor din ţară şi al jandarmeriei. Am dat din umeri.

 

Nu, nu ştiu cine e. Eu sunt Constantin Popescu. îl restitui fotografia.

Nu ştii? De doi ani te urmăresc şi aveam presimţirea că-mi vei cădea în mână. Dar acum nu mai scapi!

 

în acel moment, când se pregăteau să mă ia în primire, descopăr la uşă un loc gol, între trupurile celor doi soldaţi. Am făcut un salt şi m-am repezit spre acel locşor, în speranţa că se va produce un moment de tulburare şi voi putea ieşi afară. Fiind întuneric, mă puteam pierde repede. Dar şeful de post mi-a tăiat trecerea, prinzându-mă în braţele lui vânjoase. Ceilalţi doi jandarmi au tăbărât şi ei pe mine şi am căzut toţi patru peste priciul cu copii. Copiii erau dedesubt, eu peste ei şi jandarmii deasupra mea. Atunci din tată casa s-a ridicat un urlet fioros. Copiii urlau sub noi, ţiganii tineri şi bătrâni urlau:

Da opriţi-vă, strigau femeile, că omorâţi copiii.

 

în sfârşit copiii au ieşit cum au putut, urcându-se în paturi. în acel moment, slăbind presiunea jandarmilor, fac o nouă mişcare să mă smucesc din mâna lor.

Se naşte o busculadă. şeful de post se retrage din învălmăşeală, se aşează la uşă şi ordonă jandarmilor să mă atingă. O ploaie de pumni cad asupra mea, mai ales în cap şi pe faţă. Simt o puternică lovitură în ochiul drept, de credeam că mi-l scoate. O alta în nas şi în gură. Sângele mă podideşte de mă înecam. Nu mai puteam nici respira. Atunci am cedat. M-am lăsat pe spate şi nu am mai opus rezistenţă. Am stat liniştit cu ochii închişi şi m-am lăsat să mă lege.

 

S-a petrecut în acea clipă, în interiorul meu, o curioasă transformare. De unde până atunci m-am zbătut ca o fiară să nu cad în mâna duşmanului, ştiind ce soartă mă aşteaptă, din acel moment o pace miraculoasă s-a aşezat în suflet. Nici groază, nici tulburare, nici rezistenţă, nici lacrimi. Se părea că o boare nevăzută mă mângâia şi-mi dădea linişte. M-am încredinţat destinului.

 

Jandarmii, sub supravegherea şefului de post, care închidea drumul spre uşă, au început să mă lege. Cu nişte frânghii mi-au legat mai întâi mâinile la spate, întorcându-mă pe podele; apoi pentru mai multă siguranţă, mi-au legat tot la spate şi braţele. Mi-au ridicat apoi capul şi mi-au pus pe el un sac. Puteam respira, dar nu mai puteam vedea. Nu distingeam decât lumina de întuneric. Sacul mi l-a legat la gât cu o sforicică. Când unul din jandarmi îmi făcea nodul la gât, aud pe şeful de post că-i şopteşte:

Nu strânge prea tare, ca să nu se sugrume.

 

Tot e bine, zic eu, înseamnă că nu vor să mă omoare pe aici.

şeful de post se gândeşte desigur la premiul de trei milioane şi vrea să mă predea viu la Bucureşti.

 

Cu lovituri sunt sculat în picioare. La glezna piciorului stâng, simt că mi se pune ceva rece. Era un lanţ, pe care l-a prins apoi cu un lacăt.

 

Toaleta arestatului se terminase. Puteam porni spre post. La plecare, şeful de post m-a avizat să nu fac vreo mişcare că el stă în spate şi trage. Ferecat în felul acesta, am pornit la drum. Bine înţeles că jandarmii n-au binevoit să-mi tragă ghetele. Le-a ridicat unul şi pe mine m-a lăsat să merg în picioarele goale.

 

Drumul până la post n-a durat mult, dar pentru mine a fost un calvar. Nu-mi făceau legăturile atât de rău, cât picioarele. Cu capul în sac nu vedeam nimic. De braţul drept şi stâng, eram prins zdravăn de doi dintre ei, iar al treilea mergea în spate, ţinând lanţul care îmi atârna de picior. Cum funcţiunea umorului nu dispare nici în momentele cele mai tragice ale vieţii (Galgenhumor), mă gândeam că sunt escortat la post, cum ţăranii duc porcii la târg. îi leagă cu un lanţ de unul din picioarele din spate şi îi mână din urmă.

 

Cum erau drumurile în satele noastre primăvara ştie fiecare. Cel din Clopodia era o amestecătură de noroişi de pietre ascuţite. Călcam cu picioarele goale prin noroiul rece şi mă înţepau pietrele de îmi venea să urlu de durere. şi trebuia să păşesc în pas soldăţesc. Nu am vorbit nimic cu ei.

în jurul meu întuneric beznă. Din când în când mai străbătea prin sac câte un fir de lumină, strecurată de la vreo fereastră. în dosul lor alte vieţi, alte destine, care nici nu bănuiau că în noroiul drumului lor se torcea un alt destin. Cum lăpăiam în noroi în ritm de marş, mi se părea că aud acordurile unui marş funebru...

 

PARTEA A TREIA

DE LA MOARTE LA VIAţă

 

1. O noapte la Clopodia

 

Era în seara de Duminică, 19 Mai 1940, când mergeam cu picioarele zdrobite prin noroiul satului Clopodia, escortat de jandarmi, spre destinaţie necunoscută. La un moment dat sunt scos din mijlocul drumului şi îmbrâncit pe o scară îngustă.

Aud că se deschide o uşă şi apoi simt o podea de scândură sub picioare. Prin finele găurele ale sacului disting lumină. Mă gândeam că trebuie să fie sau postul de jandarmi sau primăria.

Simt apoi cum nişte mâini noduroase mă pipăie pe la gât. îmi închipuiam că vor să mă strângă de gât sau să-mi tragă un glonte în ceafă.

Instinctiv fac o mişcare bruscă şi îmi schimb poziţia. Mâinile alunecă de pe gât. în clipa următoare un pumn groaznic se prăvăleşte în direcţia ficatului. Probabil era o lovitură învăţată în şcolile de jandarmi, servind ca să reducă la neputinţă pe arestaţi. Curios că nu am simţit durere şi nici nu am ameţit. Dar m-am liniştit. Din nou nişte mâini mă pipăie la gât. Căutau nodul de la sforicică şi eu le încurcasem treaba. îmi ridică sacul şi văd că mă aflu într-o odaie mai spaţioasă, care părea a fi o cancelarie. Mă uit cu nelinişte împrejur. Acum ce va urma? Văd faţa severă a şefului de post şi mutrele inexpresive ale celor doi jandarmi în termen. Mai în fund, îndărătul unei mese, mai descopăr alte două persoane: un bărbat îmbrăcat în haine domneşti şi altul, în haine ţărăneşti. Trebuie să fie autorităţile locului. Mi se scoate lanţul de la picioare, dar rămân cu mâinile legate la spate.

 

şeful de post se răsteşte la mine:

Ei, acuma să spui cine eşti!

 

Păi nu v-am spus? Sunt Constantin Popescu din Slatina. Nu vedeţi că sunt îmbrăcat ţărăneşte?

 

Numele ce-l rostisem la întâmplare când fusesem prins, devenise acum o piesă de salvare. Mă agăţam de el cu disperare. îmi ziceam că trebuie să câştig timp. Cum? Prelungind cât mai mult această stare de incertitudine. Evenimentele se precipitau şi nu se ştie ce poate interveni mâine. Sigur că până la urmă mă vor descoperi, după ce vor întreprinde cercetări la Slatina. Dar asta înseamnă două-trei zile în plus de viaţă. Dacă află cine sunt, risc să fiu împuşcat aici şi justificarea nu lipseşte: am fost împuşcat la trecerea frontierei. Nimic mai natural, mai ales după focurile de armă de la Lăţunaş. Dacă mai există vreo salvare, apoi tocmai în prelungirea agoniei.

 

Uite, eu nu sunt chiar aşa de rău, cum îţi închipui. ştiu că eşti Horia Sima, dar trebuie să declari. Nu-ţi doresc să ajungi pe mâinile d-lui notar Gritta. El nu ştie de glumă. Te ia şi te izbeşte de toţi pereţii.

 

îmi arăta pe omul în civil de pe scaun. într-adevăr era o matahală de om, gros şi sângeros ca un măcelar. După acest nume Gritta putea să fie frate cu chestorul Gritta de la Timişoara, faimos prigonitor de legionari, amestecat în schingiuiri şi crime.

 

Eu îi dau înainte cu ce ştiam, fără să ţin seamă de ameninţare:

Nu v-am spus că mă cheamă Constantin Popescu? Dacă nu credeţi, cercetaţi!

 

N-am mai scos o vorbă.

 

îl văd atunci pe Gritta că se ridică de pe scaun, se apropie de mine şi mă prinde cu amândouă mâinile de păr.

Apoi mă târăşte la perete şi mă izbeşte cu capul de câteva ori, cu toată puterea. Doamne câte mai poate suporta omul! Loviturile au fost teribile. O uşoară ameţeală şi apoi mi-am revenit. Când Gritta şi-a scos mâinile din păr, îi atârnau şuviţe printre degete.

 

Ancheta lua o întorsătură gravă. Iar mă găseam în alternativa să pier sau să-mi declar identitatea, ca atunci când am coborât în sălaşul de ţigani. Nu simţisem durerea şi tocmai asta mă neliniştea. încasam lovituri ca o nălucă. Ca şi cum nu eram eu. Ce se întâmplă cu mine? Nu mai reacţionează organismul? în schimb inima iar se pusese în marş, izbind în piept ca o locomotivă. Avea întreruperi frecvente şi iar pornea în galop ca o nebună. Dacă mă mai lovesc, pot să am un colaps.

 

între timp mi-au venit într-ajutor.

 

Haide, nu mai tăgădui că Petraşcu a fost prins. şi apoi hainele lăsate la Lăţunaş v-au trădat.

 

O mare bucurie pe mine că Petraşcu nu e mort, aşa cum mă chinuiau vedeniile în pădure.

 

Bine, dacă e aşa, eu sunt.

Eşti Horia Sima?

Sunt Horia Sima.

Pentru că ai declarat, continuă şeful de post, trebuie să îţi spun că şi eu sunt din Făgăraş, ca D-ta. Mă cheamă şerban şi sunt din comuna Viştea. Ce te-a apucat, om cu carte, să semeni teroarea în ţară? Dar acuma nu mai scapi!

 

şi şi-a înfipt încă odată ochii plini de ură în jalnica făptură din faţa lui.

 

S-a dus apoi la telefon să-şi anunţe superiorii de captură. între timp Gritta s-a dezlănţuit împotriva mea:

Ticăloşilor, trădătorilor, ce vreţi să aduceţi pe Nemţi să ne cotropească ţara şi să ne ia Ardealul? Ai venit ca să pregăteşti calea lui Hitler? Dar acuma ţi s-a înfundat şi nici Hitler nu te mai scapă.

Domnule notar, i-am spus eu liniştit, nu am venit ca să pregătesc calea lui Hitler sau intrarea Ungurilor în Ardeal. Dimpotrivă, am venit ca să împiedic sfâşierea fruntariilor. Nu sunt trimis de Hitler, dar ar fi bine să nu luaţi chestiunea cu Hitler uşor, în interesul ţării. O să vedeţi că frontul francez se va prăbuşi. Vrând-nevrând Regele va trebui să trateze cu Hitler, căci va deveni stăpânul Europei.

Nu v-am spus eu că e trimisul lui Hitler. Nu vedeţi cum vorbeşte? Auzi să-i bată pe Franţuji!

 

Se scoală de pe scaun congestionat şi făcu un gest ca să se repeadă din nou la mine, dar în acel moment reveni şeful de post după convorbirea telefonică ce-o avusese. Mi-a spus că noaptea aceasta voi dormi la post, pe podelele pe care mă aflu, iar mâine dimineaţă voi fi transportat la Timişoara.

 

Mi-a aruncat o pătură jos. Dar înainte de a mă trânti pe podele, mi-a desfăcut mâinile şi m-a întrebat dacă vreau să mănânc ceva. Am cerut o cană cu lapte. S-a dus în odaia vecină, unde era locuinţa lui. Peste câteva minute apare în uşă o româncă înaltă, frumoasă şi curată. După ea doi copilaşi. în mână ţinea o cană cu lapte, pe care mi-o întinde cu milă. Am sorbit-o cu nesaţ şi i-am dat-o înapoi. Ce contrast între această fiinţă şi bruta de jandarm, soţul ei!

 

Nu m-au dezlegat peste noapte, cum îmi închipuiam. După ce m-am aşezat pe pătură, fără nimic sub cap, mi-au pus lanţuri la mâini şi picioare.

Doi jandarmi, cu puştile încărcate, m-au păzit toată noaptea.

 

Am dormit îndată, frânt de oboseală. Spre ziuă am avut un vis frumos. Se făcea că eram la Berlin cu camarazii mei, la o masă şi beam bere. Eram bine dispuşi şi încrezători în steaua noastră. Deodată simt o mână grea pe umăr care mă zgâlţâie. Deschid ochii şi nu-mi venea să cred că mă găsesc în acea încăpere tristă, înconjurat de fiinţe necunoscute. Eram sigur că sunt victima unui coşmar. Mă scutur cu putere, aşa cum faci când eşti pe jumătate trezit şi vrei să alungi fioroasele imagini. Un zuruit sinistru de lanţuri şi durerile ce le-am simţit când am vrut să mă eliberez de ele m-au convins că nu visez.

 

2. La Legiunea de Jandarmi din Timişoara

 

Era zi de Luni şi trebuie să fi fost pe la 7 dimineaţa, când m-am sculat de pe podele ajutat de soldaţi, cu cătuşele la mâini şi la picioare. Somnul profund mă întremase într-o oarecare măsură. Nu mi s-a dat nimic de dimineaţă, o bucată de pâine sau puţină apă să-mi trec peste ochi. N-a mai apărut nici cana cu lapte, îmbiată de o mână albă de femeie, cu privirea miloasă.

 

înfăţişarea mea trebuie să fi fost ca a unui om sălbatic. De sus şi până jos eram murdar de noroi, cu părul vâlvoi şi pe alocuri însângerat, cu un ochi tumefiat şi cu nenumărate zgârieturi pe mâini.

Mă ţin în halul ăsta mă gândeam pentru a dovedi superiorilor şi, prin aspectul meu fioros, cât de periculos sunt şi ce captură importantă au făcut.

 

Notarul Gritta şi primarul nu mai apăruseră. în schimb odaia s-a umplut de alte figuri. Sosise de dimineaţă şeful de post din Lăţunaş, acela care ne atacase în grajd şi ne scăpaseră printre degete, apoi şeful de secţie, de care depindea amândouă posturile.

 

sta nu ştie să tragă! E un prost, îmi zice şeful de secţie, arătând spre şeful de post din Lăţunaş. Dacă aş fi fost eu acolo, cum v-aş mai fi luat!

 

Stai să vezi, don major. Noi am crezut că sunt legionarii urmăriţi, când colo au ieşit din grajd nişte ţărani. Am tras noi, dar nu aşa chiar cu nădejde, de teamă să nu omorâm oameni nevinovaţi.

Puteau fi nişte contrabandişti. Asta ne-a încurcat, îmbrăcămintea lor.

 

Apoi întorcându-se spre mine, îmi spune:

 

Să nu crezi că nu ţi-am găsit urma. Te-am văzut din depărtare când ai dispărut în pădure.

şi de ce nu ai intrat?

Se înnoptase şi m-a fost teamă. Mă gândeam că porţi pistol. Dar am alarmat toate posturile şi nu mai puteai scăpa.

 

Din acest schimb de cuvinte am dedus două lucruri: că salvele de la Lăţunaş fusese trase în plin; apoi că întoarcerea mea la Lăţunaş şi drumul meu peste câmp fuseseră semnalate jandarmilor. Fără îndoială, a pornit vorba de la ţăranul din marginea satului şi ciobănaşul n-a tăcut nici el. Numai de la ei s-a putut afla că m-am îndreptat spre pâlcul de pădure, încotro a venit apoi călare şeful de post.

 

Cum ai putut trece şanţul ăla? Doamne fereşte! Eu eram sigur că îţi frângi gâtul, adaugă şeful din Lăţunaş cu uimire.

Nici eu nu ştiu.

 

şerban triumfa. Parcă-i pleznea tunica pe el de mândrie. Se citea pe faţa lui conştiinţa marii isprăvi săvârşite. Ceea nu izbutise să facă întreg aparatul Statului, realizase el, un obscur şef de post dintr-un sat obscur. Viaţa lui va lua un alt curs.

 

Din frânturi de vorbă, am înţeles că aşteptau sosirea unui ofiţer de jandarmi, dintr-un moment într-altul.

 

Aud un uruit de maşină afară, înotând cu greu prin noroiul drumului. Uşa deschide şi rămân încremenit. Cine intrase? O bună cunoştinţă de-a mea din Lugoj, căpitanul de jandarmi Popescu, ajutorul şefului Legiunii de Jandarmi din judeţul Severin, maiorul Cartianu. Cu ei ajunsesem în 1937, înainte de alegeri, la o înţelegere. Ei nu mai reacţionau la propaganda şi activităţile noastre.

Puteam să străbat tot judeţul, fără să fiu supărat de jandarmi. Ne-am privit o clipă, dar nici unul nici altul nu am scos un cuvânt. El era în exerciţiul funcţiunii, iar eu nu mai aveam nici un interes să-l descopăr. Am dedus din prezenţa lui la Clopodia că fusese mutat din judeţul Severin în judeţul Caraş.

 

Primise ordin să mă transporte la Timişoara. Am coborât imediat în stradă şi am urcat în maşină. Eu în spate, flancat de şeful de secţie şi nelipsitul meu cerber, şerban. în faţă şoferul şi Căpitanul Popescu.

şeful de post din Lăţunaş a fost concediat, ca nedemn să figureze în escortă.

 

Nu s-a vorbit nimic pe tot parcursul. Din când în când doar câte o indicaţie dată de căpitan şoferului. Călătoria trebuie să fi durat vreo trei ore. Nu-mi aduc aminte de nimic, nici de rută nici de peisaj nici de localităţi şi nici de oameni. Eram prea absorbit în mine însumi. Ce mă aşteaptă la Timişoara? Voi apuca oare pe mâinile lui Gritta, chestorul poliţiei, sau voi fi transportat fără oprire la Bucureşti? Unde încep bătăile, schingiuirile, la capătul cărora mă aşteaptă moartea.

 

Trebuie să fi produs o impresie penibilă Căpitanului Popescu. Nici nu-şi arunca ochii spre mine. Privea numai îngândurat înainte.

M-am trezit din meditaţiile mele când am intrat în mahalalele Timişoarei. Nu ştiu pe ce străzi am apucat şi cum am intrat într-o clădire ce părea a fi o cazarmă. Sunt scos din maşină şi sunt dus într-o sală mare, plină cu paturi. Era dormitorul jandarmilor în termen. Era pe la orele 11 şi fiecare jandarm deretica în jurul patului său. Unul îşi cosea nasturii, altul se bărbierea, altul îşi potrivea uniforma.

 

După ce se face predarea arestatului, vine la mine un maior de jandarmi, un om mai în vârstă, de înfăţişare blândă, care, văzându-mă în halul în care eram, mă întreabă dacă nu vreau să mă spăl şi să-mi schimb hainele. Am făcut ochii mari:

Ce haine, domnule maior?

Ei, hainele D-tale, pe care le-ai lăsat la Lăţunaş.

 

La un semn al maiorului, şerban scoate dintr-o traistă hainele ce le-am cumpărat la Berlin în ajunul plecării şi care îmi aminteau melancolic pe omul liber de acum două săptămâni. Scăpate de Petraşcu în fundul şanţului de la Lăţunaş, acuma reveneau la mine pentru a îmbrăca trupul unui deţinut pe care îl aştepta cea mai cumplită soartă.

 

Mi s-a adus un ciubăraş cu apă caldă şi am început să mă spăl. M-am spălat mai întâi pe faţă şi piept şi apoi, în aceeaşi apă, mi-am vârât şi picioarele hodorogite. Soldaţii se uitau cu milă la mine. Cine ştie câţi dintre ei nu erau legionari! N-am observat la nici unul dintre jandarmii în termen vreo sclipire de ură. Mi-am îmbrăcat apoi cămaşa, cravata şi hainele. Singure ghete, înroşite de apă, erau într-o stare jalnică şi nu se potriveau cu eleganţa costumului.

 

Apoi m-au hrănit din mâncarea soldaţilor de la cazan, într-o gamelă. Era gustoasă şi abundentă. în special pâinea neagră a soldatului mi-a căzut ca o binecuvântare.

 

După aceste acte banale, căci omul le repetă în fiecare zi, dar care pentru mine aveau o valoare enormă în împrejurările acelea de slăbiciune, oboseală şi murdărie, părea că eram un alt om, părea că renăscusem. Reluasem aspectul unei persoane decente. în special hainele îmi ridica categoria, chiar dacă eram în lanţuri.

 

Surprizele nu se terminaseră. Mă aşezasem pe marginea unui pat, când îl văd pe maior că vine la mine şi mă întreabă pe un ton blând dacă m-am săturat şi nu mai doresc ceva să mănânc. M-am uitat la el cu un aer neghiob. De când un deţinut şi un deţinut de talia mea, care a ţinut în şah întreg aparatul de Stat, îşi poate exprima astfel de dorinţe? Ce e arestul, hotel? Credeam că îşi bate joc de mine şi atunci i-am răspuns şi eu cu aceeaşi monedă:

Domnule maior, dacă îmi puneţi o astfel de întrebare, îmi îngăduiţi să răspund şi eu. Aş vrea să mănânc nişte prăjituri. ştiţi, în Germania, toate sunt pe cartelă.

 

Spre mirarea mea, văd că mă cheamă un soldat, scoate nişte bani din buzunar şi îi dă să cumpere nişte prăjituri.

 

Când se întoarce soldatul şi mi le întinde, văd că nu e una, două, ci ... un carton de prăjituri.

 

Toate sunt pentru mine, domnule maior?

Toate.

 

M-am aşezat pe marginea patului cu o oarecare îndoială dacă mă pot atinge de ele. Organismul era atât de sleit, atât de lipsit, în primul rând de energie, încât le-aş fi mâncat pe toate dacă nu mi-ar fi fost ruşine de soldaţii din sală, care se uitau cu jind la ele. Ei, săracii, cine ştie când aveau bani să-şi cumpere o prăjitură! Am păstrat o parte şi le-am înapoiat.

 

Ei nu, păstrează-le, îmi zise maiorul.

 

Le-am învelit în hârtie şi le-am băgat în buzunar.

 

Am fost lăsat apoi să mă odihnesc. Cum era şi firesc, m-am dedat la fel de fel de speculaţii în legătură cu cartonul de prăjituri, care luase pentru mine proporţii gigantice. Oare ce se ascunde îndărătul lui? E un simplu gest umanitar sau are o semnificaţie politică? E o schimbare de tratament? E vreun ordin venit de la Bucureşti? Poate direct de la Ghelmegeanu, Ministrul de Interne? Cel mai derutat era însă zbirul meu şerban, care nu ştia ce să mai creadă. Se simţea personal ofensat de atenţia ce mi se acordă.

 

3. Transportat la Bucureşti

 

Pe la orele 1, vine din nou maiorul de jandarmi şi mă anunţă că a primit ordin să fiu transportat la Bucureşti cu proximul tren, care este cel care pleacă de la Timişoara imediat după masă. Cunoşteam acest tren, căci îl foloseam ori de câte ori mergeam în Capitală. Avea avantajul că sosea la Bucureşti la orele şase dimineaţa, încât cetăţeanul avea la dispoziţie o zi întreagă ca să-şi rezolve chestiunile.

 

Dar cu asta nu se terminase ce voia să-mi spună maiorul. M-a întrebat în continuare, şi pe un ton politicos, cu cine aş vrea să stau de vorbă, dintre autorităţi, la Bucureşti.

 

întrebarea m-a dat peste cap mai rău decât cartonul cu prăjituri. Să stau de vorbă? Ce înseamnă aceasta? Eu sunt un deţinut şi nu pot sta de vorbă decât cu acei care mă vor ancheta. Dar cum maiorul stătea lângă mine aşteptând un răspuns, nu puteam refuza invitaţia. Câteva secunde m-am gândit ce persoane să indic.

Nu mă puteam coborî nici la un comisar de poliţie, după cum nu puteam să rostesc numele vreunui ministru. Am evitat Prefectura de Poliţie, care nu avea atribuţii decât pentru raza Capitalei, şi m-am oprit la cei doi şefi ai aparatului de teroare: Generalul Bengliu, şeful Jandarmeriei, şi Nicki ştefănescu, şeful Siguranţei.

 

Fiindcă îmi puneţi această întrebare, în primul rând aş vrea să văd pe superiorul D-voastră, Generalul Bengliu; în al doilea rând, pe Nicki ştefănescu, Directorul Siguranţei.

 

Apropiindu-se timpul de plecare, mi s-a făcut toaleta de rigoare. Mi s-a pus cătuşele la mâini şi la picioare, iar, ca măsură suplimentară de siguranţă, şerban mi-a fixat un lănţuşor de cătuşe, pe care-l ţinea în mână. Am părăsit cu regret dormitorul jandarmilor, unde am întâlnit o atmosferă omenească, şi cu inima strânsă m-am urcat în maşină. Ne-am aşezat exact în formaţia precedentă: eu la mijloc, încadrat de şeful de post şi şeful de secţie. în faţă şoferul şi Căpitanul Popescu. Am străbătut străzile Timişoarei până ce am ajuns la gară. Dar aici ne-am oprit în faţa clădirii principale, ci a tras maşina în afara ei, pe un loc viran. Am fost scos din maşină şi trecut peste liniile de garaj până la un vagon de clasa a III-a, ce aştepta singuratic. Se vede că fusese în mod special pregătit pentru transportul meu.

 

Cum lanţurile de la picioare mă împiedicau să mă urc în vagon, am fost luat de subţiori şi târât înăuntru.

Am fost aşezat cam în mijlocul vagonului pe o bancă pentru şase persoane. Eu şedeam la mijloc, flancat de nelipsitul meu cerber, şerban, şi de şeful lui de secţie. în faţa mea, pe cealaltă bancă luase loc căpitanul Popescu, însoţit de doi plutonieri necunoscuţi. Credeam că aceasta e toată garda şi voi rămâne singur cu ei. Nu înţelegeam de ce n-au ales un compartiment de şase persoane şi nu un vagon întreg de clasa a III-a, unde puteau călători 70-80 de persoane. Nedumerirea mi s-a risipit când am văzut că vagonul începe să se populeze de grade superioare de jandarmi. Toţi înarmaţi. Până la urmă am numărat cel puţin 30 de plutonieri şi plutonieri-majori, majoritatea oameni în vârstă. Se făcuse o concentrare din întreg judeţul Timiş. Eram transportat la Bucureşti cu o pază excepţională. Se temeau, probabil, că trecând trenul prin judeţul Severin, legionarii să nu organizeze vreun atac, la oprirea într-o gară.

 

Jandarmii s-au risipit ocupând toată băncile, câte doi, câte trei. Nu vorbeau nimic, nu întrebau nimic. Se vede că aşa era consemnul. Mă priveau cu curiozitate, dar păstrau o muţenie desăvârşită.

în spate, în faţă, în stânga, în dreapta, numai uniforme şi arme lucioase.

 

Firava speranţă ce mi-o trezise cartonul cu prăjituri şi întrebarea maiorului, se spulberase. Numai era nimic de făcut decât să-mi împlinesc destinul. Tulburat pentru o clipă de manifestările de la Timişoara, am revenit la liniştea omului care ştie că soarta îi este pecetluită. De moarte eram sigur şi ceea ce mă preocupa şi speria era numai natura ei. Cum mă vor omorî? Mă vor ucide în bătăi? Ca Vucu, Nadoleanu, Iovu şi alţii, la Centrul jandarmilor de la Băneasa, unde comandau fioroşii maiori Dinulescu şi Macoveanu, care au ucis şi pe Căpitan? Voi fi spânzurat în celulă ca locotenentul Dumitrescu, simulându-se o sinucidere? Voi fi sugrumat cu mâinile îndrum spre crematoriu, ca Gheorghe Clement sau Victor Dragomirescu? Când va sosi acest moment, le voi cere o singură favoare: să fiu împuşcat. E moartea cea mai uşoară. Aceasta tocmai în numele faimei ce mi-am câştigat-o în decursul acestor ani. Am fost un adversar temut şi pot să-mi împlinească această dorinţă.

 

După ce vagonul s-a umplut cu toţi jandarmii destinaţi să mă escorteze până la Bucureşti, a fost remorcat până la trenul Timişoara-Bucureşti, care aştepta în staţie, şi agăţat la sfârşitul lui. Lumea se urca în tren, pentru a porni spre diverse destinaţii. La capetele vagonului, vegheau jandarmi care împiedicau oamenii să intre în el. Aceştia se uitau la geamuri cu mirare, unde nu se vedeau decât şepci militare şi apoi se îndepărtau repede.

 

în sfârşit trenul se pune în mişcare. Mă pregătesc, cu emoţie şi strângere de inimă, să revăd locurile pe care le cunoşteam aşa de bine de când am descins în Banat. Fusesem şeful Regiunii a X-a şi nevoile luptei şi organizării mă purtaseră în lungul şi latul celor trei judeţe. Marşuri, întruniri, consfătuiri. în special judeţul Severin, a cărui organizaţie am creat-o de la alfa la omega, îmi era cunoscut ca în palmă. Pot să spun că n-a fost sat, pe toată întinderea lui, de la Dunăre până la Mureş, pe care să nu-l fi călcat.

 

Cu cât mă apropii de Lugoj, inima îmi bătea mai tare. în acest oraş am fost profesor de liceu între anii 1936-1938, transferat de la Caransebeş. Locuiam într-o casă pe o stradă paralelă cu linia ferată. Toate trenurile care coborau spre Dunăre treceau la câţiva metri de ferestrele casei noastre. Era o casă frumoasă, de curând construită, de un şvab, Mollitor. Avea şi o grădină mare. Ne simţeam bine în ea. Toată ziua, soare şi lumină. Când plecam spre Caransebeş sau Bucureşti, soţia mea era la fereastră şi îmi făcea semn cu mâna. Ea mă crede în Germania. Ce va fi de ea când va afla că sunt arestat?

 

Trenul intră în Lugoj. Oare ştie cineva că eu trec pe acolo? Nu cred, pentru că e prea timpuriu ca să fi aflat ceva. Văd pe jandarmi că privesc cu atenţie pe peron. Nu observă nici o aglomerare, nici o mişcare suspectă şi se liniştesc. Trenul se pune din nou în mişcare. îndată după barieră, începe strada pe care locuiam eu. Casele se înşiră ca nişte mărgele, toate cu ferestrele spre calea ferată. Se apropie şi casa mea. Soţia renunţase la ea şi îşi mutase mobila la Brad, la familia ei.

Pare locuită de cineva. Nu mai apare la fereastră să-mi facă cu mâna. Dacă m-ar vedea cum sunt şi cu ce alai sunt dus la Bucureşti, ca unul din cei mai mari tâlhari, s-ar prăbuşi la pământ. Bine că nu ştie nimic. La ora actuală mai nutreşte iluzia că sunt la Berlin, înstrăinat, dar în siguranţă.

 

îmi fulgeră prin minte fuga mea din această casă, cu puţin timp înainte de a fi ridicat şi transportat cu acelaşi tren în care mă aflam acum. Eram arestat de trei zile, cu agentul în casă.

Un jandarm păzea la poartă, interzicând să pătrundă cineva. Era înainte de Paşti, când cu marile arestări din Aprilie 1938. Pe la orele două, vine comisarul Firică, şeful Siguranţei locale, şi mă anunţă că voi pleca cu trenul de după masă la Bucureşti şi să-mi fac bagajul, luându-mi toate cele trebuincioase. A accentuat "toate cele trebuincioase", voind să-mi indice că e vorba de o detenţiune mai lungă. Cu el a plecat şi agentul, pentru a-şi lua şi el anumite lucruri, fiind destinat să mă însoţească. Nu mă gândisem până atunci la nici o evadare, căci avusesem prilejul în nopţile precedente. O nouă Jilavă, mă gândeam, sau poate mai rău. şi pentru nimic. Nu înfrânsesem nici o lege. în 1933-1934 fuseseră legionari care nu se predaseră poliţiei, rămânând ascunşi până la terminarea procesului cel mare şi nu li întâmplase nimic. Atunci era mult mai grav, căi fusese împuşcat Duca şi puteau să cadă bănuielile asupra celor ce fugeau. Dar acuma, nu e aceeaşi situaţie. Nu se întâmplase nici cel mai mic incident. De ce aceste arestări în masă de căpetenii legionare şi unde se va ajunge?

M-am hotărât să dispar. Cum în casă nu era decât soţia mea, i-am şoptit să plece în oraş, spunând jandarmului că vrea să-mi cumpere ceva de mâncare. Când se va întoarce, nu mă va mai găsi. şovăind şi plângând, a plecat. Cum s-a îndepărtat, am ieşit pe geam şi am vorbit cu jandarmul prietenos câteva minute, ca să-i dau certitudinea că sunt în casă. în momentul următor, mi-am luat mantaua pe mine şi o bască pe cap, şi am ieşit prin bucătărie în grădina din spate.

într-un minut am străbătut grădina şi am sărit gardul în grădina vecinului. Am fugit şi prin această grădină şi am trecut gardul în a doua.

Nu m-am oprit nici aici, ci am trecut în a treia. Din această ultimă grădină, am luat-o pe alee până la poartă, care din norocire era deschisă.

M-am strecurat încetişor în stradă şi am luat-o în direcţia opusă jandarmului de la poarta mea, ca un cetăţean care iese după masa din casa lui. Eram cam la o sută de metri de jandarm.

Am pornit cu pas liniştit. Aşteptam dintr-un moment într-altul un strigăt, o somaţie. Nimic. Ajungând la capătul străzii, am cârnit-o la stânga spre oraş. Pe această uliţă am iuţit pasul aproape fugind. Nu ştiam unde mă duc.

Am luat-o spre centrul oraşului. La o cotitură văd pe căpitanul de jandarmi Popescu. Nu-l mai pot evita. Am grăbit pasul şi l-am încrucişat în dreptul unui copac mare, după ce mi-am înfundat bine basca pe urechi. Nu mă văzuse. Ajung în dreptul Episcopiei greco-catolice. Aici era secretar preotul Voştinaru, care nu era legionar, dar bun prieten cu părintele Puşcaş, şeful plasei Buziaş, din judeţul Timiş, care locuia în comuna Ohaba.

 

Am intrat la Episcopie, am vorbit cu părintele Voştinaru, i-am spus că sunt urmărit şi m-a găzduit două nopţi până ce am putut pleca din Lugoj spre Timişoara şi de aici spre Bucureşti. O altă viaţă începea. De atunci am fost permanent urmărit şi Dumnezeu m-a ferit din nenumărate primejdii. Până acum, când toate sforţările mele de a scăpa, începând de la Ofcea, au fost zadarnice. Voia Domnului! Acum sunt în lanţuri, trecând cu trenul prin mândrul judeţ Severin, păzit de o puternică escortă.

 

Rând pe rând defilează toate gările dintre Lugoj şi Caransebeş. De toate mă leagă amintirile luptei şi atâţia camarazi care mă însoţeau în marşurile mele, Duminică de Duminică. Dincolo de gări, apar sate cunoscute şi dincolo de ele, alte care nu se văd, dar le localizez undeva în depărtări. Am fost primit şi ospătat în atâtea case ţărăneşti şi pe atâţi oameni i-am trezit din neştiinţa lor, aliniindu-se în oastea Căpitanului.

 

Trenul se opreşte la Caransebeş. Alte amintiri îmi năvălesc în suflet. La Caransebeş am descins ca tânăr profesor în toamna anului 1932 şi aici am început organizarea Gărzii de Fier. Nici ţipenie de legionar. Cine ştie dacă existau pe undeva elemente răzleţe. Se confunda Legiunea cu cuzismul, vagi reminiscenţe din alegerile din 1926, când Liga Apărării luase în judeţul Caraş un număr impresionant de voturi. Am început să desţelenesc terenul cu câteva calfe de cizmari şi câţiva bacalaureaţi, care din lipsă de mijloace, nu mai puteau continua studiile la Universitate. în patru ani, judeţul Severin unul din cele mai puternice din ţară, iar Regiunea a X-a, Banat, a fost clasificată întâia pe ţară, în alegerile din 1937.

 

Din nou jandarmii privesc îngrijoraţi spre peron, dacă nu se zăreşte vreo concentrare de oameni. Nu e nimic. Călători obişnuiţi. Trenul intră în munţi, coborând spre Dunăre. Alte gări, alte amintiri. Plasa Teregova şi plasa Mehadia erau fiefurile noastre legionare. în toate comunele aveam garnizoane puternice.

O ţărănime mândră şi înstărită. Oamenii liberi care nu se temeau de stăpânire. în alte părţi, ţăranii erau săraci şi asupriţi. Făceam marşuri prin aceste părţi, în anul 1937, de câte 200-300 de oameni. Jandarmii priveau neputincioşi la această desfăşurare de forţe.

Ajungem la Băile Herculane. Aici am înfiinţat o tabără de muncă, pornind de la nimic şi închizându-o, în toamna anului 1936, cu un plus de 6.000 de lei. Veneau darurile din toate părţile. Fusese în inspecţie şi Generalul Cantacuzino. Căpeteniile legionare veneau bucuros în Banat, pentru că găseau o înaltă conştiinţă legionară şi o populaţie extraordinar de primitoare. Profesorul Codreanu, Bănică Dobre, Moţa, Nae Ionescu, Radu Gyr, Vasile Marin, Ion Banea, erau oaspeţii predilecţi ai Regiunii.

 

Trenul intră în Orşova. Jandarmii respiră liniştiţi. Nu se întâmplase nici cel mai mic incident pe lungul parcurs de la Timişoara până aici. De acum nu mai au grijă. şerban scoate o desagă îşi începe să împartă mâncare celor de pe bancă, începând cu Căpitanul Popescu. E ora mesei. Ceilalţi jandarmi fac la fel. Căpitanul Popescu îi face semn lui şerban să-mi scoată cătuşele de la Mâini. Mi se dă şi mie de mâncare. Pâine bună, ceva salam şi brânză. Mestec încetişor hrana, dar cu gândul departe, la ceea ce mă aştepta la Bucureşti. După ce am terminat, nici o secundă nu-mi lasă şerban mâinile libere. Din nou îmi fixează cătuşele, cu lănţişorul de siguranţă.

 

Se înnoptase. Profitând de plecarea cerberului meu din vagon, pentru nevoi particulare, îl întreb pe Căpitanul Popescu cum merge frontul francez.

 

Prost, îmi răspunde.

Prost pentru cine?

Prost pentru Francezi.

 

Aceasta a fost unica discuţie ce-am avut-o cu el, în această lungă şi obositoare călătorie.

Am început să rumeg informaţia. Prost pentru Francezi. Asta înseamnă că la Palat trebuie să fie panică. România rămânea prinsă între Rusia şi Germania. Ce va face Regele? O nouă lucire de speranţă. Nu cumva pentru asta am fost întrebat cu cine vreau să vorbesc când ajung la Bucureşti?

 

Privind la feţele jandarmilor, în frunte cu Căpitanul Popescu, nu citeam în ochii lor satisfacţie pentru prinderea mea. Afară de şerban, care mă privea cu aceeaşi ură înflăcărată şi era mândru de captura lui. în gândul lui de pe acuma gusta răsplata ce o va primi de la Generalul Bengliu.

 

într-un târziu am adormit, căzând cu capul când pe un jandarm când pe celălalt. Au început să se audă sforăituri în vagon.

Oboseala biruia rând pe rând oamenii, mai ales că trăseseră şi nişte duşti cu vin. Aşa am dus-o toată noaptea, între un somn greu, coşmaruri, alunecând într-o parte şi în alta şi ghionturi din partea vecinilor, când îi incomodam prea mult.

 

De pe la Piteşti, somnul m i-a dispărut. Am început să mă gândesc ce voi declara la interogatoriu. Trebuia să spun ceva. Trebuie să stărui în lucrurile cunoscute de ei, pentru a le abate atenţia de la chestiuni ce nu voiam să se ştie. Cum majoritatea chestiunilor petrecute în anii 1938-1939 fuseseră descoperite, nu avea nici un sens să le ascund.

 

Dar dacă mă întreabă pentru ce am venit în ţară? Mi-am adus aminte ce făcuse Căpitanul în 1932, când cu complotul studenţesc. Trebuie să aplic aceeaşi strategie. A spune fără nici o rezervă scopul pentru care am voit să intrăm clandestin în ţară. Trebuie spus tot: pregătirea noastră de la Berlin, întâmplările din Iugoslavia, cum am căzut, cine a participat la expediţie. Trebuie să accentuez motivele politice ale venirii noastre.

Mai ales că ele primesc o nouă şi puternică ilustrare cu evenimentele de pe front. Trebuie spus clar că tot zbuciumul nostru în faţa înrăutăţirii situaţiei externe a României, care va duce la dezmembrarea ei dacă se va continua aceeaşi politică. Nu trebuie încercată nici o mişcare a presupusei noastre culpabilităţi.

Orice manifestare de slăbiciune din partea mea ar nimici şi cele mai îndepărtate şi imposibile speranţă a unei salvări in extremis.

 

îmi făcusem planul de bătălie cu viitori mei anchetatori. Oboseala m-a biruit din nou. când m-am trezit, eram pe la Titu. N-am mai închis ochii. De acum mă apropii de ultima postfaţă a vieţii mele. Din mâinile lor nu mai scap. Trebuie să fie emoţie la Bucureşti, începând de la Rege. Ofiţerii de jandarmi şi comisarii de poliţie trebuie să fie exasperaţi de când mă tot caută. Le-am scăpat de atâtea ori din mâini, încât mi se crease legenda că mă strecor cu cea mai mare uşurinţă din cele mai grele capcane. îi văd pe toţi cu feţele crispate, gata să se arunce pe mine şi să mă sfâşie.

 

4. în faţa Generalului Bengliu

 

în dimineaţa de marţi, 21 Mai, trenul accelerat de Timişoara intră în Gara de Nord. Vagonul în care mă aflam eu rămăsese tot la capătul trenului.

 

Se luminase de ziuă. După ce trenul s-a golit de călători, am fost scos din vagon, trecut peste mai multe linii şi îndreptat spre un brek, care aştepta să mă ia în primire, undeva în afară de gară. în faţa maşinii era un maior de jandarmi şi un şofer militar. Am fost aşezat pe o bancă, în mijlocul vehiculului, având, ca de obicei, la dreapta mea şi la stânga mea, pe şerban şi şeful de secţie. Căpitanul Popescu, cu maiorul de jandarmi, luaseră loc înainte, lângă şofer. Celelalte locuri fuseseră ocupate de o parte din jandarmii care mă însoţiseră. Ceilalţi au fost concediaţi.

 

Cum cunoşteam Capitala, mi-am dat seama imediat că ne îndreptăm spre Inspectoratul General de Jandarmi, de pe şoseaua Bonaparte.

Cunoşteam bine şi clădirea Inspectoratului, căci o examinasem de mai multe ori în cursul prigoanei din 1938-1939, fiind unul din obiectivele prevăzute să fie incendiate cu aruncătoarele de flăcări, în cadrul planului general de acţiune contra regimului carlist, din Februarie 1939.

 

Poarta de la Inspectorat se deschide şi oprim în faţa intrării principale. Coborâm din maşină şi după ce urcăm câteva trepte, suntem introduşi într-un hol. Apare un ofiţer superior de jandarmi. Este Colonelul Cireş. Dă ordin să mi se ridice cătuşele. şerban execută ordinul, dar le ţine înmână, în speranţa că mi le va pune din nou. Nu va mai avea prilejul, căci de acum înainte voi trece pe alte mâini.

 

Ei, şefule, îmi zice Colonelul Cireş pe un ton sarcastic. Ai multe păcate! Acum trebuie să le spovedeşti.

 

N-am răspuns nimic.

 

Aşa cum mă înfăţişam atunci în faţa ofiţerilor de la Inspectoratul de Jandarmi, nu eram o figură prea recomandabilă. Un ochi era învineţit de pumnul jandarmului, încât de abia se mai distingea. Pe obraz aveam fel de fel de desene de zgârieturi, iar mâinile erau o feerie de împunsături, lovituri şi răni. Călcâiele îmi erau umflate, încât fiecare pas ce-l făceam mă străpungea până la creier. Nu puteam umbla decât foarte încet, călcând ca pe ouă. Singurul lucru bun ce-l aveam şi care îmi dregea puţin aspectul mizerabil erau hainele de la Berlin, noi-nouţe. m-a izbit faptul că nu fusesem luat în primire de Colonelul Gherovici, care fusese mâna dreaptă a lui Bengliu în perioada asasinării Căpitanului şi apoi a masacrelor din Septembrie. Probabil fusese schimbat pentru a-l elimina din contactul cu legionarii.

 

N-am stat decât câteva minute în hol şi am fost introdus fără întârziere în biroul Generalului Bengliu, cu toată suita jandarmilor, în frunte cu Colonelul Cireş.

în mijlocul camerei aştepta în picioare un bărbat brunet, de trăsături regulate şi cu tâmplele argintii. în uniformă, generalul Bengliu avea o ţinută impunătoare. Tot grupul aştepta în poziţie de drepţi lângă uşă. Generalul Bengliu veni spre noi, dă mâna cu toţi cei sosiţi de la Timişoara şi felicită pe şerban, pentru brilianta lui operaţie. Apoi a făcut semn tuturor să se retragă. Am rămas cu Generalul Bengliu faţă în faţă. Amândoi în picioare. Eu cu spatele spre uşă, iar el cu spatele spre vastul birou, încărcat de mobilă masivă şi cu două ferestre mari spre stradă.

 

M-a examinat puţin şi n-a putut să-şi oprească un semn de mirare.

 

D-ta eşti teroristul pe care îl căutam de doi ani? D-ta cu aceşti ochi albaştri? D-ta eşti făcut să fii filosof şi nu revoluţionar. Cum ai ajuns să săvârşeşti asemenea fapte?

 

D-le General, păi şi ăsta sunt. Am fost profesor de filosofie la liceul din Lugoj. Deşi nu am nici o înclinare spre violenţă, este că regimul m-a adus în această stare. D-voastră sunteţi de vină.

 

îl văd pe General că ia o înfăţişare blândă.

 

D-le Sima, D-ta să nu crezi că mie nu îmi pare rău de cele întâmplate. Dar am avut ordin. Eu sunt ostaş. Dar cât am putut, am ajutat pe legionari. Uite, eu l-am scăpat pe Radu Budişteanu şi pe alţii din provincie.

 

Aici, la mine, la Inspectorat, au venit delegaţii legionari din lagăre, în Martie din acest an.

Aici i-am găzduit şi le-am oferit toate posibilităţile să ia contact cu legionarii liberi şi cu autorităţile. Am contribuit cu tot ce am putut pentru eliberarea lor din lagăre.

 

Simţind din declaraţia lui probabil pentru asta voia să stea de vorbă cu mine o nuanţă de şovăire şi o încercare de a se justifica, gândindu-mă în altă parte şi la faptul că a primit, probabil, cu satisfacţie vestea de la Timişoara că aş dori să-i vorbesc, am introdus în discuţie un element susceptibil să-i exploreze atât adevăratele sentimente cât şi posibilităţile lui de intervenţie în cadrul maşinăriei dictatoriale carliste:

Domnule General, dacă aşa stau lucrurile, dacă D-voastră aţi fost unul dintre factorii destinderii şi aţi contribuit în mod puternic la realizarea ei, atunci pot să contez şi eu pe bunăvoinţa D-voastră.

 

îl văd pe General că se face mic de tot, se retrage câţiva paşi şi pe un ton temător îmi spune:

D-le Sima, eu nu pot să fac nimic. Eu sunt ostaş. Eu stau la ordine şi primesc ordine. Dar, uite, în câteva minute, vine la Inspectorat D-l Ministru de Interne, Ghelmegeanu. Vei sta de vorbă cu el. Numai el poate să decidă de soarta D-tale.

 

Am înţeles că Generalul Bengliu nu este o piesă esenţială în funcţionarea sistemului carlist, că, exact aşa cum spunea el, e o brută executantă şi nimic mai mult. Singurul lucru ce-l interesa era să-şi păstreze postul.

 

Bengliu nu m-a întrebat nimic pentru ce am venit în ţară. Asta e tot ce-am vorbit cu el. Prima anchetă o voi suferi aşadar direct din partea Ministrului de Interne. în următoarele 48 de ore, se va hotărî soarta mea. Mi se va face proces sau mi se va aplica soluţia poliţienească?

 

5. întrevederea cu Ghelmegeanu

 

într-adevăr, aşa cum mi-a spus Generalul Bengliu, Mihail Ghelmegeanu, Ministrul de Interne, a venit într-o goană la Inspectoratul de Jandarmi pentru a-şi vedea prizonierul.

Trebuie să fi fost între opt şi nouă, destul de dimineaţă pentru a-şi tulbura odihna un ministru. Asta înseamnă că toate ierarhiile Statului, începând de la umilul şef de post din Clopodia până la Rege erau în stare de alarmă.

 

Nici nu sfârşisem bine vorba cu Generalul Bengliu şi se anunţă sosirea ministrului. Eu rămân în cabinet, în timp ce Bengliu iese în hol şi-l primeşte. După ce-l introduce, Generalul se retrage, făcând o adâncă plecăciune. Ghelmegeanu trece prin birou şi-mi face semn să ies în faţa lui. Fără să mă întrebe nimic, văd că ia o atitudine marţială şi începe o peroraţie pe un ton grav, ca şi cum ar fi fost finalul unui discurs:

Pe mine nu mă poate intimida nimeni. De când am luat în primire acest post, am îmbrăcat cămaşa morţii, cum spunea Tudor Vladimirescu. Sunt din Oltenia, sunt neam de panduri, din satul Ghelmegoaia, de unde îşi trage originea Domnul Tudor.

 

Se plimba agitat, de-a lungul mesei, gesticulând şi apăsând cuvintele:

Să nu crezi că-mi este frică de D-ta şi echipele D-tale.

Dar, Domnule Ministru, încerc să-l potolesc, nu vă ameninţă nimeni. Nici o echipă nu e pe urmele D-voastră.

Lasă că vă ştiu eu. Atunci pentru ce ai venit clandestin în ţară?

Pentru a împiedica să se continue politica externă funestă de până acum. Consecinţele vor fi tragice atât pentru ţară cât şi pentru Rege.

Cum înţelegi D-ta să împiedici continuarea politicii externe de până acum?

Prin orice mijloace.

Chiar omorând pe Rege?

Am spus prin orice mijloace, revoluţie, atentat, dacă acestea erau ultimele argumente.

 

Domnule Ministru, vreau să vă precizez că scopul expediţiei noastre de acum nu a fost răzbunarea, cum probabil credeţi, ci un scop strict politic, de politică externă, impus de interesele supreme ale ţării. Vedeam de la Berlin, cu îngrijorare şi durere, cum totul se prăbuşeşte în jurul României, toate alianţele ei. Vedeam că va veni şi rândul României să fie sacrificată şi sfâşiată între vecinii ei. Asta ne-a determinat de astă dată să luăm calea spre ţară şi să ne asumăm aceste riscuri care m-au condus pe mine în faţa D-voastră. Am crezut că nu mai e nici un moment de pierdut, că schimbarea alianţelor tradiţionale se impune vertiginos. Vedeţi ce se întâmplă pe frontul francez. De altminteri, cunoaşteţi punctul nostru de vedere din răspunsul în scris ce l-am dat delegaţilor legionari veniţi din ţară, pentru a fi înmânat Regelui. Am venit în ţară, cum am putut, ca să precipităm încadrarea României în Axă.

 

Ghelmegeanu s-a mai potolit. S-a aşezat pe scaun şi mă asculta cu atenţie. Argumentul era puternic. Atacam în punctul care-i neliniştea mai mult, nu numai pe el, ci toate partidele şi toată ţara. Criza externă se apropia cu paşi gigantici.

 

Dar din nou are un acces de furie:

Bine, dar atunci ce-a fost cu manifestul ce l-aţi semnat în 24 Martie şi l-aţi predat şi guvernului german? Aţi atacat regimul şi pe Rege în termeni incalificabili.

Acest manifest a fost citit şi semnat de cei prezenţi în şedinţa de comemorare a morţii profesorului Nae Ionescu, despre care am auzit din ţară că ar fi fost otrăvit. şi apoi la acea dată nu am avut nici o legătură cu legionarii angajaţi în procesul de destindere. Delegaţia legionară a sosit din ţară, la Berlin, abia în 24 Martie, după semnarea manifestului.

 

Ceea ce m-a izbit atunci şi reţin până astăzi perfect în minte este lipsa lui de reacţiune la grava acuzaţie ce-o azvârleam regimului. Mă întreb până astăzi dacă ştia el ceva de moartea lui Nae Ionescu?

Mă aşteptam la o ieşire violentă din partea lui, când un arestat ce stă în faţa execuţiei îşi îngăduia să facă o atare afirmaţie.

 

în loc să apere guvernul de această acuzaţie, mi-a administrat o lovitură joasă:

 

Ai mâinile pătate de sânge!

 

Cum aceasta nu avea nici o legătură cu discuţia precedentă, m-am uitat la mâini, care într-adevăr, aveau un aspect neplăcut, brăzdate de zgârieturi încă proaspete.

 

Nu asta. Ai săvârşit atâtea crime, îmi spune, azvârlindu-mi privire piezişă.

 

N-am răspuns nimic, căci ar fi însemnat să irit pe un om care făcuse parte din guvernul ce patronase atât asasinarea Căpitanului cât şi masacrele din Septembrie 1939.

 

Să-mi spui acuma, continuă Ghelmegeanu răstindu-se la mine, ce legături aveţi în Germania?

 

Eu, personal, n-aveam nici o legătură. în cadrul Comandamentului de la Berlin aveam rolurile împărţite. Eu mă ocupam de legăturile cu ţara.

Despre ceilalţi camarazi ştiu că reuşiseră să pătrundă în cele mai înalte sfere ale guvernului şi partidului. Ciorogaru are legături cu Goering şi foarte importante cercuri economice.

Vojen, prin Generalul Gauthier, a intrat în contact cu Marele Stat Major. Papanace a avut întrevederi cu Schikedanz, şeful oficuilui de politică externă al partidului, care dublează şi controlează politica externă oficială. D-l Sturdza cunoaşte pe aghiotantul personal al lui Hitler. Constant e bine introdus la Goebbels, iar părintele Dumitrescu-Borşa are relaţii la Arbeitsfront, Gestapo şi alte instituţii ale partidului. Eu am cunoscut funcţionari mai mărunţi, mai ales în legătură cu actele mele.

 

Dar cu Hitler?

Nu ştiu nimic. Poate D-l Sturdza.

 

A rămas pe gânduri.

 

Ce nume purtai în Germania? mă întreabă pe un ton mai puţin inchiziţional.

Aveam un Fremdenpass, pe numele de Aurel Ionescu.

şi unde locuiai?

 

în Maikowskistr 2. Era locuinţa mea oficială, care figura pe paşaport. Era inutil să neg aceste date, căci poliţia germană, în schimbul unor contra-servicii, informase poliţia română de refugiaţii legionari de la Berlin şi numele sub care se ascundeau.

în Germania am făcut descoperirea că există o internaţională a poliţiilor, peste deosebirile ideologice.

 

Bine, D-le Sima, îmi spus Ghelmegeanu pe un ton potolit, dar cu o nuanţă de mare reproş, ce fel de patrioţi sunteţi D-voastră? în timp ce Ungurii ţin mobilizate diviziile de-a lungul frontierei de vest, D-voastră conspiraţi contra ţării de la Berlin. Căci nu e secret pentru nimeni că Berlinul susţine revendicările maghiare.

 

Domnule Ministru, tocmai pentru asta am venit. Trebuie schimbată cât mai repede politica externă şi să ne apropiem de Puterile Axei. Odată acest acord realizat, primejdia ce se cerne asupra Ardealului va scădea din intensitate. Numai să nu fie prea târziu.

 

Vom vedea. Deocamdată, D-ta vei trece la Siguranţă pentru anchetă.

 

M-a trecut un fior. Până acum nu am suferit nici o anchetă propriu-zisă. Am avut mai mult discuţii cu persoanele ce le-am întâlnit pe traseul Timişoara-Bucureşti. întâlnirea cu Ghelmegeanu avea o importanţă deosebită, căci ieşisem de pe linia poliţienească, pentru a mă întâlni cu un membru al guvernului. Cazul meu se convertise în două zile într-un caz politic. Cu toate că Ghelmegeanu s-a purtat brutal cu mine, însuşi faptul că venise să mă vadă arăta încurcătura în care se afla guvernul. Dacă mă trimitea la Siguranţă, pierdeam această poziţie privilegiată. De pe piedestalul politic, coboram în maşinăria de rutină a regimului. Am încercat să evit acest destin şi în momentul când Ghelmegeanu a ridicat telefonul pentru a anunţa Siguranţa, am pus mâna pe mâna lui şi l-am împiedicat să vorbească, zicându-i:

D-le Ministru, cu toate că m-aţi tratat cu toată asprimea, am văzut că v-a interesat enorm partea politică a declaraţiilor mele. Pe baza acestei constatări, îmi permit să vă fac o sugestie: nu mă trimiteţi la Siguranţă, pentru ca aceste discuţii să poată continua. în momentul ce voi fi transferat la Siguranţă, acest lucru se va auzi, se va scrie poate şi în gazete, şi cum toţi cei din afară cunosc metodele ce se aplică aici, se va crea în ţară o tensiune care va sfărâma orice posibilitate de înţelegere sau dacă se va face, va avea umbrele şi neplăcerile ei.

 

Dar ce ai vrea să trimit la Hotel? mi-a răspuns Ghelmegeanu sarcastic. Chiar dacă te-ai fi întors în ţară de bunăvoie şi ar fi trebuit să treci pe la anchetă.

Nu mă gândesc la hotel. Rămân aici la Inspectorat, unde au fost găzduiţi şi camarazii mei din lagăre şi D-voastră sau altcineva puteţi veni pentru a continua ancheta pe temele tratate astăzi.

Nu, nu se poate.

 

A pus mâna din nou pe telefon şi a spus ceva, un consemn probabil, şi apoi a sunat.

 

A sosit Bengliu şi l-a însoţit până la uşă. Când s-a întors Generalul, numai avea aerul binevoitor de dinainte. M-a primit sever. Strigătele lui Ghelemgeanu se auziseră până afară şi el, ca om de execuţie, s-a simţit obligat să ia aceeaşi atitudine.

 

6. La Siguranţă

 

Nici nu trecuse zece minute de la plecarea lui Ghelmegeanu şi apar doi domni care mă iau de subţioară şi mă coboară în curtea interioară a Inspectoratului. Aici mă urcă într-o maşină, iar ei se aşează de-o parte şi de alta a mea, ţinându-mă strâns de braţ. Nu vorbesc nimic. şoferul dă drumul maşinii. Ieşim pe poartă şi din Piaţa Victoriei o luăm pe Bulevardul Brătianu. în spate observ o altă maşină încărcată cu agenţi. Mă uit la însoţitorii mei. Unul poartă ochelari negri, un bărbat în jurul a 40 de ani, cu o faţă tăioasă. Celălalt e un tip blând, angelic de frumos, cu ochi albaştri.

 

De la Universitate, urcăm pe Bulevardul Carol spre Siguranţă, care se găseşte pe Bulevardul Protopopescu. De acum trebuie să mă aştept la tot ce poate fi mai rău. Parcă sunt împins într-un coridor întunecos, unde mă pândesc din toate ascunzişurile numai primejdii şi de unde nu mai e scăpare decât spre moarte.

 

Maşina intră pe poarta Siguranţei, în partea unde se găseşte arestul ei. O curte înghesuită, închisă din toate părţile de ziduri. De jur împrejur, nişte odăi la parter şi etaj. Cele de jos sunt zăbrelite. Sunt dat în primirea unui om uscăţiv, cu cute adânci pe faţă şi cu o privire rea. Lângă el, un alt individ înalt, osos, cu ochii injectaţi. Un al doilea agent, mai mărunţel şi îndesat, avea o figură mai binevoitoare. Primii doi mă iau de braţe cu putere şi mă smucesc pe nişte scări la etaj. Aici mă îmbrâncesc într-o cameră strâmtă şi lunguiaţă, de acelea de hotel sărăcăcios, mă trântesc pe un pat şi îmi pun cătuşele la mâini şi la picioare. Apoi se aşează tustrei pe scaune şi mă privesc cu un amestec de ură şi curiozitate. Când o să intru la moară? Când o să înceapă bătăile şi schingiuirile?

 

Cu ochii în tavan, încep să depăn ultimele întâmplările. Acum zece zile eram încă liber, la Ofcea. Mă bucuram cu Tomici şi Petraşcu, în jurul unui pahar de vin, ascultând veştile de pe front. Nici prin gând nu-mi trecea că peste zece zile să fiu în starea de acum, înlănţuit şi redus la neputinţă. Nu cumva sunt pradă unui coşmar? închid ochii şi apoi îi deschid, în nădejdea că agenţii de lângă mine vor dispărea, trezindu-mă înaltă parte. Dar nu se întâmplă nimic. Cele şase perechi de ochi nu mă slăbesc. "Acum eşti în puterea noastră! Nu ne scapi!" păreau că zic.

 

Mă aflu pe un pat de fier, deasupra unei pături cazone, cu o perină la cap. Pe câţi legionari nu vor fi schingiuit şi ucis cei de lângă mine? Parcă adulmecă prada şi nările lor freamătă de plăcerea anticipată de a mă transforma într-o masă de carne. Numai să vină ordinul! Duminică seara eram încă liber. Azi e Marţi 21 Mai. Mai aveam în noaptea aceea încă o licărire de speranţă, dar puterile m-au lăsat. în 48 de ore, am trăit o avalanşă de întâmplări. Prins la Clopodia, dus la Timişoara, transportat la Bucureşti, confruntat cu Bengliu şi Ghelmegeanu, iar acum predat anchetei de rutină. Dumnezeu să aibă milă de mine!

 

Observ că la uşă, care e întredeschisă, mai e cineva. în sfârşit îl zăresc. E un jandarm cu baioneta la armă. Sunt straşnic păzit: trei agenţi cu mine în cameră, un jandarm la uşă, în afară de posturile fixe.

 

Stau singur cu gândurile mele. Nimeni nu vorbeşte nimic. Ca şi cum ne-am supraveghea. La amiază, se rupe tăcerea. Agentul cel uscăţiv, care părea a fi şeful celorlalţi doi, mă întreabă dacă vreau să mănânc ceva. Cum nu luasem nimic în gură de aseară şi emoţiile consumă, am răspuns că da. După o jumătate de oră mi se aduce o mâncare gustoasă de carne cu cartofi, o bucată de pâine şi o cană cu apă. Probabil fusese luată de la un restaurant din apropiere. Am mâncat cu poftă. Citisem că nici condamnaţilor la moarte nule piere pofta de mâncare.

în definitiv ce sunt şi eu? Ce şanse de scăpare mai am? Mi-au dat voie să mă scol de pe pat şi să mă aşez pe marginea lui, în timp ce-am mâncat. Le-am mulţumit şi, la un semn al lor, mă trântii iarăşi în pat şi îndată cătuşele reveniră la locul or cu o dexteritate uimitoare.

 

Ce Dumnezeu, vor să mă ţină tot timpul aşa? Nu e o poziţie comodă să stai zi şi noapte trântit în pat şi mereu pe spate. încep să mă doară coastele. Aşteaptă, flăcăule, îmi zic în gând, asta e floare la ureche. Voi fi aşezat în alte poziţii, şi mai incomode...

 

Mai târziu aflai, când limbile se dezlegară, din cine era formată prima mea echipă de pază. Era comisarul Curelea din Brigada Mobilă, cu doi agenţi sub comanda lui. Curelea cel mai rău, cel mai fioros, dintre comisarii de la Brigada Mobilă. Nu descopereai un pic de milă în ochii lui... O privire rece, în care pâlpâia doar pofta de a se azvârli pe o nouă victimă. Agentul de lângă el, înalt, osos, cu ochii injectaţi, era o brută. Dacă apuc pe mâinile lor, vai de bietele oase. Celălalt cu figura de om bun, îmi surâdea din când în când. Cine ştie ce crime are şi el pe conştiinţă?

 

7. Cabinetul lui Nicki ştefănescu

 

După masă, pe la orele două, mi se desfac cătuşele şi sunt condus în cabinetul lui Nicki ştefănescu. Cobor nişte scări înguste, urc altele, până ce ajung în partea dinspre Bulevard a edificiului, unde să găsesc birourile. Mă ia în primire tipul blond din maşină, care, după felul cum trata pe însoţitorii mei, părea a exercita o funcţiune importantă în cadrul instituţiei. Acesta mă introduce în cabinetul Directorului. Când intru, descopăr la birou pe celălalt personaj din maşină, purtând tot ochelari negri, dar de culoare mai deschisă. Acesta e faimosul Moruzov, îmi zic în sinea mea, omul care deţine toate secretele Statului şi care, pentru a părea român, şi-a luat numele de Nicki ştefănescu.

 

Un uşor tremur se ridică din toată fiinţa mea. Dar mă stăpânesc şi faţa îmi rămâne nemişcată. Doar inima galopează. Stau în picioare, iar Moruzov pe scaun, de partea cealaltă a biroului. Mă fixează îndelung. Eu nu pot să-i urmăresc expresia ochilor din cauza ochelarilor întunecaţi. îşi examinează duşmanul învins, înainte de a-l preda morţii. Ca Armand Călinescu, care, înainte de a-i trimite la moarte pe legionarii prinşi în Februarie 1939, Vucu, Nadoleanu, Iovu, i-a vizitat pe acei care voiau să-l răpună şi pentru a le azvârli o ultimă sfidare.

 

După câteva minute apăsătoare, îmi face semn să mă aşez pe scaunul din faţa lui. îmi oferă o ţigară. O iau. Aşa încep toate anchetele, cu ţigări şi amabilităţi, pentru a sfârşi cu întinsul.

 

Dar ce-ai păţit la ochi?

M-au lovit jandarmii când m-au prins la Clopodia. şi îi povestesc scena.

Dar de ce mergi aşa de greu?

Asta e o chestiune. Mi s-au umflat picioarele din cauza marşului forţat ce l-am făcut de la Belgrad la frontieră.

Uite ce e, Domnule Sima, te rog să răspunzi la întrebările mele fără ocolişuri şi să spui tot ce ştii, căci altminteri punem ciomagul şi ştii că ciomagul e mai tare decât pielea.

Nici n-am ce ascunde, Domnule Director. Lucrurile petrecute le cunoaşteţi şi D-voastră tot aşa de bine, poate chiar mai bine. Cât priveşte motivul pentru care m-am întors în ţară şi planurile cu care am venit, le-am mărturisit clar şi categoric D-lui Ministru Ghelmegeanu. Camarazii care m-au însoţit cred că sunt toţi arestaţi până la ora actuală, iar în ţară n-am ajuns să întreprind nimic, fiind prins la câţiva kilometri de frontieră.

 

Văd că se apleacă şi aprinde un bec colorat, care se afla chiar pe masa lui. Probabil că era un semnal ca să asculte cineva conversaţia. Poate de la Palat. Aceasta se întâmpla regulat când vorbeam cu el.

 

în continuare, am făcut inventarul episoadelor legionare din perioada 1938-1939. Câteva zile în şir, dimineaţa şi după masa, în biroul lui Nicki ştefănescu, n-am făcut altceva decât să disecăm trecutul. Am parcurs, cu fel de fel de întreruperi şi comentarii, momentele principale ale luptei dintre mişcare şi regim.

 

în cursul acestor reconstituiri, s-a petrecut însă ceva ciudat, care a schimbat atmosfera dintre anchetator şi anchetat. Nicki ştefănescu se încălzise, se pasionase, dar nu pentru anchetă, al cărei obiect trebuia să fie de a smulge de la mine cât mai multe amănunte privitor la organizaţia legionară, ci pentru latura mai ascunsă a acestei încleştări de moarte între Legiune şi regim. Pierduse firul anchetei, se înfunda din ce în ce mai mult în excitaţia mintală ce i-o provoca un şir de întâmplări senzaţionale. îl interesa mai mult să afle cum s-au strecurat prin mâna lui, el care avea conducerea supremă a operaţiilor de urmărire a legionarilor, fie eu fie alţi camarazi. El cunoştea aproape tot din declaraţiile făcute ulterior de legionarii prinşi şi amestecaţi în aceste peripeţii, dar îi lipseau anumite elemente şi voia să ştie exact cum s-au petrecut miraculoasele salvări. De la anchetă am ajuns la un fel de dialog, în cursul căruia unul sau altul completam ceea ce nu ştia celălalt, amănunte care dădeau un mai mare relief unei întâmplări oarecare. Eram ca doi rivali, care întâlnindu-se pe un teren neutru, îşi oferea unul altuia plăcerea de a-şi povesti cursele ce şi le-au întins reciproc.

 

Am fost bucuros că ancheta aluat acest curs neaşteptat, căci dacă Nicki ştefănescu şi-ar fi pus în aplicare avertismentul dat ca să ştiu, sub ameninţarea întrebuinţării ciomagului, nu ştiu câtă vreme aş fi putut rezista.

Fără îndoială că erau încă multe lucruri neştiute de el. în special mă îngrijorau gazdele ce şi-au pus viaţa în joc pentru noi în timpul prigoanei şi mai mult decât aceasta, ofiţerii cu care am avut legătură pentru lovitura plănuită în Februarie 1939. Erau peste 40 de ofiţeri din Capitală, de la colonei la sublocotenenţi, angajaţi în acţiune.

 

în cele patru zile de anchetă, am abordat numeroase subiecte, fără a exista o continuitate, nici chiar o ordine cronologică. Am intrat în probleme politice, problema mişcării, asasinarea Căpitanului, motivaţia atentatelor din Noiembrie 1938, cazul ştefănescu-Goangă, evadările lui Vasile Christescu şi Alecu Cantacuzino, reorganizarea mişcării după asasinarea Căpitanului, arestările din Ianuarie 1939, laboratorul din Strada Oarcă, aruncătoarele de flăcări, fuga în Germania, revenirea lui Miti Dumitrescu, atentatul contra lui Armand Călinescu.

Cum şi el îmi oferea informaţii pe care nu le ştiam, am avut mari surprize. O serie de întâmplări numai cu completările lui apăreau în toată lumina.

 

8. Erai în mâinile noastre...

 

în cursul acestor evocări a tragicelor întâmplări legionare din perioada 1938-1939, Moruzov, alias Nicki ştefănescu, într-un moment de sinceritate mi-a destăinuit cea mai uluitoare aventură din viaţa mea de luptător în clandestinitate.

 

Domnule Sima, erai în mâinile noastre. Omeneşte, nu mai puteai scăpa, căci toată brigada mobilă, sub directa mea conducere, venise să te prindă. Erai în mijlocul nostru şi doar trebuia să ne năpustim pe D-ta şi să-ţi punem cătuşele. şi totuşi ai scăpat graţie intervenţiei idioate a unui agent. Ne-am încurcat în propriile noastre iţe. Aşa ceva nu mi s-a întâmplat în viaţa mea de poliţist.

 

îl priveam nedumerit. Nu ştiam la ce operaţie se referea, căci atâtea păţisem încât nu mă puteam fixa asupra nici uneia.

 

îţi mai aduci aminte de Gheorghe Proca?

Da, un tânăr din Moldova. Bun camarad, a fost împuşcat la Miercurea-Ciuc.

Dacă ai ştii că te-a trădat!

Trădat Proca? Nu se poate! N-am nici un motiv să-l bănuiesc. Eram deosebit de legat de acest băiat.

Vei înţelege când vei afla ce s-a întâmplat pe Strada Pieptănari, în acea seară de Ianuarie.

 

Pentru ca cititorul să poată urmări pe Nicki ştefănescu, sunt nevoit să povestesc antecedentele acestui episod. Când mi-a pomenit de Strada Pieptănari, mi s-a luminat toată scena din seara aceea.

 

întâmplarea e în legătură cu fuga în Polonia al celui de-al doilea grup legionar, format din Nicolae Petraşcu, Viorel Trifa, Titi Cristescu şi locotenentul Anghel Dragomir.

Primul grup, constituit din Preotul Borşa, Nicolae Horodiceanu şi Stelian Stănicel, părăsise ţara prin nordul Bucovinei, în 15 Decembrie 1938. Poliţia din Bucovina aflase de trecerea acestui grup şi, ca urmare, întărise măsurile de pază la frontiera cu Polonia. Aflând de acest lucru, am întărit şi eu protecţia celui de-al doilea grup. Ei vor fi însoţiţi de Proca până la frontieră şi de doi ofiţeri. Ofiţerii la care am făcut apel pentru a-i conduce au fost locotenentul Maricari şi locotenentul Florin Gârcineanu, fratele lui Puiu Gârcineanu.

 

Gheorghe Proca era un tânăr recomandat de locotenentul Anghel Dragomir. Dar cine era locotenentul Anghel Dragomir? Era fosta gazdă de la Braşov a lui Alexandru Cantacuzino. Când acesta a sărit din tren, în apropiere de Braşov, şi-a găsit refugiu la locotenentul Dragomir. Mai târziu şi locotenentul Dragomir a fost silit să părăsească viaţa militară şi să se refugieze în clandestinitate la Bucureşti. Prin Anghel Dragomir a intrat Proca în grupul de acţiune. Era un tânăr înalt frumos şi foarte isteţ. în cursul lunii Decembrie fusese aproape nelipsit de lângă mine. L-am folosit în fel de fel de misiuni, pe care le-a adus la îndeplinire cu o artă desăvârşită.

în cursa de şoareci ce ni se întinse în Strada Bucovina 2, numai graţie prezenţei lui de spirit am scăpat să nu fiu arestat de comisarul Borcea. Toate referinţele despre Proca erau excelente, atât din propria mea experienţă cât şi din spusele altora.

 

Trecerea grupului Petraşcu fusese prevăzută pentru ziua de 8 Ianuarie 1939. Cel mai târziu a treia zi, Proca trebuia să se întoarcă şi să raporteze ce-a făcut. Dar termenul trecuse fără ca Proca să apară. După arestările de la începutul lui Ianuarie, după explozia din Strada Oarca, mă gândeam cu groază acuma să nu se întâmple şi a treia nenorocire. în sfârşit, în 13 Ianuarie 1939, omul nostru de legătură, Dr. Borcănescu, în casa căruia ne întâlneam de obicei, îmi dă de veste că s-a întors Proca cu misiunea îndeplinită, dar că echipa însoţitoare a avut de suferit. El este urmărit şi temându-se să mai vină prin centru şi-a găsit o gazdă pe la marginea Capitalei, în Strada Gh. Popescu Nr.6, unde mă roagă să-l caut, chiar astă seară. Extraordinar de fericit că cel puţin grupul Petraşcu a scăpat din ghearele poliţiei, am acceptat imediat întâlnirea propusă de Proca, fără să mă gândesc la altceva decât la groaza ce-i intrase în oase. Cum nu ştiam unde e această stradă şi nici măcar cartierul în care se află, l-am rugat pe Dr. Borcănescu să mă conducă până la noua gazdă a lui Proca.

 

întâlnirea fusese fixată pentru orele opt seara. Exact la această oră ne aflam în faţa casei de la numărul 6, din Strada Gh. Popescu.

Era o uliţă întunecoasă din apropierea Cimitirului Bellu. Un capăt al ei cobora spre Sanatoriul de Tuberculoşi Filaret, iar celălalt urca spre Strada Pieptănari. Aceasta din urmă era o stradă mai largă şi bine luminată. începea din faţa Cimitirului Bellu, unde se aflau şi staţiunile terminale ale tramvaielor 12 şi 20, şi se prelungea până la marginea Capitalei.

 

Eu rămân la poartă şi Dr. Borcănescu intră în casă pentru a-l aduce pe Proca. După un minut se întoarce cu el. Ne strângem mâinile în tăcere. în acel moment, Dr. Borcănescu se desparte de noi şi o ia în direcţia Sanatoriului de Tuberculoşi. Noi doi urcăm spre Strada Pieptănari şi când să ajungem la încrucişare, pornim la stânga, în direcţia Cimitirului Bellu, cu gândul să luăm tramvaiul. Mergem la pas cum îmi era obiceiul, pentru a nu atrage atenţia.

 

Ceea ce m-a izbit pe Strada Pieptănari, la ora aceea şi cu frigul acela, era neobişnuita mişcare de oameni. De-o parte şi de alta a străzii, pe trotuare, văzui pâlcuri de oameni. Câte doi, câte trei, fie că stăteau pe la colţuri fie că se plimbau. Ceva mai departe, dăm de o maşină oprită. Doi indivizi erau aşezaţi sub roată, reparând ceva, în timp ce alţi doi şedeau în maşină. Ce să fie?

Din faţa noastră se apropie o pereche de domni. Din spate parcă ne urmărea o altă pereche. Trecem de maşină fără să ni se întâmple nimic. Nu suntem opriţi nici de perechea ce venea spre noi.

 

Deşi nu ni se întâmplase nimic, neliniştit de animaţia ce-o arăta această stradă îndepărtată de Centru, într-o seară geroasă de iarnă, cum trecem de maşină, îl iau pe Proca de braţ şi traversăm strada pe trotuarul celălalt. Dar în loc să ne continuăm drumul spre staţiunea de tramvai din faţa Cimitirului Bellu, o luăm înapoi pe Pieptănari, în direcţia de unde am venit. Nu observ nici o mişcare suspectă. Lumea de pe stradă fumează, gesticulează şi se plimbă fără să ne dea atenţie. "Poate nu e nimic, zic lui Proca, o simplă închipuire, dar ca măsură de precauţiune hai să dispărem din acest loc populat". Mergem pe Pieptănari cu acelaşi pas agale, fără să fim deranjaţi de nimeni, până ce dăm de o stradă la stânga. O luăm pe ea cu gândul să ieşim de pe artera principală. Dar strada nu se lungeşte mult. La stânga se deschide o altă stradă, paralelă cu Pieptănari.

Apucăm pe ea în speranţa că ne vom putea pierde urma. Dar ajungând la capătul ei, constatăm că se înfundă din nou în Strada Pieptănari, printr-un apendice paralel cu primul. La capătul străduţei care dă în Pieptănari, vedem două persoane sub lumina unui felinar. Ne întoarcem până la capătul celălalt şi prim spre Pieptănari. şi aici descoperim două umbre. Eram prizonierii unui sistem de străzi în patrulater şi nu ne puteam mişca decât în marginile lui. O luăm iar înapoi şi neştiind ce să facem, intrăm într-o curte, cu gândul să ne prefacem că întrebăm de cineva. Poarta e deschisă, dar geamurile de la casă nu sunt luminate. Probabil stăpânii nu sunt acasă. Nici lătrat de câine nu se aude. Batem la uşă. Nici o mişcare. Batem la geam. Nu răspunde nimeni. Ce să facem? Parcă nu m-aş întoarce nici în stradă. Riscăm să atragem atenţia vecinilor, căci cine se plimbă la ora asta în frig şi în noapte? Nu ne rămâne decât un singur drum: trebuie să mergem înainte. în faţa noastră, lipit de curte, se ridica un zid înalt. Nu ştim ce e dincolo. Poate o stradă sau o altă curte. Ne căţărăm pe nişte coteţe şi ne urcăm pe zid. Facem zgomot din cauza tinichelei de pe acoperişul lor. Câinii mahalalei ne-au simţit şi încep să latre. E un cor infernal pe toate glasurile. Numai să nu iasă vecinii din casele alăturate, unde se vede lumină. într-un efort disperat ajungem pe muchia zidului şi, în lătratul de câini, coborâm de partea cealaltă. Stăm pitiţi o clipă şi scrutăm locul. Respiraţia ni se taie.

Am ajuns în tovărăşia morţilor. Suntem într-un cimitir. Sărim şi ne ascundem îndărătul unei pietre funerare. Ce aventură fără sens! Ne-am speriat ca nişte proşti de nişte oameni care se plimbau pe stradă fără nici un gând rău. Uitându-ne la inscripţiile de pe morminte, mai descoperim că ne aflăm într-un cimitir evreiesc. Nu putem înnopta aici. După ce s-au potolit câinii, ne ridicăm încetişor şi o luăm pe aleea principală. La capătul ei, descoperim o poartă. Poarta e întredeschisă. Un om stătea proptit de ea şi fluiera a urât. Nu mai putem da înapoi. Ne-a auzit şi a întors capul spre noi.

Probabil e paznicul cimitirului. Ieşim pe lângă el şi îi dăm bună seara. Ne zice "noapte bună", fără să ne întrebe ce căutăm în cimitir la ora aceea. O fi crezut poate că am fost pe la cineva. Poate e o căsulie în cimitir, unde locuieşte el sau altcineva.

 

Convins că n-a fost nimica, că am căzut victima unei bănuieli neîntemeiate, îndată ce ieşim din cimitir, îl iau pe Proca de braţ şi mă îndrept spre staţiunea de tramvai din faţa Cimitirului Bellu. Dar el atunci cu o energie feroce mă opreşte să mai fac un pas, strigându-mi din toate puterile:

Nu, Domnule Comandant, nu e bine. Trebuie să dispărem din acest loc. E înţesat de agenţi.

 

Eu, nu şi nu. Mă lupt cu el ca să-l târăsc spre tramvai.

 

Ne-am făcut năluci, îi spun. E lume paşnică ce se plimbă pe stradă. Hai spre tramvai. Sunt obosit. Vreau să ajung acasă să mă culc. Bine că ai scăpat.

 

Din nou proteste disperate. Să nu mergem la Cimitirul Bellu, să nu mergem la tramvai. Ne prind. Cu părere de rău cedez insistenţelor lui şi o luăm în direcţia opusă Cimitirului Bellu, pe şoseaua Bucureşti-Olteniţa. Contaminat de panica lui, mai mult alergam decât mergeam. După vreo trei sferturi de oră de marş forţat, ne oprim. Nu puteam merge până la capătul şoselei, căci pe acest drum nu ne întoarcem în oraş. Ne hotărâm să tăiem locul viran din stânga, în aşa fel încât ocolind Cimitirul Bellu, să ajungem dincolo de el, undeva pe Calea şerban Vodă, şi de aici să luăm tramvaiul. Dar după câteva sute de metri, numai putem înainta. Simţim terenul moale şi lunecos sub picioare.

Pe acest câmp se depozitau gunoaie şi eram în primejdie să ne frângem gâtul sau să ne înfundăm în grămada de gunoaie. Ne întoarcem şi, în lipsă de altceva mai bun, ne continuăm drumul pe şosea, spre ieşirea din Capitală.

 

De când tot umblăm trebuie să fi trecut vreo două ore. Ne uităm la ceas. E trecut de zece. Trebuie să ne întoarcem, căci altminteri nu mai apucăm tramvaiul. De astă dată Proca nu se mai opune. S-a convins şi el, probabil, că ne-am speriat degeaba. Până când ajungem la staţiunea de tramvai din faţa Cimitirului Bellu, se face ora 11. Locul e pustiu. Nu se observă nici o mişcare. Dispăruse şi lumea de pe Strada Pieptănari, pe care o puteam contempla departe, căci cădea perpendicular pe şosea. Tramvaiul se pune în mişcare. Respirăm uşuraţi. Nici la staţiile următoare de pe Calea şerban Vodă nu se urcă nici o mutră suspectă. Intrăm în oraş. De abia atunci se luminează la faţă Proca, îşi reia aerul lui degajat şi vesel şi începe să-mi povestească ce s-a întâmplat în Bucovina. Au fost surprinşi de jandarmi tocmai în momentul când grupul era pe punctul să treacă. Petraşcu şi însoţitorii lor au rupt-o la fugă în direcţia graniţei poloneze, au trecut un râu prin apă până la brâu, şi numai cu mare greutate au ajuns de partea cealaltă. Atunci furia următorilor s-a descărcat contra însoţitorilor. După câte ştie el, cei doi ofiţeri nu au avut nimic de suferit. Din respect faţă de uniformă, jandarmii nu au cutezat să-i aresteze sau să-i chestioneze.

şi aşa a rămas el singur victimă. De la frontieră a fost transportat de urgenţă la Siguranţa din Bucureşti, unde a început ancheta. A fost groaznic chinuit ca să spună unde e "Comandamentul". Nemaiputând răbda, a spus să fie condus în faţa lui Nicki ştefănescu, căci vrea să declare. Dar pe drum s-a întâmplat minunea. Poarta Siguranţei era deschisă şi profitând de un moment de neatenţie al agentului care îl însoţea, a fugit în stradă. S-a dat alarma. un stol de agenţi s-a luat după el, dar fiind iute la picior, şi-a pierdut urma. Eu îl priveam cu admiraţie şi nu mai puteam de bucurie.

 

Când am trecut cu tramvaiul dincolo de Dâmboviţa, ne-am coborât şi apoi mi-am luat rămas bun de la Proca, cu gândul să mă duc la gazda mea, unde niciodată nu aduceam pe nimeni. Dar Proca nu voia în ruptul capului să se despartă de mine. El nu are unde să doarmă, îmi spune. A fost silit să declare locuinţa lui şi nu ştie alta unde să se ducă. Casa din Strada Gh. Popescu nu-i mai pare sigură, după ce le întâmplate astă seară. Atât de mult s-a rugat să-l iau cu mine încât pentru prima oară am făcut imprudenţa să-mi descopăr ultimul meu refugiu.

 

Aceasta a fost întâmplarea cu Proca din noaptea de 13 Ianuarie 1939. Eu eram ferm convins până ce nu m-am aflat faţă în faţă cu Nicki ştefănescu că pe Strada Pieptănari nu s-a petrecut nimic deosebit. După atâtea păţanii, nu e de mirare că imaginaţia noastră, excitată de primejdiile trecute, să descopere în fiecare colţ de stradă un agent.

 

Spre marea mea uimire, am aflat din gura lui Nicki ştefănescu lucruri pe care nu le-aş fi putut nici măcar bănui. Partea ocultă a întâmplării de pe Strada Pieptănari schimba toată perspectiva. Strada era înţesată de agenţi, iar eu scăpasem din mâinile lor printr-o intervenţie providenţială. şi aceasta fără ca să fiu măcar conştient de gravitatea primejdiei.

 

Proca într-adevăr fusese prins pe frontieră şi adus la Bucureşti. A fost supus la torturi. A vorbit de locotenentul Maricari şi de Florin Gârcineanu. Dar Nicki ştefănescu cerea Comandamentul. Cine a organizat expediţia? A vorbit de mine. Atunci a fost pus să aleagă: sau mă denunţă sau va fi omorât în bătăi. Groaznic de chinuit, n-a mai putut rezista.

De aici înainte Proca mi-a dat o versiune falsă a celor întâmplate. N-a fugit, cum spunea el, de la Siguranţă, ci a consimţit să mă predea. Cum nu-mi cunoştea domiciliul, au făcut împreună planul cum să mă captureze. De altă parte, Proca nu voia să se afle că el este denunţătorul. Trebuia imaginat ceva ca din toată afacerea asta el să iasă fără pată. Atunci a simulat chemarea mea prin Dr. Borcănescu, într-o stradă de la marginea Bucureştilor, pentru ca să facă plauzibilă versiunea evadării lui de la Siguranţă şi teama lui de urmărire. Dacă eu cădeam, nu el era responsabil, ci reţeaua de agenţi care i-au descoperit refugiul. Odată cu chemarea mea în Strada Gh. Popescu, a fost concentrată toată brigada mobilă pe Strada Pieptănari. Aşa se explică mulţimea de oameni ce-am întâlnit-o pe această stradă la ora aceea. Capturarea mea trebuia să se întâmple pe Strada Pieptănari, în dreptul maşinii. şi acum să ascultăm "depoziţia" lui Nicki ştefănescu:

Domnule Sima, te înşeli asupra lui Proca. Te-a predat şi erai în mâinile noastre. Trebuia doar să sărim pe D-ta şi să te dezarmăm. ştiam că porţi revolver şi vei trage. Voiam să te prindem viu, ca să scoatem de la D-ta toată reţeaua teroristă. Oamenii ce i-ai văzut plimbându-se sau stând prin colţuri era tot efectivul brigăzii mobile, 40-50 de oameni. Eu conduceam operaţiile. De la intersecţia străzii Gh. Popescu cu Pietănari până la Cimitirul Bellu se desfăşurase în ordine de bătaie toate forţele noastre. Dacă ai fi scăpat de unii şi ai fi încercat să fugi, ai fi dat de alţii. Nu mai era posibilă scăparea.

 

îmi reamintesc scena şi un tremur se ridică din toată fiinţa. Parcă trăiesc acum acel moment de primejdie, de care atunci nu mi-am dat seama.

 

Cum de nu m-aţi prins?

 

Să vezi. D-ta cu Proca aţi venit pe Pieptănari şi vă apropiaţi de maşină. Ca să nu trezim bănuielile, doi agenţi se prefăceau că repară ceva sub roţi... Comisarul Mănăilă era gata să se repeadă la picioarele D-tale, ca să te trântească la pământ şi să îţi pună cătuşele. în acel moment noi toţi eram pregătiţi să sărim D-ta. Dar ce s-a întâmplat? Un tâmpit de agent din perechea din spate i-a făcut semn lui Mănăilă cu mâna că nu eşti D-ta! Mănăilă, avertizat de acest agent, v-a lăsat să treceţi.

 

Bine, întreb eu nedumerit, dar comisarul Mănăilă îl cunoştea pe Proca. Cum de ne-a lăsat să trecem? Proca s-a ţinut de cuvânt şi m-a dat pe mâinile D-voastră. Putea să-şi dea seama că persoana ce se afla cu Proca sunt eu.

 

Proca ne spusese că D-ta vei veni la locul de întâlnire cu Dr. Borcănescu şi ni l-a descris pe acesta ca pe un tip mărunţel, slăbuţ, cu ochelari. Agenţii erau pregătiţi să sară pe perechea în care figura Dr. Borcănescu. Agentul din spate, care a făcut semn lui Mănăilă să nu vă atace, cunoştea pe Proca, dar şi-a închipuit că acesta e în tovărăşia unuia dintre ai noştri, în aşteptarea perechii celeilalte. Te-a confundat pe D-ta cu un agent. Plecarea lui Borcănescu a înlesnit frauda. Noi nu te cunoşteam pe D-ta şi de aceea trebuia să ne orientăm după unul mic, slab, cu ochelari, în tovărăşia căruia trebuia să vii la locul de întâlnire. Proca a fost corect cu noi şi numai gestul acelui tâmpit de agent te-a scăpat.

 

Aşa ai scăpat, D-le Sima. Dar acum îmi dau seama că a fost un semn al destinului. Dacă te-am fi prins atunci, terminam cu Garda de Fier.

 

Păi acum, tot am căzut, zic eu cu tristeţe.

Da, dar acum împrejurările sunt altele. Nu mai avem libertatea de atunci...

Bine, dar atunci de ce l-aţi împuşcat pe Proca, dacă el şi-a ţinut cuvântul şi m-a dus la locul fixat de D-voastră?

Pentru că n-a fost loial mai departe. Văzând miraculoasa D-tale salvare, s-a trezit în el din nou legionarul. Trebuia ca a doua zi chiar să vină la Siguranţă, să explice ce s-a întâmplat ca să-ţi întindem o cursă.

Până la urmă l-aţi prins din nou şi atunci v-a servit iarăşi, căci ultimul meu domiciliul numai el îl ştia.

L-am prins. Când a fost din nou în mâinile noastre, a strigat: "Staţi, nu mă bateţi, că spun unde e Sima". Iar erai în mâna noastră şi iar a intervenit destinul. în seara când trebuia să te călcăm în casa din Strada Câmpului, D-ta ai luat trenul spre Arad. La ora opt seara ai plecat D-ta şi îndată după miezul nopţii, când credeam că te-ai aşezat în pat şi dormi, am blocat toată strada.

Dar pasărea fugise din cuib. Câteva ore de diferenţă te-au salvat.

 

9. Atentatul din Noiembrie

 

După încheierea acestui episod, îmi spune Nicki ştefănescu:

Bine, D-le Sima, să trecem acum la o altă chestiune.

 

Se duce la un dulap şi scoate un dosar voluminos. Ia din dosar o foaie şi începe să citească toată seria atentatelor săvârşite de legionari în Noiembrie 1939. Probabil că întreg dosarul conţinea actele referitoare la aceste atentate.

 

La data cutare, o bombă la sinagoga din Alba-Iulia; la data cutare, arde o fabrică de cherestea în Bucovina; şi aşa mai departe, culminând cu atentatul de la Teatrul Evreiesc din Timişoara.

 

Cine le-a ordonat?

Comandamentul legionar din prigoană, care, la vremea aceea, se compunea din Vasile Christescu-şef, Preotul Dumitrescu-Borşa, eu, Papanace, Petraşcu şi Alexandru Cantacuzino.

şi, D-ta, ce misiune îndeplineai în cadrul acestui Comandament?

Eu eram omul de legătură pe teren. Eu transmiteam echipelor ordinele Comandamentului. Venind din provincie şi nefiind cunoscut de poliţia Capitalei, puteam circula liber. Ceilalţi trăind la Bucureşti, trebuia să stea ascunşi.

şi Codreanu ştia de acestea?

Asta nu pot să vă spun. Vasile Christescu menţinea contactul cu Corneliu Codreanu prin Doamna Codreanu.

Bine, dar atunci ai putea să îmi spui care a fost raţiunea acestor atentate? Pentru că s-au săvârşit aceste atentate şi de ce contra evreilor?

Comandamentul legionar a ajuns la concluzia că conducerea evreilor din România este responsabilă de prigoană, prin influenţa ce-o exercită asupra Regelui, Doamna Lupescu.

Lovind în evrei, voiam să azvârlim oprobiul opiniei publice asupra lor, indicându-i ca autorii din umbră ai suferinţelor ce le îndură legionarii. Descoperite planurile conducerii evreieşti şi dându-şi seama conducătorii ce riscuri ar atrage asupra populaţiei evreieşti în eventualitatea unei schimbări interne, sub presiunea evenimentelor internaţionale, speram ca tocmai din sânul lor să se producă o reacţie, care să determine, pe aceleaşi canale, o revizuire a procesului Codreanu. Era o ameninţare actualizată prin aceste atentate. "ştim cine stă în spatele acestei prigoane. Nu vă ascundeţi şi dacă mai întindeţi coarda sau încercaţi să suprimaţi pe Corneliu Codreanu, trebuie să vă aşteptaţi la răzbunare".

Nu înţeleg atunci de ce aţi tras în ştefănescu-Goangă?

E unicul caz care nu ne aparţine şi nu a fost ordonat de Comandament. A fost o iniţiativă locală. Am aflat întâmplător cu două zile înainte, de ceea ce se pregăteşte. Cu mare greutate am găsit un curier, un student, şi l-am trimis la Cluj, cu ordinul să oprească execuţia atentatului contra lui ştefănescu-Goangă. Curierul a ajuns la vreme, în dimineaţa zilei, dar, după spusele ulterioare ale lui Laurenţiu Vereş, responsabilul de pe atunci al organizaţiei clandestine din Cluj, nu ar mai fi avut timp să avizeze echipa.

De ce aţi recurs la violenţe? Nu aveaţi alte căi, politice, la dispoziţie, pentru a cere revizuirea procesului?

Le-am folosit şi pe acestea, dar fără rezultat. Atât în vară, dar mai ales în cursul lunilor Septembrie-Octombrie 1938, am desfăşurat o intensă activitate politică.

Pe cine aţi văzut? Cu cine aţi luat contact?

Mai întâi, pe D-l Vaida Voevod. El a fost solicitat de Valeriu Cârdu să ia apărarea lui Corneliu Codreanu. D-l Vaida a plâns pe umerii lui Cârdu, dar nu a făcut nimic. Apoi, prin Generalul Moruzzi, Vasile Christescu a trimis un memoriu Regelui, în care azvârlea răspunderea celor întâmplate asupra lui Armand Călinescu. Era o indicaţie clară că mişcarea legionară nu înţelege să rupă cu înaltul for constituţional, lăsându-i deschisă posibilitatea să intervină. Alte contacte au fost cu Generalul Antonescu, după ieşirea lui din guvern. Am avut apoi frecvente legături cu două personalităţi care ştiam că se bucură de simpatia Palatului: Valer Pop şi Generalul Coroamă. Victor Biriş a dus tratative cu Valer Pop, din încredinţarea Comandamentului.

Ceea ce mă surprinde, este că aţi avut legături cu Generalul Coroamă, care era Comandantul Diviziei de Gardă.

Da, Domnule Director, eu însumi l-am văzut de două ori şi l-am rugat să intervină pe lângă Rege.

E pentru întâia oară când aud. Generalul Coroamă făcea parte din cercul intim al Palatului şi eu însumi sunt în bune raporturi cu el.

Impresia mea, îi răspund, este că toate aceste încercări de a restabili contactul cu Palatul au fost torpilate de Armand Călinescu, care nu se putea menţine la putere decât în calitatea ce şi-o asumase. O destindere i-ar fi lichidat cariera politică.

 

Nicki ştefănescu n-a răspuns nimic la observaţia mea, dar tocmai perioada când Regele a făcut călătoria la Londra?

 

îşi are şi aceasta tâlcul ei. încă de la începutul lunii Noiembrie am aflat, pe diverse canale, că se va profita de absenţa Regelui din ţară pentru a se proceda la lichidarea lui Corneliu Codreanu. Alarmat de aceste zvonuri, Comandamentul legionar a dat şi un comunicat, denunţând planul şi avertizând de consecinţe.

 

Atentatele au fost programate pentru această epocă pentru apune guvernul în imposibilitatea de a executa pe Corneliu Codreanu, în lipsa Regelui din ţară, creând în ţară un climat de tensiune pre-revoluţionară.

 

Dacă nu s-ar fi întâmplat aceste atentate, l-aţi avut pe Codreanu şi astăzi în viaţă.

D-le Director, eu nu cred că ar mai fi putut fi salvat, cu sau fără aceste atentate.

 

Nicki ştefănescu s-a uitat la mine şi apoi a coborât capul, punând ochii în pământ.

 

10. "Codreanu e de vină"

 

Domnule Sima, D-ta nu cunoşti ce s-a întâmplat înainte de arestarea lui Codreanu. Regele a fost extrem de binevoitor cu el şi cu generaţia D-voastră. Regele a încercat până în ultimul moment să evite o probă de forţă între el şi legionari. Avea reală simpatie pentru tineretul legionar.

 

Prin Ministrul Palatului, Flondor, folosindu-se ca intermediar rudenia lui , Neagoe Flondor, i s-a transmis lui Corneliu Codreanu dorinţa Regelui să-i ceară o audienţă şi aceasta i se va acorda.

Era vorba de o audienţă privată şi dacă s-ar fi ajuns la o înţelegere, ar fi fost dată publicităţii. Ei bine, Codreanu a respins sugestia Suveranului, trimiţându-i o scrisoare arogantă.

 

Eu ştiam de existenţa acestei scrisori de la Constantin Stoicănescu, care fusese cu o delegaţie legionară în audienţă la Urdăreanu şi, cu acest prilej, li se citise de Ministrul Palatului scrisoarea împricinată.

 

Cunosc chestiunea, i-am răspuns lui Nicki ştefănescu. Aşa cum a răspuns şi Constantin Stoicănescu când a aflat conţinutul ei, nu era vorba de un refuz formal, ci Corneliu Codreanu care a vrut să i se lase lui latitudinea să aleagă momentul cel mai potrivit pentru solicitarea acestei audienţe. Pentru el, care se împotrivise noii Constituţii, se crea o situaţie penibilă ca să ceară la scurt interval o audienţă Regelui...

Aceasta a fost greşeala capitală a lui Corneliu Codreanu, continuă Nicki ştefănescu. Evenimentele nu mai îngăduiau nici o temporizare. Regele instaurase regimul său personal. Codreanu n-a înţeles că acest regim nu poate să funcţioneze cu el în opoziţie şi în libertate. Regele voia să îl introducă în guvern. Nu exista pentru Codreanu o altă alternativă în acel moment decât sau în guvern sau în (aici a făcut o pauză penibilă) închisoare.

 

Mi-am dat seama că avea pe limbă un alt cuvânt, "mormânt" şi că s-a reţinut cu mare greutate să nu se trădeze.

 

Cum şi-a închipuit Codreanu că o să fie lăsat liber pentru a forma front comun cu Iuliu Maniu? Aceasta ar fi însemnat 90 la sută din opoziţia ţării. El s-a aliat Domnului Maniu, în loc să fie aliatul Regelui. I s-a oferit oportunitatea să accepte Constituţia, să intre în guvern şi să introducă tineretul legionar în formaţiunile patriotice prezidate de Rege. Era unica soluţie. A refuzat. Codreanu e de vină.

 

Declaraţiile lui Nicki ştefănescu aveau o mare importanţă istorică. Exista un plan al Palatului de a face un ultim efort pentru a capta mişcarea legionară. în acest scop i-au sugerat Căpitanului audienţa. Presupunând că această audienţă ar fi avut loc, cum ar fi putut accepta Corneliu Codreanu propunerea Regelui?

O intrare a lui în guvern ar fi echivalat cu lichidarea lui morală. Ar fi fost un om politic sfârşit. Toată lupta lui naţionalistă de 20 de ani s-ar fi dărâmat, iar el ar fi apărut în faţa ţării ca un oportunist şi arivist, care renunţă la idealurile din tinereţe pentru un fotoliu ministerial.

 

Cu sau fără această audienţă, rezultatul ar fi fost acelaşi. în nici un caz Căpitanul nu putea să rămână liber şi cu prestigiul intact.

Dacă voia să fie consecvent cu linia vieţii lui, nu mai era loc pentru el decât în închisoare.

Regele şi camarila erau speriaţi de formidabilul bloc opoziţionist ce s-ar fi constituit din grupările lui Maniu şi Codreanu. Acest bloc trebuia împiedicat să se formeze. Cel mai periculos dintre ei era Căpitanul. El trebuia să dispară de pe scenă. Atunci s-a dat mână liberă lui Armand Călinescu să dezlănţuiască prigoana.

 

11. Organizaţia teroristă a Gărzii de Fier

 

şi acum, D-le Sima, să îţi mai arăt ceva ca să vezi că îţi cunosc organizaţia de pistolari.

 

Nicki ştefănescu se duce la acelaşi dulap şi scoate un alt dosar cu o mulţime de file. în fruntea dosarului se afla harta României. Scoate harta şi o întinde pe birou. Anumite regiuni ale ţării erau ştrafate. Altele, albe.

 

Vezi, D-ta, părţile ştrafate reprezintă judeţele unde dispui D-ta de organizaţii teroriste. Te rog să nu negi, pentru că această hartă e întocmită în conformitate cu cercetările făcute de toate poliţiile şi jandarmeriile din ţară.

 

Examinând harta, văd că Banatul figura ca împânzit în întregime de echipe teroriste. Continua cu Aradul, Hunedoara, Sibiu şi Braşov. în nordul Ardealului, terorismul legionar avea două fiefuri: Cluj şi Oradea. în Oltenia nimic. Capitala figura la loc de onoare. Având în nord două anexe, Prahova şi Dâmboviţa, iar, spre Dunăre, Teleormanul. Dobrogea era înnegrită, afară de judeţul Tulcea. Terorismul legionar se sprijinea în Moldova pe un trepied: Iaşi, Bacău şi Covurlui. în Basarabia numai Tighina şi Chişinău. în schimb Bucovina căzuse total pradă terorismului legionar.

 

Privind harta, m-am speriat eu însumi de imensitatea pericolului legionar. într-adevăr, cu o astfel de organizaţie, care după toate pierderile suferite, mai dispune de sute de elemente decise să îşi dea viaţa nu se poate lupta. Legiunea avea rădăcini adânci în popor, din care îşi reînnoia mereu efectivele.

 

M-am ridicat fără să rostesc un cuvânt. Nicki ştefănescu credea că sunt copleşit de revelaţiile hărţii şi, prin tăcerea mea, confirm rezultatul investigaţiilor lui. în realitate datele mele nu coincideau cu ale lui. Fără îndoială că existau organizaţii clandestine legionare în toate regiunile indicate pe hartă, dar nu atât de numeroase încât să formeze reţele compacte.

 

Mă va pune acum să descopăr constituirea acestor organizaţii? Chiar dacă mi-ar frânge oasele bucăţică cu bucăţică, nu aş avea de unde să torn atâta amar de oameni. Oare ce criteriu va fi întrebuinţat Nicki ştefănescu la întocmirea acestei hărţi? Atunci mi-a trecut ca un fulger amintirea marilor arestări de legionari săvârşite în Decembrie 1939, în Banat, Arad şi Hunedoara. După fioroasa lecţie dată mişcării cu masacrele din Septembrie 1939, poliţia descoperă la două luni o nouă organizaţie în aceste judeţe, de peste 500 de elemente. Acest fapt i-a îngrozit. Masacrul din Septembrie nu numai că nu a distrus mişcarea, cum credeau ei, ci, dimpotrivă, a adâncit mitul ei în masa poporului, creându-i o puternică bază de susţinere. Fenomenul ar fi putut să se întâmple şi în alte regiuni lucru pe care eu însumi nu îl cunoşteam şi atunci harta lui Nicki ştefănescu nu era tocmai departe de realitate. Nu este exclus ca şi în alte părţi, ca urmare a revoltei provocate în popor de ororile din Septembrie, să se fi născut organizaţii spontane, necontrolate de Centru.

 

După ce a închis harta cu repartiţia terorismului legionar, Nicki ştefănescu m-a privit cu un aer de triumf:

Ei, D-le Sima, îţi recunoşti opera?

Da, Domnule Director. Citeam în ochii lui satisfacţia poliţaiului de profesie care a descoperit extensiunea unei organizaţii de infractori ai Statului.

 

Ce va urma acum? Am ajuns la momentul culminant al anchetei, când trebuie să mi se decidă soarta. Ce poate urma? Voi fi silit să declar reţelele legionare clandestine şi apoi împuşcat.

 

12. Ce cred de frontul din Franţa?

 

A doua zi, în loc de a continua ancheta asupra organizaţiei legionare, Nicki ştefănescu schimbă subiectul.

 

Ce crezi de frontul din Franţa? Va rezista? Cum e armata germană?

 

îl vedeam neliniştit şi ştiam pentru ce. în camera unde eram păzit, un agent mi-a întins, într-un moment când era singur, o pagină de ziar cu ştirile externe. Am citit în grabă titlurile.

Tancurile germane străpunseseră frontul şi înaintau spre Canalul Mânecii. ştirea era de o importanţă capitală pentru soarta României. Dacă Franţa capitula, România trebuia să predea bunăvoinţei Reichului german, ieşind din politica de duplicitate în care se complăcuse regimul carlist până acum. Mi-am dat seama de efectul ce-l poate produce asupra anchetatorului meu părerea mea şi am răspuns cu fermitate şi precizie:

 

Armata germană este cea mai puternică armată din Europa. Este înzestrată cu cele mai moderne arme şi perfect instruită. Am văzut defilând unităţi germane la Berlin şi m-am îngrozit de soarta ţării noastre dacă ar trebui să se înfrunte cu această maşină de război. Noi n-am rezista o săptămână. Franţa va fi învinsă şi în foarte scurt timp. Nu cunosc desfăşurarea operaţiilor, dar judecând după capacitatea de luptă a armatei germane, nu cred că va putea rezista mai mult de două luni.

 

Te înşeli, D-le Sima. Dumneavoastră, legionarii, vă faceţi prea uşor iluzii, crezând în invincibilitatea armatei germane. Polonia a fost puterea de categoria a doua. Dar cei cu panglicuţa albastră (făcea aluzie la Legiunea de onoare) dispun de o organizaţie militară în profunzime. Frontul a fost străpuns şi a fost bătută o armată franceză. Admit. Dar mai sunt alte armate franceze în rezervă. Se va repeta miracolul de la Marna şi frontul se va stabiliza.

 

Mi-am dat seama din cuvintele lui Nicki ştefănescu că cercurile de la Palat aşteptau cu înfrigurare, ca o ultimă speranţă, o stabilizare a frontului. Odată ce ofensiva germană s-ar fi împotmolit în Apus, Hitler şi-ar fi pierdut libertatea de acţiune în sud-estul european şi politica externă a Regelui, ancorată în alianţele anglo-franceze, ar fi obţinut un nou impuls.

 

Deşi, în acel moment, nu-mi puteam imagina ca Franţa să fie scoasă atât de repede din luptă şi împărtăşea, într-o oarecare măsură vederile lui Nicki ştefănescu, am avut inspiraţia să susţin cu aceeaşi tărie argumentul precedent.

 

D-le Director, D-voastră judecaţi situaţia orientându-vă după primul război mondial. Miracolul de pe Marna nu se va mai repeta. Nu există armată pe continent care să reziste forţei militare germane.

Franţa va fi ocupată, exact ca şi Polonia, Danemarca şi Norvegia. Germanii vor intra în Paris şi România va trebui să tragă consecinţele alăturându-se Puterilor Axei.

 

Cuvintele mele izbeau ca un ciocan în capul lui Nicki ştefănescu. De astă dată convingerile lui în "cei cu panglica albastră" începuse să se clatine.

 

Deocamdată nu ştim cine are dreptate. Să aşteptăm evoluţia frontului.

 

13. "Domnule Sima, trebuie să ne înţelegem"

 

Ultima convorbire cu Nicki ştefănescu a luat o întorsătură neaşteptată. Dosarele cu atentatele şi organizarea mişcării au fost lăsate de-o parte şi fără nici o altă introducere, mi-a pus chestiunea colaborării cu regimul.

 

D-le Sima, trebuie să ne înţelegem. Situaţia grea a ţării nu mai permite să ne sfâşiem între noi. D-ta reprezinţi la ora actuală factorul esenţial în acţiunea de destindere dintre Rege şi mişcare.

 

Am rămas nu numai surprins de noua orientare ce-a luat-o ancheta, transformându-se dintr-o investigaţie poliţienească într-un dialog politic, dar simţeam parcă cum o forţă nevăzută mă luase sub ocrotirea ei într-un moment când deznodământul nu putea fi decât execuţia mea. Eram inamicul Nr.1 al regimului şi acuma, când mă aflam în mâinile Siguranţei, nu puteam spera decât să-mi aplice cunoscutele procedee poliţieneşti.

 

Domnule Director, i-am răspuns cu oarecare şovăială, necrezând în ceea ce îmi auziseră urechile, dacă situaţia ţării reclamă colaborarea mea, puteţi conta pe lealitatea mea.

 

D-le Sima, să nu crezi că îţi fac propunerea aceasta "a la legere", ci după o matură chibzuinţă. Mi-am luat o grea răspundere.

şi ca să vezi că sunt sincer, îţi reper argumentele pe care le-am prezentat superiorilor mei, inclusiv Majestăţii Sale Regelui, cerând o examinare atentă a cazului D-tale.

 

Eu care te urmăresc de doi ani şi îţi cunosc organizaţia de pistolari, ştiu că dispui încă de numeroase elemente hotărâte să-şi dea viaţa într-un atentat. Acum eşti în mâna noastră şi te punem ucide, dar sigur că se va mai putea găsi un grup de legionari care să te răzbune, trăgând în Rege. şi atunci ce ne facem? Tot sistemul se prăbuşeşte. Eu nu pot să-mi asum această răspundere.

 

Atentatul lui Miti Dumitrescu putea să fie mai grav. Planul lui iniţial era să săvârşească la Curtea de Argeş, cu pelerinajului anual ce se face la cripta Regilor României. îţi închipui ce s-ar fi întâmplat. Un adevărat masacru. Ar fi căzut victimă Regele, întreg guvernul şi consilierii regali. Ar fi fost un dezastru. De unde a apărut acest om? Nici nu ştiam de existenţa lui. Cum a putut să-şi strângă această echipă şi să opereze în toată libertatea, fără ca poliţia să afle ceva?

Dar astfel de echipe necunoscute mai pot apărea din organizaţiile clandestine legionare pe care nu le controlăm.

 

Când vorbea de Miti Dumitrescu, era cuprins de panică. Groaza i se reflecta pe faţă şi mâinile îi tremurau uşor.

 

D-le Sima, să trecem acum la acţiunea de destindere şi să analizăm şansele ei. Promotorul acestei acţiuni a fost Vasile Noveanu. Cei de la Prefectura de Poliţie îşi fac iluzii cu el, dar eu ştiu că n-are nimic în spate. Organizaţia legionară este dominată de oamenii D-tale.

I-am spus Regelui că dacă nu găsim o modalitate de înţelegere cu Horia Sima, toată acţiunea de captare a legionarilor îşi pierde orice semnificaţie politică.

 

Dacă trecem la politica externă, deşi eu nu cred ca D-ta într-o iminentă prăbuşire a frontului francez, totuşi apropierea de Axă a devenit imperioasă şi inevitabilă. Ori, această apropiere nu se poate realiza continuând în acelaşi timp ostilităţile interne cu legionarii.

 

în sfârşit, văd că D-ta eşti om de înţeles. Cu Codreanu nu ne puteam înţelege. Deşi tânăr, ai o mare experienţă politică îmi dau seama din întreaga D-tale că nu eşti pistolar de meserie şi că numai anumite împrejurări te-au silit să recurgi la atentate. Fireşte că nu se poate uita trecutul şi nici nu că cerem acest lucru, dar trebuie să trecem peste acest trecut în interesul ţării.

 

în continuare, mi-a vorbit cu emoţie şi părere de rău de o serie de legionari pe care i-a avut la Siguranţă şi i-a anchetat. Mi-a vorbit cu admiraţie de ţinuta lor, de tăria lor de caracter. în special îi venea mereu pe buze numele lui Afilon Dorca, student din Caransebeş.

 

Ce om, D-le Sima Ce păcat de băieţii ăştia! (Se referea la cei ucişi la Miercurea Ciuc.)

Da, Domnule Director, erau băieţi buni. Păcat de ei că nu îi mai avem astăzi. Ar fi fost folositori ţării.

 

A urmat un moment de tristeţe şi tăcere apăsătoare.

 

în sfârşit, D-le Sima, mai este ceva care te priveşte pe D-ta, ca persoană. De atâtea ori ai fost în mâinile noastre şi atâtea ori ai scăpat. De atâtea ori ţi-ai pus în joc, deşi puteai să îţi găseşti un adăpost. Uite, acum ai fost în Germania, liber, şi iar te-ai întors în ţară expunându-te, deşi ştiai ce te aşteaptă dacă vei fi prins.

şi cu atâţia oameni ca D-ta. Cu D-ta se întâmplă ceva deosebit. Nu te putem trata ca un simplu infractor al Statului şi lichida. Am impresia că destinele noastre sunt legate şi că D-ta eşti omul indicat să ajuţi la rezolvarea situaţiei grele a ţării, fără să le producă tulburări interne.

D-le Director, poate vă va surprinde răspunsul meu, dar, cu răspunderile ce le am, a, şi eu anumite condiţii de pus.

în primul rând, eu nu accept ca atâta vreme cât să mă găsesc prizonier la Siguranţă să dau vreo declaraţie, aşa cum s-a întâmplat cu ceilalţi camarazi din lagăre. Prefer să mă împuşcaţi. Mi-aş pierde orice credit politic şi toată lumea ar zice că declaraţia mi-a fost smulsă sun teroarea morţii.

în al doilea rând, trebuie ca înainte de a fi pus în libertate, să stabilim condiţiile colaborării sau cadrul politic al acestei colaborări, pentru a nu fi acuzat mai târziu de lealitate.

Hotărârea D-tale, îmi răspunde Nicki ştefănescu, nu numai că nu mă şochează, ci, dimpotrivă, demonstrează că eşti un om serios, care nu urmăreşti numai să îţi scapi viaţa. îmi dau şi eu seama că ieşind de aici pe baza unei declaraţii de adeziune la regim, îţi pierzi orice credit şi eficacitatea D-tale politică va fi nulă, chiar dacă ne-ai servi cu cel mai mare zel. Voi susţine în faţa superiorilor mei punctul D-tale de vedere. De altminteri, mâine vei vedea pe Moruzov şi vei continua discuţiile cu el.

Cum, D-le Director, nu sunteţi D-voastră Moruzov, zis Nicki ştefănescu?

Cum poţi să spui aşa ceva, D-le Sima? Moruzov e Moruzov şi eu sunt Nicki ştefănescu.

Eu sunt Directorul General al Siguranţei, iar Moruzov este şeful Serviciului Secret al Armatei.

 

Nicki ştefănescu râdea cu poftă de situaţia caraghioasă în care mă găseam. Mă simţeam şi ofensat. Am cunoscut atâţia camarazi din Bucureşti şi nimeni nu mi-a spus că Nicki ştefănescu şi Moruzov sunt două persoane diferite. în Noiembrie 1938, am scos o foaie clandestină, "Curierul Legionar", în care scriam negru pe alb că Moruzov, zis Nicki ştefănescu, era mâna dreaptă a lui Armand Călinescu. Eu venisem din provincie, dar o organizaţie întreagă să nu cunoască cine conduce Siguranţa?

 

în cursul expunerii lui Nicki ştefănescu, mi-am păstrat calmul exterior, dar numai inima mea ştia prin ce galopuri trecea, ori de câte ori Directorul Siguranţei îmi administra o nouă speranţă.

Situaţia mea nu era aşa de disperată şi chiar se întrezărea o soluţie politică a cazului meu. Am reţinut din expunerea lui două fapte esenţiale care i-au zguduit încrederea în viabilitatea regimului:

Groaza ce le-a provocat-o atentatul lui Miti Dumitrescu şi teama că ar putea să se repete dacă nu fac pace cu legionarii.

Obsesia unei rupturi iminente în politica externă, care le-ar fi impus renunţarea la garanţiile engleze şi trecerea în tabăra Puterilor Axei.

 

Atât pe plan intern cât şi pe plan extern, colaborarea legionarilor le părea indispensabilă şi mai ales a acelui grup care a dus până acum la lupta contra regimului.

 

14. Intră pe scenă Moruzov

 

Discuţiile anterioare s-au desfăşurat foarte repede, în 4-5 zile după aducerea mea la Siguranţă, între 21-25 Mai aproximativ. în fiecare zi, dimineaţa şi după masă, eram interogat.

 

Aşa cum îmi spusese Nicki ştefănescu, în dimineaţa următoare şi-a făcut apariţia Moruzov. Mai întâi am fost condus în cabinetul Directorului, unde acesta, pe un ton ceremonios, mi-a comunicat că dintr-un moment într-altul trebuia să sosească şeful Serviciului Secret al Armatei. Auzisem atâtea despre Moruzov, dar nimic precis. Realitatea se amesteca cu legenda. în orice caz, pentru legionari întrupa sistemul organizat de Armand Călinescu pentru distrugerea mişcării. Cu Nicki ştefănescu începusem să mă familiarizez, dar cum voi ieşi la examen în faţa acestui om fără scrupule şi de un rafinament diabolic?

 

Când a intrat Moruzov, Nicki ştefănescu s-a sculat în picioare şi eu am urmat aceeaşi mişcare. Am înţeles din comportamentul lui că era subalternul lui Moruzov şi nu făcea decât să execute ordinele acestuia. Moruzov mi-a întins mâna cu un surâs binevoitor. Avea ochi albaştri, cu câteva şuviţe de păr blond pe cap.

Ceea ce m-a izbit din primul moment a fost faţa lui lătăreaţă, aproape turtită, dezvăluind o ascendenţă slavo-mongolică.

Figura lui deprimantă contrasta cu înfăţişarea elegantă a lui Nicki ştefănescu, care avea trăsături regulate şi un aer senioral.

 

D-le Sima, am auzit atâtea de D-ta.

Mai multe rele decât bune, l-am întrerupt eu.

 

Este adevărat. Ai fost un adversar de talie. Ai fost unicul care ai ţinut în şah întreg sistemul nostru de siguranţă, cu toată poliţiile şi jandarmeriile din ţară. Acum ne găsim faţă în faţă. Nu mai reluăm discuţiile precedente, căci m-a pus în curent cu ele Nicki ştefănescu (am avut impresia că Moruzov ascultase toate conversaţiile mele cu Nicki ştefănescu dintr-o cameră alăturată).

 

Aş vrea să abordez acum alt subiect. Cum este privit Regele Carol în Germania? Dar să îmi spui cu toată francheţea.

 

Domnule Moruzov, Regele Carol este rău văzut la Berlin. Atât asasinarea lui Corneliu Codreanu cât şi masacrele din Septembrie au provocat puternice reacţiuni care erau pe punctul să se termine cu o intervenţie militară în România. Prigonirea Gărzii de Fier a fost considerată la Berlin ca o acţiune îndreptată contra politicii externe a Germaniei, făcând parte din sistemul de încercuire al ei, preconizat de democraţiile occidentale. Această convingere a fost întărită prin acceptarea garanţiilor engleze de către România.

 

D-le Sima, informaţiile noastre sunt altele şi le deţinem de la surse germane de prima mână. Fabricius, ministrul Germaniei la Bucureşti, a declarat în repetate rânduri Regelui că Germania nu se amestecă în afacerile interne ale României. Guvernul Reichului tratează cu guvernul român, cu regimul din România, cu deţinătorii puterii, şi nu cu opoziţia şi cu atât mai puţin cu Garda de Fier. Am avut prilejul să vorbesc apoi eu însumi şi în repetate rânduri cu Amiralul Canaris, care mi-a dat aceleaşi asigurări. Conflictul dintre Rege şi Garda de Fier nu afectează relaţiile dintre cele două ţări.

 

D-le Moruzov, cred că D-voastră nu cunoaşteţi suficient de bine structura internă a regimului naţional-socialist. Există două linii de acţiune în politica externă a Reichului şi Hitler operează cu una sau cu alta după împrejurări. Există o linie oficială, reprezentată de Ministerul de Externe german, de diplomaţia Reichului, dar mai există şi o linie a partidului, reprezentată de Rosenberg, Goebbels, Himmler şi alţii, care au un punct de vedere diferit, mult mai apropiat de poziţia mişcărilor naţionaliste europene. Dacă Hitler n-a întrebuinţat până acum metoda dură faţă de România, cu toate că provocările ce le-a suportat, este pentru că a considerat că nu a sosit momentul pentru a-i administra lecţia cuvenită.

Consideraţii de politică internaţională l-au determinat să lase pe mai târziu răfuiala cu România. Dacă se va termina victorios campania din Apus, se va întoarce cu toată puterea spre sud-estul european, pentru a implanta "noua ordine" în acest spaţiu. şi cum politica Regelui Carol a creat grave probleme Reichului, prin acel amestec de ostilitate şi duplicitate, tare mi-e teamă că România să nu iasă prost din această confruntare, cu hotarele ciuntite. Numai o energică şi imediată redresare a politicii noastre externe, în sensul unei apropieri de Berlin, ne mai poate salva de la catastrofă.

 

Moruzov asculta aparent calm. Dar se vedea că era un calm forţat. O uşoară transpiraţie se observa pe feţele amândurora. Amuţiseră amândoi. Parcă umbra ameninţătoare a lui Hitler pătrunsese până în cabinetul lui Nicki ştefănescu. Moruzov medita.

în ţară Regele era detestat, iar în străinătate era avizat la bunăvoinţa lui Hitler. Va putea rezista regimul acestei duble presiuni, interne şi externe? De unde poate veni salvarea? Poate de la acest om care se află în faţa lor şi la discreţia lor.

 

D-le Sima, pentru ce ai venit D-ta clandestin în România, expunându-te de a fi împuşcat, când puteam să ajungem la o platformă de înţelegere? Situaţia D-tale ar fi fost mult mai uşoară, dacă ai fi luat contact cu organele noastre de la Berlin.

 

N-am căutat să-mi uşurez situaţia mea personală, ci să uşurez situaţia ţării. Am văzut că Regele nici după campania din Polonia nu renunţă la ostilitatea faţă de Germania, ci aşteaptă un moment prielnic pentru a se alinia democraţiilor vestice. Nici în primăvara anului 1940, n-am observat o schimbare în politica externă a regimului, deşi între timp se produsese fulgerătoarea ocupaţie a Danemarcei şi Norvegiei. Acum, incontestabil, se speculează şi se speră că ofensiva germană să fie oprită în vest. Un calcul greşit. Concesiunile de ordin economic nu pot compensa o politică clară şi categorică alături de puterile Axei. Ce poate urma, după toate aceste tensiuni, decât o ciocnire frontală între Reich şi România, care va duce la dispariţia României ca Stat independent? Datoria noastră, mi-am spus, a legionarilor liberi din afara ţării, este să împiedicăm cu orice preţ acest deznodământ tragic, făcând orice pentru a răsturna regimul care patronează această politică de sinucidere. Am venit cu gândul de a săvârşi orice, chiar şi un atentat contra Regelui, dacă ar putea servi la evitarea catastrofei naţionale. Nu m-am sfiit să declar aceasta nici D-lui Ministru Ghelmegeanu.

 

Dar, D-le Sima, D-ta ţi-ai bazat acţiunea din ultima vreme pe informaţii greşite. De multe vreme, Majestatea Sa Regele vrea să schimbe politica externă, apropiindu-se de puterile Axei. Dar nu o poate face dintr-odată.

Sunt alianţele noastre tradiţionale în joc şi puternice rezistenţe la partide. Vezi, aşadar, că astăzi, şi chiar mai de mult, punctele noastre de vedere coincid. La ce crezi că a servit şi destinderea din ţară? Tot pentru a crea un climat favorabil în relaţiile cu Berlinul. Noi vrem ca legionarii să ne ajute sau cel puţin să nu mai constituie un obstacol în acţiunea de apropiere de Axă. Recunosc că situaţia externă este mai gravă şi că graniţele sunt ameninţate. Noi facem apel la patriotismul D-voastră ca, trecând peste ce a fost, să găsim împreună o modalitate de colaborare pentru a uşura situaţia externă a României.

 

D-le Moruzov, declaraţia D-tale că regimul se orientează ferm şi categoric spre Puterile Axei crează o situaţie nouă care modifică şi relaţiile dintre legionari şi regim. Ce păcat că nu s-a realizat această politică mai devreme, de când am preconizat-o noi. Alta ar fi fost situaţia României.

 

A existat un moment Codreanu în 1938, care s-a pierdut, Regele preferând teroarea lui Armand Călinescu.

 

A existat un moment Clime. Dacă nu ar fi urmat masacrul din Septembrie, s-ar fi putut ajunge la un acord, deoarece principalul vinovat fusese alăturat.

 

Acum ne aflăm într-un alt moment de răscruce, care coincide cu arestarea mea. Nu ştiu ce veţi face cu mine, dar dacă nu se va realiza un front intern puternic pentru a rezista presiunii externe, ţara va fi ciopârţită şi nici regimul nu se va mai putea menţine.

 

Discuţia s-a oprit aici. Moruzov şi Nicki ştefănescu s-au ridicat şi mi-au făcut semn că pot să mă retrag.

 

15. Viaţa la Siguranţă

 

Fac o întrerupere pentru a arăta cum am fost tratat la Siguranţă, în timpul detenţiunii mele.

 

Cum am spus la început, mi s-a repartizat o cameră la etaj. La ieşire era un coridor care lega două corpuri de case. Camerele de la etaj erau mai bune decât cele de la parter, care erau zăbrelite şi unde pătrundea puţină lumină. Camera mea avea geamuri obişnuite şi era luminoasă.

 

în primele zile am fost ţinut ziua şi noaptea în pat şi nu mi se dădea voie să mă ridic decât în timpul mesei.

Noroc că eram eliberat din această poziţie incomodă prin desele chemări în cabinetul Directorului. Pe coridor se găseau toaleta şi cişmeaua, unde mă puteam spăla, sub supravegherea agenţilor, care nu mă scăpau o clipă din ochi. Evident când agenţii au simţit că sunt tratat cu oarecare consideraţie de superiori, şi-au schimbat şi ei purtarea, ziua mi se ridicau cătuşele şi puteam să mă mişc liber prin cameră. Noaptea însă cătuşele îmi erau prinse cu regularitate.

 

Masa mi se servea de la un restaurant din apropiere. Venea un chelner cu tava şi cu farfuriile. Dormeam tun, Ajunsesem epuizat la Siguranţă, dar, cum am bănuit mai târziu, mi se punea un somnolent în mâncare, probabil bromură, ca să mai trezesc noaptea.

 

Erau trei schimburi de agenţi. întreaga brigadă mobilă era concentrată acum ca să mă păzească. Nici nu mai aveau altceva de făcut, deoarece legionarii nu se mai mişcau, aşteptând să vadă ce să întâmplă cu mine la Bucureşti. Guvernul dăduse un comunicat prin care se anunţa că "Horia Sima şi Nicolae Petraşcu au fost prinşi pe frontieră, se află în mâinile noastre şi au fost depuşi". Fiecare echipă era formată dintr-un comisar şi doi agenţi, care stăteau permanent cu mine în cameră. Pe coridor făcea de planton un jandarm. Reveneau cu regularitate aceleaşi figuri mobilă. Această brigadă era trimisă în orice punct al ţării când se descoperea un fir legionari important. Siguranţa nu avea încredere în poliţiile locale şi trimitea pe aceşti "duri", care aveau mâna liberă să recurgă la cele mai brutale metode pentru a smulge confesiuni.

 

De numele agenţilor care s-au perindat în camera mea nu îmi aduc aminte. ştiu doar atâta că fiecare venea la serviciu cu echipa lui de agenţi. Numele comisarilor mi s-au întipărit însă în minte şi le reţin până astăzi. în afară de Curelea, care mă luase primul în primire când am ajuns la Siguranţă, am cunoscut pe comisarii Cristescu, Oprea, Mănăilă, Macavei şi Treza. Comisarul Cristescu, un bărbat înalt şi spătos, era fratele Colonelului Cristescu de la Cernăuţi, asupra căruia au tras legionarii, a doua zi după asasinarea Căpitanului. Streza era din Făgăraş, învăţase la acelaşi liceu cu mine şi mă cunoştea. Macavei era tot din Ardeal. O figură ştearsă şi bolnăvicioasă. Elementele principale ale brigăzii mobile erau Curelea, Cristescu, Oprea şi Mănăilă. Aceştia erau cei mai periculoşi, pentru că priveau pe legionari ca pe propriii lor duşmani. Nu erau numai simpli funcţionari ai Statului, care îşi îndeplineau misiunea lor în mod corect, ci se identificase în aşa măsură cu regimul încât săvârşeau toate crimele ce li se ordonau fără nici o tresărire de conştiinţă. A ucide un legionar, era pentru ei o bagatelă. Omorau aşa zicând din rutină, ca şi cum ar fi fost vorba de expedierea unui act administrativ. Legionarii deveniseră "Cranii de Lemn", cum scris Ion Moţa, după uciderea studentului Teodorescu la Constanţa. Legionarii fuseseră decretaţi "vânat liber" de înaltele foruri ale Statului şi ei îşi îndeplineau meseria de "vânător".

 

La început comisarii se purtau foarte rezervaţi cu mine. Rareori scoteau o vorbă. Doar mă fixau cu curiozitate, ca un animal rar în cuşcă.

Aşa cum mă aflam, legat de mâini şi de picioare, şi le inspiram teamă. Mi se dusese vestea că am o artă fabuloasă de a mă strecura prin cele mai grele situaţii şi le era teamă să nu folosesc şi acum această "iarbă a fiarelor" şi să scap în mod miraculos. în fond nu era nimic, ci doar că am fost mai atent la capcanele poliţiei, orientându-mă după amănunte care altora le scăpau.

 

Mai târziu, când s-a schimbat atmosfera în cabinetul lui Nicki ştefănescu, şi-au dezlegat şi ei limbile. Am avut lungi conversaţii cu comisarii în jurul subiectelor la ordinea zilei: cum e privită România la Berlin şi apoi comentarii asupra diverselor episoade din prigoană. Bine înţeles că ceea ce le spuneam lor, nu diferea de textul declaraţiilor mele făcute lui Nicki ştefănescu: Aceeaşi încredere în victoria armatei germane pe frontul de vest şi aceeaşi temere că Hitler, după terminarea campaniei din Franţa, va cere socoteală României pentru atitudinea ei. De aici urgenta necesitate de a se schimba politica externă, apropiindu-ne de Puterile Axei, şi tot atât de urgenta necesitate de a forma un bloc intern compact pentru a rezista furtunii ce se apropie. Comisarii citeau ziarele şi aveau prilejul să se convingă câtă dreptate am. în fiecare dimineaţă îi vedeam mai posomorâţi şi îngrijoraţi. Armatele germane ajunseseră la Canal şi înaintau spre Paris.

 

Când vorbeau de operaţiile întreprinse de ei contra legionarilor, să fereau să pomenească ceva de crimele lor. De la Comisarul Mănăilă am aflat cum a fost arestat Fănică Comjig. Auzind că Armand Călinescu se duce la Iaşi pentru nu ştiu ce inaugurare, a luat şi Comjig trenul de la Bucureşti spre Iaşi, însoţit de nelipsita lui lădiţă de grenade, de care nu se despărţea nici noaptea.

Brigada mobilă i-a dat de urmă. Mănăilă mi-a povestit că l-a surprins noaptea în pat, pe când dormea. Mănăilă era o namilă de om. "Am sărit pe el şi l-am răstignit, în timp ce ceilalţi îi puneau cătuşele. Când s-a trezit, era ferecat.

N-a putut să facă nici o mişcare. Dormea cu pistoale sub cap. Ne-ar fi omorât pe toţi". Dar n-a continuat povestea. Comjig nici n-a ajuns la Bucureşti, ci a fost omorât undeva pe drum, fără judecată, după metoda "craniilor de lemn".

 

Am cunoscut acolo şi pe agentul care l-a arestat pe Marius Cioflec, fiul profesorului Cioflec de la Timişoara. Marius trebuia să plece cu mine în Germania, la începutul lui Februarie 1939. Ne-am dat întâlnire seara la Gara de Nord. Dar n-a mai venit. Ce se întâmplase? înainte de plecare, a trecut pe la Marin Bărbulescu, care locuia pe Strada Cobălcescu. Tocmai atunci au venit agenţii să-l ridice pe Bărbulescu şi, odată cu el, a căzut şi Cioflec.

A fost internat la Miercurea Ciuc şi apoi împuşcat în Septembrie 1939.

 

Cât priveşte agenţii, erau nişte amărâţi, recrutaţi din pleava societăţii. N-am întâlnit nici unul de oarecare nădejde. Prost plătiţi, ca toţi funcţionarii români, prigoana contra legionarilor le-a oferit prilejul să-şi rotunjească veniturile. Fie că despuiau mamele, soţiile şi rudeniile celor arestaţi de bani, în schimbul anumitor servicii, fie că primeau "prime" de la Directorul Siguranţei când capturau vreun legionar. Fără îndoială că "primele se urcau simţitor când li se încredinţa misiunea să execute anumiţi legionari.

 

Un agent a avut sinceritatea să-mi spună înfaţă, când nu era comisarul în cameră; "D-le Sima, ai avut noroc. Dacă te prindeam cu două luni înainte, te omoram".

 

Ajutorul imediat al lui Nicki ştefănescu era comisarul-şef Georgescu, care, tocmai când mă aflam la Siguranţă, primise numirea de Chestor. El era şeful echipei volante şi totdeauna pleca în provincie cu tot stolul de agenţi pentru a conduce cercetările. Chestorul Georgescu părea destinat unei alte cariere, mai puţin odioase. Nu avea nimic din tipul brutei poliţieneşti. Era un bărbat frumos, cu ochii albaştri şi cu părul bătând în blond.

Era elegant şi manierat. Dar acelaşi om angelic, se transforma într-o fiară în cursul anchetelor. Faţa îi lua un rictus sălbatic şi cu ochii injectaţi de sânge se năpustea asupra bietelor victime, urlând, înjurându-le şi călcându-le în picioare. La biroul central mai era şi comisarul Abramovici, un bărbat jovial, despre care nu am mai auzit nimic deosebit. Am întâlnit pe acolo şi pe Toni Mânzatu, fratele lui Nelu Mânzatu, care părea străin de ce se întâmplă, nefiind întrebuinţat contra legionarilor.

 

Lunga imobilizare la Siguranţă a avut şi un efect bun: mi s-au dezumflat picioarele. Acum puteam călca, fără să mă mai doară.

 

16. Dezarmarea pistolarilor

 

După vizita lui Moruzov, Nicki ştefănescu mă chemă din nou în cabinetul său, punându-mi următoarea chestiune.

 

D-le Sima, ai spus că nu vrei să dai nici o declaraţie de adeziune la regim câtă vreme te găseşti în stare de arest şi eu am înţeles raţiunea acestei hotărâri. Trebuie totuşi să faci ceva, un gest de bunăvoinţă, ca să arăţi că ai renunţat la clandestinitate şi terorism şi că eşti dispui să te încadrezi în viaţa politică normală. înţelege şi D-ta că sunt anumite îndoieli, anumite rezistenţe, care stau în calea unei înţelegeri. Ce garanţii avem noi că punându-te în libertate, nu te vei da iar la fund, creând noi probleme regimului?

 

Iată ce îţi propun eu şi ce te poate ajuta enorm la clarificarea situaţiei D-tale. D-ta trebuie să dezarmezi organizaţiile de pistolari. Se găsesc multe arme în mâna legionarilor. Ori, un pistol în mâna cuiva e o tentaţie. Un revolver ascuns dă senzaţia unei forţe, sugerând ideea că se poate folosi de el, pentru a face o ispravă mare. Eu îţi propun să chemi aici la Siguranţă pe oamenii D-tale de încredere din toată ţara şi să-i sfătuieşti să scoată armele ce le au şi să le depună aici. Să nu-ţi închipui că vreau să le întind o cursă, pentru a-ţi descoperi organizaţia de pistolari. Nu urmăresc acest lucru. Nu li se va întâmpla nimic decât şocul ce-l vor suferi când vor fi aduşi la Bucureşti, unde se vor trezi faţă în faţă cu D-ta. Garantez de libertatea acestor persoane şi, dimpotrivă, m-aş bucura să-i cunosc pe aceşti temuţi duşmani ai regimului într-o altă ipostază decât urmăriţi şi anchetaţi, ca să vadă că suntem şi noi oameni şi români.

 

Oamenii D-tale nu au de ce să se teamă, pentru că ne aflăm în perioada destinderii. Chiar de curând Majestatea Sa Regele a semnat un nou decret de graţiere, eliberând o serie de legionari din închisori.

 

Cu contactele ce le vei avea, va slăbi şi tensiunea din ţară provocată de prinderea D-tale şi a lui Petraşcu. Vor vedea prietenii D-tale că eşti viu şi sănătos şi vor înceta să ne trimită scrisori anonime de ameninţare.

 

D-le Director, propunerea D-voastră nu-mi crează temeri sau îndoieli că aş face ceva rău, după ce m-aţi lămurit asupra esenţialului. în acest moment primează politica externă şi orice român patriot trebuie să fie conştient de primejdiile ce se pot abate asupra ţării noastre. Pentru aceasta mi-am pus din nou viaţa în joc. După ce mi-aţi confirmat, atât D-voastră cât şi Moruzov, că Regele vrea să schimbe politica externă, îndreptându-se spre Puterile Axei, a căzut obstacolul principal din calea unei înţelegeri cu regimul. Legionarii nu pot fi insensibili la apelurile pentru salvarea ţării. Aşa am fost educaţi. Orice ne-ar despărţi, patria are întârziere. Dacă gestul ce mi l-aţi recomandat poate servi la netezirea unui acord cu regimul, sunt gata să săvârşesc această acţiune.

 

Un singur lucru vă cer. Dacă legionarii vor fi aduşi la Siguranţă şi întâlnirile mele cu ei vor avea loc aici, atunci se vor întoarce acasă cu impresia că ceea ce le-am spus eu a fost smuls sub constrângere şi nu reprezintă libera mea convingere. Eu v-aş ruga ca întrevederile cu camarazii mei să aibă loc în altă parte, unde să nu trăiască cu senzaţia că eu sunt un prizonier fără putere, iar ei pe punctul de a fi din nou arestaţi. Trebuie să le vorbesc într-o altă casă, pentru ca operaţia să reuşească.

 

Am înţeles, D-le Sima, şi sunt acord cu D-ta. îţi pun casa mea la dispoziţie pentru aceste întâlniri. Bine înţeles, vei fi dus acolo şi adus înapoi cu agenţi. Eu voi fi în casă, dar nu voi asista la întrevederi. Te avertizez însă să nu-ţi treacă prin cap că ai putea fugi. Casa va fi păzită şi ai putea să fi împuşcat.

 

Mă bucur că ai înţeles cât e de important să dezarmezi pe legionari. Vom comunica hotărârea D-tale Ministrului şi Palatului.

 

Acum D-ta trebuie să te gândeşti bine şi să pregăteşti o listă de persoane pe care vrei să le chemi la Bucureşti. Noi vom telefona poliţiilor locale şi acestea se vor îngriji să le aducă încoace.

 

întors în cameră, m-am trântit pe pat şi am reflectat. Dacă Nicki ştefănescu voia să-mi stoarcă numele legionarilor necunoscuţi la Siguranţă, nu era nevoie să recurgă la această subtilitate.

Putea folosi ciomagul. Deci, nu e vorba de asta. Ei vroiau să scot mişcarea din clandestinitate. Mai mult decât pistoalele legionarilor, ei urmăreau să influenţez mentalitatea legionarilor, să-i conving de necesitatea înţelegerii cu regimul şi, ca o probă a noii lor atitudini, să depună armele. Să trec mişcarea, cu alte cuvinte, de la starea de război la starea de pace.

 

Am examinat cadrele legionare dinţară pentru a întocmi lista ce mi s-a cerut. Nu mă puteam limita la tineretul decis la acţiune, ci trebuia să pun pe listă şi persoane mai învârstă, cu influenţă asupra organizaţiilor locale, pentru că numai acestea puteau pacifica spiritele. Am întocmit lista din două categorii de persoane: studenţi legionari, cunoscuţi de mine din prigoană, şi personalităţi legionare. Primii reprezentau elementul activ, dinamic, iar ceilalţi se bucurau de ascendent în organizaţie şi puteau împrăştia cuvântul meu cu toate garanţiile de execuţie.

 

17. Contactele cu legionarii

 

Incontestabil că prin acceptarea operaţiei de "dezarmare a pistolarilor" intram într-o nouă fază. Până acum nu avusesem nici o legătură cu exteriorul, neavând alţi interlocutori decât pe Nicki ştefănescu, pe Moruzov şi pe comisarii care mă păzeau. Prin natura intervenţiei ce mi se cerea acum, mi se deschidea poarta spre lumea legionară. Făceam un salt din izolarea în care fusesem ţinut până atunci în mediul din afară, având prilejul să transmit legionarilor mesajul existenţei mele. Avantajul era mai mare pentru mine decât pentru Siguranţă, deoarece regimul era paralizat din cauza situaţiei externe şi nu mai putea relua prigoana contra legionarilor, chiar dacă ar fi cunoscut o parte din organizaţia de "pistolari", în timp ce eu câştigam un sprijin puternic şi nesperat prin legăturile ce mi se ofereau cu mişcarea.

Legionarii care se vor perinda prin faţa mea ca să mă vadă şi să mă asculte, se vor întoarce acasă cu o nouă speranţă şi vor crea o stare de agitaţie favorabile eliberării mele, care, venind din mai multe părţi şi mai multe localităţi, va avea un puternic ecou la Bucureşti.

Regimul va fi supus unei presiuni interne din ce în ce mai accentuate tocmai prin contractele ce mi le-a înlesnit, ceea ce mă îndepărta nu numai posibilitatea suprimării mele, dar îi obliga pe conducători să se gândească efectiv la eliberarea mea.

 

în vederea contactelor mele cu legionarii, mi-am pregătit un mic discurs pe care l-am repetat aidoma în toate întâlnirile. Era foarte important să-mi aleg bine temele ce le voi atinge în aceste convorbiri, pentru a da satisfacţie guvernului fără să rănesc sensibilitatea legionarilor şi tot atât de necesar era ca aceste teme să nu varieze. Fiecare legionar, întorcându-se acasă, trebuia să difuzeze aceleaşi argumente , deoarece eram sigur că organele poliţieneşti locale vor retransmite la Bucureşti starea de spirit a celor văzuţi de mine şi declaraţiile lor.

Nu am folosit decât un singur limbaj, fără a face confidenţe nimănui şi fără a introduce în discuţie subînţelesuri sau ambiguităţi.

 

Discursul meu se compunea din următoarele teme care, în ansamblul lor, trebuia să convingă pe legionari că drumul indicat de mine este bun şi în acelaşi timp să ofere şi autorităţilor o garanţie de bună credinţă:

 

1. Iminenta prăbuşire a frontului francez va crea o nouă situaţie în sud-estul european care va afecta şi ţara noastră.

 

2. în faţa ameninţării externe, trebuie să renunţăm la luptele fratricide pentru a salva hotarele ţării.

 

3. Regimul este dispus la o apropiere de Puterile Axei, orientare preconizată de noi încă de pe timpul Căpitanului, ceea ce uşurează considerabil posibilitatea unei înţelegeri cu mişcarea.

 

4. Procesul de destindere început de vreo câteva luni va continua, cu condiţia ca şi noi să facem un efort de pacificare al spiritelor.

 

5. Nouă ni se cere de guvern să depunem armele, ca o dovadă a bunei noastre voinţe de a renunţa la clandestinitate şi de a ne integra în Stat.

 

6. Eu care v-am condus în prigoană fără şovăire timp de doi ani, vă cer acum să acceptaţi această cerere cu seninătate şi cu calm. Vă rog să transmiteţi tuturor legionarilor care ştiţi că au arme ca să vi le predea vouă, pentru ca la rândul vostru, să le aduceţi la Bucureşti şi să le depuneţi la Siguranţa Statului.

 

7. Am toate garanţiile că nimănui nu i se va întâmpla nimic, din cauza acestei acţiuni. Nimeni nu va avea de suferit nici o urmărire poliţienească sau penală.

 

8. Colectarea armelor posedate de legionari are ca scop să creeze un climat de încredere între autorităţi şi mişcare, pentru ca procesul de destindere să poată fi dus până la capăt.

 

N-am pomenit nimic de situaţia mea, de eventuala mea eliberare, dar toţi şi-au dat seama că predând armele Siguranţei, implicit mă ajută şi pe mine.

 

 

18. Cum s-a desfăşurat operaţia

 

în fiecare zi eram dus cu maşina la casa lui Nicki ştefănescu, unde mă întâlneam cu legionarii veniţi din provincie. Era o casă cu etaj, la capătul unei străzi, de al cărui nume nu îmi aduc aminte.

Cum intrai pe trepte şi intrai în vestibul, la dreapta, era un salonaş, cu ferestrele spre stradă. în această cameră aveau loc convorbirile. Nicki ştefănescu mă însoţea regulat, dar nu asista la discuţii, ci aştepta sfârşitul lor la etajul de sus. Odată terminate aceste întrevederi, eram readus la Siguranţă cu acelaşi ceremonial, adică în maşină şi flancat de agenţi. De obicei întâlnirile se desfăşurau dimineaţa, dar nu exista un orar precis. Depindea şi de ora la care soseau oamenii din provincie. Adeseori i-am văzut după masa şi chiar seara.

 

Prima reacţie a legionarilor când dădeau ochii cu mine era de spaimă, căci nu se aşteptau să mă vadă. Când poliţiile locale îi anunţau că trebuie să plece imediat la Bucureşti însoţiţi de agenţi, erau cuprinşi de nelinişte, căci nu li spunea pentru ce sunt chemaţi. Cum toate experienţele de până acum cu poliţia îi determinau să fie bănuitori, majoritatea credeau că s-a întâmplat iar ceva rău, că sunt chemaţi să dea vreo declaraţie în legătură cu arestarea mea sau poate chiar să fie reţinuţi, ca urmare a unui nou val de arestări. Dar după ce mă vedeau calm şi surâzător, într-o casă particulară mobilată cu eleganţă, şi nu în localul hidos al Siguranţei, pe care mulţi îl cunoşteau, le scădea tensiunea şi mă salutau cu bucurie. Mă credeau mort între cei vii şi dintr-un moment într-altul aşteptau să audă că am fost lichidat. Nu eram nici mort şi nici schingiuit, ci stăteam în faţa lor cu aerul meu din totdeauna. Nicki ştefănescu dăduse ordin agenţilor, înainte de a începe ciclul conferinţelor, să-mi cumpere o cămaşă nouă, în locul celei vechi şi murdare, cu care dormisem nopţi de-a rândul, şi să-mi dea hainele la călcat. Costumul de haine pe care îl cumpărasem la Berlin acum era în stare bună şi contribuia la buna mea prezentare în faţa lor.

 

întrevederile au început pe la 28 Mai şi s-au încheiat la 7 Iunie 1940. Nu pot să înşir aici toate întrevederile avute. Las de-o parte pe cei tineri, pe studenţi, cu care înţelegerea era uşoară, şi mă opresc asupra câtorva cazuri dificile. Pusesem pe listă şi pe avocatul Mitică Predescu din Constanţa, care fiind mai în vârstă, se bucura de o largă audienţă în lumea legionară din Dobrogea. Cu Predescu m-am întâlnit de mai multe ori în prigoană. Era bun prieten cu Puiu Dumitrescu, fost secretar particular al Regelui, şi, prin el, aflam o mulţime de ştiri din anturajul Palatului. Chestorul din Constanţa, cunoscut prin brutalitatea lui, i-a ridicat cu tot alaiul poliţienesc, ca şi cum ar fi fost vorba de o arestare. Pe drum Mitică Predescu a protestat, s-a zbătut, a încercat chiar să scape din mâinile agenţilor, strigându-le că el n-a făcut nimic şi unde îl duc şi de ce îl duc.

Agenţii se distrau pe socoteala lui, în loc să-l liniştească. Credea că va fi împuşcat undeva pe drum, ca atâtea victime nevinovate ale regimului. Nu s-a liniştit decât după ce a intrat în casa lui Nicki ştefănescu şi m-a descoperit în salonaş. Mi-a strâns mâna cu căldură şi a înţeles imediat importanţa acţiunii de dezarmare a legionarilor pentru soarta mea şi pentru întreaga Legiune.

 

O altă persoană care a introdus o notă discordantă în relaţiile cu Siguranţa a fost profesorul Ion Protopopescu de la Timişoara. ştiam că profesorul fusese deţinut cu prilejul marilor arestări din Decembrie 1939 de la Timişoara şi stătuse chiar în închisoare multe vreme. Deci, nu mai aveam nici un dubiu că Siguranţa îi cunoştea toată activitatea lui "subversivă". între altele, profesorul mă găzduise în locuinţa lui din Timişoara, care se afla la etajul ultim al şcolii Politehnice, în trecerea mea de la Bucureşti spre Iugoslavia, în Octombrie 1939. Dar nu era aşa.

Deşi se descoperise legăturile lui cu Bucureştii şi cu echipele care m-au ajutat să trec în Banatul sârbesc, profesorul convinsese întreaga brigadă mobilă, în frunte cu Nicki ştefănescu, că se află pe un drum greşit, că el nu e amestecat în acţiunile ce i se impută.

I-a dominat prin inteligenţa lui ascuţită şi le-a răsturnat toate probele. Profesorul Protopopescu ieşise cu faţa curată din această anchetă şi Nicki ştefănescu ar fi rămas cu această impresie, dacă eu nul-aş fi pus pe listă.

Siguranţa ştia că eu mă ascund la Timişoara, după evenimentele sângeroase din Septembrie 1939, şi m-a căutat în multe locuri, în afară de casa profesorului Protopopescu. Nu s-a operat nici o descindere la domiciliul lui. Nu se poate telefona la Bucureşti chestorul Gritta, ca un om de talia lui să se amestece cu lumea "pistolarilor". Categoria lui socială îl împiedica să se coboare atât de jos încât să participe la comploturi cu infractorii Statului. Profesorul a profitat de această prezumţie favorabilă, pentru a scăpa teafăr şi ultima anchetă, condusă direct de Nicki ştefănescu.

 

După ce a plecat profesorul, m-a chemat Nicki ştefănescu la el pentru a-şi exprima amărăciunea lui. Era indignat şi furios pe profesor.

 

L-am crezut, D-le Sima, în decursul ultimei mele anchete şi l-am absolvit de orice culpă. Cu o rară abilitate, s-a strecurat prin reţeaua noastră. Ceea ce m-a făcut să-l scot din cauză, a fost tocmai onorabilitatea persoanei lui, faptul că avea un nume la Timişoara, care-l făcea apt să participe la acţiuni teroriste... şi acum, după declaraţiile D-tale, mă simt lezat în orgoliul meu de poliţist. Cum am putut să fiu atât de tâmpit? Nu se va întâmpla nimic cu el, a trecut această fază, dar, crede-mă, mă simt umilit şi ofensat.

 

Un al treilea caz care merită să fie semnalat este al profesorului Constantin Stoicănescu. Pentru întâia oară l-am văzut şi pe Moruzov la domiciliul lui Nicki ştefănescu, cu prilejul acestei întâlniri.

Ce-o fi căutând aici, mă gândeam? Moruzov şi Nicki ştefănescu aşteptau la etaj, în timp ce pe mine m-a lăsat singur cu Stoicănescu. Aducându-mi aminte de becul acela din cabinetul lui Nicki ştefănescu, care se aprindea ori de câte ori vorbeam cu el, am bănuit că e instalat pe undeva un microfon. Când Stoicănescu, nedându-şi seama de primejdie, începuse să discute liber, i-am făcut semn să tacă şi am luat firul conversaţiei. I-am repetat "lecţia" şi chiar într-o formă mai accentuată, făcând declaraţii de lealitate faţă de Rege. Stoicănescu a continuat pe acelaşi ton, reluând aceleaşi argumente, adăugând că în misiunile lui la Berlin a urmărit exact acelaşi lucru, adică crearea unei baze politice de înţelegere între mişcare şi regim. Moruzov şi Nicki ştefănescu, dacă într-adevăr au ascultat conversaţia, nu puteau decât să fie mulţumiţi cu ceea ce auziseră. Conversaţia mea cu Stoicănescu au considerat-o, probabil, un fel de probă crucială a sincerităţii mele.

 

Când am terminat discuţia şi Stoicănescu se pregătea să plece, apar Moruzov şi Nicki ştefănescu în salonaş. Atunci Stoicănescu a avut o ieşire de o sinceritate temerară, care pe mine m-a speriat atunci, dar care s-a adeverit mai târziu a fi fost foarte oportună. Stoicănescu le-a spus următoarele:

Domnilor, eu am fost trimis la Berlin de către Palat, respectiv de D-l Urdăreanu, pentru a convinge grupul legionar de acolo să renunţe la opoziţie şi să se integreze în procesul de destindere.

N-am reuşit decât parţial. între timp, abia plecat de-acolo, Horia Sima şi un grup de legionari s-au întors clandestin în ţară şi au fost arestaţi. Nu cunosc motivele lor. Am fost tot atât de surprins ca şi D-voastră de acţiunea lor. Dar ce se întâmplă în ţară? Legionarii mă acuză acum pe mine că eu aş fi atras în cursă pentru a fi arestaţi, deoarece venirea lor încoace s-a întâmplat la câteva zile după întoarcerea mea. Situaţia pentru mine este extrem de penibilă. Dacă i se întâmplă ceva, m-au ameninţat că mă omoară.

Nu-mi rămână altceva decât să mă sinucid. De aceea, vă rog să reflectaţi bine ce faceţi cu Horia Sima. Să nu încercaţi să rezolvaţi cazul său printr-o soluţie poliţienească sau judiciară, ci să-i daţi o soluţie politică. Aceasta aşteaptă toţi legionarii de la D-voastră.

 

Nicki ştefănescu şi Moruzov ascultau într-o tăcere mormântală. Se uitau la mine, se uitau la Stoicănescu, şi nu scoteau nici un cuvânt, nici de aprobare şi nici de dezaprobare. întrevederea luase o întorsătură dramatică şi eu ca să cobor tensiunea, mi-am luat rămas bun de la el, spunându-i câteva cuvinte de încurajare: "Ei lasă, că o să fie bine".

 

Din Bucovina l-am chemat pe avocatul ţurcanu şi de la Galaţi pe Nicolae Ion, legionari cu care lucrasem în tot cursul prigoanei. Astfel, rând pe rând, cu ajutorul acestor pelerini la Bucureşti a putut ajunge cuvântul meu până la cele mai îndepărtate organizaţii.

 

întâlnirile cu legionarii au dat roade. Rând pe rând au fost depuse la Siguranţă arme şi grenade culese de la legionari, iar Nicki ştefănescu înregistra cu satisfacţie succesul operaţiei de "dezarmare a pistolarilor". Unii camarazi chemaţi de mine nu aveau arme, dar totuşi ca să poată răspunde chemării mele, îşi procurau revolvere şi le depuneau cu solemnitate la Siguranţă. în schimb alţi legionari, cum au fost cei din Prahova, au predat numai o parte din ele, reţinând pe celelalte pentru cine ştie ce nevoi viitoare.

 

în ultimele zile, operaţie de depunere a armelor se transformase în rutină. Eu continuam cu acelaşi zel să predic acţiunea de dezarmare. Dar vedeam că Nicki ştefănescu numai era interesat în acelaşi grad în succesul ei. Relaţiile mele cu Siguranţa intrase într-o fază nouă: faza politică.

 

19. Faza politică

 

ştirile ce le primeau Regele şi anturajul lui de pe frontul de vest erau din ce în ce mai grave. Ofensiva germană se desfăşura irezistibil, iar armata franceză nu mai avea nici unitate de comandă şi nici voinţă de luptă. Capitularea era aproape. La 1 Iunie 1940, Regele substituie la Externe pe Grigore Gafencu cu Ion Gigurtu, cunoscutul industriaş, directorul general al Societăţii "Mica" de la Brad, considerat a fi om de dreapta. Prin numirea lui Gigurtu, Regele voia să marcheze noua orientare a ţării. Era un gest de captare a bunăvoinţei Berlinului, de care depindea acum soarta ţării noastre.

 

Tot atât de urgent se punea şi problema mişcării legionare, care reprezenta piesa-cheie în relaţiile cu Axa.

Ea trebuia înglobată în procesul politic intern şi extern, dacă Regele voia să se prezinte într-o lumină favorabilă la Berlin. Evenimentele îl constrângeau să ajungă grabnic şi la o rezolvare a cazului meu, care nu putea fi separat de rolul ce i se rezerva mişcării în noua conjunctură. Iată cum, paralel cu operaţia de dezarmare a legionarilor, după 1 Iunie, Siguranţa, cu aprobarea Palatului, m-a supus la o nouă probă, de sondare a opiniilor mele politice asupra unor eventuale reforme în structura regimului. Aşa se explică că în ultimul timp le-a scăzut interesul pentru strângerea armelor şi s-au concentrat în domeniul politic.

 

într-o zi sunt din nou în cabinetul lui Nicki ştefănescu, unde mă întâmpină radios Moruzov:

 

Ei, ai văzut D-le Sima, că mergem spre Axă? Ai citit în ziare de schimbarea lui Gafencu cu Gigurtu? Ce spui? (Agenţii mă lăsau să mă uit prin gazetele lor).

 

E un act folositor ţării, D-le Moruzov. E un prim pas, care sper să ducă la integrarea României în Axă. Cu cât se va face mai repede cu atât mai bine. Iminenta prăbuşire a Franţei va crea un gol în sud-estul european, de care vor profita vecinii. Vedeţi că toate alianţele României, pe care s-a sprijinit până acum politica noastră externă, au sărit în aer, cum am prevăzut noi.

 

D-le Sima, uite de ce am venit acum. Ne-ar interesa să ştim cum ai vedea D-ta participarea mişcării legionare la viaţa politică a ţării?

în ce condiţii s-ar putea face trecerea de la actualul stadiu de destindere la o colaborare a legionarilor cu Regele?

Nu e destul să ne orientăm spre Axă, ci trebuie să se ştie la Berlin că toate forţele naţionale fac bloc în jurul Regelui.

 

Vă expun punctul meu de vedere cu toată sinceritatea, dar presupun că nu vreţi după aceea să-mi cereţi o declaraţie în acest sens, care să fie dată publicităţii.

 

în acest moment intervine Nicki ştefănescu:

D-le Moruzov, D-l Sima mi-a spus din primul moment că preferă să fie împuşcat decât să semneze declaraţii de adeziune la regim în starea în care se găseşte. şi eu sunt de aceeaşi părere. Horia Sima, sau iese de aici cu fruntea sus, fără a i se cere nici o claudicaţie*, sau terminăm cu el. Altminteri nici nu poate fi de folos acţiunii proiectate.

 

D-le Sima, sunt de părerea lui Nicki ştefănescu. Fii liniştit că nu îţi vom impune nici un act de capitulare care să te compromită în faţa camarazilor D-tale.

Vrem să cunoaştem concepţia D-tale asupra problemelor actuale ale Statului Român. Cum vezi D-ta integrarea legionarilor în Stat, pentru a ne prezenta la Berlin ca un bloc în jurul Regelui?

 

Domnilor, trebuie să plecăm de la o premisă invariabilă, regimul, care nu poate fi schimbat.

Maiestatea Sa Regele nu poate renunţa la regimul autoritar de guvernare. Ar fi absurd să cerem noi acum întoarcerea la sistemul democratic de guvernare, lăsându-i-se şi mişcării libertatea ca să se poată prezenta în alegere. ştim că acest lucru nu se poate.

 

Problema care se pune este ce modificări, ce reforme se pot introduce în regim, pentru a-l face viabil, pentru a-l scoate din situaţia actuală de divorţ cu naţia. Ce trebuie să facem pentru a capta încrederea maselor populare?

 

Trebuie să se dea o satisfacţie ţării, fără să se afecteze esenţa regimului. Trebuie să se creeze un nou partid în locul "Frontului Renaşterii", care prea mult aminteşte pe Armand Călinescu şi epoca lui şi care este un schelet fără viaţă, având o existenţă pur birocratică. Propun aşadar să se înfiinţeze un nou partid, a cărui osatură să fie mişcarea, dar în care să poată intra şi elemente din toate partidele de dreapta.

De ce trebuie aleasă mişcarea ca bază a noului partid? Pentru că e gruparea care actualmente se bucură de cea mai mare popularitate în ţară. în organizaţiile judeţene pot figura alături de legionari, vaidişti, cuzişti şi reprezentanţi ai altor formaţiuni naţionaliste.

Bineînţeles, persoane necompromise în scandaluri publice sau în prigoana contra legionarilor. în modul acesta, în fiecare judeţ va figura o falangă de oameni de o conduită ireproşabilă, care va crea o excelentă impresie în masele populare. ţara va simţi că s-a schimbat ceva, că s-a primenit viaţa politică, că oamenii pe care îi iubesc sunt în fruntea treburilor administrative şi că Regele nu mai e prizonierul unei clici, ci e dispus să coboare în popor şi să-i asculte necazurile.

 

Nu pot să intre în noua grupare membri ai partidelor liberal şi naţional-ţărănist, nu numai pentru că nu sunt agreaţi de Rege, dar şi pentru că linia lor de politică externă ar constitui un obstacol în calea unei apropieri de Roma şi Berlin. Ei nu pot aduce nici un serviciu ţării în actualele împrejurări.

 

Trebuie să se renunţe şi la uniforma "Frontului Renaşterii". Noul partid trebuie să se prezinte în faţa ţării cu o nouă uniformă şi cu noi semne distinctive.

 

în momentul proclamării noului partid de Majestatea Sa Regele, nu ar fi recomandabil să se mai recurgă la interdicţii, ameninţându-se populaţia cu urmăriri şi procese.

Noul partid nu are nevoie de codul penal, deoarece poporul însuşi, prin adeziunea lui masivă, va constitui cel mai sigur scut al lui.

 

D-le Sima, îmi răspunde Moruzov, expunerea D-tale este rezolvabilă, pentru că nu ceri imposibilul, zdruncinarea poziţiei Regelui. Mi-era teamă să nu o iei razna. D-ta preconizezi reforme în cadrul regimului. Iată un fapt fundamental care ne interesează pe toţi. Esenţa regimului este salvată.

 

Te-aş ruga să faci o notă din ideile acestea, pentru a oferi forurilor superioare un tablou exact al gândirii D-tale.

 

20. îşi face apariţia Generalul Coroamă

 

La câteva zile după colocviul politic cu Moruzov, mă aşteaptă o nouă surpriză. îmi comunică Nicki ştefănescu că în seara aceea voi merge la el acasă, unde mă voi întâlni cu o persoană cunoscută, a cărei revedere îmi va face plăcere.

 

Seara am fost luat în maşină de Nicki ştefănescu, în care eram singuri cu şoferul. Cei doi agenţi de pază dispăruseră. Era semnul încrederii ce mi se acorda acum, nemaitemându-se că aş putea evada.

 

Ajuns la casa lui Nicki ştefănescu, nu mai sunt îndreptat spre salonaşul unde se ţineau întrevederile cu legionarii, ci sunt invitat să urc la etaj, pe o scară interioară, unde se deschidea o sufragerie lungă şi mobilată luxos. în fund era o masă aranjată pentru cină, cu tacâmuri şi pahare. Pe cine descopăr în sufragerie, stând în picioare? Pe Moruzov discutând cu un ofiţer de rang superior, în care recunosc imediat pe Generalul Coroamă. L-am salutat cu căldură şi apoi am fost invitat de amfitrion să mă aşez la masă. Mi s-a indicat locul de onoare, având la dreapta mea pe General, la stânga pe Nicki ştefănescu şi în faţă pe Moruzov.

 

Generalul Coroamă era originar din Piatra Neamţ şi rudă îndepărtată cu Căpitanul fapt care era ignorat la Palat. Distins ofiţer al armatei române, i se încredinţase comanda Diviziei de Gardă, un post de mare importanţă, căci era răspunzător de paza şi viaţa Regelui. Generalul Coroamă se bucura de încrederea Suveranului şi era bun prieten şi cu Moruzov. Făcusem cunoştinţă cu Generalul prin mijlocirea lui Nicolae Smărăndescu de la Centru şi, în cursul prigoanei, în lunile Octombrie şi Noiembrie 1938, l-am vizitat de câteva ori. L-am rugat din partea Comandamentului Legionar să intervină la Palat pentru a împiedica planul urzit de Armand Călinescu de a asasina pe Căpitan, despre ale cărui intenţii criminale circulau cele mai alarmante zvonuri de atunci. Generalul Coroamă mi-a promis că va vorbi cu oameni din anturajul Regelui, sfătuindu-i să nu facă acest pas funest. Dar influenţa lui era limitată la Palat, nefiind om politic, ci ofiţer de carieră. După uciderea Căpitanului, nu l-am mai văzut.

 

întâlnirea din seara aceea a fost prilejuită fără îndoială de faptul că îi comunicasem lui Nicki ştefănescu de întâlnirile mele cu Generalul Coroamă din timpul prigoanei. Ce urmăreau cu această masă? Să-mi arate că m-au scos din carantina poliţienească şi că am câştigat rang politic. Dar întâlnirea mai avea şi un alt scop: să mă supună unui nou examen referitor la intenţiile şi planurile mele pentru eventualitatea că voi fi pus în libertate. Generalul Coroamă fusese pregătit ca să reia firul conversaţiei avute cu Moruzov şi venise cu un fel de chestionar.

A fost o masă îmbelşugată, cu vin turnat în pahare de cristal. Atmosfera se încălzise, dispărând relaţiile dintre temnicer şi arestat. Vorbeam degajat, ca între vechi cunoştinţe. Din privire simţeam că Generalul Coroamă era aliatul meu şi că raportul lui la Palat va fi favorabil.

Fără a-mi pierde nici o clipă luciditatea, deşi am închinat câteva pahare cu comesenii, am răspuns întrebărilor puse de General cu precizie şi claritate.

 

Conversaţia s-a sucit şi s-a răsucit în jurul noului partid propus de mine.

Ideea părea că a trezit interes la Palat şi Generalul Coroamă fusese trimis ca să facă o nouă încercare. Mi-a pus mai multe chestiuni, din care am dedus că cunoştea discuţiile anterioare avute cu Moruzov:

 

De ce este necesară dizolvarea "Frontului Renaşterii"?

 

Cine să proclame noul partid?

 

Ce ecou poate trezi în popor?

 

Cum va primi Berlinul noua formaţie?

 

Le-am explicat că dizolvarea "Frontului Renaşterii" şi substituirea lui cu un nou partid este o concesiune minimă şi indispensabilă pentru a împăca ţara cu Regele. E un balast care trebuie azvârlit peste bord, pentru a elimina odată cu el epoca lui Armand Călinescu. Noul partid va fi tot o creaţie a Regelui şi va fi proclamat tot de Suveran, iar cât priveşte adeziunile, odată mişcarea legionară câştigată, va dispune din primul moment de o solidă bază populară. Fără îndoială că un nou partid, în care mişcarea legionară se va încadra masiv, va fi primit la Berlin, înlesnind intrarea noastră în Axă. Cât priveşte denumirea noului partid, nu e o chestiune atât de uşoară. Trebuie găsit un nume care să aibă rezonanţă naţională.

 

Atunci am început cu toţii să căutăm un nume potrivit. Fiecare azvârlea o idee, până ce Generalul Coroamă rosteşte "Frontul Naţiunii". A fost ca o revelaţie. Toţi am căzut de acord că e cea mai bună formulă.

Fiind "front", aducea aminte de "Frontul Renaşterii", neproducându-se o ruptură, dar fiind un "front al naţiunii", se specifica identitatea lui cu naţiunea şi reprezentarea întregii naţiuni în sânul lui, nu ca vechiul front care era un titlu fără acoperire.

 

După ce am încheiat discuţia politică şi masa se apropia de sfârşit, Generalul Coroamă îmi azvârle chestiunea Elenei Lupescu.

 

Cunoşti relaţiile matrimoniale ale Regelui şi legătura lui cu Doamna Lupescu. Cum priveşti această legătură?

 

Nicki ştefănescu şi Moruzov ascultau încordaţi. Fără a-mi lua măcar un minut de meditaţie, i-am răspuns în modul cel mai natural:

 

Dacă Doamna Lupescu nu se amestecă în afacerile Statului, e o chestiune particulară a Regelui.

Au rămas mulţumiţi de răspunsul meu. Ne-am despărţit în mijlocul unei mari animaţii şi cu speranţa unei proxime dezlegări a cazului meu.

 

Evident nu mi-a căzut bine când din acest cadru de viaţă civilizată, am ajuns iar în camera de la Siguranţă, unde mă aşteptau cerberii mei de pază. Am observat însă că din acea seară nu mi-au mai pus lanţurile la mâini şi la picioare.

 

21. Momente de tensiune

 

Nu trebuie să ne închipuim că relaţiile mele cu Siguranţa s-au dezvoltat într-un sens ascendent continuu, până ce s-au încheiat cu "happy end"-ul eliberării mele. în cursul acestor confruntări aproape zilnice cu acei ce dispuneau de soarta mea, au intervenit şi momente de tensiune care puteau anula avantajele acumulate anterior şi puteau duce la un rezultat diametral opus: suprimarea mea.

în tot timpul puteam să cad definitiv, după cum puteam să mă urc pe culme.

 

în cadrul regimului, existau şi forţe care se opuneau eliberării mele şi avertizau Palatul de consecinţe. Grupul de la Prefectura de Poliţie, în frunte cu Gabriel Marinescu, consiliau pe Rege să întrebuinţeze mână dură. Aceeaşi atmosferă domnea la Inspectoratul de Jandarmi, unde amintirea crimelor săvârşite îi înspăimânta. şeful guvernului, Gheorghe Tătărăscu era înclinat la concesiuni, în timp ce Ministrul de Interne, Ghelmegeanu, rezista sugestiilor Siguranţei, refuzând să-şi asume răspunderea.

 

începuse "dezgheţul" şi eram cam pe la mijlocul operaţiei de "dezarmare a legionarilor", în primele zile ale lunii Iunie, când apare la Siguranţă un maior de jandarmi pentru a face inspecţia de rutină. Paza externă a clădirii o aveau jandarmii.

Aflând maiorul că sunt ţinut într-o cameră la etaj, dă ordin să fiu coborât la celulele de la parter, deţinerea mea acolo fiind contra regulamentului. Era pe la amiază, când cei doi agenţi de pază mă iau de subţiori, mă îmbrâncesc pe trepte, traversez curtea şi după ce pătrund printr-un coridor întunecos, sunt împins într-o celulă.

Agenţii de pază simţind că s-a schimbat ceva în tratamentul meu, s-au purtat cu brutalitate. Citeam în ochii lor fioroasa pornire să se năpustească asupra mea şi să-mi administreze ştiinţa lor de schingiuitori. Aşa am stat până a doua zi, fără să văd pe nimeni şi fără să mai fiu chemat de Nicki ştefănescu sau să fiu dus la casa lui, pentru a mă întâlni cu alţi legionari. Parcă căzuse o cortină de fier între mine şi primele figuri ale Siguranţei. Mă aşteptam la mai rău, ca dintr-un moment într-altul să fiu urcat într-o maşină cu direcţia spre crematoriu, cum s-a întâmplat cu atâţia legionari.

 

în seara celei de-a doua zi mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus comisarului de serviciu că vreau să văd pe Director. După o jumătate de oră sunt chemat sus. Mă primeşte Nicki ştefănescu. M-am plâns de schimbarea de tratament:

 

Vedeţi, D-le Director, eu am nevoie de o anumită energie ca să conving atâta lume cu care vin în contact. Ori, dacă sunt ţinut în condiţiile acestea, sub privirile duşmănoase ale agenţilor, îmi pierd încrederea în rostul angajamentului ce mi l-am luat. Mă face să bănuiesc că dezarmarea legionarilor nu serveşte decât la descoperirea lor. Nu înţeleg de ce am fost coborât la celular.

 

Nu, D-le Sima, nu este nimic. A venit un tâmpit de maior de la Inspectoratul de Jandarmi şi a voit să facă ordine. Chiar astă seară vei fi adus în camera de sus, de astă dată purtându-se cu mai multă amabilitate. Acest incident aplanat, întrevederile cu legionarii şi-au reluat cursul normal, terminându-se în 7 Iunie. Am reflectat asupra celor întâmplate şi am ajuns la concluzia că Nicki ştefănescu nu spunea adevărul, că se petrecuse ceva la un nivel mai înalt, o nepotrivire de păreri, şi a învins momentan linia dură. Ca urmare a acestei controverse, am suferit şi eu consecinţele.

 

Un al doilea moment critic s-a ivit cu prilejul lui 8 Iunie. Autorităţile aflaseră că legionarii ar pregăti un atentat contra Regelui, când acesta se va duce, ca în toţi anii, la Stadionul de Educaţie Fizică din Dealul Spirei, pentru a primi omagiul străjerilor. în după masa de 7 Iunie, m-a chemat Nicki ştefănescu în biroul lui:

D-le Sima, se zvoneşte de un atentat ce s-ar pregăti de legionari contra Regelui. Atentatul nu va reuşi, chiar dacă s-ar încerca ceva, dar viaţa D-tale e în pericol. Chemă pe cine crezi şi comunică în afară să nu se întâmple nici cea mai mică dezordine.

 

D-le Director, vă rog să fiţi liniştit. Legionarii nu vor întreprinde nimic. Dar mi-e teamă de altceva, de vreun agent provocator, care să azvârle în calea cortegiului vreo petardă. Fiţi atenţi, vă rog, mai ales asupra comisarului Vârfureanu de la Prefectura de Poliţie. ştiţi că la Prefectura de Poliţie domneşte o altă atmosferă decât la Siguranţă. în orice caz, daţi-mi voie să chem pe cineva de la studenţi, ca să-i spun să se ferească de agenţi provocatori.

 

în aceeaşi seară, a fost adus la Siguranţă Eugen Necrelescu, care condusese în prigoană studenţimea de la Bucureşti. I-am spus să vegheze ca nu cumva să se infiltreze agenţi provocatori printre ei şi mai ales să nu asculte de nici o sugestie ce-ar veni de la Vârfureanu, care e comisar la Prefectura de Poliţie.

 

în dimineaţa de 8 Iunie, Siguranţa parcă era asediată. Mişcări în curte. Paza jandarmilor se dublase. Comisarii şi agenţii umblau agitaţi. Mie mi s-a pus din nou lanţurile la picioare şi am fost trântit pe pat. Comisarul de serviciu abia schimba o vorbă cu mine. Dintr-un moment într-altul aşteptau să primească vreo ştire gravă.

 

Această stare de tensiune s-a menţinut până pe la ora două după masă. Atunci comisarul Cristescu mi-a comunicat că serbarea de 8 Iunie a decurs fără incidente. Imediat măsurile de pază s-au îmblânzit şi Siguranţa şi-a reluat aspectul normal. Parcă răsuflau uşuraţi şi comisarii.

 

22. Despre permanenţele Statului

 

După 8 Iunie a triumfat definitiv linia moderată în sferele Palatului. Se vorbea de eliberarea mea ca de o chestiune acceptată şi iminentă. Paza slăbise simţitor, iar comisarii şi agenţii se purtau cu mine extrem de prietenos. Fiecare căuta să-şi justifice trecutul, ca şi cum eu aş fi fost persoana de care depindea viitorul lor. Nu ei i-au bătut pe legionari, ci cei de la prefectură şi Jandarmerie. "La noi nu se bate". Se bucurau de normalizarea situaţiei interne şi sperau că niciodată să nu mai fie puşi în situaţia să mai urmărească pe legionari. "Ei, ce vrei Domnule, sângele apă nu se face; suntem români cu toţii". Fireşte că nici eu nu mă lăsam mai prejos, lăudând pe Directorul Siguranţei, pentru viziunea lui politică şi pentru corectitudinea cu care am fost tratat. "Sper că pe viitor să nu ne mai ciocnim şi să colaborăm cu toţii pentru binele Patriei".

 

Nicki ştefănescu era cordial şi mulţumit. Acea atâta încredere în mine încât odată sau de două ori ne-am plimbat singuri pe străzile din jurul casei lui, lăsând maşină în urmă. Având o infecţie la o măsea, m-a dus imediat la serviciul de dentistică de la Inspectoratul de Jandarmi, zicând-mi: "Doamne fereşte, să nu ţi se întâmple ceva şi apoi să zică legionarii că te-am omorât".

 

Ce-am reţinut din conversaţiile avute cu Nicki ştefănescu după 8 Iunie a fost existenţa în regim a unor "permanenţe ale Statului". Asupra acestei teme a revenit de câteva ori.

 

D-le Sima, vei fi eliberat după toate probabilităţile. Vei lua contact cu oamenii din jurul Regelui. Dar trebuie să şti să te orientezi, spre binele D-tale. în cadrul regimului, trebuie să distingi între permanenţele Statului şi personalul politic flotant, de care se serveşte regimul.

Permanenţele Statului decid de politica ţării, de chemarea guvernelor, de numirile de miniştri şi de toate funcţiunile importante. Aceşti oameni vin şi pleacă după necesităţi, dar permanenţele Statului rămân.

 

Niciodată nu mi-a destăinuit cine face parte din acest cadru imutabil al Statului, de care depindea întreg angrenajul lui. M-a lăsat să identific singur pe aceşti stâlpi ai regimului.

Din felul cum îmi vorbea, am dedus că Moruzov era unul dintre aceşti favoriţi. Fireşte că aparţineau permanenţelor Statului Regele, şeful sistemului, apoi Urdăreanu, Ministrul Palatului, şi apoi, fără îndoială, Elena Lupescu.

 

D-le Sima, mi-a spus tot în aceste zile Nicki ştefănescu, vei vedea pe Ghelmegeanu. Trebuie să îi spui că deţinerea D-tale la Siguranţă nu mai are nici un rost, deoarece s-au clarificat toate problemele în discuţie şi situaţia politică internă şi externă reclamă să intrăm într-o fază de unitate naţională.

 

Acum, îţi spun D-tale, Ghelmegeanu deşi Ministru de Interne, nu mai are mult de spus, căci nu aparţine permanenţelor Statului.

Sunt alţii care decid. Dar e o formalitate care trebuie îndeplinită.

 

Am tras concluzia că întreg guvernul nu prea avea mult de spus şi că toate afacerile Statului se conduceau direct de la Palat.

mă gândeam cu milă la biata ţară, a cărei soartă se juca în budoarul Elenei Lupescu...

 

23. Din nou în faţa lui Ghelmegeanu

 

în 12 Iunie, doi agenţi m-au condus cu maşina până la domiciliul particular al lui Ghelmegeanu. M-au introdus în biblioteca lui, iar ei s-au retras, aşteptând undeva afară.

 

Peste puţin timp intră Ghelmegeanu. Cu un surâs forţat îmi întinde mâna. Era vizibil jenat de violenta scenă ce mi-o făcuse la prima noastră întâlnire ce-o avusesem la Inspectoratul de Jandarmi. Mi-a făcut semn să mă aşez în faţa lui la birou şi apoi a început să-mi vorbească:

D-le Sima, de la întâia noastră întrevedere evenimentele s-au precipitat în aşa măsură încât este nevoie de o mare înţelepciune din partea tuturor pentru a salva ţara din primejdie. Majestatea Sa Regele este gata să vă întindă mâna, dar eu, ca ministru de interne, am o mare răspundere şi aş vrea să aflu încă odată de la D-ta ce garanţii ne dai ca odată liber, vei colabora leal cu regimul şi nu te vei întoarce în clandestinitate şi la terorism.

 

D-le Ministru, de la prima noastră întâlnire, aţi aflat pentru ce am venit: să fac orice pentru a împiedica intrarea României în război contra Puterilor Axei, cum voia Armand Călinescu. Când v-am văzut întâia oară, nu se ştia care va fi sfârşitul campaniei din Franţa. Astăzi vede oricine forţa armatei germane şi că temerile noastre erau reale. Trecerea României în tabăra ostilă a Puterilor Axei ar fi fost un act de sinucidere. Deci, nu mai e timp de pierdut pentru a recupera încrederea Berlinului şi a Romei.

Acest obstacol dintre noi a căzut acum, deoarece însuşi Majestatea Sa Regele, prin numirea lui Gigurtu la Externe, a arătat că se orientează în aceeaşi direcţie. Trebuie să alegem între Germania şi Rusia, şi nu putem merge cu Rusia. Asta nu o poate concepe nimeni.

 

Noi putem fi acuzaţi de multe păcate, dar nu de lipsă de patriotism. Tocmai patriotismul nostru ne obligă acum, ca o datorie gravă de conştiinţa ca, trecând peste tot ce a fost, să facem un front intern puternic pentru a rezista ameninţării externe.

 

Fără îndoială, D-voastră cunoaşteţi discuţiile ce le-am avut cu Domnii Nicki ştefănescu, Moruzov şi cu Generalul Coroamă. Le-am spus condiţiile în care eu văd posibilă o colaborare a mişcării cu regimul, ce modificări trebuie să sufere regimul pentru a-l face accesibil tineretului legionar. Nu numai că nu urmăresc slăbirea poziţiei Majestăţii Sale Regelui, ci, dimpotrivă, întărirea Tronului, prin introducerea sângelui proaspăt al tineretului în arterele regimului.

 

Eu consider că detenţiunea mea la Siguranţă nu mai are nici un rost, după ce punctele principale ale unei posibile colaborări cu regimul au fost clarificate în numeroase discuţii. Orice zi pierdută în care nu se procedează la modificarea dispozitivului politic intern şi extern, pentru a-l adapta noilor împrejurări, măreşte primejdia pentru ţară. De aceea, vă rog să dispuneţi să fiu pus în libertate pentru a oferi Majestăţii Sale Regele sprijinul meu în acest moment critic pentru ţară.

 

D-le Sima, eu nu decid în ultimă instanţă, dar voi raporta Majestăţii Sale Regelui declaraţiile D-tale. D-ta ştii că de când am venit eu la Interne, situaţia mişcării s-a schimbat. Am fost unul dintre promotorii destinderii şi m-aş bucura ca şi cazul D-tale să se rezolve favorabil, pentru a putea termina odată cu această chestiune spinoasă şi a ne putea consacra în linişte problemelor de politică externă.

 

24. Un ultim mesager al Palatului: Urdăreanu

 

A doua zi, 13 Iunie, sunt din nou dus la Ghelmegeanu pentru o întrevedere importantă. Nicki ştefănescu nu mă însoţeşte. Numai agenţii sunt cu mine.

 

Mai întâi apare Ghelmegeanu, care îmi comunică, solemn şi grav, că voi avea onoarea să stau de vorbă cu Ministrul Palatului, D-l Urdăreanu. îmi dau seama de importanţa momentului. De impresia cu care va pleca de la această întâlnire depinde soarta mea. El are puterea ca să anuleze toată seria de referate bune ce le-a primit Palatul până acum, dacă şi-ar forma o opinie contrară.

 

Ghelmegeanu îl introduce pe Urdăreanu şi apoi se retrage. Rămân singur cu Ministrul Palatului. Stau în picioare aşteptând să-mi spună în cuvânt. Nu se aşează la birou, ci îmi face un semn să iau loc pe un scaun, aproape de el. Pare că ar vrea să rupă protocolul, micşorând distanţele ce ne separă. E un bărbat zvelt şi de înfăţişare plăcută. O privire captivantă. O voce catifelată. Mă simt stimulat de prezenţa lui şi îmi pierd sfiala inerentă situaţiei mele. Ce deosebire de Ghelmegeanu, care şi la ultima întâlnire păstra acelaşi ton rece şi autoritar.

 

D-le Sima, suntem în preajma unei decizii grave. Majestatea Sa este dispus să ofere tineretului legionar oportunitatea să se afirme în viaţa politică. Majestatea Sa iubeşte tineretul şi v-a apărat cât a putut. Dar au intervenit anumite situaţii când nu s-a mai putut opune acelora care reclamau măsuri energice.

 

D-le Ministru, ştiu că sunteţi artificiul principal al destinderii. Mi-au confirmat-o camarazii ce-au venit la Berlin. ştiu că şi în chestiunea mea, care a complicat relaţiile anterioare, v-aţi inspirat din acelaşi spirit larg şi generos.

 

Cred că înţelegerea s-ar fi putut realiza mai de mult, încă de pe vremea lui Corneliu Codreanu, dacă nu ne-ar fi fost tăiate contractele cu Palatul de persoane interesate să le împiedice.

 

Dar acum, greaua situaţie a ţării reclamă o strângere a rândurilor şi vă rog să contaţi pe lealitatea mea în toate acţiunile ce le va întreprinde Majestatea Sa pentru a redresa poziţia internaţională a României.

 

D-le Sima, legionarii pot aduce un important aport, în actualele împrejurări, pentru salvarea ţării şi a Tronului. Nu aş dori totuşi să regret vreodată eliberarea D-tale.

 

D-le Ministru, nu veţi regreta niciodată. Eu îmi menţin angajamentele luate. Dar vă rog şi pe D-voastră să întreprindeţi toţi paşii necesari şi cât mai în grabă pentru a înlesni integrarea României în Axă. Sunteţi informat de concepţia mea de politică internă şi externă şi nu aştept decât momentul când, odată liber, să pot lucra cu tot elanul pentru aplicarea acestor acorduri.

 

întrevederea nu a durat mai mult de un sfert de oră şi am avut impresia că Urdăreanu s-a despărţit de mine cu hotărârea să susţină în faţa Regelui propunerea de eliberarea a mea.

 

25. în libertate

 

în aceeaşi zi când l-am văzut pe Urdăreanu, 13 Iunie 1940, seara, la ora 9, am fost chemat de Nicki ştefănescu, care mi-a comunicat că a primit ordin să mă pună în libertate.

 

D-le Sima, mă bucur de acest deznodământ. Din primul moment când te-am văzut, am simţit o deosebită simpatie pentru D-ta şi am făcut tot ce-am putut ca să se ajungă la o înţelegere cu Regele. Nu uita însă că obligaţiile D-tale de a dezarma pe legionari rămân în picioare.

De asemenea spune, te rog, acelora care se mai găsesc ascunşi să vină la Siguranţă să le facem actele, intrând în legalitate. Cei din închisori vor fi eliberaţi în loturi succesive, prin decrete de graţiere.

 

Cât priveşte activitatea D-tale politică, este o chestiune care nu intră în atribuţiile noastre directe, dar e bine să păstrezi legătura cu mine şi cu Moruzov, pentru a ne informa reciproc.

 

D-le Director, nu-mi vine să cred că sunt liber. Vă mulţumesc pentru interesul ce mi l-aţi arătat în tot timpul detenţiunii mele pentru a se rezolva favorabil cazul meu. Vă promit că în contactele mele cu legionarii voi depune acelaşi zel ca să-i convingă să depună armele ce le mai au, iar cei ce mai trăiesc în clandestinitate, îi voi sfătui să vină să-şi legalizeze situaţia. Pe plan politic, voi proceda aşa cum ne-am înţeles. Voi ajuta cu tot ce pot ca să poată crea acest mare partid, al reconcilierii naţionale, în care să-şi aibă locul lor şi legionarii, sub conducerea supremă a Majestăţii Sale Regelui.

 

D-le Sima, unde te vei duce acum? Ai pe cineva? Ai unde să dormi? E noapte acum şi ieşind pe stradă, să nu ţi se întâmple ceva.

 

Am destui prieteni şi cunoscuţi, nu vă îngrijiţi. Mă vor primi cu bucurie.

 

Uite ce-i. Dacă vrei, poţi să dormi la mine în noaptea aceasta.

 

Vă mulţumesc, D-le Director. Am unde să trag, nu vă fie teamă.

 

Nicki ştefănescu a insistat de câteva ori. Dar tot de atâtea ori l-am refuzat. Nu pentru că aş fi avut unde să dorm., dar dacă de la Siguranţă, aş fi ajuns la Directorul Siguranţei, aş fi avut senzaţia că tot prizonier sunt.

 

Ceea ce mi-ar trebui, D-le Director, ar fi să-mi faceţi un certificat de eliberare, căci autorităţile inferioare n-au de unde să afle aşa de repede că a încetat urmărirea mea.

 

Bine, atunci vino mâine cu o fotografie şi îţi vom face actul.

 

A dat ordin unui comisar să mă conducă până la poarta Siguranţei. Agenţii şi comisarii, informaţi de plecarea mea, m-au întâmpinat strângându-mi mâna şi felicitându-mă.

 

D-le Sima, vezi că ne-am purtat bine cu D-ta. Să nu ne uiţi.

 

Ieşit în stradă, am respirat adânc. Ce senzaţie, după ce am aproape o lună de zile între viaţă şi moarte. Un mic incident şi m-aş fi putut transforma în cenuşă. "A fi sau a nu fi" al meu s-a jucat pe o muchie de cuţit. M-am îndreptat încetişor spre cartierul Obor, unde mi-am petrecut câţiva ani din copilăria mea. Am dormit în noaptea aceea la familia Zimmermann, pe Strada Câmpului Nr.11, familie care m-a adăpostit şi în timpul prigoanei.

 

26. O ultimă privire

 

Cursul repede ce l-au luat aceste întâmplări din viaţa mea cât şi mulţimea lor, ar putea împiedica pe cititor să distingă exact cauzele eliberării mele. De aceea este necesar să le extrag din masa evenimentelor şi să le prezint într-o formă sistematică. Nu puteam renunţa la o relatare amănunţită a detenţiunii mele la Siguranţă, deoarece fiecare moment de închisoare, fiecare conversaţie sau confruntare cu paznicii mei, fiecare au contribuit la rezultatul final. A fost o luptă corp la corp, teribilă şi obositoare de ambele părţi.

 

1. Destinderea. în primul rând am fost prins în procesul general al destinderii, care începuse din toamna anului 1939, şi care a culminat cu trimiterea celor două delegaţii legionare la Berlin. şi primarea mea ar fi creat o nouă stare de tensiune în ţară, care ar fi compromis destinderea.

 

2. Atentatul lui Miti Dumitrescu. Regele şi anturajul lui trăiau sub spaima acestui atentat. Dar dacă o altă echipă, tot atât de năpraznică, ucide pe Rege, ce se întâmplă cu regimul şi care va fi soarta principalilor lui colaborări?

Cine putea garanta viaţa Regelui decât tocmai Horia Sima, care dispunea de organizaţiile de "pistolari" din ţară?

 

3. Ofensiva germană din Vest. Guvernul ar fi îndrăznit totuşi să mă lichideze, dacă prinderea mea nu ar fi coincis cu desfăşurarea victorioasă a ofensivei germane din vest. Am fost eliberat în 13 Iunie 1940, cu trei zile înainte de capitularea Franţei, 16 Iunie 1940. între cele două date există o legătură de netăgăduit.

 

4. România fără aliaţi. Până în acest moment, politica externă a României se baza pe Mica înţelegere, înţelegere Balcanică, Societatea Naţiunilor şi tradiţionalele legături cu Anglia şi Franţa.

Prin capitularea Franţei, întreg sistemul de alianţe al României s-a pulverizat dintr-o lovitură.

 

5. Hitler stăpânul Europei. Regele Carol era avizat acum să aleagă între Germania şi Rusia. Oricâte simpatii ar fi avut pentru comunism, era exclus, în acel moment de triumf al lui Hitler, să încerce o alianţă cu Rusia. Nici ţara nici partidele şi nici armata nu l-ar fi urmat. Regelui Carol nu-i rămânea deschisă, în politica externă, decât linia spre Berlin.

 

6. Confirmarea liniei legionare. Căpitanul încă din 1936 a declarat că "într-un moment decisiv" se vor prăbuşi, ca nişte castele de carton, toate alianţele construite de Titulescu.

După asasinarea Căpitanului, legionarii liberi, fie din ţară fie din exil, au susţinut permanent acelaşi punct de vedere. în toate manifestele şi memoriile noastre, afirmam, ca un leit-motiv, necesitatea orientării noastre spre Axă.

 

Mişcarea legionară, care fusese prigonită, între alte motive, şi pentru constanta ei adeziune la Axă, nu putea fi ignorată sau eliminată tocmai acum când se confirma punctul ei de vedere în politica externă şi regimul însuşi se orienta spre Axă. înainte de-a ajunge la o înţelegere cu Hitler, regimul trebuia să-şi normalizeze relaţiile cu mişcarea. Drumul spre Berlin trecea prin mişcarea legionară. în ce măsură şi guvernul german era de aceeaşi părere, Regele Carol nu ştia, dar presupunea că nu putea fi acceptat de Berlin, înainte de a onora ipoteca legionară. I se părea imposibil, exclus, ca să trateze cu Hitler, continuând prigoana sau săvârşind noi represalii contra legionarilor. Epoca aceasta trecuse.

 

7. Necunoscuta persoanei mele. Exponenţii regimului nu ştiau în ce relaţii mă găsesc eu cu guvernul german. îmi atribuiau posibilităţi şi legături pe care eu nu le aveam. Sinceritatea cu care am declarat pentru ce am venit în ţară i-a zguduit şi îşi imaginau că am pe cineva în spate.

Vedeau în mine un "înainte mergător" al lui Hitler, pe urmele căruia, dacă i se întâmplă ceva, se vor pune în marş diviziile blindate germane.

 

8. Cele două linii. Teoria mea, cu cele două linii de politică externă a Reichului, i-a pus pe gânduri. Deşi Fabricius, Ministrul Germaniei la Bucureşti, a dat asigurări Regelui că guvernul german nu are nici un amestec în expediţia noastră, explicaţia lui nu i-a satisfăcut. Am beneficiat aşadar de deficienţa lor informativă la Berlin. Relaţiile noastre cu autorităţile germane nu erau bune. Nu numai că nu ne-au dat nici un ajutor, dar ne-au îngreunat misiunea noastră, prin obligaţia ce-au impus-o tuturor legionarilor din Germania de a se prezenta periodic la poliţie, pentru a împiedica părăsirea teritoriului german fără voia lor.

 

9. Relaţiile Moruzov-Canaris. Moruzov era în relaţii intime cu Amiralul Canaris şi, probabil, dacă ar fi rămas şeful Serviciului Secret al Armatei Române în cursul războiului, ar fi trădat împreună. Dar Moruzov nu era leal unei singure legături sau prietenii. El era om de relaţii multiple şi îşi imaginase că poate să fie un fel de Fouche al României, adică să se salveze orice curs ar lua evenimentele. El ocrotea pe agenţii englezi din România, care pregăteau acte de sabotaj pe Dunăre sau în zona petroliferă, dar tot el informa pe Canaris asupra acestor agenţi, pentru a împiedica realizarea lor. Dacă biruia Germaniei, el se bucura de protecţia lui Canaris.

 

Când am căzut în mâinile lui şi i-am făcut teoria celor două linii, el a fost atent la această afirmaţie. Avea el pe Canaris, dar i se părea că acoperirea acestuia nu l-a r ocroti suficient, deoarece Himmler e mai tare decât Canaris. Probabil că era iniţiat în politica de duplicitate a lui Canaris şi voia să-şi asigure şi încrederea şefului Suprem al Poliţiei Germane. El vedea în mine omul providenţial, de care avea nevoie, căci eu nu aveam legăturile ce mi le atribuia el, nu numai cu Himmler, dar nici cu un obscur comisar de la Gestapo.

 

10. Deruta regimului. Regimul nu mai funcţiona cu precizia de pe timpul lui Călinescu. Regele patrona întreprinderea, dar numai exista omul capabil să centralizeze toate firele şi să-şi asume toate riscurile. Căderea lui Călinescu a atins mortal regimul. Ce-a rămas după el, erau fie nişte brute de la Poliţie şi Jandarmerie fie nişte politicieni care nu se gândeau decât la pielea lor.

în echipa guvernamentală se ivise grave divergenţe. Unii cereau continuarea regimului de teroare, iar alţii consiliau pe Rege să caute o înţelegere cu mişcarea.

 

Un singur om nu şi-a pierdut capul în această tulburare generală: Moruzov. El spera ca prin capacitatea lui de manevră pe mai multe planuri se poate face tranziţia de la un regim compromis la un regim viabil. Cum? Realizând tocmai sudura extremelor, integrând într-un nou sistem ce-a rămas din mişcare şi ce-a rămas din regim, dar păstrând în fruntea lui pe Rege.

ca garant al "permanenţelor Statului". Moruzov rămânea tot ce-a fost, dar mult mai puternic, deoarece era "omul-cheie" în relaţiile cu Berlinul, prin prietenia lui cu Canaris, şi "omul-cheie" în relaţiile cu mişcarea. El vedea în mine elementul indispensabil pentru a garanta Regelui de lealitatea mişcării, fiind legat de el prin recunoştinţa ce i-o datoram că m-a scăpat de la moarte.

 

11. Presiunea mişcării. Legionarii liberi nu au stat cu mâinile în sân. Sub conducerea lui Constantin Stoicănescu, au organizat în toată ţara o puternică campanie în favoarea eliberării mele. în special "răzleţii" din Capitală erau în permanentă agitaţie. Dispunând de numeroase relaţii în cercurile politice şi intelectuale ale Capitalei, au influenţat Palatul, determinându-l la o atitudine moderată.

 

12. Ocrotirea lui Dumnezeu. Nici una din aceste cauze nu a jucat un rol decisiv în eliberarea mea, ci a trebuit să se producă convergenţa lor într-un interval de timp foarte scurt, pentru ca forţa lor acumulată să dărâme toate împotrivirile. Dar mai presus de aceste circumstanţe politice favorabile eliberării mele, am simţit din primele zile mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu. Pare că eram separat de inamicii mei într-o barieră invizibilă, care îi împiedica să se repeadă asupra mea şi să mă sfâşie. Nu poate fi o simplă întâmplare că am fost eliberat de la Siguranţă în 13 Iunie, ziua Sfântului Anton, la al cărui ajutor ne-a îndrumat Căpitanul să alergăm când a început prigoana.

 

Vom vedea că soarta regimului carlist s-a jucat între 13 Iunie şi 6 Septembrie, ziua în care Biserica prăznuieşte "Minunea Arhanghelului Mihail".

 

 

PARTEA A PATRA

 

COLABORAREA CU REGELE CAROL

 

1. Starea mea sufletească

 

Nimeni să nu-şi închipuie că am ieşit de la Siguranţă cu gândul ascuns ca profitând de libertate, să pregătesc răsturnarea Regelui Carol. Departe de mine acest gând!

Mi-am dat toată silinţa să împlinesc angajamentele luate:

De a ajuta la constituirea acelui mare partid naţional, a cărui coloană de susţinere să fie mişcarea legionară.

 

De a netezi drumul înţelegerii între Bucureşti şi Berlin, în vederea integrării României în Axă.

 

Bine înţeles că nu m-am considerat niciodată Regelui, ci al ţării. Situaţia gravă a României pe plan extern reclama în acel moment o strângere a rândurilor pe plan intern, pentru a putea face faţă primejdiei de la hotare. Am acţionat aşadar din epicentrul celui mai sincer şi curat patriotism, aşa acum se cuvine oricărui legionar.

 

Dar atitudinea mea leală nu depindea numai de mine, ci şi de celălalt partener, de Rege, care îşi asumase exact aceleaşi angajamente, pe care trebuia să le respecte, dacă voia ca înţelegerea să dureze. Eu concepeam această acţiune ca o operă comună, în care atât Regele cât şi mişcarea ofereau tot ce aveau mai bun şi mai dezinteresat pentru a preîntâmpina catastrofale se apropia cu paşi gigantici sau cel puţin pentru a-i diminua efectele. îmi imaginam că şi cei mai răi români, acei care şi-au umplut mâinile cu sângele tineretului, îşi vor revizui conştiinţa în acel moment şi vor sări în ajutorul patriei primejduite. Pentru a înţelege psihologia mea de atunci şi a celor mai mulţi legionari, trebui să luăm în considerare grozava ameninţare ce se cernea la hotare.

 

La sud, la nord, în apus, numai duşmanii care aşteptau cu nerăbdare ceasul prăbuşirii României Mari. şi nu aveam pe nimeni să ne apere. Presupuşii aliaţi dispăruseră, iar noii aliaţi, în schimbul prieteniei lor, cereau bucăţi din trupul ţării.

Evident plăteam politica nefastă a Regelui Carol, dar în acel moment tragic răspunderile se eclipsau, pentru că precumpănea acţiunea de salvare a ţării. Numai cine a trăit această epocă de nesiguranţă, de durere şi de groază, poate înţelege ce se petrecea în sufletul meu şi al tuturor românilor care mai păstrau o fărâmă de dragoste pentru neam.

 

Cu gândul de a evita ţării acest final nenorocit, am plecat de la Berlin, într-o expediţie plină de riscuri şi acelaşi gând mă călăuzea şi acum. Dacă providenţa ne oferea o altă cale neconcepută de noi la plecare pentru a servi aceleiaşi cauze, nu ne puteam sustrage de la această îndatorire.

Fireşte că ar fi fost mai comod pentru noi să nu ne azvârlim în primejdie, ci să lăsăm ca evenimentele să curgă peste capul nostru, privind de departe la prăbuşirea ţării, pentru a demonstra mai târziu duşmanilor noştri că am avut dreptate. Dar această atitudine de spectatori ai tragediei naţionale nu aparţinea eticii legionare. Am fi apărut ca nişte oameni mici şi meschini, care ne-am fi mulţumit cu satisfacţia ca în vârtejul catastrofei ce-a lovit ţara să piară şi regimul odios. Atitudinea mea a fost dictată exclusiv de interesul ţării, care trebuia servită, fie prin mijloace violente, aş acum ne-am propus la început, fie într-o colaborare politică, aşa cum ni s-a oferit mai târziu chiar de regim. Atitudinea mea a rămas constantă, a rămas invariabilă, în tot timpul acţiunii mele din vara anului 1940, iar dacă a suferit modificări nu se datorează mie, cu nelealităţii Regelui.

 

2. Ce s-a petrecut afară

 

în timp de eram închis la Siguranţă, legionarii de afară trăiau într-o permanentă tensiune. Toată lumea se întreba ce se va întâmpla cu mine.

Devenisem centrul de preocupări al tuturor, până la ultimul ţăran legionar.

 

Constantin Stoicănescu, tulburat de învinuirile nedrepte ce i se aduceau camarazii, se zbătea ca un leu ca să obţină eliberarea mea.

Zilnic avea întâlniri cu legionarii din Capitală, sfătuindu-se cum să mă scoată din mâna lor.

Un aliat preţios găsise în Preotul Vasile Boldeanu, comandant legionar, cu care se împrietenise din lagăr. îi spunea "popa din adâncuri". Stoicănescu imaginase un ingenios sistem de presiune asupra Regelui. Texte bătute la maşină, trimise la Palat, domneau pretutindeni.

Prin aceste scrisori, legionarii anonimi cereau Regelui punerea mea în libertate, ameninţându-l că dacă mi se întâmplă ceva, şi viaţa lui se va sfârşi. Aceste scrisori au fost răspândite de o singură persoană, Preotul Boldeanu, care cutreiera ţara din oraş în oraş, azvârlindu-le în cutie. în modul acesta, secretul operaţiei a fost perfect păstrat. Ca urmare a acestei acţiuni de intimidare, Palatul a intrat în panică. Cei doi şefi ai Siguranţei, Nicki ştefănescu şi Moruzov, şi-au declinat orice răspundere dacă Regele nu rezolvă favorabil cazul meu.

 

Extrem de eficace a fost intervenţia Doamnei Liliana Protopopescu, soţia profesorului Ion Protopopescu de la Politehnica din Timişoara.

După eliberarea lor din închisoare, stăteau mai mult la Bucureşti, unde locuiau la nişte rudenii. într-o zi Doamna Protopopescu s-a dus la Pamfil şeicaru pentru a-i solicita sprijinul.

 

Domnule şeicaru, am venit să vă rog din partea legionarilor să mergeţi la Urdăreanu şi să-i cereţi eliberarea lui Horia Sima.

 

Dar cine e ăsta? întreabă răstit.

 

E urmaşul lui Codreanu.

 

Bine, şi de ce veniţi la mine?

 

Pentru că ştim că aveţi influenţă la Palat.

 

Bine, Doamnă, mă duc.

 

în aceeaşi zi şeicaru s-a dus la Palat şi i-a vorbit lui Urdăreanu, sfătuindu-l să mă pună în libertate.

 

Au fost zeci de camarazi din elita Capitalei care şi-au pus tot sufletul lor pentru a obţine eliberarea mea.

şi-au mobilizat toate cunoştinţele lor, toate influenţele lor, pentru ca glasul lor să ajungă până la urechile Regelui. Regele era literalmente asaltat de opinia publică, începând de la proprii lui oameni de încredere până la vuietul ameninţător al maselor populare.

 

3. Eliberarea lui Traian Borobaru

 

A doua zi dimineaţă, primul mei gând a fost să mă duc la Siguranţă pentru a mă interesa de soarta camarazilor căzuţi pe teritoriul sârbesc şi despre care ştiam că au fost predaţi autorităţilor româneşti.

 

Intram acum la Siguranţă ca om liber, salutând cu prietenie pe comisari şi agenţi. Nicki ştefănescu m-a primit imediat şi aflând pentru ce am venit, mi-a spus că Borobaru poate fi eliberat, dar Vârlan este reclamat de regimentul lui, unde are o chestiune pendinte. L-am rugat să intervină ca Vârlan să nu fie declarat dezertor, deoarece nu fugise din armată, ci participase la o acţiune politică, al cărui dosar, cu eliberarea mea, se încheiase. Mi-a promis că va rezolva cazul lui, dar pentru moment trebuie să-l trimită la regiment în stare de arest.

 

în cabinetul lui Nicki ştefănescu au fost aduşi apoi Traian Borobaru şi Ion Vârlan. Era în "toaletă" de închisoare, slabi şi fără cravate. Pe faţa lor se citea urmele suferinţelor prin care trecuseră. Ei fuseseră ţinuţi în celulele de jos şi în condiţii mai puţin ospitaliere decât mine. Revederea a fost duioasă. Parcă îi vedeam cu ce hotărâre s-au predat jandarmilor sârbi la Ofcea pentru a ne salva pe noi. ştiau ce-i aştepta, dar n-au şovăit nici o clipă să-şi ofere viaţa lor pentru a cruţa restul expediţiei. Ce sublim exemplu de camaraderie şi dragoste! şi acum stăteau în faţa mea, Traian Borobaru râzând şi fericit de întorsătura ce-au luat-o evenimentele, iar Ion Vârlan, grav şi solemn, fără a-şi manifesta sentimentele, cum îi era firea. Cu greu ne-am despărţit de Vârlan. Borobaru s-a înapoiat în celulă, şi-a luat efectele şi am putut ieşi împreună de la Siguranţă.

 

Borobaru mi-a povestit păţaniile lui din Iugoslavia. La început jandarmii au crezut că sunt nişte dezertori şi nu le-au dat prea multă atenţie. I-au dus la primărie pentru cercetări, fără să-i lege. Dar acolo, când jandarmii au început să le facă percheziţie, Borobaru a scos din buzunar negativul filmului ce-l făcuse cu noi, cu capele militare pe cap, şi l-a desfăşurat în faţa lor. îi era teamă să nu fim descoperiţi pe baza fotografiilor făcute. Atunci jandarmii s-au năpustit asupra lor, administrându-le o severă bătaie, crezând că sunt spioni germani şi filmul i-ar fi trădat. Imediat s-au întors la casa lui Tomici şi au făcut o nouă percheziţie în toate încăperile.

în camera unde dormeam eu şi Petraşcu şi unde nu intraseră înainte, au descoperit, chiar sus pe cuptor, două revolvere, pe care ni le procurase, pentru a trece graniţa cu ele. Cu găsirea acestor revolvere, situaţia lor s-a agravat. Au fost duşi legaţi la Belgrad, la sediul Siguranţei centrale, şi acolo au fost groaznic bătuţi ca să spună cine sunt şi cu ce scop au venit în Iugoslavia.

Ei au amânat cât au putut declaraţiile, pentru a nu-i trimite pe sârbi pe urmele noastre. în cele din urmă, răzbiţi de bătaie, au spus că sunt legionari. Vârlan, într-un moment de disperare, temându-se că nu va mai putea rezista, a înghiţit o capsulă cu otravă, pregătită de mai înainte şi pe care o ţinea ascunsă. Dar cum o purta de multă vreme, conţinutul ei se alterase şi nu şi-a produs efectul, provocându-i doar tulburări metabolice, care s-au manifestat prin umflături pe tot corpul. Capul îi era de nerecunoscut. Sârbii s-au speriat, crezând că e cauza bătăilor, şi l-au lăsat în pace. După ce au fost identificaţi, conform convenţiei în vigoare între cele două guverne, au fost conduşi la frontieră şi predaţi poliţiei româneşti. Au trecut prin Timişoara şi apoi au fost transportaţi la Bucureşti.

 

La început agenţii s-au purtat mai aspru cu ei, dar nu fuseseră nici ei maltrataţi. Atitudinea personalului de pază s-a îmblânzit pe măsura ce progresau discuţiile mele cu Nicki ştefănescu. Borobaru mi-a povestit scena primei mele confruntări cu Directorul Siguranţei. A făcut mare impresie asupra lui Nicki ştefănescu declaraţia categorică a amândurora că s-au întors în ţară pentru a pregăti răsturnarea regimului.

 

şi nu v-a fost frică după represaliile din Septembrie? Nu ştiaţi ce vă aşteaptă dacă sunteţi prinşi?

 

Ba ştiam, i-a răspuns Borobaru cu un calm uluitor, şi ştim ce ne aşteaptă.

 

Atunci Nicki ştefănescu şi-a făcut cruce, i-a dat un pachet de ţigări şi i-a întins mâna cu prietenie.

 

Borobaru inspira cu sete aerul primăvăratec în plămânii ofiliţi de atâta şedere prin închisori. Nici nu-i venea să creadă că se plimba liber pe străzile Capitalei. Ce întorsătură au luat evenimentele! Luna de zile care s-a scurs parcă a fost un film fantastic. îşi luase adio de la viaţă, după ce fusese predat agenţilor români de la frontieră, şi aştepta de la o zi la alta să fie scos din celulă şi împuşcat. Pentru mine bucuria era infinit mai mare, căci sacrificiul lor de la Ofcea nu se sfârşise în chip tragic. El făcuse totul ca să ne salveze, oferindu-şi propria lui viaţă, şi acuma Dumnezeu îi restituia acea viaţă într-un chip miraculos, tocmai ca răsplată a devotamentului său.

 

Am luat masa împreună, iar seara l-am luat cu mine să doarmă la familia Zimmermann, care ne-a primit cu aceeaşi dragoste.

Până noaptea târziu ne-a întreţinut Borobaru cu povestirile lui , sărind fericit de la un subiect la altul şi veselindu-ne cu râsul lui contagios.

 

4. în acţiune pentru noul partid

 

Chiar în după masa zilei de 14 Iunie am început acţiunea de propagare a ideii noului partid printre legionari. Cum eliberarea mea de la Siguranţă nu fusese publicată în ziare, camarazii pe care îi vizitam nu ştiau ce să mai creadă. Sunt liber sau fugar? Trebuia să le explic mai întâi ce este cu mine, cum s-a făcut acordul cu regimul şi pe ce bază am fost eliberat. Le trebuia un timp oarecare ca să se dezmeticească. Se apropiau de mine cu sfială şi teamă, ca de un întors în lumea celor vii de pe tărâmul celălalt. Cel care s-a bucurat mai mult a fost Stoicănescu, care, pe lângă prietenia ce ne lega, scăpa şi de o povară de pe suflet.

 

Dar eu nu aveam timp de pierdut. Trebuia să pun în mişcare toate posibilităţile de care dispuneam pentru constituirea noului partid, aşa cum luasem angajamentul faţă de "permanenţele Statului". Orice întârziere sau şovăire în mobilizarea legionarilor în favoarea noii formule ar fi fost interpretată ca o sustragere a mea de la responsabilităţile contractate. şi aceasta nu voiam să se întâmple. Nu voiam să fiu acuzat de duplicitate. Mai mult decât atât. Eram convins că formula poate fi realizată dacă din toate părţile se depune aceeaşi bunăvoinţă. M-am angajat aşadar cu zel şi convingere în campania de lămurire a legionarilor de ce este nevoie să se treacă la o nouă etapă în relaţiile dintre mişcare şi regim.

Mă prezentam în faţa lor cu conştiinţa unui om liber, care nu-mi cumpărasem viaţa şi libertatea în schimbul unei declaraţii de capitulare şi care "eo ipso" îi anula orice valoare politică. Am pledat cauza noului partid după ce m-au pus în libertate şi după ce autorităţile şi-au asumat riscul de a mă vedea dispărut. Dar un astfel de act n-a intrat niciodată în calculele mele, m-ar fi dezonorat şi ar fi apăsat greu asupra mişcării.

 

Mi-aduc aminte că pe primul legionar pe care l-am vizitat a fost Traian Herseni. Nu avusese nimic de suferit în prigoană, fiind ocrotit de profesorul de sociologie Dimitrie Gusti, al cărui asistent era. Ne cunoşteam din liceul din Făgăraş, el fiind cu două clase înaintea mea. Am fost la el acasă. M-a primit extrem de binevoitor şi ne-am înţeles în câteva minute, fiind de acord cu necesitatea colaborării politice cu regimul.

 

De altfel am avut surpriza să constat că atitudinea lui Herseni nu era un caz singuratic între "răzleţi", ci exprima o stare de spirit, un curent, pe care l-am identificat şi în contactele cu alţi legionari. Nu era nevoie să insist prea mult în explicaţiile mele, nu eram supus la interogatorii iscoditoare, ci cu o rară inteligenţă şi o rară înţelegere a momentului, elita legionară a Capitalei a răspuns chemării mele.

 

în câteva zile mi-am asigurat sprijinul marii majorităţi a legionarilor din Capitală. Au înţeles necesitatea că orice s-ar întâmpla mai târziu, ei trebuie să intre în bloc în noul partid şi să formeze zid în jurul meu. Nici eu nu ştiu cum s-a produs, aproape instantaneu, refacerea comunităţii noastre sufleteşti, după atâtea tragedii şi suferinţe. Cred că mişcarea şi-a regăsit echilibrul interior, centrul de greutate, văzând în mine un garant al unităţii şi continuităţii ei. Destinderea fusese bună, căci ieşiseră din lagăre şi închisori o mulţime de legionari, dar nimeni nu ştia ce se va întâmpla mai departe. Evoluţia politică internă nu ajunsese la termenul ei final. Destinderea reprezenta ceva amorf, ceva difuz, o etapă intermediară, din care trebuia să iasă, într-o formă oarecare. Ce vor face legionarii mai departe? în această stare de confuzie, am căzut eu în ţară şi, după eliberarea mea, când le-am indicat noul partid, au înţeles că trebuie făcut acest pas.

Dar această propunere nu ar fi prins în suflete, dacă legionarii nu ar fi fost în mine un punct de referinţă valabil, un om care nu poate să-i înşele şi care nici nu poate înşela asupra liniei legionare de urmat.

 

5. întâlnirea cu Profesorul Codreanu

 

Nu ştiu dacă trecuseră două zile de când fusesem pus în libertate şi, prin Horia Cosmovici, primesc o invitaţie stăruitoare din partea Profesorului Ion Zelea Codreanu să mă duc până la el cât mai de grabă. M-am interesat ce e cu el. Mi-a spus Cosmovici că deşi eliberat din lagăr, Siguranţa îl consemnase chiar în casa în care locuia, din cartierul Teilor. Putea primi vizite, dar nu putea părăsi locuinţa.

 

Am stat la îndoială să mă duc aşa de repede la el, întâi din cauza situaţiei lui speciale şi apoi nu ştiam în ce stare sufletească se găsea. Aflasem că fiul lui, Horia, era în intime relaţii cu Noveanu, dar puteau găsi un anumit ecou în sufletul îndurerat al Profesorului, care avea de plâns moartea Căpitanului, dar la el suferinţa era infinit mai mare, căci era vorba de proprii săi fii.

Dar Cosmovici a insistat atât de mult în numele profesorului încât am trecut peste aceste îndoieli şi cu o maşină am pornit spre cartierul Tei.

 

întâlnirea cu Profesorului a fost o revelaţie. Când m-a văzut, şi-a ridicat mâinile sus şi m-a salutat cu cuvintele "Arhanghelului Mihail te-a mântuit". Profesorul se ţinea bine. Drept ca o lumânare, avea privirea ageră şi mintea limpede. Anii de lagăr nu-l doborâse şi nici tragediile de familie. Am văzut-o şi pe Doamna Codreanu. Senină şi calmă, m-a primit cu un surâs binevoitor. Profesorul s-a interesat de grupul legionar din Berlin, de politica Germaniei faţă de România, de şederea mea la Siguranţă şi apoi a trecut brusc la alt subiect:

 

A venit pe la mine Noveanu şi a început să-mi vorbească de anumite lucruri din prigoană, în legătură cu D-ta şi alţi legionari din Comandament. Dar eu ştiu care este adevărul. Doamna Codreanu e martoră. Corneliu putea să se salveze. Putea să plece de la închisoare. Un căpitan de jandarmi s-a oferit să-l scoată.

Doamna Codreanu i-a comunicat aceasta lui Codreanu, dar el n-a voit. Nu discut motivele lui, dar el a respins ideea fugii. Acesta e adevărul şi Doamna Codreanu e martoră.

 

Eu ştiu cine e Noveanu. Familia lui e din Huşi. Tatăl lui era evreu. Mai târziu a intrat în armată, ajungând plutonier-major. S-a căsătorit cu o româncă şi a trecut şi el la creştinism. Este adevărat că a întemeiat o frumoasă familie românească. Nu vreau cu asta să mă leg de originile lui, dar nu cred că este bine ca legionarii să se grupeze în jurul lui. Linia lui de servilism faţă de Rege nu este bună. Detest legătura fiului meu cu Noveanu, dar nu pot să-l despart de el cu toate insistenţele mele.

 

Profesorul Codreanu se plimba prin odaie când vorbea, cu gesturile lui largi şi tonul apăsat. Mai era de faţă şi Alecu Ghica.

în sinea mea binecuvântam pe Dumnezeu pentru această întâlnire. Câştigasem un sprijin nesperat. Profesorul Codreanu nu-i plăcea acţiunea lui Noveanu şi îşi manifestase încrederea în mine.

 

I-am explicat Profesorului Codreanu condiţiile în care fusesem eliberat de la Siguranţă şi mandatul ce-l primisem de la Palat. Profesorul de atunci şi m-a asigurat de tot sprijinul lui. M-am despărţit cu promisiunea că voi veni să-l văd cât mai des pentru a-l informa de tot ce fac şi pentru a ne consulta asupra tuturor acţiunilor de întreprins.

 

Din acest moment am devenit oaspetele lui aproape zilnic. în orice caz, nu a existat nici un moment politic important din vara anului 1940 pe care să nu-l fi discutat în prealabil cu profesorul şi să nu fi stabilit în comun cum trebuie să răspundem. de fapt am devenit aliaţi în luptă şi fără colaborarea Profesorului Codreanu nu s-ar fi ajuns la rezultatele spectaculare de la 6 Septembrie. A fost pentru mine un adevărat părinte şi m-a ocrotit în toate împrejurările când era nevoie de cuvântul şi autoritatea lui.

 

îndată după plecarea de la Profesor, m-am repezit la Nicki ştefănescu. între noi s-a desfăşurat următorul dialog:

 

Domnule Director, l-am văzut pe Profesorul Codreanu.

 

Mă bucur că îmi spui aceasta, căci şi aşa aş fi aflat de la agenţii mei. Ei, cum l-ai găsit?

 

Calm şi binevoitor.

 

Cum a reacţionat la propunerea de colaborare cu Regele?

 

într-un mod în care m-a surprins. înţelege situaţia politică. Dar aş vrea să vă rog ceva. Să-i ridicaţi opreliştea de a nu părăsi casa.

 

D-le Sima, face prostii.

 

Cum adică?

 

înainte a fost liber. Dar cum a ieşit din lagăr, a început să facă parastase pentru legionarii morţi. şi nu s-a mulţumit cu slujba religioasă, ci a ţinut discursuri şi a apărut la parastase chiar legionari în cămăşi verzi. Atunci am fost obligaţi să-i fixăm domiciliul forţat.

 

Domnule Director, situaţia mea este extrem de penibilă. Cum eu marele terorist, şeful pistolarilor, cum mă numiţi D-voastră, sunt în libertate, iar Profesorul Codreanu, un om bătrân, lovit de moartea celor doi fii ai lui, nu are voie să se mişte liber.

Ce vor zice legionarii? Nu-mi îngreunaţi misiunea mea? V-aş ruga reconsideraţi situaţia profesorului.

Eu îmi iau angajamentul că la proxima întâlnire să-l conving pe profesor să renunţe la orice agitaţie când va mai face parastase.

 

Bine, D-le Sima, dar te rog să-i pui în vedere că dacă se mai repetă astfel de acte, îl vom interna din nou. Chiar acum dau ordin ca să i se ridice domiciliul forţat.

 

într-o goană am alergat din nou la profesor pentru a-i comunica rezultatul întrevederii mele cu Nicki ştefănescu.

Profesorul a fost bucuros să afle că nu mai e supus interdicţiei de a părăsi casa şi mi-a promis că nu va mai face acte care să supere pe guvernanţi.

 

6. La Hotelul împăratul Traian

 

în peregrinările mele prin Bucureşti, mi-a venit rândul să mă duc şi pe la Hotelul împărat Traian, de pe Calea Griviţei, unde îşi avea reşedinţa, într-o cameră din acest hotel, Vasile Noveanu.

 

Cum Noveanu dusese tratativele pentru destindere prin persoane din jurul Regelui şi cum se bucura de încrederea Palatului, era normal ca legionarii care veneau din provincie în Capitală să aibă ca punct de întâlnire acel hotel, atât pentru a se revedea cât şi pentru a afla ultimele veşti, privind fie mişcarea fie situaţia politică a ţării. Până la eliberarea mea, Hotelul împăratul Traian era un fel de sediu neoficial al mişcării, iar Noveanu îndeplinea rolul de liderul ei politic.

 

Ca de obicei, am găsit mulţi legionari la hotel. Unii abia sosiseră, alţii se pregăteau să se întoarcă acasă.

Revederea mea cu Noveanu a fost afectuoasă. Ne cunoşteam de multă vreme, el fiind şef al judeţului Arad, iar eu şef de judeţ şi apoi şef de regiune în Banat. fusesem chiar încasa lui.

Am vorbit de toate Am făcut, cum se zice, un tur de orizont politic, dar fără să adâncim vreo problemă. I-am comunicat şi lui programul cu noul partid şi el n-a avut nici o obiecţiune de făcut. îi părea bine şi logic că am ajuns la înţelegere cu Palatul. în definitiv, ceea ce făceam eu acum, nu era decât ceea ce începuse el cu şase luni în înainte.

Dar citeam în ochii lui o rezervă. Chiar modul lui de exprimare era sibilic. Cine ştie? Vedea în mine un rival, care vrea să-l exproprieze de munca şi ideile lui? El lucra de şase luni la apropierea dintre Rege şi mişcare şi tocmai acum când să culeagă roadele se zvonea de intrarea legionarilor în guvern să vină altul să se bage pe fir şi chiar să i-o ia înainte?

 

Ceea ce m-a izbit în conversaţia avută cu el, a fost că nu mi-a comunicat nimic din acţiunea întreprinsă de el până atunci şi nici de legăturile ce le avea. Ar fi fost important să ne putem confrunta experienţele şi, pe baza lor, să lucrăm împreună în cadrul aceluiaşi proiect. Departe de mine de a intra în concurenţă cu el sau cu alţi fruntaşi legionari. Eu eram preocupat exclusiv de Legiune, de modul cum poate fi mai bine servită în împrejurările date. Linia mea de atunci, bazată pe înţelegerea cu Palatul, coincidea cu a lui Noveanu, încât trebuia doar să formăm împreună o echipă de lucru. Dar observând o anumită răceală din partea lui, m-am retras şi eu în mine însumi, necomunicându-i nimic de importanţă, ci doar versiunea generală a evenimentelor.

 

Mai târziu am aflat că legătura lui Noveanu cu Palatul se stabilise pe linia Generalul Gabriel Marinescu-Generalul Bengliu, în timp ce eu fusesem introdus la Palat pe linia Nicki ştefănescu-Moruzov. Evident, cele două linii se întâlneau în acelaşi punct: era Urdăreanu, Ministrul Palatului, care ţinea în mână toate firele.

 

Faţă de Noveanu, mă bucura în acel moment de următoarele avantaje:

Siguranţa nu-l considera pe Noveanu apt să aducă mişcarea sub ascultarea Regelui, cum probabil se lăudase.

 

Nici Profesorul Codreanu nu avea încredere în el, dar dintr-un alt motiv. îi era teamă că ar putea să săvârşi acte de compromitere a Legiunii.

 

în mod bizar, criteriul Siguranţei coincidea cu criteriul Profesorului Codreanu în judecarea lui Noveanu, dar de pe poziţii diametral opuse. Profesorul vedea în Noveanu un om dispus să facă jocul Palatului până la ultimele consecinţe, fără să ţină seamă de linia Legiunii, în timp ce Moruzov şi Nicki ştefănescu îi contestau ascendentul lui în mişcare, fapt care îl descalifica în ochii lor pentru rolul ce voia să-l joace. Noveanu putea aduna îi jurul Regelui anumite fracţiuni din mişcare, dar nu mişcarea ca totalitate operativă.

 

într-adevăr Noveanu nu dispunea de o bază solidă în mişcare. în jurul lui se concentrase o serie de elemente oportuniste şi avea o anumită audienţă în provincie, la legionarii care, venind rareori la Bucureşti, nu cunoşteau dedesubturile şi intrigile vieţii politice din Capitală. "Răzleţii" nu frecventau Hotelul împăratul Traian, considerând pe Noveanu o simplă anexă a Palatului. Cât priveşte cadrele luptătoare, acestea nu aveau nici o afinitate cu el. Ele formau zid în jurul meu, constituind rezerva strategică a mişcării.

 

7. Un mesaj de la Virgil Ionescu

 

Tot în aceste zile, să fi fost prin 16-17 Inie, primesc un mesaj urgent de la inginerul Virgil Ionescu, care mă ruga să mă duc să-l văd. Se afla în Sanatoriul Vincent de Paul împreună cu soţia lui, Doamna Maria Ionescu. Ajungând acolo, aflu că nu este el bolnavul, ci soţia lui, care suferise o operaţie de apendicită.

 

Inginerul ieşise din închisoare, locuia cu soţia lui la Sanatoriu, dar nu fusese eliberat într-o formă legală. I se făcuse hatârul să fie internat în spital, dar cu obligaţia să nu-l părăsească. Se găsea într-o situaţie asemănătoare cu a profesorului Codreanu, cu circumstanţa agravantă că fiind condamnat, oricând putea fi readus în temniţă.

 

Nu-l cunoşteam pe inginerul Virgil Ionescu decât foarte vag, din rarele întâlniri ce le aveam cu el la Centru, când veneam din provincie. Odată, la invitaţia Căpitanului, am luat masa în casa lui, împreună cu toţi şefii din Ardeal. Virgil Ionescu era o figură binecunoscută în lumea Bucureştilor şi unul dintre fruntaşii mişcării legionare. Fusese şef de regiune din Dobrogea.

 

întâlnirea a fost caldă şi prietenească. Eram doi oameni ieşiţi din închisoare şi amintirea acestor zile întunecate ne înfrăţea, topind distanţele. Inginerul m-a rugat stăruitor, şi doamna la fel, ca să intervin la Palat sau unde cred de cuviinţă ca să li se acorde şi supravieţuitorilor de la Râmnicu-Sărat graţierea. într-o situaţie asemănătoare cu a lui se găseau Radu Budişteanu şi Dr. şerban Milcoveanu. Toţi trei fuseseră condamnaţi la 7 ani închisoare, la 1 Iulie 1938, în marele proces al conducătorilor mişcării, în frunte cu inginerul Clime. I-am promis că mă voi interesa de cazul lor la proxima întâlnire cu Urdăreanu şi că voi stărui să fie graţiaţi.

 

M-am simţit incomod în faţa inginerului. Cum eu, implicat în atâtea acte, mă plimbam liber, nu mi se făcuse nici proces şi nu suferisem nici o condamnare, în timp ce el, o figură mult mai blajină a mişcării şi victimă a prigoanei, se găsea în această situaţie anormală.

 

în acelaşi sanatoriu se găsea internată şi Doamna Ioana Cantacuzino. Mi-a povestit suferinţele ei din timpul prigoanei. După arestarea ei, în Decembrie 1938, a fost internată în lagărul Sadaclia din Basarabia, unde a rămas până în primăvara anului 1940. Era o femeie de un curaj extraordinar, care avea să se distingă şi în bătălia de la Braşov, de la 3 Septembrie 1940.

 

8. Audienţa la Rege

 

Deşi trecuse doar câteva zile de la eliberarea mea, activitatea mea lăsase urme. în fiecare zi aveam zeci de întâlniri cu legionarii. Umblam dintr-o casă într-alta şi dintr-un cartier într-altul al Bucureştilor, cu iuţeala pe care mi-o putea procura maşina.

în afară de aceasta, mă întâlneam zilnic fie cu Nicki ştefănescu fie cu Moruzov, pentru a le comunica rezultatele anchetei mele printre legionari. Nu întâlnisem nici o opoziţie. Inclusiv Noveanu cu grupa lui erau de acord cu înfiinţarea noului partid. în Capitală, cel puţin, domnea unanimitatea. Profesorului Codreanu îşi dăduse şi el asentimentul şi era gata să mă ajute.

 

Ecourile acţiunii mele pătrunseseră până la Palat. Serviciul de informaţii avea agenţi printre legionari, dar aceştia nu puteau raporta decât lucruri bune despre mine: Horia Sima a văzut pe cutare, a vorbit cutare chestiune şi a pledat cauza Regelui... Aşa se explică şi graba cu care a fost aranjată audienţa mea la Rege. După ce mi-au dat drumul şi după ce m-au convins că nu ies cu o iotă din programul stabilit, oamenii din jurul Palatului s-au decis să ardă etapele, dându-mi consacrarea de om politic.

 

Cu acest gest, Regele voia să facă demonstraţie de politica externă. Voia să arate Berlinul că conflictul cu Garda de Fier s-a aplanat şi acum toată ţara este cu el, afară de opoziţia partidelor de orientare anglo-saxonă. în acelaşi timp, urmărea să ofere o garanţie spectaculară a bunei credinţe în eforturile ce le făcea de a se apropia de Axă. Dacă accepta să primească pe Horia Sima, cunoscut prin intransigenţa cu care propaga idealurile "noii ordine europene", nu mai exista nici un motiv ca să nu i se acord şi lui încrederea. Pe plan intern, primirea mea în audienţă la Rege trebuia să reprezinte punctul culminant al destinderii, împăcarea totală şi definitivă cu mişcarea, inclusiv cu sectoarele ei cele mai aprige, şi deschiderea unei noi ere, de colaborare între Rege şi legionari, în care vor predomina interesele mari ale Patriei.

 

Audienţa mea la Rege a început cu un act neplăcut. Nicki ştefănescu mi-a comunicat, în dimineaţa de 18 Iunie, să mă duc la Ministrul de Interne, Ghelmegeanu, care mă aştepta la el acasă. M-am dus fără să-mi dau seama despre ce este vorba, crezând că vrea să mă consulte în legătură cu înfiinţarea noului partid.

 

După ce am intrat în biroul ministrului şi ne-am salutat, îl văd pe Ghelmegeanu că dispare. îndată îşi face apariţia un alt domn, de presupus un agent, care începe să mă percheziţioneze, întrebându-mă dacă nu am arme.

 

Cum să port arme? Nu am de ce. Au trecut acele vremuri.

 

Iese agentul şi se înapoiază Ghelmegeanu. Abia atunci îmi spune că vom merge la Palat, unde voi fi primit în audienţă de Majestatea Sa Regele.

 

Bine, Domnule Ministru, nu vedeţi că sunt în haine de stradă? Nu am nici cel puţin o cămaşă ca lumea.

 

într-adevăr, hainele de pe mine erau într-o stare lamentabilă.

 

Nu are nici o importanţă. Majestatea Sa Regele nu se ocupă de astfel de lucruri. Vrea să te cunoască şi să audă din gura D-tale cum vezi situaţia politică externă şi cum preconizezi formarea noului partid.

 

Trebuie să mărturisesc că la percheziţie am îngheţat. Mă gândeam că "permanenţele" s-au răzgândit şi vor să mă aibă din nou sub pază. De fapt era o măsură de precauţiune a lui Ghelmegeanu, care, fiind Ministru de Interne, era responsabil de viaţa Regelui. Faima de terorist mă urmărea pretutindeni, chiar atunci când trebuia să devin om politic consacrat chiar de Rege.

 

Ne-am urcat în maşină şi am pornit spre Palat. Maşina nu s-a oprit la uşa principală, pe unde nu intrau decât excelenţele, ci la o uşă laterală, aflată în dreapta Palatului, cum îl priveai din faţă.

Am urcat la etajul întâi, pe o scară întunecoasă, acoperită de covoare. Intrăm mai întâi în biroul Colonelului Rusescu, care era şeful de cabinet al Ministrului Urdăreanu. După două minute, suntem conduşi în cabinetul Ministrului. Urdăreanu îmi întinde mâna cu vădită dorinţă de a-mi arăta ce serviciu mi se face.

 

Domnule Sima, a sosit momentul culminant din viaţa D-tale. Vei fi primit în audienţă de Majestatea Sa Regele.

 

Sunt adânc emoţionat, dar uitaţi în ce hal sunt. Cum să mă prezint în faţa Majestăţii Sale Regelui?

 

Nu te preocupa de asta. Majestatea Sa Regele vrea să te cunoască şi să-i expui programul pe care ni l-ai comunicat nouă în scris, pentru că vrea să păşească la acţiune.

 

Permiteţi-mi o întrebare, D-le Ministru. Nu cunosc protocolul. Când voi intra la Majestatea Sa Regele, cum îl salut?

 

Cu braţul în sus, aşa cum aveţi D-voastră obiceiul, legionarii.

 

Urdăreanu ridică apoi telefonul şi comunică ceva Regelui. îmi iau rămas bun de la Ghelmegeanu, care pleacă.

Apoi urmând pe Urdăreanu, mă îndrept spre cabinetul Regelui, care se afla faţă în faţă cu biroul ministrului.

Intră mai întâi Urdăreanu şi mă anunţă. Intru şi eu după el şi salut pe Rege cu braţul în sus, aşa cum mi s-a recomandat, adăugând "Să trăiţi Majestate".

 

Regele se afla la biroul său, aşezat în fundul camerei. Urdăreanu se retrage. Regele îmi face semn să mă apropii de biroul său, aşezat în fundul camerei, şi să iau loc pe un scaun din faţa lui. Ne privim un minut. O figură cuceritoare şi amabilă. Ochii albaştri, părul blond şi buclat. încă tânăr. Un om în floarea vârstei.

Surâde ca să-mi dezarmeze timiditatea, iar eu fac eforturi ca să topesc gheaţa dintre noi. Regele e calm. Scoate o ţigară şi o aprinde tacticos.

Nici eu nu mă las mai prejos. îl privesc în ochi, fără să dau semne de nervozitate. Aştept să deschidă el vorba.

 

Ei, ce ai să-mi spui, Domnule Sima. Ia de la început lucrurile.

 

I-am vorbit aproape două ore. M-a ascultat neclintit. Ca o statuie. Din când în când câte o observaţie, la care replicam. M-a lăsat să-mi descarc tot sufletul.

Ce i-am spus? O sinteză a conversaţiilor ce le-am avut cu Nicki ştefănescu, cu Moruzov, cu Generalul Coroamă, cu Ghelmegeanu şi cu Urdăreanu. Trebuia să improvizez expunerea mea, dar în acelaşi timp să-i dau o formă ordonată, pentru a-şi produce efectul.

 

Am început cu lupta mea şi cu atitudinea mea faţă de el.

 

Majestate, ştiţi că am fost un mare duşman al Majestăţii Voastre. Astăzi împrejurările reclamă să fim împreună, pentru a ne putea salva ţara, ameninţată la hotare.

 

Regele a dat din cap. I-am făcut apoi un istoric al Legiunii până la prigoana din 1938.

 

Eu v-am apărat, a observat Regele, dar Codreanu a refuzat să colaboreze cu mine. şi apoi, când aţi început să faceţi acte de teroare, nu v-am putut apăra.

 

Nu puteam să-l contrazic, arătându-i că prigoana a început în 1938, când nu se săvârşise nici un act de violenţă. şi atunci am deviat atenţia spre Armand Călinescu.

 

Cred că responsabilul principal pentru cele întâmplate este Armand Călinescu, care a împiedicat sistematic orice contact al mişcării cu Majestatea Voastră. Tată cariera politică a lui Armand Călinescu era strâns legată de prigonirea mişcării legionare şi aceasta din 1933. fără de exploatarea acestui conflict, el n-ar fi ajuns niciodată prim-ministru. Dacă viaţa constituţională s-ar fi desfăşurat normal, Armand Călinescu ar fi rămas o figură periferică a politicii româneşti. Dar interesele lui Armand Călinescu şi ale Majestăţii Voastre nu coincideau. Călinescu era un aventurier politic. în vreme ce el voia să extragă din prigonirea mişcării maximum de avantaje pentru sine, Majestatea Voastră reprezentaţi permanenţele naţiunii, care sunt pe deasupra oricăror contingenţe politice. Armand Călinescu a creat această stare de tensiune între Coroană şi ţară, pentru a demonstra Majestăţii Voastre că prezenţa lui în fruntea guvernului este indispensabilă, atât pentru securitatea personală a Majestăţii Voastre cât şi pentru garantarea Tronului.

 

Diagnosticul meu nu era exact. Separaţia de răspunderi nu era reală, dar interpretarea dată de mine asupra evenimentelor din trecuta înregistrat-o cu satisfacţie.

 

Am trecut apoi la exilul legionarilor din Berlin.

 

La Berlin aţi sabotat permanent acţiunea mea.

 

Este adevărat. Dar din ce cauză? Noi am combătut o anumită linie politică externă, care ni s-a părut că duce ţara la dezastru. Noi eram convinşi că Germania va învinge pe continent şi atunci ne gândeam cu groază la ceea ce se va întâmpla cu România. Noi credeam că orientarea spre Axă trebuia realizată cât mai repede pentru a ne putea sustrage apetitului sovietic.

 

Acum vedeţi că tot într-acolo mergem. Orientarea spre Axă a devenit politica mea. Dar trebuie să ne prezentăm în bloc în faţa străinătăţii.

 

în continuare i-am expus teoria noului partid, cu toate amănuntele, pentru a nu rămâne nimic clarificat:

1. Necesitatea de a concentra în acest partid cele mai bune elemente ale ţării. Aici i-am dat un exemplu concret de cum trebuie făcută selecţia cadrelor. în judeţul Caraş, i-am spus, sunt trei elemente de valoare: este protopopul Coriolan Buracu, naţional ţărănist, este Dr. ţeicu, din partidul naţional-creştin, şi Octavian Roşu, şeful legionarilor. Dacă aceste persoane ar intra în noul partid, ar coaliza marea majoritate a populaţiei şi ar reprezenta şi o garanţie de bună şi corectă administraţie.

 

2. Necesitatea de a îmbunătăţi situaţia muncitorilor şi a ţăranilor, şi în special a muncitorilor care lucrează cu mine.

 

3. Necesitatea de a îngrădi puterea evreiască în România. în primul rând trebuie eliminaţi evreii din toate funcţiunile Statului.

 

Domnule Sima, nu trebuie să uiţi că între evrei sunt şi elemente distinse, de care ţara nu se poate lipsi. Avem medici faimoşi, avem oameni de ştiinţă.

 

Bine înţeles că se pot face anumite excepţii. Esenţial este să slăbească presiunea evreiască asupra populaţiei.

 

Domnule Sima, nu am oameni, te rog să mă crezi. Aştept ca tineretul să vină lângă mine. Vechea generaţie m-a decepţionat. Dacă nu ar fi refuzat Codreanu...

 

Majestate, repet ceea ce v-am spus mai înainte. Dacă nu ar fi existat Armand Călinescu, altfel s-ar fi desfăşurat evenimentele.

 

Bine, D-le Sima. Mă bucur de dispoziţia legionarilor de a intra în ordine şi de a colabora cu regimul. Voi proceda la constituirea noului partid şi aceasta foarte curând.

Dar un lucru să ştiţi: Eu sunt şeful vostru.

 

Nu mi-am dat seama atunci la ce se gândea el.

 

Bine înţeles, Majestate. Nu poate fi altcineva şeful acestei ţări decât Majestatea Voastră. şi acum îmi îngăduiţi şi mie o rugăminte.

Mai sunt legionari în închisori. Ar trebui graţiaţi şi aceştia. Apoi este cazul inginerului Virgil Ionescu şi al celorlalţi doi supravieţuitori de la Râmnicu-Sărat. Deşi sunt oarecum în libertate, nu sunt liberi.

 

Chiar în zilele acestea am să fac un nou decret de graţiere, încât marea majoritate a legionarilor vor fi eliberaţi. Nu pot să aplic acest decret, cel puţin acum, acelora care au săvârşit crime. Cât priveşte graţierea grupului de la Râmnicu-Sărat, am încă îndoieli.

 

Majestate, e o chestiune de sensibilitate politică. Vă rog să graţiaţi şi pe inginerul Virgil Ionescu, împreună cu ceilalţi. în ce lumină apar eu în faţa acestor oameni? însăşi acţiunea ce-o întreprind de regrupare a legionarilor în noul partid este periclitată.

 

în faţa acestui argument a cedat, dar simţeam că se dă o luptă în el. Avea ceva împotriva inginerului Virgil Ionescu, ceea ce n-am putut să desluşesc.

 

La plecare mi-a strâns mâna, mi-a ţinut-o câtva timp în mâna lui, ca şi cum voia să mă convingă să rămân un prieten leal Coroanei.

 

M-am întors în cabinetul lui Urdăreanu, unde acesta m-a întâmpinat euforic:

Ei, ce spui, Domnule Sima? Ce impresie ţi-a făcut Majestatea Sa Regele?

 

Domnule Ministru, sunt copleşit. Mai târziu, tinereţea lui. Apoi, judecata lui clară. Apoi, libertatea de care m-am bucurat pentru a-i expune toate problemele, inclusiv cele mai dificile. E un om de înţeles. Sunt copleşit.

 

N-am să uit niciodată acest moment. Trebuie să facem totul, ca să salvăm situaţia Regelui, ca garant al unităţii şi independenţei naţionale.

 

în acel moment vorbeam încă răpit de convorbirea ce-am avut-o. Regele Carol era un om încântător, o personalitate fascinantă. De o vastă cultură, perfect cunoscător al mecanismului statal, şi de o inteligenţă superioară tuturor oamenilor politici ai României pe care i-am cunoscut mai târziu.

 

Mă gândeam atunci ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut loc întâlnirea dintre Rege şi Căpitan, la nereuşita audienţă?

 

9. înfiinţarea Partidului Naţiunii

 

în dimineaţa de 22 Iunie, citesc în ziare că s-a înfiinţat noul partid. M-am bucurat sperând să fie ceea ce propusesem eu în discuţiile anterioare cu permanenţele Statului. Regele Carol anunţa desfiinţarea "Frontului Renaşterii". O manifestaţie publică era prevăzută pentru dimineaţa aceleiaşi zile. Majestatea Sa Regele va primi omagiul populaţiei din Capitală.

 

Urmărind cu atenţie textul publicat în ziare, am constat cu amărăciune că noul partid era o imagine deformată a concepţiei mele. Mai întâi titlul era pur şi simplu ridicol. Naţiunea e o totalitate care nu poate fi reprezentată decât prin ea însăşi şi nicidecum de un fragment al ei. în loc să rămână la formula propusă de Generalul Coroamă, "Frontul Naţiunii", deştepţii de la Palat au dat drumul la "Partidul Naţiunii", ceea ce închidea în sine o contradicţie de termeni. "Frontul Naţiunii" avea avantajul că evoca tocmai întregul naţional şi nu o parte a ei.

 

O altă idee nefericită a fost proclamarea Regelui ca şef al noului partid. Era o degradare, o diminuarea prestigiului regal. Regele poate promova înfiinţarea de partide, dar nu poate lua conducerea unui partid. E un non sens. Dacă eşti rege, nu poţi să fii şef de partid, căci din acest moment ai renunţat la prerogativa de şef suprem al naţiunii. Atunci mi-am adus aminte de audienţa mea la Rege, de ceea ce mi-a spus el în ultimul moment: "dar trebuie să ştiţi că eu voi fi şeful vostru". Cine ştie? Probabil că vroia să imite pe Hitler, care era şef de partid şi şef de Stat. Dar la Hitler concentrarea celor două funcţii în aceeaşi persoană era naturală, deoarece el se ridicase de jos, din popor şi de la partid, pentru ca să cucerească apoi magistratura supremă a Statului. Dar procesul invers nu se putea realiza. Un rege reprezintă o dinastie şi un tron. El trebuie să rămână permanent deasupra partidelor şi să nu intre în lupta politică.

 

în sfârşit, am fost rău impresionat şi de faptul că noul partid era înzestrat cu un sistem punitiv. Toţi funcţionarii Statului erau obligaţi să intre în noul organism şi orice altă activitate politică era interzisă. Se prevedeau sancţiuni contra acelora care s-ar fi organizat sau manifestat politic în afară de cadrul legal. Ameninţarea populaţiei cu pedepse ucidea tocmai spontaneitatea noului partid, capacitatea lui de a cuceri masele, efectul binefăcător pe care l-ar fi avut în opinia publică, arătându-i-se că într-adevăr e ceva diferit de "Frontul Renaşterii" de tristă memorie. Cum adeziunea legionarilor era asigurată şi cum legionarii reprezentau în acel moment marea majoritate a populaţiei, nu era nevoie să se procedeze după vechiul calapod, reamintind poporului că se află sub regim de dictatură. Tăria regimului trebuia să se bazeze pe adeziunea voluntară a cetăţenilor şi nu pe temerea ce le-o inspira sistemul de represiune.

 

Nu am întâlnit în text nici o diferenţă la schimbarea uniformelor. O lacună foarte gravă. Uniforma e un semn distinctiv al unei formaţiuni politice şi dacă se omite schimbarea ei, atunci înseamnă că "Frontul Renaşterii" nu şi-a schimbat decât titulatura.

 

în dimineaţa aceleiaşi zile am asistat pe Calea Victoriei la manifestaţia organizată de guvern pentru a aclama pe Majestatea Sa Regele ca şef al noului partid. Multă lume. Regele în maşină mergând la pas, saluta mulţimea de pe trotuare. Pentru întâia oară ieşea în public fără să se teamă de vreun atentat. Avea o faţă zâmbitoare şi liniştită. Dar majoritatea celor ce-l salutau erau funcţionarii de la ministere care primiseră ordin să se aglomereze de-a lungul Căii Victoriei. Altfel ar fi decurs ceremonia dacă noi, legionarii, am fi mobilizat populaţia Capitalei pentru a fraterniza cu Coroana.

 

Am fost ţinut în totală ignoranţă. Regele şi oamenii lui au luat ideea mea cu noul partid, dar i-au dat o altă interpretare care anula tocmai valoarea ei constructivă. Eram supărat şi neliniştit. Chiar în după masa aceleaşi zile m-am dus la Urdăreanu pentru a-i cere explicaţii. Aveam acum acces liber la Palat, fără să mai trec pe la Siguranţă sau pe la Ministrul de Interne. M-am prezentat Colonelului Rusescu, rugându-l să mă anunţe Ministrului Palatului. Am fost primit imediat. Cu toată francheţea i-am explicat erorile săvârşite la constituirea noului partid şi i-am exprimat părerea mea de rău că nu am fost consultat în prealabil. Bine înţeles, nu am atins chestiunea Regelui, ca şef de partid, dar m-am legat de titlul noului partid, de penibila impresie provocată de adaosul sancţiunilor şi de omisiunea noii uniforme. Funcţionarii Statului au ieşit pe străzi îmbrăcaţi în vechea uniformă. "Sarcina mea este deosebită de îngreunată acum, căci de la ieşirea mea de la Siguranţă până astăzi am vorbit legionarilor permanent de o nouă eră politică".

 

Urdăreanu s-a arătat extrem de contrariat mai ales când am protestat contra sancţiunilor prevăzute. El nu putea concepe regimul fără de sancţiuni. I-am explicat că nu este nevoie să se recurgă la ele, când marea majoritate a poporului este chemată să participe la noul partid. Adeziunea poporului reprezintă cea mai sigură pavăză a regimului.

 

Din discuţia cu el am înţeles că Urdăreanu îşi dădea seama de gafa cu partidul naţiunii, dar, în alte privinţe, intenţionat au procedat astfel. Ei voiau să utilizeze mişcarea ca o componentă a noului partid, dar fără să-i acorde o importanţă prea mare. De aceea am fost pus în faţa faptelor împlinite.

 

D-le Sima, poate să ai dreptate în anumite puncte, dar acum partidul este lansat. Nu mai putem reveni. Voi comunica Majestăţii Sale Regelui obiecţiunile D-tale. Acum ceea ce e urgent şi important, este adeziunea legionarilor la noul partid. D-ta să faci un apel.

 

Domnule Ministru, eu nu mă sustrag de la obligaţiile luate. Mâine veţi avea apelul cu semnăturile ce le voi putea obţine. Eu v-am comunicat lucrurile acestea exclusiv din dorinţa de a servi pe Majestatea Sa Regele şi pentru ca noul partid să aibă succes din primul moment. Vă rog să reflectaţi asupra obiecţiunilor mele şi să introduceţi modificările semnalate. Nu e târziu. în special să fiţi atenţi la procedura de selecţie a cadrelor partidului. Nu uitaţi nici uniforma.

 

Regele făcuse un gest spectacular cu desfiinţarea "Frontului Renaşterii", dar se oprise la jumătatea drumului, aplicând cu zgârcenie consecinţele dizolvării vechiului front. în loc să fie larg şi generos, aş acum cerea situaţia momentului, pentru a arăta ţării că s-a rupt de trecut, pare că se speriase de propria lui îndrăzneală şi acum caută să frâneze tranziţia spre era nouă. După ce făcuse sacrificiul de a dărâma o coloană a regimului, acum se precupeţea în chestiuni de detaliu, care nu compensau ruptura săvârşită în regim.

 

Mişcarea nu avea decât de câştigat din dizolvarea "Frontului Renaşterii". Prestigiul ei crescuse, căci opinia publică îşi dădea seama că Regele făcuse o concesie substanţială mişcării.

 

Cu înfiinţarea noului partid, regimul trebuia să-şi ia un nou avânt, dar lansarea n-a izbutit, pentru că Regele însuşi îşi sabotase propria lui iniţiativă.

 

10. Un gest istoric al Profesorului Codreanu

 

Situaţia mea era extrem de grea după ce se publicase în ziare textul cu întemeierea noului partid. El nu răspundea asigurărilor ce le dădusem camarazilor mei, şi anume că schimbarea ce se pregătea la Palat va primeni atmosfera politică a ţări. De la Palat am alergat să mă sfătuiesc cu Profesorului Codreanu.

 

I-am explicat termenii înţelegerii fixate cu Palatul şi ce-a ieşit din ea. De altă parte, nu puteam acum să dau îndărăt, la zece zile după eliberarea mea de la Siguranţă, căci ar sări în aer destinderea şi s-ar produce grave tulburări în ţară. Cartea cu partidul trebuie jucată până la capăt. Trebuia să fac apelul cerut, indiferent de câte semnături voi obţine pe el. Nu voiam să rămân descoperit de Rege, zicându-se că nu mi-am îndeplinit angajamentele.

 

Profesorul m-a ascultat şi apoi, ca luminat de o idee, fără să-i fi cerut nimic, a venit cu următoarea propunere senzaţională.

 

Uite ce cred eu. Trebuie să mergi înainte. şi ca să te ajut, eu voi fi primul care să semnez apelul. Toţi ceilalţi legionari vor semna după mine.

Mai mult decât atâta. Redactez eu însumi acest apel. într-o jumătate de oră e gata.

 

Nu ştiu cine mai eram. Profesorul ne-a lăsat singuri şi a trecut într-o odaie alăturată. Ne-am uitat lung unul la altul.

Eram copleşit de bunătatea şi înţelepciunea Profesorului. îmi lua piatra de pe umeri şi se însărcina el să o poarte o postaţă, ca să mă scoată la liman. şi când mă gândeam că acest gest îl făcea în favoarea aceluia care îi omorâse fiul...

 

Profesorul îşi dăduse seama că nu era vorba de noul partid şi nici de mine, ci de însăşi unitatea mişcării, care ar fi fost grav zdruncinată şi capacitatea ei politică anulată, tocmai în acele momente cruciale când era chemată să joace un rol hotărâtor în viaţa neamului. Apariţia compactă a mişcării era mult mai importantă decât actul desăvârşit. Fără îndoială, Profesorul şi-a adus aminte de cuvintele Căpitanului, care spunea că "chiar în iad dacă aţi merge, şi dacă sunteţi uniţi, veţi ieşi şi de acolo".

 

Profesorul a revenit şi ne-a citit apelul. Era conceput scurt, ostăşesc şi chiar cu o notă de patetism. Conţinea esenţialul, încheind cu importanţa acestei acţiuni pentru salvarea patriei. L-am bătut la maşină şi Profesorul Codreanu şi-a pus întâiul semnătura pe el. Am alergat apoi ca o furtună prin toată Capitala ca să obţin semnături. N-am întâmpinat nici un refuz. Figurile reprezentative ale mişcării au răspuns în bloc la apelul meu. Semnătura Profesorului Codreanu rupsese şi ultimele îndoieli. Spre seară eram la Urdăreanu cu apelul semnat. Când a văzut semnătura Profesorului Codreanu a rămas profund impresionat. Imediat s-a dus la Rege, pentru a-i citi textul cu semnăturile.

 

Majestatea Sa Regele este foarte mulţumit de aderenţa masivă a legionarilor la noul partid. Crede însă că la finalul apelului lipseşte ceva. Acolo unde se vorbeşte de unirea tuturor forţelor pentru mântuirea Patriei, ar fi bine să adăugăm "şi a Regelui".

 

Foarte bine, Domnule Ministru.

 

Am acceptat părerea lui Urdăreanu, deşi mi-am dat seama instantaneu că era vorba de o eroare din punctul de vedere al Palatului. A-l contrazice, ar fi însemnat că mă opun Regelui. Adaosul era nepotrivit, căci se interpreta situaţia Regelui ca ameninţată, ceea ce nu-i aducea nici un beneficiu.

 

A doua zi, 23 Iunie, textul a fost publicat în ziare, sfârşind cu formula "pentru mântuirea Patriei şi a Regelui".

 

Apelul meu i s-a rezervat un loc de frunte în ziare. A apărut la grămadă, în mijlocul tuturor scrisorilor şi telegramelor trimise Regelui cu prilejul proclamării lui ca şef al noului partid. Am interpretat această trecere a apelului meu în masa celorlalte adeziuni ca o dorinţă a Palatului de a nu da prea mare relief participării legionare la constituirea noului partid.

 

11. Petraşcu este adus la Bucureşti

 

După ce ne-am pierdut la Lăţunaş, Petraşcu a apucat spre sud, cu gândul să ajungă la Oraviţa, în timp ce eu mi-am căutat scăparea pe axa est-vest.

 

A umblat ca şi mine toată noaptea şi a căzut în mâinile autorităţilor în comuna Ticvanii Mari, în condiţiuni asemănătoare cu ale mele. Intrând într-o casă ca să ceară o bucată de pâine, gospodarul, în loc să-l miluiască, a alarmat satul. O ceată de oameni înarmaţi cu furci, sape şi puşti s-au luat după el, l-au ajuns pe arătură şi după ce l-au bătut zdravăn, l-au adus ca un trofeu la Primăria Comunei. Aici notarul l-a închis într-o cameră părăsită, a pus la uşă şi la fereastră şi a avizat jandarmii.

 

Auzind de iminenta venire a jandarmilor, Petraşcu a făcut o încercare disperată ca să scape. S-a urcat în podul primăriei şi de la o înălţime de şapte metri a sărit pe o ferestruică. Din nefericire, n-a putut să cadă în picioare, pe pământul tare, ci într-o latură şi şi-a rupt diafragma. şi-a pierdut cunoştinţa şi când s-a trezit, era într-o căruţă, ţinut în genunchi, cu mâinile legate la spate şi păzit de jandarmii din sat şi de oamenii care l-au capturat.

 

A fost dus mai întâi la postul de jandarmi din Cacova şi de aici transportat cu o ambulanţă la Spitalul din Oraviţa. Medicii l-au supus imediat unei operaţii urgente, căci pierduse mult sânge.

 

Operaţia a reuşit, dar nu putea face nici o mişcare până la vindecarea rănii. La câteva zile, a apărut un ofiţer de la Consiliul de Război din Bucureşti pentru interogatoriu. Dar cum nu putea nici vorbi de slăbiciune, după câteva întrebări, a fost lăsat în pace. Paza, foarte aspră la început, s-a îmblânzit mai târziu, în pas cu evenimentele externe şi interne, încât a putut să fie vizitat şi de soţie.

 

în 14 Iunie află de la maiorul de jandarmi, Cătană, că am fost eliberat. Nu-i venea să creadă. I se părea o imposibilitate. în 18 Iunie, o altă veste uluitoare: Horia Sima a fost primit în audienţă de Rege. Cum se întremase binişor, a chemat pe maiorul Cătană şi l-a rugat să-l ducă la Bucureşti, căci vrea să-şi lămurească şi el situaţia.

 

în 21 Iunie Petraşcu ajunge în Capitală. A fost găzduit chiar la Inspectoratul de Jandarmi, unde Generalul Bengliu s-a întrecut cu atenţiile. în dimineaţa de 22 Iunie, află din ziare de înfiinţarea Partidului Naţiunii. Pa când comenta cu ofiţerii evenimentul, apar şi eu în pragul uşii. Informat de sosirea lui, m-am dus la Siguranţă şi am cerut să fie şi el pus în libertate.

S-a dat ordin telefonic la Inspectoratul de Jandarmi şi acum mă duceam să-l iau. M-am apropiat cu sfială de el. ştiam de greaua operaţie ce-o suferise. Era palid şi tras la faţă. Se mişca cu grijă, temându-se parcă să nu i se desfacă din nou abdomenul înainte de plecare, a venit să ne salute Generalul Bengliu, cu întreg statul lui major. A fost extrem de curtenitor, dar nu s-a reţinut să azvârle o săgeată contra Căpitanului, pe care îl considera responsabil de greşita orientare a noii generaţii. Cum nu puteam să-i răspund cum trebuie, am deviat discuţia spre actuala situaţie a ţării, care reclama unirea tuturor forţelor pentru salvarea ei.

 

Ieşind din clădirea odioasă a Inspectoratului de Jandarmi, unde s-au plănuit atâtea crime contra legionarilor, Petraşcu parcă înviase, parcă era un alt om. Eu mă obişnuisem cu libertatea, dar lui i se părea ceva ireal. Cum e aceea să poţi umbla pe stradă fără teamă de a fi urmărit? Starea normală a vieţii i se părea ceva anormal. Am luat o maşină şi l-am condus la Hotelul împăratul Traian, iar eu am pornit în goană spre alte treburi.

 

Ce se întâmplase cu restul echipei? Petre Dumitriu, care se sacrificase în gara Vladimirovăţ pentru noi, a avut soarta lui Borobaru şi Vârlan. După o bătaie zdravănă, a fost ţinut închis la Alibunar, de unde a fost scos mai târziu pentru a fi predat autorităţilor româneşti. Eugen Teodorescu şi Ion Boian, avizaţi de Petre Dumitriu, după o noapte de umblat, au ajuns la Vladimirovăţ, dar nu ne-au mai găsit la locul indicat, căci noi fugiserăm. Atunci s-au decis să se întoarcă în Germania. S-au dus la Belgrad şi au obţinut paşapoarte pentru străini de la Consulatul german.

Dar ca să treacă frontiera, mai aveau nevoie şi de viza sârbească. Eugen Teodorescu şi-a luat inima în dinţi şi s-a prezentat la poliţie, cerând să i se aplice viza de ieşire. Cum era de aşteptat, a fost arestat pe loc şi dus la închisoare, pentru a fi predat autorităţilor româneşti. Pe când era la închisoarea din Belgrad, profită de un moment de neatenţie ai paznicilor, evadează şi porneşte pe jos spre România, trecând cu bine frontiera. Ion Boian văzând că Eugen Teodorescu nu mai iese afară de la poliţie, a bănuit că i s-a întâmplat ceva rău şi a luat-o singur spre România şi nu s-a mai oprit până la Bucureşti. Pe amândoi i-am revăzut la Hotelul împăratul Traian. Cum nici Boian şi nici Eugen Teodorescu nu aveau situaţia legalizată, trăind în clandestinitate, m-am dus cu ei la Nicki ştefănescu. S-au prezentat la Siguranţă, unde au fost şterşi de pe lista urmăriţilor şi li s-au eliberat carnete de biroul populaţiei.

 

12. Ce s-a petrecut la Berlin

 

Evenimentele din ţară n-au rămas fără urmări asupra Grupului Legionar din Berlin, care a trecut prin grave frământări, pentru ca, în final, însăşi unitatea lui să fie zdruncinată.

 

Am vorbit în prima parte a lucrării de despărţirea mea de Papanace. Cu o zi înainte de plecarea mea la Berlin, Papanace şi-a schimbat brusc atitudinea, sfătuindu-mă să renunţ la expediţie. Nu m-am abătut de la hotărârea mea, ci am plecat spre frontieră fără să-mi iau rămas bun de la el.

 

Când s-a aflat de prinderea mea, a fost mare tristeţe între legionari, şi mai ales între camarazii din "Grupul 17".

 

Vezi, spunea Papanace celorlalţi, i-am spus lui Horia Sima să nu se ducă. Acum va fi împuşcat şi cine ştie câţi cu el. Pentru cine ştie cât timp, Legiunea nu va mai putea întreprinde nimic.

 

Chemând apoi la sine pe legionarii din "Grupul 17", i-a îmbărbătat, cerându-le că dacă se va afla de moartea mea ceea ce el considera o certitudine să nu se împrăştie, ci să continue lupta în acelaşi spirit de eroism şi sacrificiu. Pentru a perpetua amintirea celor căzuţi în ţară, a propus ca grupul să poarte în viitor numele de "Grupul Horia Sima".

 

Grupul legionar din Berlin a avut de suferit şi o admonestaţie din partea poliţiei germane. Chemaţi cu toţii la Gestapo, comisarul Meneking le-a făcut o aspră morală că nu şi-au ţinut angajamentul de a nu părăsi nimeni teritoriul german fără de aprobarea lor. A ameninţat cu "die schrfste Massnahmen". După cele întâmplate, nu este exclus să fie arestaţi şi internaţi în KZ.

 

Atmosfera de la Berlin era tristă şi apăsătoare. Din zi în zi se aştepta să se afle, fie prin radio fie printr-un călător ocazional, ştirea executării noastre. Tragica veste nu mai venea însă. Nu ştia de ce. Deodată, în această atmosferă de înmormântare, cade ca un trăsnet vestea eliberării mele. Peste câteva zile, altă ştire tot atât de senzaţională. Horia Sima a fost primit în audienţă de Rege. marea majoritate a legionarilor s-au bucurat. Afară de Papanace. Pe care l-a prins o sfântă furie, că nu i s-a împlinit pronosticul. Nu numai că Horia Sima nu fusese executat, dar fusese ridicat în văzut tuturor, al ţării şi al străinătăţii, pe un piedestal politic. şi atunci a început să judece: "De vreme ce nu a fost omorât, contra oricărei evidenţe, înseamnă că este ceva suspect la mijloc. Horia Sima n-a ştiut să moară ca Iordache Nicoară, ca Belgea şi alţi şefi din prigoană. Ca să-şi salveze viaţa, a făcut tovărăşie cu asasinii Căpitanului".

 

Dar reflexiile lui nu le-a ţinut pentru sine, ci a început să le răspândească în grup, otrăvind atmosfera. La unii, lipsiţi de perspicacitate, calomniile lui au prins, la unii mai puţin, iar la acei din "Grupul 17", care mă cunoşteau, aproape deloc. în mod normal trebuia să aştepte rezultatele finale ale expediţiei şi nu să se precipite din primul moment cu acuzaţiile lui. O expediţie, o luptă, poate să sufere anumite accidente. Una este a fi pe teren, şi cu totul altceva este a judeca aceleaşi lucruri de la distanţă. în cazurile acestea, trebuie să deschizi un credit unor camarazi care n-au răsărit din neant în mişcare, care şi-au câştigat galoanele luptând zi de zi.

 

Era unicul caz cunoscut în mişcare când un camarad nu se bucură că un alt camarad a scăpat cu viaţă dintr-o grea întreprindere.

Eliberarea noastră reprezenta o şansă , o posibilitate, care putea să se întoarcă în favoarea mişcării. Deci, înainte de a se apuca de această agitaţie, trebuia să aştepte să vadă cum se desfăşoară raporturile dintre mişcare şi Rege şi nu să se năpustească din primul moment asupra noastră cu invective şi acuzaţii.

 

Papanace ştia că eu nu pot nici să trădez şi nici să fac pacte care să facă ceva rău neamului şi mişcării. Expediţia la care mă angajasem, o proiectasem împreună cu el. Atunci ce voia? Era furios, probabil, că nu i-am urmat sfatul să rămân la Berlin, unde ne-am fi înmormântat politiceşte. Era furios, probabil, că nu i s-a îndeplinit pronosticul cu certitudinea că vom fi executaţi. Dacă ar fi judecat puţin, şi-ar fi dat seama că nu fusesem omorâţi, pentru că nu mai puteam fi omorâţi, că împrejurările internaţionale nu mai permiteau continuarea regimului de teroare. Asta era explicaţia reală şi nu "certitudinile" pecare le debita Papanace. Ce mai bun leac pentru el ar fi fost să fi venit cu noi, să fi trecut prin ce-am trecut noi, să fi fost fugărit sute de kilometri, până ce am căzut în mâinile duşmanului, şi atunci să vorbească de trădare. Dar a sta în afară de raza primejdiei, la 2.000 km distanţă, şi pentru a-ţi permite să acoperi de insulte pe camarazii care se găsesc pe front, cred că nu are nimeni autoritatea morală. După ce ai participat la Bătălie, poţi să faci critica bătăliei, dar din incinta ei şi nu de la partea sedentară. Ceea ce făcea Papanace, era o agitaţie iresponsabilă.

 

Sacrificiile făcute de grupul 17 nu le-a înţeles şi nu şi-a dat seama că noi, cei plecaţi, prinşi şi apoi eliberaţi, reprezentam ultima rezervă a Legiunii. Fără de noi, alt curs ar fi luat evenimentele.

 

Mai târziu m-am convins că ceea ce făcea Papanace, agitaţia desfăşurată între camarazi, nu era rezultatul unei izbucniri temporare şi necontrolate, ci se încadra într-un alt plan. Era pur şi simplu de rea credinţă.

 

13. O nouă delegaţie legionară la Berlin

 

în cursul discuţiilor mele cu Nicki ştefănescu, Moruzov şi Urdăreanu, mi s-a cerut să trimit din legionari la Berlin pentru a explica grupului de acolo înţelegerea stabilită şi pentru a-i invita să se întoarcă în ţară. De fapt se repeta situaţia anterioară. După realizarea destinderii şi eliberarea legionarilor din lagăre, Palatul a cerut grupului cu care ducea tratativele să intre în legătură cu exilaţii de la Berlin, pentru a-i determina să-şi schimbe atitudinea.

 

Am ales pentru această nouă misiune pe Constantin Stoicănescu, care mai fusese şi în primele delegaţii, şi pe Traian Borobaru, care făcuseră parte din "Grupul 17", şi care putea mărturisi toate peripeţiile prin care trecusem. Li s-au făcut imediat paşapoarte de Siguranţă, au obţinut repede viza germană şi au plecat. Nu ştiu exact ziua, dar în tot cazul era înainte de înfiinţarea "Partidului Naţiunii" şi de publicarea apelului meu pentru înscrierea în noul partid.

 

Când au ajuns ei la Berlin, atmosfera în grup era deja otrăvită de Papanace, încât discuţiile au fost foarte grele. Papanace l-a luat de sus pe Stoicănescu, dându-i lecţii de ortodoxie legionară unui om suferit doi ani de lagăr şi care a avut în cursul întregii lui detenţiuni o purtare exemplară, refuzând orice declaraţie. Papanace era furios că n-am fost ucis de Carol, că n-am avut soarta celorlalţi, că trăiesc şi chiar mi s-a dat circulaţie politică, fiind primit în audienţă de Rege. în zadar i-a explicat Stoicănescu că eliberarea mea se datorează aceloraşi cauze care au provocat şi destinderea, că situaţia generală din Europa i-a impus Regelui să se înţeleagă cu mişcarea, pentru a-i înlesni apropierea de Berlin. Noi nu puteam face altceva, deoarece ţara era ameninţată la hotare şi nu ne puteam sustrage obligaţiei de a ajuta pe Rege să iasă din impasul extern. Totul depinde de buna noastră credinţă şi de inteligenţa noastră de a nu ne lăsa manevraţi de Palat. Stoicănescu nu putea să descifreze enigma lui Papanace, care, la primele întâlniri din Aprilie, fusese extrem de înţelegător faţă de situaţia specială a legionarilor din ţară şi necesitatea de a fi ajutaţi de la Berlin, iar acum refuza să asculte aceleaşi argumente.

 

Stoicănescu a mai avut nenorocul ca să-l prindă apelul meu pentru formarea noului partid tocmai în Germania. El nu semnalase apelul, ci l-am pus eu pe listă, aşa zicând "din oficiu", pentru că lipsa lui, într-un moment delicat, când îndeplinea o importantă misiune la Berlin, s-ar fi putut interpreta altfel la Palat. Când a fost întrebat de Papanace dacă ştie de apelul meu pentru intrarea legionarilor în noul partid, Stoicănescu a tăgăduit şi cu toată sinceritatea. într-o zi vine Papanace cu ziarul desfăcut:

Ei, ai spus că nu ai semnat apelul. Uite că eşti aici.

 

Stoicănescu a rămas perplex. El înţelegea motivele pentru care l-am pus pe listă, dar, ca mandatar al meu la Berlin, îi turnam plumb în aripi. Eu nu ştiam la ora aceea nimic de atitudinea prăpăstioasă a lui Papanace, ci, dimpotrivă, îl credeam capabil să facă efort generos de înţelegere a realităţilor din ţară. Altminteri aş fi procedat altfel. Abia după întoarcerea lui Stoicănescu şi Borobaru, am aflat de agitaţia sterilă a lui Papanace.

 

Toate încercările lui Stoicănescu de a-l face pe Papanace să-şi schimbe atitudinea, dând o mână de ajutor acţiunii întreprinse de noi în ţară, au fost zadarnice. Reflectând obiectiv, şi-ar fi putut da seama că nu i se cerea nimic altceva decât ceea ce făcuse mai înainte, adică să adopte faţă de noi aceeaşi atitudine de expectativă binevoitoare ca în precedentele cazuri, dacă nu voia să se întoarcă în ţară, pentru a colabora la noua fază politică în care intrase mişcarea. Papanace s-a azvârlit într-o direcţie diametral opusă curentului general din ţară, cu toată pasiunea firii lui temperamentale, nerecoltând în final decât o amară decepţie.

 

în mod normal şi dacă ar fi fost un cap politic, aşa cum se pretindea, trebuia să secundeze în mod inteligent acţiunea noastră din ţară şi nu să o saboteze. El ştia că în ţară sunt destui oameni cuminţi care nu se vor lăsa niciodată angrenaţi în jocul Palatului, dacă nu se urmărea altceva decât compromiterea mişcării.

 

în ce priveşte punctul doi al misiunii lui Stoicănescu, întoarcerea în ţară a legionarilor de la Berlin, eu însumi am trimis vorbă camarazilor din "Grupul 17" ca să se înapoieze mai mult de 2-3 elemente, iar restul să rămână ca o ultimă rezervă.

Stoicănescu şi Borobaru s-au întors la Bucureşti cu impresii deplorabile asupra lui Papanace, îngrijoraţi că acesta va antrena pe linia lui şi alte elemente. Eu eram atât de neliniştit de situaţia din Berlin, deoarece în ţară se formase un bloc legionar puternic, care nu putea fi zdruncinat nici din afară şi nici dinăuntru. Am tras obloanele asupra cazului Papanace, hotărât să nu-l mai deranjez cu nimic şi nici să-l mai informez asupra acţiunii din ţară. Era inutil şi primejdios, căci s-ar fi folosit de informaţiile date pentru a-şi organiza mai bine sabotajul.

 

14. în drum spre Brad

 

După publicarea apelului meu în ziare, în 23 Iunie, nu se mai întrezărea nici un eveniment politic important la orizont care să mă reţină la Bucureşti, încât m-am gândit să profit de această pauză ca să-mi văd soţia.

 

Mi-am luat ca însoţitori pe Eugen Necrelescu şi Ilie Colhon. Cu acelaşi tren, din seara de 23 Iunie, a plecat spre familia lui la Sibiu şi Nicolae Petraşcu. Pe drum, am avut tot timpul la îndemână ca să ne povestim unul altuia păţaniile prin care am trecut şi apoi să analizăm situaţia mişcării după acordurile cu Regele Carol. Petraşcu era încă sub impresia operaţiei ce-o suferise şi a recentei lui eliberări, încât judeca lucrurile cu oarecare teamă. Să nu fie o cursă ce ne-o întinde Regele, spunea el, şi mă privea cu îngrijorare. Eu, mai optimist, eram convins că vom depăşi criza ce s-a ivit în relaţiile noastre cu Palatul când cu formarea Partidului Naţiunii şi că, până la urmă, Regele însuşi va înţelege ca să aplice cu stricteţe programul stabilit. Era singura cale de împăcare a lui cu naţiunea. Oamenii nu trebuie forţaţi să intre în noul partid şi nu trebuie ameninţaţi cu represalii, după calapodul Frontului Renaşterii, căci atunci îşi pierde semnificaţia înnoitoare, iar uniforma trebuie neapărat schimbată.

 

La Copşa Mică ne-am despărţit, Petraşcu luând trenul spre Sibiu, iar eu continuându-mi călătoria spre Deva. Acum nu mă mai gândeam decât la soţie şi cum o voi găsi după doi ani de separaţie. După fuga mea de la Lugoj, ea a părăsit acest oraş şi s-a retras în sânul familiei ei de la Brad, la mama şi fraţii ei. Nu auzisem decât lucruri foarte vagi despre ea. ştiam că fusese permanent urmărită şi chiar era să fie împuşcată când cu masacrele din Septembrie 1939. Siguranţa îşi închipuia că voi încerca să iau legături cu soţia mea şi, pe această cale, supunându-o unei obligaţii severe, voi putea fi capturat. Dar, eu, după intrarea mea în clandestinitate, mi-am fixat ca normă să evit orice legătură cu soţia şi cu toate rudeniile mele, ştiind din alte experienţe cât de funeste sunt celor urmăriţi.

 

De la Deva am luat autobuzul spre Brad (pe vremea aceea nu exista încă linie ferată) şi am ajuns pe la amiază în localitate. în locul modestei case unde locuia familia ei, am găsit o casă nouă, mult mai mare, cu etaj şi clădită în stil modern. Nici nu cutezam să intru în ea. Mă gândeam că s-au mutat. A lor nu putea să fie. Am bănuit că trebuia să fi fost construită de Societatea "mica". într-adevăr, cum am aflat chiar din gura lor, fratele soţiei mele, Eugen Florea, ca vechi funcţionar la Societate şi în cadrul programului social al întreprinderii, a beneficiat de nouă locuinţă. Lumea din Brad vorbea că această casă s-a construit cu banii ce i-aş fi trimis eu din Germania, bani încasaţi de la Hitler! însăşi Siguranţa a căzut victima acestui zvon şi a făcut cercetări.

 

Când am ajuns noi, soţia mea nu era acasă. Se angajase şi ea la Societatea "Mica" ca să-şi câştige existenţa şi u se întorsese încă de la birou. Cum eu nu anunţasem pe nimeni că nu voi sosi, de teamă să nu tulbur spiritele din localitate, am fost primit de mama şi fraţii soţiei mele cu sentimente îndoite. Deşi se anunţase la Radio audienţa mea la Rege, această ştire extraordinară i-a reconfortat şi nu le-a risipit neliniştea. Trecerea de la o stare la alta era prea bruscă, răsturnarea radicală a relaţiilor dintre mine şi autorităţi li se părea ceva imposibil. Doi ani toţi membri acestei familii au fost obiectul unor urmăriri continue şi acuma li se părea de domeniul închipuirii că acelaşi om, pentru care suferiseră atâtea descinderi, percheziţii, bătăi şi ameninţări, să devină centrul de interes al ţării întregi. Le intrase frica în oase, cum zice Românul.

 

De abia atunci, când am luat contact cu provincia, mi-am dat seama ce teroare inspiram tuturor. Autorităţilor în primul rând, care pusese premii fabuloase pe capul meu, dar şi legionarilor şi întregii populaţii. Autorităţile îşi descărcau furia lor neputincioasă, văzând că nu mă pot prinde, asupra populaţiei, lovind în dreapta şi stânga, fără nici o alegere. Nu mai raţionau. Vedeau peste tot numai comploturi. Orice informaţie, oricât de inofensivă, era tratată nu metode radicale. Orice atingere cu mine avea efecte mortale. Vai de persoana care, printr-o împrejurare oarecare, mă cunoscuse sau îmi făcuse un neînsemnat serviciu! Era un candidat la moarte. Nu interesa de ce natură era acest contract, ce gravitate implica, ce grad de culpabilitate. Un simplu curierat sau găzduire aveau aceleaşi efecte ca şi participarea la un complot.

 

Teroarea absurdă dezlănţuită de autorităţi a avut ca efect că numele meu devenise "tabu". Nimeni nu-l mai pronunţa de teamă să nu fie interogat şi schingiuit, pentru a da declara ce relaţii întreţine cu mine şi dacă nu face parte dintr-un complot.

 

Casa noastră de la Brad era permanent supravegheată. Fuseseră deplasaţi agenţi de la Centru pentru această treabă şi pentru a nu fi identificaţi, se schimbau din când în când. Dar cum orăşelul era mic, era imposibil să nu fie recunoscuţi după câteva săptămâni. "Asta e pentru Viluca", şoptea lumea pe stradă, arătând spre agent.

 

Când s-a întors soţia de la birou şi m-a văzut, n-a putut rosti nici un cuvânt. Mi-a căzut în braţe şi a izbucnit într-un plâns convulsiv. Spaima se amesteca cu bucuria. Când şi-a revenit m-a întrebat doar atât:

 

Acum, o să fie bine?

 

Da, sper. Dar când rosteam acest cuvânt gândul meu era departe. Pentru un legionar niciodată nu poate să fie bine, în sensul omenesc al cuvântului, în lumea în care trăim.

Noi suntem eternii martiri ai istoriei, suntem eternii martiri ai tuturor regimurilor. Nu e loc pentru legionari în lume. Ei sunt martorii unei lumi în care spiritul însuşi este prigonit şi atunci ei, ca reprezentanţi ai unei vieţi spirituale, nu pot decât să sufere permanent.

 

După doi ani, ne revedem. Dar ce ani! Eu în luptă cu un regim, căutat de o armată de agenţi şi jandarmi, iar ea suferind povara acestei urmăriri necontenite. Tremura ca varga. îi era şi ei teamă de mine. Poate să dureze această situaţie? şi dacă se schimbă, începând o nouă prigoană, nu va fi iarăşi trasă la răspundere pentru aceste momente de fidelitate?

 

Am făcut experienţa terorii ce-o împrăştiam şi asupra legionarilor din localitate. Aproape nimeni din Brad nu a avut curajul să mă viziteze.

Unii se uitau peste gard ca să mă zărească, dar se fereau să intre în curte. în casa familiei soţiei mele nu mai venea aproape nimenea, de teamă să nu fie apoi chemat la poliţie şi interogat. De teamă să nu se creadă că au transmis soţiei mele nu ştiu ce mesaje. Până se dovedea că bănuiala era falsă, trebuia să sufere groaznice schingiuiri. şi atunci preferau să o ocolească. O singură fiinţă a refuzat să rupă legăturile cu ea în aceşti doi ani de calvar: Graţiana Tănase, licenţiată în farmacie şi funcţionară şi ea la Societatea "Mica".

 

în provincie, evenimentele se repercutează mai grav, mai dramatic. în Capitală nu exista această atmosferă. Din prima zi a eliberării mele, am putut vorbi degajat cu toţi camarazii. Nimeni nu se speria de contactul cu mine. în provincie, teroarea ia forme mai acute şi are efecte mai durabile. Oamenii se dezmeticesc mai greu, pentru că nu înţeleg mersul general al evenimentelor. Cu rare excepţii, ei gândesc imediat şi nu descifrează decât cu întârziere sensul adânc al unor schimbări.

 

Eugen Necrelescu şi Ilie Colhon, cu firea lor robustă şi optimistă, mi-au fost de nepreţuit ajutor pentru a dezgheţa atmosfera din sânul familiei mele. Râdeau şi îşi manifestau zgomotos încrederea în viitor, încât au contribuit mult la destinderea spiritelor.

 

15. Rechemat telefonic la Bucureşti

 

îmi făcusem planul să rămân la Brad cel puţin două zile. Dar n-am avut parte nici de acest răgaz. în după amiaza aceleiaşi zile când noi sosisem, vine un agent al poliţiei locale şi îmi comunică că Domnul Colonel Bengliu, Prefectul Judeţului Hunedoara, doreşte să aibă o convorbire telefonică cu mine şi în acest scop mă roagă să merg la Primărie, unde mi se va da legătura. Colonelul Bengliu nu era altul decât fratele Generalului Bengliu, şeful suprem al jandarmeriei.

 

Ce-o mai fi şi asta? Soţia mea să îngălbenise, crezând că roata infernului s-a pus din nou în mişcare. Acesta să fie "binele" despre care îi vorbeam?

 

Eram şi eu contrariat, căci cu o zi înainte lăsasem lucrurile în ordine la Bucureşti şi chiar anunţasem Siguranţa că mă deplasez la Brad. Ce să fie? Probabil că se întâmplase ceva la Bucureşti, de o gravitate excepţională, care reclamă prezenţa mea. însoţit de Colhon şi de Eugen Necrelescu, am pornit spre Primărie. Telefonul a răspuns imediat. Colonelul Bengliu mi-a comunicat că Colonelul Cireş, şeful de cabinet al Generalului Bengliu, mă roagă să mă întorc imediat la Bucureşti, pentru o chestiune importantă. Misterul persista. De ce mă cheamă Bengliu şi nu Siguranţa sau Palatul?

Bengliu era un simplu agent executant. Nu aparţinea "permanenţelor" şi nu juca nici un rol politic. I-am comunicat Prefectului că voi pleca din Deva a doua zi dimineaţa şi că seara voi fi la Bucureşti. Mi-a mulţumit politicos şi conversaţia s-a închis.

 

I-am spus soţiei mele ce conţinea mesajul primit de la Bucureşti şi ne-am hotărât să părăsească serviciul şi să mă însoţească la Bucureşti, pentru a o scoate din atmosfera îmbâcsită de la brad.

 

în seara de 25 Iunie, coboram cu soţia mea şi cu cei doi camarazi pe peronul Gării de Nord din Bucureşti. Aşteptam să fiu întâmpinat de Colonelul Cireş, pentru a mi se comunica vreo veste sau vreo întâlnire proiectată. Nu era nimeni dintre autorităţi. în schimb am avut surpriza să dau cu ochii de Noveanu şi Bidianu. De unde ştiau aceştia că eu sosesc cu acest tren? După ce ne-am salutat, ne-am despărţit fără să-mi spună ceva deosebit şi fără să ştiu pentru ce am fost rechemat la Bucureşti!

 

Mai târziu am descoperit firul afacerii. Printr-un prieten comun, Noveanu mi-a făcut propunerea ca eu să rămân cu şefia spirituală a mişcării ei, iar el să ia conducerea ei politică. Un fel de împărţire a sferelor de atribuţii. Aşadar, Noveanu era acela care provocase întoarcerea mea grabnică la Bucureşti. îN acest scop s-a folosit de linia Gabriel Marinescu-Generalul Bengliu. A aranjat la Inspectoratul de Jandarmi să fiu rechemat la Bucureşti ca şi cum ar fi dorinţa înaltelor instanţe politice de la Bucureşti şi odată ajuns aici, să intre imediat în conversaţie cu mine pentru a-mi pune problema. Prezenţa soţiei mele i-a încurcat planurile, deoarece nu mă puteam despărţi de ea în acel moment când nu ştiam unde să tragem.

A renunţat să facă demersul atunci, amânând pe altă dată clarificarea relaţiilor dintre noi. Fără îndoială că i-a părut rău, deoarece în acel moment putea să se prevaleze de neliniştea ce mi-o provocase brusca mea rechemare la Bucureşti de către Bengliu, de unde puteam să trag concluzia că propunerea lui Noveanu era agreată şi chiar încurajată de Palat. Era o presiune ce se exercita asupra mea.

 

Când m-am întâlnit cu Nicki ştefănescu şi Moruzov şi le-am povestit întâmplarea, aceştia s-au jurat că ei nu ştiau nimic de chestiune şi că nici Palatul nu este amestecat în ea.

Era o intrigă care s-a ţesut în spatele lor, la nivelul executivului, şi la care au participat Gabriel Marinescu, Generalul Bengliu şi Noveanu.

 

I-am comunicat camaradului care venise cu propunerea că voi reflecta asupra ei. Odată cunoscând dedesubtul afacerii, nu aveam nici o grabă să mă întâlnesc cu Noveanu sau să-i dau vreun răspuns.

 

Din punct de vedere al doctrinei legionare, propunerea lui Moruzov nu se putea susţine cu nici un argument valabil. Mai întâi, cine eram noi ca să ne împărţim şefia Legiunii? De unde deţineam puterea şi cine ne îndreptăţea să luăm o atare hotărâre? Să admitem că aş fi acceptat sugestia lui. Ce ecou ar fi avut în mişcare? Cine garanta că mişcarea se va alinia în spatele nostru şi nu va căuta alte formule? Toate se decid în mişcare ierarhic, afară să şefia supremă, care trebuie să fie acceptată, care trebuie să se bucure de consimţământul marii majorităţi a legionarilor.

Nu e vorba de o alegere, ci de o consacrare. Rând pe rând şi în virtutea meritelor cuiva, masele legionare aderă la noua conducere.

 

în al doilea rând, şefia mişcării nu poate fi împărţită. Ea e ceva unitar; e o comandă

ce se execută unitar. Chiar Comandamentele legionare din prigoană au un şef care decide în ultimă instanţă. Nu poate exista unitate jos şi anarhie sus. Principiile cuibului se aplică cu rigoare şi la şefia Legiunii. şeful Legiunii este tot un fel de cuib, cu o rază de acţiune pe ţară.

 

în sfârşit ceea ce uita Noveanu, era că un legionar adevărat nu se preocupă niciodată de şefie, ci cum rezolvă problemele Legiunii sau cum ajută cu aportul lui la rezolvarea lor. Eram asaltaţi de evenimente: destindere, colaborare cu Regele, noul partid, încadrarea în Axă, schimbarea alianţelor, apărarea frontierelor, etc. Mişcarea legionară era solicitată să ia atitudine în atâtea şi atâtea chestiuni vitale pentru soarta neamului nostru. De felul cum ne vom afirma în acele momente, depindea şi viitorul Legiunii. Facem un pas greşit şi vom fi înmormântaţi de istorie. şefia o va lua, nu cel ce râvneşte la ea, ci cel mai vrednic. Pe noi trebuie să ne preocupe cum răspundem evenimentului, care e reacţiunea noastră specifică în cutare sau cutare problemă care se pune neamului nostru?

 

De altminteri, chiar a doua zi, 26 Iunie 1940, s-a petrecut ceva care a eclipsat atât întemeierea noului partid cât şi episodul cu "şefia": s-a dezlănţuit crivăţul bolşevic din stepele ruseşti şi ne-a smuls o parte din trupul ţării.

 

16. Răpirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord

 

în noaptea de 16-17 Iunie 1940, Francezii depun armele şi în 22 Iunie semnează armistiţiul cu Germania. Armata engleză se refugiază pe insulă. Hitler e stăpânul Europei. România, ataşată până atunci sistemului de alianţe franco-englez, rămâne suspendată în aer. Nu dispunea de nici un punct de sprijin pe continent, devenind un fel de ţară a nimănui, unde îşi disputau influenţa Rusia şi Germania.

 

Aşa cum prevăzuse Căpitanul, se pulverizase toate construcţiile de politică externă imaginate de Titulescu şi continuate de Regele Carol. Nu mai existau nici Mica înţelegere şi nici înţelegerea Balcanică. Polonia dispăruse de pe harta Europei, iar Societatea Naţiunilor murise de moarte naturală. Cât priveşte marile democraţii occidentale, în care şi-au pus conducătorii României toate speranţele, nu ne mai puteau fi de nici un folos, deoarece ele fuseseră eliminate de pe continent. Franţa fusese doborâtă, iar Anglia va supravieţui cataclismului graţie imperiului său şi ajutoarelor masive ce le va primi de la Americani.

 

Regele Carol a sperat până în ultimul moment că ofensiva germană se va împotmoli undeva pe frontul de Vest, cum a fost în primul război mondial. Dacă armata germană s-ar fi angajat adânc în Franţa, atunci regimul s-ar fi putut salva, câştigând un preţios timp pentru a continua politica de duplicitate de până acum faţă de Puterile Axei, până ce va sosi momentul unei intervenţii directe. Fulminanta victorie germană a provocat panică la Bucureşti. în grabă s-au întreprins acţiunile necesare pentru a realiza schimbarea urgentă a alianţelor. în cadrul acestei răsturnări de perspectivă în politica externă, trebuie înţeleasă şi apariţia mea în politica României: eliberarea mea, audienţa la Rege, formarea Partidului Naţiunii şi celelalte acte ce vor urma.

 

Abandonarea vechiului sistem de alianţe, care nu ne mai putea folosi la nimic, care nu ne mai putea garanta nici o brazdă de pământ, devenise o necesitate stringentă sub presiunea evenimentelor. Nu aveam de ales decât să ne azvârlim în braţele Rusiei, ceea ce ar fi repugnat conştiinţei unanime a ţării, sau să ne căutăm salvarea la Puterile Axei. Dar apropierea de Berlin şi Roma nu se va mai putea realiza cu libertatea de manevră ce-o aveam între anii 1934-1938. Dacă în acest interval ne-am fi alăturat Puterilor Axei, am fi obţinut o garanţie globală a frontierelor româneşti atât la Est cât şi la Vest. Acum România, ca să fie primită în noua ordine europeană, trebuia să plătească preţul relei credinţe în relaţiile cu Reichul german şi cu Italia. Atât sub Titulescu cât şi după plecarea acestuia, politica externă a României a fost permanent ostilă Reichului şi dacă s-au făcut Berlinului concesiuni pe plan economic, acestea n-au avut alt scop decât să inducă în eroare guvernul german asupra realelor intenţii ale Regelui Carol.

Au fost exclusiv concesiuni de ordin tactic, destinate să prelungească starea de coexistenţă cu Statele revoluţiilor naţionale până ce se va ivi oportunitatea de a participa şi România la o acţiune militară de zdrobire a acestor State.

 

în timp ce însă Regele Carol şi guvernele lui se dădeau la aceste manevre dăunătoare intereselor ţării, harta Europei se schimbase. Intervenise pactul de neagresiune între Germania şi Rusia, războiul din Polonia, care ne-a lipsit de sprijinul acestui preţios aliat într-o luptă de apărare a frontierelor de răsărit contra Rusiei Sovietice, apoi intrarea Ungariei şi Bulgariei în graţiile Berlinului şi Romei, după aceste capitale s-au convins că nu mai pot aştepta nimic de la România. Ultimul şi cel mai grav act de provocare al Germaniei de către Regele Carol şi ministrul său de externe, Gafencu, a fost primirea garanţiilor englezeşti, inoperante şi ineficace din punct de vedere românesc, şi care nu serveau în fond la altceva decât la completarea sistemului de încercuire al Reichului, pus în aplicare de democraţiile occidentale.

 

Hitler şi Mussolini, refuzaţi cu brutalitate de nenumărate ori de România, s-au angajat acum să satisfacă pretenţiile teritoriale ale Rusiei, Ungariei şi Bulgariei.

în loc să fi intrat în Axă cu toate onorurile şi cu toate frontierele intacte, atunci când ni să făcuse oferta şi chiar ni se solicitase stăruitor ajutorul, pentru a îndigui primejdia comunistă, acum ne prezentam la Roma şi Berlin ca nişte învinşi. Căci aşa eram în realitate.

Sistemul de alianţe în care ne-am cramponat până în ultimul moment ne-a fost fatal, echivalând cu un război pierdut. Acum cerşeam asistenţa lui Hitler, dar acesta între timp îşi fixase anumite preferinţe, câştigase noi prieteni (Ruşi, Bulgari, Unguri), pe care trebuia să-i satisfacă cu bucăţi din trupul României învinse. Pe frontul de Vest a fost învinsă şi România, care, până în ultimul moment, a sabotat iniţiativele Reichului şi plănuia chiar să-i sară în spate, dacă s-ar fi ivit un moment oportun.

 

în lumina acestor consideraţii, trebuie să înţelegem de ce Italia şi Germania au cerut României sacrificii atât de grele pentru a fi primită ca aliată a lor.

Ei nu puteau face altă politică decât aceea propriilor lor interese şi nu a unui Stat care excelase până atunci prin acte de ostilitate şi perfidie, din cauza conducerii înstrăinate.

 

Mulţi ignoranţi ai situaţiei de atunci impută Germaniei, ca să nu mai vorbim de cei de rea credinţă, pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de nord în Iunie 1940, când în realitate răspunderea cade asupra Regelui Carol şi a guvernelor care s-au succedat la cârma ţării în timpul domniei lui. Ce putea să facă Germania dacă toate ofertele ei de colaborare cu România au fost respinse cu brutalitate şi când guvernele ei se alăturaseră coaliţiei antigermane, formată din democraţiile occidentale şi Rusia? Prin pactul de neagresiune cu Sovietele, Hitler a vrut să scape din strânsoarea politicii de încercuire, dirijată de la Londra şi Paris, eliminând Rusia din acest joc.

Dar pentru a îmblânzi fiara bolşevică, ea trebuia hrănită cu ceva şi concesiile ce trebuia să le facă Hitler nu puteau fi decât în Europa Orientală. Basarabia a fost predată Rusiei Sovietice în cadrul acestei operaţii întreprinse de guvernul german pentru a neutraliza momentan colosul din răsărit, până ce se va termina conflictul cu Polonia. Decizia lui a fost funestă atât pentru ţările din răsărit cât şi pentru Germania însăşi, dar această judecată priveşte posteritatea şi nu momentul când el a întins mâna lui Stalin, pentru a-şi împărţi sferele de influenţă.

Aşa a crezut el bine că pot fi apărate interesele Germaniei în acel moment şi pentru a duce la bun sfârşit acest plan, nu se putea împiedica de România, după cum n-a ezitat să sacrifice nici Statele Baltice.

 

Era datoria României să-şi apere propriile ei interese, ţinând seamă de noile relaţii de forţă. Dar Regele Carol şi clica lui nu numai că nu au prevăzut nimic, adoptând politica externă noii situaţii europene, dar chiar şi după încheierea pactului de neagresiune germano-sovietic au continuat politica de duplicitate faţă de Reichul german.

odată cărţile jucate, odată acest pact intrat în vigoare, România nu mai putea pretinde să fie apărată de Germania. Era o ţară inamică, o ţară care deşi nu intrase în război, aparţinea de fapt coaliţiei antigermane.

România voia să se bucure acum de ocrotirea Marelui Reich German, dar Hitler trebuia să se gândească în primul rând la tovarăşii lui de drum, Rusia, Ungaria, Bulgaria, şi nu la acea ţară care i-a sabotat permanent planurile.

 

Dacă România ar fi aderat la Puterile Axei înainte de începerea războiului, Germania nu avea nici o nevoie să se înţeleagă cu Stalin. în acest caz şi Polonia ar fi fost mai accesibilă unei înţelegeri cu Germania şi atunci cu întreaga Europă Orientală, din Finlanda până în Balcani, reunită într-un bloc solid cu Reichul german, s-ar fi azvârlit asupra Rusiei, nimicindu-o. în mod indirect, Regele Carol este responsabil de încheierea pactului germano-sovietic, prin sabotarea conştientă a tuturor proiectelor germane în Europa răsăriteană. Regele Carol era angajat adânc în conspiraţia comunistă, era partizanul secret al Rusiei, ca şi Titulescu, şi toată politica lui externă tindea, cu flexibilitate perfidă, la sabotarea politicii externe a Reichului. Exasperat de rezistenţa românească, Hitler a făcut pasul fatal de a întinde mâna lui Stalin.

 

17. Ultimatumul rusesc şi Consiliul de Coroană

 

Stalin însuşi a fost surprins de repeziciunea cu care s-au desfăşurat operaţiile militare în Franţa şi de neaşteptatul succes al lui Hitler. şi el nădăjduia într-o prelungire a conflictului care să epuizeze Germania, împiedicându-o să ia iniţiativa unei campanii în răsărit.

La momentul oportun va reveni la vechile lui alianţe şi se va azvârli contra Reichului ca un uragan, cu forţele lui intacte, pe care începuse să lă concentreze la graniţa de vest. Acum însă, după prăbuşirea democraţiilor occidentale, trebuia să fie extrem de prudent pentru a nu atrage asupra Rusiei capacitatea de distrugere a colosalei maşini germane de război. Stalin va face uz de concesiunile consemnate în protocolul secret, dar cu moderaţie, fără a întinde prea mult coarda, pentru a nu provoca mânia lui Hitler. Sovietele ocupaseră jumătate din Polonia, înghiţise ţările Baltice şi ajunseseră la o tranzacţie cu Finlanda, care consimţise să-i cedeze anumite teritorii. Acum venea rândul României să sufere consecinţele pactului de neagresiune Berlin-Moscova.

 

Planul iniţial al lui Stalin era infinit mai ambiţios decât anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Dacă armata germană s-ar fi angajat adânc în Franţa, atunci Stalin câştiga libertate de manevră în sud-estul european şi prima victimă ar fi fost România. El râvnea să pătrundă mult mai adânc în România, după modelul polonez. Cu grosul armatei germane concentrate pe frontul de vest, Hitler nu s-ar fi putut opune pretenţiilor lui Stalin. Fulminanta victorie germană pe frontul de vest i-a ruinat aceste proiecte, determinându-l să ia din trupul României numai atât cât noua situaţie îi permitea.

 

Stalin ştia că Hitler nu ar fi tolerat apropierea Ruşilor de puţurile petrolifere şi că orice penetraţie dincolo de Prut automat ar fi provocat reacţiunea germană. Protocolul secret germano-rus prevedea "dezinteresul Germaniei în chestiunea Basarabiei", ceea ce însemna că ocuparea Basarabiei nu va constitui obiect de litigiu între cele două puteri. Profitând însă de faptul că după încheierea armistiţiului cu Franţa, grosul armatei germane se găsea în Vest şi nu se putea teme de o intervenţie imediată a ei, Stalin şi-a luat permisiunea să treacă peste prevederile protocolului secret şi în ultimatumul dat României să reclame şi Bucovina de Nord.

 

Stalin calculase just. Hitler nu putea risca în acel moment un conflict cu Rusia pentru o chestiune atât de minoră pentru interesele generale ale Reichului, deşi luarea Bucovinei de Nord încălca limitele de expansiune ale Rusiei, fixate de acord cu Reichul în protocolul secret. Hitler s-a resemnat să primească lovitura joasă ce i-a fost administrată de Stalin şi a sfătuit guvernul român să accepte armistiţiul, dar, în sinea lui, a fost bruscat de acest gest, care era un preaviz al adevăratelor aspiraţii bolşevice. Stalin nu se mulţumea cu linia Prutului, ci urmărea să acapareze o mai mare parte din România.

Nu este exclus ca în acel moment de ruptură a înţelegerii să-şi fi dat seama Hitler de fragilitatea acordului germano-sovietic şi să-i fi trecut prin minte ca un fulger necesitatea de a elimina acest pericol potenţial.

 

Ultimatumul sovietic a fost predat guvernului român în 26 Iunie 1940. în ultimatum era cuprinsă şi Bucovina de Nord, care niciodată nu aparţinuse Rusiei. în nota trimisă guvernului român, Molotov justifica revendicarea Bucovinei de Nord ca o "compensaţie pentru faptul că România a ţinut Basarabia douăzeci de ani sub ocupaţie". Se acorda României un termen de patru zile pentru a evacua cele două provincii de trupe. în 27 Iunie s-a ţinut un Consiliu de Coroană, care a acceptat ultimatumul rusesc. Trecuse abia o lună de când la Chişinău Regele Carol ţinuse un discurs bătăios, în care spunea că "nu va ceda nici o brazdă de pământ din trupul ţării". în cursul acestui Consiliu, principalul responsabil de dezastru, Regele Carol, s-a pretat la un simulacru de rezistenţă, pronunţându-se contra ultimatumului, când ştia prea bine că orice încercare de a se opune Sovietelor era inutilă şi că însuşi guvernul german recomanda Suveranului să cedeze, când l-a consultat pe Fabricius, Ministrul Reichului la Bucureşti. Iorga l-a secundat pe Rege ridicând un energic protest, tot atât de zadarnic, contra pretenţiilor sovietice, iar la sfârşitul Consiliului a strigat cât îl lua gura: "Trăiască Regele care n-a vrut să cedeze".

 

Atitudinea Regelui era grotească, contrastând cu tragedia prin care trecea ţara. Ruşii intraseră deja în Basarabia şi începuseră masacrele şi violurile când în Consiliului de Coroană se juca comedia asta cu un Rege adoptând o poză marţială, după ce instruise în prealabil pe Tătărăscu, şeful guvernului, să accepte ultimatumul rusesc, când fusese el însuşi care, prin actele lui de politică internă şi externă, pregătise dezastrul. Ultimatumul rusesc nu era decât consecinţa modului deliberat cum a atentat la securitatea externă a ţării, de când se urcase pe Tron. Iar în interiorul ţării cine putea să-şi asume răspunderea unei rezistenţe contra năvălitorului, urmând exemplul eroic al Finlandei? Un guvern servil?

Nu se găsea nici o forţă politică capabilă să organizeze o rezistenţă "a outrance", în afară de Legiune, care însă era ţinută departe de putere.

 

Vinovat din toată această tristă afacere ieşea Gheorghe Tătărăscu, preşedintele de consiliu din acea vreme. Acesta dându-şi seama de situaţia penibilă în care a fost pus de Rege, care îl transformase în ţap ispăşitor, după plecarea lui de la putere a publicat o broşură justificativă cu titlul "Evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord". în această broşură el atribuia pierderea celor două provincii unei politici care a fost reprezentată de toţi factorii politici ai ţării şi care permanent a fost orientată spre Anglia şi Franţa. El vroia să-şi acopere propria vinovăţie şi să împartă întreaga pătură conducătoare, cu toate partidele şi guvernele care au condus România între anii 1919-1940. Cu această broşură, Tătărăscu nu numai că se apăra pe sine, dar vroia să diminueze şi vinovăţia Regelui.

Gheorghe Tătărăscu afirma în acest memoriu că politica ce s-a soldat cu pierderea Basarabiei şi Bucovinei "nu a fost nici politica unui singur om (aici se referea la Rege) şi nici a unui singur guvern (aici se referea la el). Politica noastră externă a fost o politică naţională".

 

"între guvernele care s-au perindat la cârma ţării, au existat diferenţe de program şi de păreri de politică generală, dar n-a existat nici o deosebire şi nici o divergenţă importantă care ar fi pus în discuţie orientarea noastră de politică externă. Istoria noastră politică din ultimele două decenii a cunoscut diverse programe de politică internă şi politică socială, dar nu a recunoscut decât o singură politică externă" (Gh. Tătărăscu, Evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, p.6). în continuare fostul preşedinte de consiliu reproduce declaraţiile de politică externă ale diverselor guverne româneşti, începând din anul 1919 până la guvernele Patriarhului Miron Cristea şi Armand Călinescu. toate aceste declaraţii exprimă ataşamentul României pentru Liga Naţiunilor şi pentru aliaţii apuseni.

 

"în tot acest interval de timp, continuă Gheorghe Tătărăscu, de la războiul mondial până astăzi, n-a existat nici un guvern şi nici un om care purta răspundere, care să fi cerut respingerea sau nimicirea alianţelor noastre. Dimpotrivă, a existat o unanimitate de sentimente care cerea adâncirea şi amplificarea acestor alianţe. Extinderea sferei de acţiune a Micii Antante, extinderea sferei de acţiune a înţelegerii Balcanice erau probleme care au atras atenţia guvernelor noastre, dar şi a guvernelor Statelor aliate nouă" (Gh. Tătărăscu, Evacuarea Basarabiei şi Bucovinei, p.14).

 

Expunerea lui Tătărăscu este foarte justă şi are perfectă dreptate în ceea ce susţine. De la război încoace toate partidele politice şi toate guvernele care s-au succedat la cârma Statului au dus o politică externă, fără excepţie, acea orientată spre Anglia şi Franţa. Ceea ce trece sub tăcere însă Tătărăscu, este că victoria lui Mussolini în Italia şi mai ales după ajungerea lui Hitler la putere în 1933, configuraţia politică a Europei suferise schimbări profunde. Europa de la 1933 nu mai era Europa de la 1920, când domina Franţa pe continent. O conducere inteligentă şi dedicată binelui poporului trebuia să ţină seamă de modificarea balanţei de forţe în Europa şi să adapteze România noilor exigenţe de politică externă. Ceea ce nu s-a făcut, şi aici ai greşit toate partidele şi toate guvernele. El judeca fals lucrurile sau intenţionat fals, când solidariza actul de cedare al Basarabiei şi Bucovinei de Nord cu toată politica României de la război încoace.

 

înainte de 1933 nu exista o ameninţare reală pentru echilibrul european, dar după 1933 guvernanţii români trebuia să ţină seamă de ascensiunea Puterilor Axei şi să acţioneze în consecinţă. Rolul jucat de Regele Carol în pregătirea dezastrului României nu poate fi comparat cu al partidelor; el e mult mai culpabil, căci a acţionat în alte timpuri, când era necesară o altă politică externă decât cea dusă de partide în prima decadă. De la 1933 încoace şi mai ales de la 1938 înainte, au fost decisivi pentru soarta României. Regele nu poate fi asimilat cu oarecare şef de partid sau de guvern, în răspunderea ce-a contractat-o faţă de istorie, deoarece a domnit în perioada când s-au frământat destinele Europei şi se simţea suflul unei noi conflagraţii.

Regele nu numai că n-a acordat atenţia cuvenită marilor răsturnări din Europa, dar în mod deliberat le-a ignorat pentru a servi politicii de încercuire şi distrugere a Statelor ieşite din revoluţiile naţionale. Dar această politică, înfeudată comunismului mondial, nu putea duce decât la catastrofa României, cum foarte bine ne-a avertizat Corneliu Codreanu încă din 1936: "dacă vor birui Puterile Axei, noi vom pedepsiţi pentru trădarea civilizaţiei europene şi creştine, iar dacă vom birui puterile întunericului, noi vom fi cotropiţi şi bolşevizaţi".

Profeţia lui s-a împlinit în vara anului 1940. Biruind Puterile Axei pe continent, noi a trebuit să plătim cu grele sacrificii teritoriale răscumpărarea criminalei politici interne şi externe a Regelui Carol, iar, în 1944, când şi-a luat revanşa coaliţia bolşevici, şi-a pierdut independenţa naţională şi noile generaţii sunt în pericol de a-şi pierde şi sufletul.

 

18. ţara pe drumul bolşevizării

 

în grelele ceasuri ale retragerii armatei române din cele două provincii răpite, poporul român a trebuit să sufere cele mai mari ofense şi umilinţe fără să poată reacţiona. Timpul să evacuare în ultimatumul rusesc era aşa de scurt încât nu se putea executa o retragere ordonată a armatei şi a autorităţilor.

şi nici acest interval de patru zile nu a fost respectat, căci chiar din prima zi trupe motorizate sovietice au trecut Nistrul şi au tăiat calea a numeroase unităţi româneşti. Armata română din Basarabia ajunsese într-o situaţie extrem de grea căci de o parte fusese surprinsă de inamic, când nimic nu părea să tulbure pacea la Nistru, iar pe de altă parte primise ordin de la Bucureşti să nu răspundă atacurilor.

 

A urmat o retragere dezordonată, realizată fără nici un plan, ca o armată învinsă. Multe unităţi româneşti au fost depăşite de tancurile sovietice ei dezarmate.

Mari cantităţi de arme şi material de război au căzut în mâinile bolşevicilor. Populaţia evreiască şi-a manifestat atunci în toată cruzimea adevăratele ei sentimente faţă de Români. Cu armele lor scoase din ascunzişuri au început să tragă în soldaţi, au tăiat liniile de comunicaţie şi dacă prindeau vreun ofiţer, îl omorau şi apoi îi profanau cadavrul.

 

Regele Carol privea impasibil la acest spectacol demoralizant, fără să ia nici o măsură de apărare a trupelor, al căror comandant suprem îi plăcea să se întituleze. Efectele au început să se simtă şi în interiorul ţării. în marile oraşe industriale Iaşi, Galaţi, Bacău, Bucureşti, evreii şi comuniştii au început să se agite, răspândind ştirea în populaţie că invazia sovietică nu se va opri pe Prut. S-au întocmit liste de fruntaşi legionari şi personalităţi din toate partidele care trebuia să fie reţinute şi împuşcate din primul moment când vor apărea "eliberatorii". Sentimentul de Siguranţă al zilei de mâine dispăruse din sânul populaţiei, ca urmare a acţiunii subterane a reţelelor evreo-comuniste.

 

Ceea ce era mai grav, era că aparatul Statului, cu guvernul ţării în frunte, asista pasiv la acest proces de destrămare al ţării. Nu se poate imagina altfel această stare de indiferenţă decât că acţiunea de subminare a moralului populaţiei era încurajată chiar de la Palat. S-au întâmplat cazuri de reacţiune ale unor ofiţeri în retragere cu unităţile lor contra bandelor evreo-comuniste care îi atacau. Ei bine, acestora li s-a ridicat comanda pentru că au depăşit ordinele primite şi au fost trimişi în judecata Curţilor Marţiale. Stranie logică de Stat!

 

Am trăit aceste zile de confuzie şi am fost martor al panicii ce-a cuprins populaţia. Din Moldova, mii de persoane s-au refugiat la Bucureşti pentru a scăpa de invazia bolşevică, care părea iminentă, şi numeroase familii înstărite din Capitală au trecut munţii, la Braşov şi Sibiu.

 

Ca să acrediteze aceste zvonuri şi să mărească şi mai mult neliniştea în interiorul ţării, Sovietele după ce au ajuns pe Prut, au provocat numeroase incidente de frontieră, culminând cu ocuparea regiunii Herţa, care n-a aparţinut niciodată Rusiei. Nici la această gravă încălcare a înşişi termenilor în care fusese redactat ultimatumul rusesc, Regele nu a reacţionat. Multiplicarea acestor incidente au dat un nou impuls agitaţiilor comuniste, sub privirile binevoitoare ale Palatului. în caz că ar fi izbucnit revoluţia în România, capii comunişti aveau intenţia să se constituie în guvern şi apoi să ceară protecţia Moscovei, ceea ce ar fi permis Sovietelor să-şi trimită trupele în România, motivând cu existenţa unei înţelegeri între două guverne.

 

O altă măsură nefastă luată de guvern şi care indica cât era de străin de aspiraţiile ţării a fost ordinul ce l-a dat să fie demobilizaţi otţi soldaţii originari din Basarabia şi Bucovina de Nord, lăsându-le libertatea să se întoarcă acasă. Cum toţi îşi aveau vatra şi agoniseala dincolo de Prut, au preferat să se înapoieze. în modul acesta, peste 200.000 de români originari din aceste provincii au trecut Prutul, unde îi aşteptau detaşamentele N.K.V.D.-ului, pentru a-i deporta. Aşa îşi îngrijea România de fiii ei! O întreagă armată de oameni valizi a fost expediată în Rusia, fără să li se explice ce soartă îi aşteaptă, căci nu ajungeau acasă cum îşi imaginau, ci populau direct lagărele morţii din Siberia.

 

în după masa zilei de 26 Iunie, când se aflase de ultimatumul sovietic, eram la Hotelul împăratul Traian, unde venisem să mă întâlnesc cu nişte legionari din provincie. Tema principală de discuţie era Basarabia. Toate celelalte probleme căzuseră pe planul doi.

Priveam năuciţi unul la altul, fără să putem articula o judecată liniştitoare. Toţi ne întrebam ce va mai urma după aceea, căci ne dădeam seama că pierderea celor două provincii nu era decât preludiul unor nenorociri pentru a sfâşia harta României Mari. Am convins pe oamenii noştri să rămână uniţi, căci în aceste ceasuri grele pentru neam, singura lui nădejde a rămas Legiunea.

 

19. întâlnirea cu Generalul Antonescu

 

în mijlocul acestor frământări, în dimineaţa de 27 Iunie îmi comunică Doctorul Alexandru Popovici că Generalul Antonescu vrea să mă vadă şi numaidecât, chiar în cursul acelei zile. Am ezitat la început să accept întâlnirea, ştiind că relaţiile lui cu Palatul erau încordate după eliminarea lui din armată. îmi luasem obligaţia să fiu leal Regelui şi o întâlnire cu el ar fi azvârlit suspiciunea asupra mea. Dar considerând situaţia gravă a acestei întâlniri, gândindu-mă că generalul ar putea fi de folos în eventualitatea că evreo-comuniştii vor trece la un salt organizat al Statului, cu sprijinul extern al Rusiei. I-am trimis vorbă Generalului prin Dr. Popovici că eu nu mă pot duce la locuinţa lui şi să binevoiască să accepte casa Doctorului, de pe Strada Mântuleasa Nr.38. Am fixat ora întrevederii chiar în după amiaza acelei zile şi Dr. Popovici s-a întors de la General cu răspunsul că primeşte propunerea mea.

 

Nu ştiu cum s-a întâmplat că am întârziat chiar atunci vreo zece minute. Când am intrat în salon, Generalul Antonescu şedea pe un scaun vădit nervos şi nemulţumit, plimbându-şi pălăria în mâini. Fără uniformă, un general nu se simte în largul lui. Mi-am cerut iertare şi am intrat apoi în discuţie.

 

Venise, cum bănuiam, pentru chestiunea Basarabiei şi pentru ceea ce va urma după aceea. Era furios pe Rege şi pe camarila lui.

 

Uite ce scrisoare i-am trimis Regelui.

 

Am citit scrisoarea, o copie bătută la maşină, şi i-am răspuns:

 

Scrisoarea e foarte tare şi poate avea consecinţe. Cunoaşteţi caracterul Regelui. Eu în locul D-voastră aş fi întrebuinţat un ton mai moderat.

 

Domnule Sima, mi-a răspuns Generalul mânios, cum puteam să las acest moment fără să protestez cu cea mai mare vehemenţă. Răspunderile trebuie stabilite.

Pierderea a două provincii nu este o bagatelă. Trebuie să rămână în istorie că Generalul Antonescu n-a stat cu braţele încrucişate.

 

Mă pusese în încurcătură.

 

Domnule General, i-am răspuns, eu nu mă refer la conţinutul scrisorii, la protestul în sine, care e la înălţimea tragediei ce-o trăim dar, ca om politic, mă gândesc cum să îndreptăm situaţia. Ce folos are ţara că mâine, ca urmare a tonului întrebuinţat în scrisoare, veţi fi ridicat şi imobilizat? Cum puteţi contribui la schimbarea regimului şi înlocuirea lui cu un regim sănătos, dacă nu sunteţi liber? Mi-am exprimat doar îngrijorarea mea.

 

Bine, Domnule Sima, am înţeles că nu ajunge să protestăm, ci să acţionăm pentru răsturnarea acestui regim nefast. Cum vezi D-ta această colaborare?

 

Domnule General, mai întâi vă recomand prudenţă în toate actele D-voastră şi să nu provocaţi inutil mânia Regelui. în al doilea rând, nu trebuie să vorbim cu nimeni de această întâlnire, căci suntem în pericol amândoi dacă se aude. ştiţi că eu sunt în relaţii speciale cu Palatul.

 

Bine, dar ce puteţi face ca să împiedicăm destrămarea totală a ţării? D-voastră, legionarii, ce aveţi de gând? Cum vedeţi posibilitatea unei acţiuni?

 

M-am gândit aşa, Domnule General. Eu voi acţiona pe plan politic, iar D-voastră pe plan militar. La un moment dat cele două linii ar putea să se întâlnească, determinând schimbarea politică dorită.

 

în eventualitatea unui moment decisiv, vă recomand să recurgeţi la serviciile Generalului Coroamă, comandantul diviziei de gardă. E un om care simpatizează cu mişcarea.

 

Generalul n-a mai întrebat nimic, dar am observat de pe figura lui că şi-a notat cu satisfacţie numele.

 

Conversaţia a durat puţin, căci nici eu şi nici el nu vroiam să o prelungim peste măsură, pentru a nu fi descoperiţi.

 

şi totuşi s-a aflat de întâlnire. în anturajul Generalului se aflau oameni care erau iscoade de-ale Siguranţei. Am avut prilejul să mă conving chiar a doua zi, când l-am văzut pe Moruzov. Mare mi-a fost mirarea când prima întrebare care mi-a azvârlit-o a fost dacă m-am întâlnit cu Generalul Antonescu. Am negat cu violenţă.

 

Cum era să văd pe un inamic al Regelui? De unde aveţi această informaţie?

 

Nu ştiu dacă m-a crezut, dar n-a mai insistat. Mi-am dar seama de pericol şi din acel moment m-am decis să nu iau contacte cu nimeni din opoziţia neagreată de Rege, începând cu Maniu. Nici cu Generalul Antonescu nu mai vroiam să păstrez legătura. întreg personalul politic al ţării era supravegheat de Moruzov şi nu-i scăpa nimic din intrigile sau combinaţiile din acest mediu.

 

Cât priveşte pe Generalul Antonescu, prevederile mele s-au adeverit. Puţin timp după demisia mea din guvernul Gigurtu, a fost internat la Mânăstirea Bistriţa şi scos din circulaţie.

 

Riscul acestei întâlniri a fost răsplătită mai târziu. Atunci s-au pus bazele colaborării dintre mine şi General, iar după numirea lui ca Preşedinte de Consiliu, în 4 Septembrie 1940, a procedat aşa cum i-am indicat eu. A numit în fruntea Corpului II Armată, în raza căruia cădea şi Capitala, pe Generalul Coroamă, care a jucat apoi un rol decisiv în evenimentele care au premers renunţării la tron a Regelui Carol.

 

20. Subsecretar de Stat în guvernul Tătărăscu

 

Reacţia Regelui Carol la pierderea celor două provincii a trecut prin două faze diametral opuse. în primele zile, Regele nu numai că nu a opus nici o rezistenţă, mulţumindu-se cu acel gest teatral din consiliul de Coroană, dar nu a luat nici acele măsuri elementare, dictate de situaţie, ca retragerea să se execute în ordine, fără pierderi de oameni şi material. N-a protestat şi nu s-a opus când diviziile sovietice, călcând termenul de patru zile fixat în ultimatum, pentru evacuarea acelor două provincii, au trecut Nistrul din prima zi, surprinzând trupele române din garnizoanele de pe frontieră, care habar n-aveau de ceea ce se întâmplă. Ordinul de retragere a sosit cu întârziere acestor trupe şi conţinea dispoziţia ca să nu se opună nici o rezistenţă, chiar dacă vor fi atacate.

în modul acesta, Ruşii au putut înainta în voie şi fără riscul unei complicaţii internaţionale pe toată întinderea Nistrului.

 

Regele Carol II nu a schiţat nici cel mai mic gest de apărare a Bucovinei de Nord, teritoriu care nu aparţinuse niciodată Rusiei. în 1878, România a protestat în faţa instanţelor internaţionale contra răpirii celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Combinaţiile diplomatice ale marilor puteri în Congresul de la Berlin ne-au fost defavorabile, dar protestul a rămas şi istoria l-a înregistrat.

Strania atitudine a Regelui a culminat cu apatia ce-a arătat-o în cazul ocupării de Ruşi a teritoriului Herţa, regiune care făcea parte integrantă din Moldova propriu-zisă.

Aici era vorba de o chestiune de principiu, căci dacă se permitea Rusiei să răpească acest teritoriu, cu acelaşi drept, mâine, bucurându-se de aceeaşi toleranţă, ar fi putut ocupa şi alte porţiuni din Moldova, inclusiv toată ţara.

 

Cum ne aflam aici în faţa unei succesiuni de abandonări, fără a afla la baza lor o raţiune politică suficientă, trebuie să ne întrebăm care a fost cauza reală a pasivităţii permanente a Regelui în faţa acestor evenimente de importanţă capitală pentru existenţa noastră ca Stat şi Naţiune. Regele, fie direct fie prin camarila lui, era în slujba conspiraţiei comuniste şi având această orientare, înţelegem flegma cu care a lăsat să se întâmple toate. Nu-l interesa ţara, cum nu l-a interesat niciodată, ci doar să biruie acea filosofie pe care o absolvisem în exilul său şi în alcovul Elenei Lupescu. Regele era bucuros de o penetraţie comunistă cât mai adâncă, mergând până la Milcov şi poate chiar mai departe, deoarece vedea în Moscova un aliat potenţial al său, care l-ar fi salvat din situaţia incomodă, internă şi externă, în care se afla. într-adevăr, de la Berlin, după victoria germană din Vest, nu putea aştepta nimic bun, sau aşa cel puţin îşi închipuia el, iar în interior îl ameninţa răzbunarea Gărzii de Fier, după crimele săvârşite. Destinderea cu legionarii nu-l liniştea şi ar fi preferat să alunece de partea Sovietelor, pentru că ştia că, în modul acesta, scăpa definitiv atât de Hitler cât şi de Garda de Fier. în sinea lui dorea fierbinte să apară coloanele sovietice în faţa Palatului Regal, pentru a fi sigur că e la adăpost de orice ameninţare.

 

Dar Regele nu cunoştea la acea dată protocolul secret germano-sovietic, nu ştia că Stalin nu putea săvârşi acest gest temerar, fără riscul de-a provoca un război cu Germania. Prestigiul lui Hitler era prea mare în acel moment, iar maşina de război germană s-a dovedit formidabilă. Stalin a smuls din trupul ţării numai atâta cât îi permitea o exactă evaluare a situaţiei. Hitler nu va interveni nici pentru Bucovina de Nord şi nici pentru Herţa în acel moment, dar va sări ca ars când coloanele sovietice vor trece Prutul. Aprovizionarea armatei germane cu petrolul românesc era de interes vital pentru continuarea războiului.

 

S-a afirmat că Regele Carol a cedat cu o uluitoare uşurinţă atât în chestiunea Bucovinei de Nord cât şi a teritoriului Herţa, fiindcă aşa a fost sfătuit de guvernul german. Faptul poate să fie adevărat. Germanii nu vroiau complicaţii cu Rusia în acel moment, dar acest motiv nu justifica atitudinea Regelui.

El era Regele României şi nu al Germaniei şi ca atare aveau precădere interesele ţării. Un monarh conştient nu ar fi ezitat nici o clipă să protesteze contra includerii Bucovinei de Nord în ultimatum şi chiar s-ar fi opus cu armele. în cazul Herţei, situaţia era şi mai gravă, rezistenţa armată fiind obligatorie.

Era vorba de un teritoriu care niciodată n-a aparţinut unei puteri străine. Cu acelaşi drept ar fi putut ocupa Ruşii întreaga Românie. Orice presiune s-ar fi exercitat din partea Germaniei, aceasta nu putea anula dreptul la apărare al unei naţii. Era întreaga existenţă a ei în joc. Nici o concesie nu era permisă şi posibilă, indiferent ce interese avea Germania, când inamicul nu se mulţumea cu frontiera stabilită de el însuşi, ci îşi înfigea colţii într-o altă provincie românească.

 

Când Regele Carol şi-a dat seama că dorinţa lui de a-i vedea pe Ruşi în România nu poate fi îndeplinită, că aceştia, după ce au anexat şi Herţa se opresc din înaintare, şi-a schimbat şi el atitudinea şi din nou şi-a căutat scăparea la Berlin. Cum ruşii nu se aventurau mai departe, însemna că sunt opriţi prin pactul de neagresiune şi că soarta României va fi decisă tot de puterile Axei. în acel moment de panică, Regele a recurs iarăşi la serviciile mele pentru a-şi dovedi buna dispoziţie de a colabora cu Puterile Axei şi de a merita încrederea Berlinului. M-a numit Subsecretar de Stat la Educaţia Naţională în guvernul Tătărăscu. Eram o persoană, credea el, agreată de Berlin şi numirea mea va fi primită cu satisfacţie de guvernul german. Nu am fost nici cel puţin consultat. Am fost chemat la Palat, unde mi s-a comunicat că Majestatea Sa Regele a binevoit să-mi încredinţeze acest post.

Am depus jurământul în 28 Iunie şi imediat m-am prezentat la Minister pentru a lua în primire noua funcţiune.

 

Ministru al Educaţiei Naţionale era pe vremea aceea Petre Andrei. M-a primit cu un surâs ironic. şi-a dat seama că numirea mea era o improvizaţie de ultima oră a Palatului şi că multă vreme nu voi fi tolerat. După conversaţia cu el, m-am plimbat prin toate birourile, m-a prezentat directorilor de servicii şi mi-a fixat atribuţiile, de care nu îmi mai amintesc exact la ce se refereau. Mi-a arătat biroul unde voi lucra şi apoi şi-a luat rămas bun de la mine. Eu nici gând nu aveam să exercit această funcţiune, să fac ore de birou, să primesc audienţe şi să pun rezoluţii pe cererile solicitanţilor. Gândul meu era la Basarabia şi la ceea ce se va întâmpla cu ţara. Am dat foarte rar pe la Minister şi atunci clientela mea era formată precumpănitor din legionari, care veneau să mă consulte în probleme politice. A lua în serios numirea de ministru, ar fi însemnat să mă înmormântez în administrativ. Nu mă simţeam deloc măgulit de atenţia Regelui când ţara trecea prin aceste zguduiri teribile. Mi-am continuat acţiunea politică în acelaşi ritm intensiv, cu obiectivul de a salva cel puţin graniţa de vest a României, care în curând va deveni obiect de litigiu între noi şi Unguri. Intrarea mea în guvern a servit totuşi la ceva: a avut un efect stabilizator în politica internă.

 

21. Asist la Consiliul de Miniştri

 

A doua zi după numirea mea, am participat la un consiliu de miniştri convocat de şeful guvernului de atunci, Gheorghe Tătărăscu. Odată cu mine intraseră în guvern şi consilierii regali Constantin Argetoianu şi Alexandru Vaida Voevod, încât au venit şi aceştia la consiliu.

 

Regele Carol nu avea intenţia să se separe atunci de Gheorghe Tătărăscu, deşi poziţia lui era grav zdruncinată prin pierderea celor două provincii. Tătărăscu era ca o ceară moale în mâinile Regelui şi se putea servi de el cum vroia. Noi, adică eu, Vaida şi Argetoianu, eram un fel de proptele, puse de Rege ca să sprijine şubreda întocmire a guvernului.

 

Consiliului de Miniştri s-a ţinut în Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei. Sala de Consiliu nu era prea încăpătoare şi membrii guvernului stăteau înghesuiţi la o masă de formă ovală. Pe Ghelmegeanu l-am salutat întâia oară în calitate de ministru şi coleg şi nu ca deţinut politic. M-am aşezat alături de alţi Subsecretari de Stat, fără să intervin în dezbateri. în afară de Ghelmegeanu şi superiorul meu, Petre Andrei, nu cunoşteam pe nimeni.

 

Toţi se uitau la mine cu curiozitate, ca la o fiinţă picată din altă planetă, dar şi cu teamă. Dar pe măsură ce mă priveau, li s-a risipit neliniştea, căci nu aveam figura imaginată de ei. Eu însumi mă simţeam incomod în acest mediu străin de viaţa mea de până atunci, deşi, de la eliberarea mea, câştigasem oarecare rutină în a trata cu oamenii politici, în numeroasele întrevederi şi contacte ce le-am avut.

 

S-a ridicat Preşedintele de Consiliu, Gheorghe Tătărăscu şi, după ce a salutat pe noii miniştri, cu vocea lui de bariton, a făcut o expunere a gravelor evenimente din ultimele zile: ultimatumul rusesc, Consiliul de Coroană ce s-a ţinut, atitudinea Majestăţii Sale Regelui, care s-a opus ultimatumul şi a recomandat rezistenţa. întreg guvernul, în mod spontan, a aplaudat acest pasagiu*. Apoi Tătărăscu a evocat trecutul acestor provincii, apartenenţa lor istorică la România, pământ străbun de pe timpul lui Alexandru cel Bun şi ştefan cel Mare, noua nedreptate ce ni se face de Ruşi prin răpirea acestor teritorii, după ce drepturile noastre asupra Basarabiei şi Bucovinei au fost consfinţite prin Sfatul ţării de la Chişinău şi Adunarea Naţională de la Cernăuţi. Pe măsură ce vorbea, glasul a început să-i tremure şi ochii să-i lăcrimeze. Toţi ne-am plecat capul înduioşaţi. Cred că vibraţia lui de durere din acel moment a fost sinceră şi nu un gest afectat.

 

Au urmat dezbaterile care s-au rezumat la acest punct capital. Toţi care au luat cuvântul, au afirmat că în condiţiile care se găsea România atunci, lipsită de orice sprijin extern, nu exista altă soluţie decât retragerea. Constantin Argetoianu a declarat că am pierdut aceste provincii, dar am salvat Statul şi Armata, ceea ce este esenţial pentru dăinuirea noastră ca naţiune. Nimeni însă nu a tratat chestiunea cauzelor mai îndepărtate şi mai apropiate ale acestor pierderi teritoriale.

 

Consiliul s-a încheiat fără să se discute altă temă şi fără să se ia vreo decizie. La sfârşitul lui, a venit Vaida Voevod la mine şi mi-a adresat câteva cuvinte amabile.

 

Atunci l-am cunoscut pe Tătărăscu. Era un bărbat înalt, bine legat şi arătos. Avea o voce catifelată, plăcută şi convingătoare. Nu era un om rău. Dar nu era ceea ce se cheamă un caracter. Toată cariera lui politică şi-o datora flexibilităţii lui, zicând permanent "da" celor mai extravagante cereri ale Regelui. Era "prea supusul lui servitor", cum suna formula cu care se încheia orice raport sau orice scrisoare adresată de miniştri Regelui.

 

22. O campanie memorabilă

 

Zilele în care am fost ministru în cabinetul Tătărăscu le-am folosit exclusiv pentru contacte politice. Aveam acum un motiv puternic ca să pornesc la o nouă ofensivă. Nimeni nu se mai interesa de partidul naţiunii, care căzuse în uitare, privirile tuturor fiind concentrate spre ceea ce se va întâmpla mâine cu ţara, ce se va alege după ciuntirea ei la răsărit.

 

Erau două clauze care agitau opinia publică şi masele largi ale poporului: teama de o invazie sovietică şi îngrijorarea că ţara va trebui să suporte noi pierderi teritoriale.

După Ruşi, Ungurii şi Bulgarii ridicau pretenţii şi Puterile Axei sprijineau revendicările lor, căci numai satisfăcute aceste State pe socoteala României, se declarau dispuse să intre în sistemul lor de alianţe.

 

Pentru mine şi toţi cei ce gândeam din perspectiva mişcării, situaţia era clară. Trebuia întărite în modul cel mai grabnic legăturile cu Puterile Axei, pentru a putea face faţă rapacităţii vecinilor, care ne-au prins cu hotarele descoperite. Dar această încadrare în noua ordine europeană nu o putea face decât un guvern care să se bucure de încrederea Berlinului şi a Romei. Trebuia să apăsăm pe acceleratorul istoriei, pentru a o lua înaintea furtunii de la fruntarii; trebuia să forţăm poarta spre Berlin şi Roma, după ce regimul a pierdut timpul cu o politică dăunătoare naţiunii. Fiecare zi era preţioasă. Cu cât trecea timpul cu atâta preţul ce trebuia să-l plătim pentru încadrarea noastră în Axă va fi mai mare.

Abia la 1 Iulie 1940, guvernul Tătărăscu a binevoit să renunţe la garanţiile engleze, primite la 13 Aprilie 1939, după ce a descoperit că nu folosesc la nimic altceva decât la provocarea Puterilor Axei.

 

în acele zile m-am angajat în luptă cu disperarea ultimului efort pentru a abate primejdiile care se îngrămădeau deasupra României. Am alarmat pe legionari, pentru a fi gata să răspundă în eventualitatea că se va produce o revoltă comunistă; am luat contact cu ofiţeri, solicitându-i să reziste în cazul unei primejdii acute de bolşevizare a ţării; am adunat în grabă pe şefii legionari din judeţele cele mai ameninţate, dându-le dispoziţii ca, în regiunile industriale şi petrolifere, să întărească vigilenţa; am organizat unităţi de auto-protecţie în toate cartierele Bucureştilor.

 

Paralel cu această acţiune, care angaja mişcarea şi pe prietenii ei, am dus o altă campanie în sferele politice, militare şi administrative ale ţării. Am cerut membrilor guvernului şi responsabililor de aparatul Statului să ia măsuri de protecţie internă, insistând asupra pericolului ce ne ameninţă ca, în acest vacuum de alianţe în care ne aflam, până la adeziunea noastră la puterile Axei, să fim victima unei revoluţii sprijinită din afară de Soviete. Am fost în pelerinaj pe la numeroase personalităţi ale vieţii politice şi publice româneşti: miniştri şi foşti miniştri, profesori universitari, economişti, industriaşi, ofiţeri, demnitari ecleziaşti, scriitori, simpatizanţi şi duşmani. Tuturor le-am vorbit cu pasiune pentru a trezi în ei o scânteie de interes pentru ţară. Am repetat la fiecare întrevedere că acei compromişi în vechea politică trebuie să se dea la o parte, pentru a face loc unor oameni care pot trata în condiţii demne cu Berlinul, fără a fi încărcaţi de propriul lor trecut. Cei legaţi de politica anterioară, nu au voie să lege soarta ţării de propria lor persoană, că, după atâta grave erori, rămânând ei la putere, duşmanii ţării vor fi şi mai agresivi şi pofta lor de jaf va creşte, căci nu vor avea nici un respect de ei şi nici o teamă. Am avertizat că conducătorii de azi ai Europei în nici un caz nu se vor sprijini pe ei, care au fost până acum instrumentele planului englez de încercuire a Germaniei. ţara noastră nu va avea de suferit numai din cauza celor zece ani de politică externă greşită, ci şi din cauza acelora care, în momentul actual, nu se vor retrage de la posturile de comandă.

 

Cu oarecare excepţii, nu am întâlnit în pătura conducătoare acele înalte sentimente naţionale pe care le reclama dramaticele circumstanţe. în sufletele celor mai mulţi nu am descoperit decât teama sălbatică să nu-şi piardă poziţiile, meschinele gânduri legate de propriile lor interese. Grija celor mai mulţi era ce se va întâmpla cu ei, nu cu ţara. Toţi se întrebau cum se vor strecura ei în lumea nouă, în noua ordine, păstrându-şi vechile privilegii.

 

Mi-am făurit atunci convingerea că pătura noastră conducătoare se găseşte într-o stare de descompunere atât de înaintată încât nu mai e capabilă să reacţioneze, dând un exemplu eroic, cel puţin în acele momente când însăşi existenţa României ca Stat liber şi independent era în dezbaterea Europei.

 

23. Hermann von Ritgen

 

Contrar versiunilor prezentate de diverşi istorici şi pseudo-istorici, la eliberarea mea din arestul Siguranţei şi apoi ascensiunea mea politică, Legaţia germană de la Bucureşti n-a jucat nici un rol. Dimpotrivă, când guvernul român a cerut explicaţii lui Fabricius asupra întoarcerii mele clandestine în România, acesta i-a comunicat că guvernul german nu are nici o cunoştinţă de acţiunea întreprinsă de mine nu are nici un amestec.

Fabricius nu spunea nimic neadevărat. Dacă autorităţile germane de la Berlin ar fi aflat de planul nostru, ne-ar fi arestat.

Eu şi ceilalţi camarazi am putut părăsi Germania numai sustrăgându-ne de sub vigilenţa Gestapo-ului, care ne obliga să ne prezentăm săptămânal la Revier-ul respectiv pentru a semna într-o condicuţă.

 

Nici Regele Carol şi nici camarila lui n-au priceput sensul răspunsului lui Fabricius. Ministerul Germaniei la Bucureşti se dezinteresa de soarta mea, lăsându-le mâna liberă să mă lichideze, dacă voiau. "Permanenţele" Statului îşi imaginau însă că eu am spatele acoperit la Berlin de forţe infinit mai mari, pe care nici Fabricius nu le bănuia sau nu le putea destăinui.

Această eroare de interpretare a politicii germane din partea Palatului, complicată cu criza externă în care se zbătea ţara după prăbuşirea Franţei, a contribuit puternic la eliberarea mea.

 

Legaţia germană şi-a schimbat atitudinea faţă de mine mult mai târziu, abia după ce fusesem eliberat şi intrasem în circuitul vieţii politice; abia după ce am fost primit în audienţă de Rege şi fusesem numit Subsecretar de Stat în guvernul Tătărăscu.

Abia atunci începuse să se intereseze de persoana mea, după ce contactul cu mine nu mai reprezenta o primejdie de tulburare a relaţiilor germano-române, fiind eu însumi un agreat al Regelui. Cu un ministru se poate vorbi, dar nu cu un infractor al Statului.

Fabricius şi consilierii lui s-au gândit în acel moment că eu le-aş putea fi util pentru a câştiga mai mare influenţă asupra Suveranului, pentru ca acesta să ia deciziunile în sensul dorit de ei.

 

Eu n-am făcut nici un pas pentru a lua legătură cu Legaţia germană. ştiam că Fabricius este ostil mişcării şi încă de pe timpul când Căpitanul era încarcerat şi îşi aştepta procesul. Legătura mi s-a oferit abia atunci, fiind Subsecretar de Stat, prin inginerul Constantin Greceanu, legionar. Acesta mi-a comunicat că von Ritgen, consilier de legaţie, vrea să mă întâlnească.

Fireşte că nu puteam refuza. Cu cât se lărgea cercul cunoştinţelor mele, cu atâta creştea şi ascendentul meu politic. Locul de întâlnire a fost fixat chiar de el acasă. Soţia lui Greceanu era germană şi casa ei era vizitată de mulţi membri ai Legaţiei. Oaspetele frecvent era Neubacher.

 

întâia mea întrevedere cu von Ritgen a avut loc în 30 Iunie 1940. Au urmat altele după aceea.

Greceanu locuia la şosea, într-o casă la etaj, spaţioasă şi aranjată cu gust. Când l-am văzut întâia oară pe von Ritgen, m-a izbit înălţimea lui neobişnuită, trecând mult peste media normală. Eu eram mititel pe lângă el. Dar figura lui atletică era compensată de manierele lui distinse, de vocea lui plăcută şi de inteligenţa lui, mult superioară lui Fabricius şi celorlalţi funcţionari ai Legaţiei. Numai la Neubacher am întâlnit o forţă intelectuală ca a lui. înţelegea repede miezul unei probleme şi aceasta era un mare avantaj, căci putea referi cu toate nuanţele declaraţiile mele lui Fabricius.

 

Venise cu o chestiune extrem de importantă şi urgentă. Vroia să-mi încredinţeze un mesaj din partea guvernului german, pe care, la rândul meu, să-l transmit Regelui. Mesajul acesta, prin natura lui delicată, nu putea fi comunicat pe canalele obişnuite ale diplomaţiei şi de aceea făcea apel la mine, ca o persoană de încredere, al cărui ataşament faţă de Puterile Axei era în afară de orice discuţie, şi care, în acelaşi timp, putea pătrunde cu uşurinţă la Palat, fiind în bune raporturi cu Regele. Se cerea cea mai mare discreţie. Bine înţeles că legaţia germană când m-a ales pe mine ca să transmit acest mesaj, s-a gândit şi la faptul că reprezentam o forţă politică în ţară şi, în modul acesta, la presiunea lor, se putea adăuga şi presiunea Gărzii de Fier.

 

Ce mi-a spus von Ritgen? Guvernul german este interesat ca România să supravieţuiască zguduirilor prin care trece, pentru că are nevoie de economia ei pentru continuarea războiului. Germania este hotărâtă să ajute România pentru a ocroti de o eventuală invazie sovietică, dar nu o poate face din proprie iniţiativă, ci aşteaptă ca primul pas să fie făcut de la Bucureşti. Cea mai bună garanţie ca fruntariile ei de răsărit să nu fie călcate, ar fi prezenţa unei misiuni militare germane în România. în momentul ce ar exista cât de puţine trupe germane în România, s-ar tăia apetitul Rusiei Sovietice de a invada ţara noastră, ştiind că, în altă parte, chemarea acestei misiuni ar confirma buna credinţă a guvernului român la schimbarea sistemului de alianţe în care a trăit până acum România, dorind să-l substituie cu sistemului Puterilor Axei. E imperios necesar ca Regele Carol să ştie cât mai urgent acest lucru, pentru a lua această hotărâre, care poate fi decisivă pentru însăşi existenţa Statului Român. Trebuie evitat să se ajungă în România la o situaţie ca în Polonia.

 

I-am răspuns lui von Ritgen că declaraţia lui este de o importanţă capitală pentru viitorul poporului român şi îmi asum răspunderea ca, în cel mai scurt timp, să fie adusă la cunoştinţa Majestăţii Sale Regelui.

 

L-am întrebat apoi cum vede guvernul Tătărăscu şi participarea mea în acest guvern. Mi-a răspuns că formula actuală de guvernare nu i se pare cea mai potrivită pentru a risipi neîncrederea Berlinului şi a conduce România pe drumul unei colaborări leale cu Puterile Axei, că ar trebui să se formeze un nou guvern, liber de tarele* trecutului, în care mişcarea legionară să aibă o mai mare participare.

 

24. O întrevedere dramatică cu Tătărăscu

 

Plecând de la von Ritgen, am simţit toată povara destinului asupra mea. Deţineam o informaţie de primul rang şi, în acelaşi timp, un mesaj al guvernului german care trebuia transmis de urgenţă Regelui.

Devenisem în această chestiune un fel de confident al Legaţiei germane şi unicul om de legătură cu Palatul. Mesajul avea ca obiectiv principal solicitarea unei misiuni militare germane din partea României, dar, în subsidiar şi provocat de mine, von Ritgen mi-a destăinuit că guvernul actual nu este agreat la Berlin.

 

M-am decis să transmit concomitent amândurora mesajele ca şi cum ar forma un tot inseparabil de aceeaşi valoare şi tărie: să vorbesc Regelui nu numai de urgenta necesitate de a chema în ţară o misiune militară germană, dar şi de dorinţa Berlinului ca guvernul Tătărăscu să fie înlocuit cu un nou guvern, în care participarea legionară să fie determinantă.

 

înainte de a mă duce la Rege, m-am gândit că este bine să-l văd pe Gheorghe Tătărăscu, preşedintele de consiliu. I-am solicitat o audienţă pentru a-i face o comunicare importantă. M-a invitat la el acasă. Tătărăscu m-a primit cald şi afectuos. Fără introducere şi fără menajamente, am intrat direct în subiect, demonstrându-i necesitatea unei imediate schimbări de guvern. Berlinul nu are încredere în actuala echipă, deşi observă anumite orientări în politica externă a României, favorabile Axei. Răpirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord va fi urmată de alte pierderi teritoriale şi faţă de aceste ameninţare este nevoie de un guvern românesc la Bucureşti care să aibă un cuvânt de spus la Berlin. Atât vechile partide cât şi oamenii care au participat la ultimele guvernări nu inspiră încredere în cercurile germane şi atunci sacrificiile ce ni se vor impune vor fi mult mai mari şi mai greu de suportat.

Numai un guvern de componenţă legionară ar putea vorbi cu autoritate la Berlin şi la nevoie chiar să se opună unor pretenţii exagerate.

 

După expunerea mea, pe care a ascultat-o Tătărăscu cu ochii dilataţi, m-a întrebat:

şi cine crezi că ar putea să prezideze un astfel de guvern?

 

Eu însumi, am răspuns, înconjurat de o serie de personalităţi în care Regele să aibă încredere. Eu cer pentru mişcare preşedinţia şi externele, plus câteva ministere sociale.

La interne, armată şi economie, poate să numească Regele pe cine vrea, ca să aibă garanţia că nu vrem să-l răsturnăm.

 

N-a ripostat nimic, dar citeam din ochii lui că pledoaria mea l-a convins şi că era dispus să-şi dea demisia. La plecare mi-a strâns mâna cu emoţie şi m-a îmbrăţişat, sărutându-mă pe amândoi obrajii.

 

N-am vorbit nimic în convorbirea cu Tătărăscu de misiunea militară germană. Am păstrat această informaţie să i-o comunic Regelui.

 

25. 2 Iulie 1940

 

După ce l-am văzut pe Tătărăscu, am cerut audienţă Regelui, care m-a primit imediat. N-a fost o audienţă protocolară şi nici nu s-a scris de ea în gazete, dar a avut urmări importante în viaţa politică a ţării, căci, în 2 Iulie 1940 s-a decis soarta guvernului Tătărăscu.

 

Spre deosebire de felul cum am abordat discuţia cu Tătărăscu, Regelui i-am făcut o lungă introducere pentru a înţelege însemnătatea mesajului ce i-l transmiteam. I-am spus Regelui că numai un act de curaj din partea lui mai poate salva ţara, că timpul speculaţiilor ieftine şi a combinaţiilor minore a trecut, că sfaturile ce i le dă diverşi politicieni nu pot duce decât la ruina domniei lui. împrejurările dramatice în care se găseşte ţara reclamă de la el o schimbare radicală în politica externă şi internă. Orice şovăială în luarea acestei hotărâri şi orice soluţie de compromis ar putea să ducă la o amânare a catastrofei, dar nu la înlăturarea pericolului mortal ce se întinde peste România şi peste Coroană.

 

Apărarea graniţelor ţării şi salvarea existenţei Statului Român se reduc în fond la o chestiune de politică internă.

Cu oameni de cunoscută orientare anglofilă nu se mai poate conduce ţara şi păstrarea lor la cârma ei echivalează cu desfiinţarea Statului Român. Este necesară o schimbare de concepţie în conducerea Statului şi pentru această înnoire a lui din temelii a sosit ceasul să fie folosiţi legionarii. Formarea unui nou guvern fără participarea mişcării nici nu este de gândit, căci mişcarea se bucură de încrederea marii majorităţi a populaţiei, iar, din punct de vedere extern, este înrudită ideologic cu Statele marilor revoluţii naţionale, biruitoare astăzi în Europa.

 

După această analiză a momentului politic în care se găseşte ţara, am trecut la subiectul propriu zis, comunicându-o mesajul pe care l-am primit de la Legaţia germană. Pentru a nu exista nici un dubiu asupra autenticităţii lui, i-am spus şi numele consilierului de legaţie cu care m-a întâlnit şi care m-a însărcinat să-l transmit Regelui.

I-am explicat şi de ce acest mesaj mi s-a încredinţat mie şi nu s-a comunicat guvernului pe căile diplomatice normale, dar poate fi sigur că reprezintă punctul de vedere al guvernului german:

Sunt împuternicit să transmit Majestăţii Voastre următorul mesaj din partea Legaţiei germane: guvernul german este dispus şi interesat în gradul cel mai înalt să ajute România pentru a nu cădea victimă unei invazii sovietice.

Dar nu poate întreprinde această acţiune din proprie iniţiativă, ci numai dacă este solicitat de guvernul român.

Din partea Majestăţii Voastre trebuie să se producă un gest, un prim pas, care să-i permită Reichului să-şi desfăşoare dispozitivul de protecţie al României. în concret, este vorba de o cerere pe care Majestatea să o adreseze Fhrerului Adolf Hitler, pentru ca aceasta să aprobe trimiterea unei presiuni militare în România.

 

Prezenţa unei misiuni militare germane pe pământul României ar îndepărta pericolul unei invazii sovietice şi ar reda cetăţenilor liniştea şi încrederea de care au nevoie pentru a se consacra la refacerea ţării. Prezenţa acestei misiuni ar fi, de altă parte, dovada indiscutabilă că România s-a decis să se încadreze fără rezerve în noua ordine europeană, patronată de Puterile Axei.

 

Aceeaşi sursă m-a făcut atent că guvernul actual nu este agreat de Berlin din cauza binelor lui cunoscute antecedente politice. Pentru a se împlini cu lealitate noua politică de colaborare sinceră cu Puterile Axei, este neapărat necesar să se formeze un nou guvern de orientare legionară.

 

Regele se făcuse mic. îi tremura mâna şi faţa lui luase înfăţişarea unui om învins. Cu oboseală şi cu vocea unui om sfârşit mi-a spus următoarele:

Domnule Sima, te rog să crezi că am vrut să fac tot binele pentru ţară, dar partidele mi-au întors spatele, iar D-voastră mi-aţi devenit duşmani. Nu am avut oameni şi nu ştiu cui să mă adresez.

 

Deşi ştiam că nu e cinstit când îşi caută aceste justificări, gândindu-mă la nenorocirea ţării, i-am oferit atunci formula pe care i-o comunicasem înainte lui Tătărăscu:

Majestate, sunt gata să-mi asum răspunderea guvernării şi să scot ţara din impasul extern, cu condiţia să mă bucur de toată libertatea în acţiunile ce le voi întreprinde. Trebuie să oferiţi mişcării oportunitatea ca să se înfrunte direct cu Berlinul în chestiunea revendicărilor maghiare, iar oamenii care au guvernat până acum să se dea la o parte. E în interesul ţării şi al Coroanei.

 

în acel moment am avut impresia că l-am convins şi că era gata să-i accepte soluţia ce i-o oferisem. M-am despărţit de Rege în termeni buni şi probabil că am fi avut acel guvern de salvare naţională care ar fi împiedicat arbitrajul de la Viena, dacă în orele care au urmat nu s-ar fi exercitat alte influenţe care au anulat eforturile mele.

 

26. Guvernul Gigurtu

 

Ca urmare a campaniei mele de alarmă şi a ultimei mele audienţe la Rege, guvernul Tătărăscu a demisionat şi s-a format un nou guvern sub conducerea lui Ion Gigurtu, în 3 Iulie 1940.

 

Acest guvern avea toate aparenţele să fie un guvern de orientare naţionalistă.

în fruntea lui se afla inginerul Ion Gigurtu, directorul general al societăţii aurifere "Mica", de la Brad. Preşedintele consiliului de administraţie la aceeaşi societate fusese Octavian Goga şi era un fapt binecunoscut că Gigurtu finanţa partidul naţional-creştin. Noul şef de guvern arătase simpatie chiar faţă de mişcarea legionară.

Numise pe Ion Moţa avocat în contenciosul societăţii şi îi îngăduise să locuiască într-un apartament al ei. Moţa îşi făcea datoria ca oricare funcţionar al societăţii şi nu primea nici o centimă gratuit, iar pentru apartament plătea chirie. Toate aceste antecedente păreau să confirme opinia larg răspândită în cercurile politice din ţară că Gigurtu era un om de dreapta şi că, prin numirea lui, triumfa ideea naţională în Stat. La Externe fusese numit Mihail Manoilescu, economist de faimă mondială şi doctrinar al corporatismului, înrudit prin convingeri politice cu mişcarea legionară. în acelaşi guvern figurau trei legionari, care păreau că reprezintă garanţia supremă a radicalei prefaceri în viaţa publică: Horia Sima la Culte şi Arte, Vasile Noveanu la Ministerul Inventarului şi Augustin Bidian, ca Subsecretar de Stat la Finanţe.

 

Ca şi cazul precedent, numirea mea la Culte s-a făcut fără să fiu consultat. A fost un guvern de improvizaţie cu ochii ţintă la Berlin.

N-am putut fi găsit unde locuiam în ziua când s-a constituit guvernul 3 Iulie 1940 şi de aceea am depus jurământul singur abia a doua zi.

 

După ceremonia depunerii jurământului, m-a luat Urdăreanu în cabinetul lui şi mi-a povestit ce s-a întâmplat cu o oră înainte în faţa lui. Un spectacol de necrezut. S-a prezentat la el o numeroasă delegaţie de personalităţi din toate partidele, prezidată de Dr. Nicolae Lupu, şi aceştia l-au rugat stăruitor să intervină pe lângă Rege ca să nu introducă legionari în guvern, că ei stau la dispoziţia Regelui pentru formarea unui guvern de unitate naţională. Dr. Nicolae Lupu a început să lăcrimeze când pleda cauza partidelor.

 

îţi închipui, D-le Sima, au venit cu toţii aici ca nişte babe bocitoare, că se prăpădeşte ţara.

 

şi D-voastră ce le-aţi răspuns, Domnule Ministru?

 

Le-am arătat uşa şi i-am dat afară. Le-am strigat: "După ce aţi sabotat permanent toate iniţiativele Regelui, acuma veniţi să vă puneţi la dispoziţia Coroanei? Prea târziu. Majestatea Sa Regele merge cu tineretul ţării!

 

Aţi făcut bine, Domnule Ministru. Din partea mea trebuie să ştiţi că niciodată nu voi merge cu aceşti oameni contra Coroanei. Nu se gândesc la ţară, ci exclusiv la căpătuială. în timp ce noi eram în luptă cu dictatura lui Armand Călinescu, ei stăteau deoparte speculând că ne vom anihila reciproc şi ei vor rămâne singurii câştigători pe teren.

 

Ce scenă penibilă trăiam! Foştii demnitari ai ţării se pretau la această mizerabilă intrigă la Palat contra Legiunii, aceiaşi oameni care n-au ridicat un deget ca să ne apere când noi sângeram la pândă ca să mai rupă ceva din trupul sfârtecat al ţării. Aceştia erau aşa zişii oponenţi ai Regelui, în care a crezut la un moment dat şi Căpitanul că ar fi aliaţii lui potenţiali. Această informaţie m-a întărit în convingerea că nu e bine să am nici un fel de contact cu partidele, căci numai provoc mânia Regelui, fără ca să-ţi poată fi de nici un ajutor în caz de nevoie.

 

După depunerea jurământului, am mers la Ministerului Cultelor să iau în primire administraţia. M-a aşteptat vechiul titular, C. C. Giurescu, care, până la formarea Partidului Naţiunii, îndeplinise funcţiunea de Secretar General al Frontului Renaşterii. Cum se obişnuieşte la schimbări de miniştri, se ţin discursuri. Giurescu m-a salutat cu câteva declaraţii amabile, iar eu i-am răspuns cu o mică cuvântare, pregătită dinainte, în care, pe lângă recunoaşterea meritelor lui în acţiunea de destindere, am atins şi chestiunea Bisericii Ortodoxe, spunând că doresc o Biserică liberă, stăpână pe destinul ei, care să consacre exclusiv mesajul ei Divin.

A doua zi am primito telegramă de felicitare din partea Mitropolitului Bălan al Ardealului, în care se referea tocmai la această declaraţie. Am numit şef de cabinet pe profesorul Vasile Barbu din Giurgiu, pe care îl avusesem şi la Educaţia Naţională, iar ca Secretar General pe conferenţiarul Vladimir Dumitrescu, un om distins, competent şi de mare bun simţ.

 

îndată după luarea în primire a Departamentului, am făcut vizita tradiţională la patriarhie, aş acum se obişnuia când se schimbau titularii Ministerului. A venit să mă ia un preot, consilier al Patriarhiei, cu maşina. Sanctitatea Sa Nicodem m-a primit în biroul său. I-am sărutat mâna cuviincios şi apoi am intrat într-o discuţie protocolară de câteva minute. Atmosfera a fost apăsătoare, cu toate sforţările mele de a apărea în faţa Patriarhului ca un om ca oricare altul. Mă privea cu ochi piezişi. Patriarhul Nicodem rostise o cuvântare la catafalcul lui Călinescu, care revoltase toată ţara. Justifica masacrele din zilele de 21-22 Septembrie 1939 cu citate din Biblie şi cu argumente teologice, binecuvântând crima Regelui. Eu i-am spus că atâta vreme cât voi trăi eu în fruntea Ministerului, mă voi strădui să asigur independenţa Bisericii, pentru a nu cădea victimă ingerinţelor politice. Patriarhul înţelese că mă refeream tocmai la ceea ce făcuse el sau ceea ce i se ceruse lui şi defunctului Patriarh Miron de către Rege să facă, când în realitate intenţia mea era cu totul alta, de a stabili un principiu în relaţiile mele dintre Stat şi biserică. La întoarcere, preotul care mă însoţea mi-a dat să semnez nişte hârtii. Erau nişte aprobări pentru Patriarhie. Bineînţeles că n-am refuzat. Se vede că aşa era obiceiul pământului.

Cancelaria Patriarhiei profita de vizita la Patriarh a noului Ministru pentru a-i cere să-şi pună semnătura pe anumite acte.

 

Nu ştiu ce s-a întâmplat în mintea Patriarhului Nicodem sau nu ştiu ce-a reţinut din convorbirea mea cu el, căci îndată a alergat la Palat ca să-i comunice Regelui impresiile lui despre mine:

Majestate ce-aţi făcut? Aţi dat drumul acestui om periculos. Aţi omorât pe Codreanu şi acum s-a ridicat al doilea Codreanu!

 

Declaraţia Patriarhului a transpirat din incinta Palatului şi a ajuns în 24 de ore la urechile mele. îngrijorat de ceea ce ar putea să urmeze, căci era o tentativă de a determina Palatul să mă suprime, m-am dus la Urdăreanu şi am protestat contra atitudinii Patriarhului, care şi-a permis să se exprime asupra unui om pe care abia îl văzuse câteva minute în viaţa lui.

 

Patriarhul Nicodem ne-a purtat mereu sâmbetele. Când am venit noi la putere, Patriarhul Nicodem şi-a pus demisia la dispoziţia Conducătorului Statului. Generalul Antonescu m-a întrebat ce să facă cu ea. I-am spus că punctul meu de vedere şi al mişcării este că Biserica nu trebuie târâtă în luptele politice, aşa cum făcuse Carol, că, din partea mea, poate să stea o mie de ani în fruntea Bisericii. Eleganţa cu care m-am purtat eu nu l-am împiedicat pe Patriarh ca mai târziu să instige pe Generalul Antonescu să ne elimine de la putere.

 

27. Alte măşti, aceeaşi piesă

 

Activitatea mea la Ministerul Cultelor şi Artelor n-a însemnat mai nimic pe plan administrativ. Am făcut act de prezenţă şi am dat curs câtorva afaceri de rutină. în schimb am avut numeroase întrevederi politice chiar în localul Ministerului. Aceste întâlniri reflectau starea de alarmă în care trăia permanent Capitala şi rostul ce mi se atribuia în acest guvern. Singurul lucru memorabil ce-l reţin din aceste zile era teama lui Iorga să nu fie scos din fruntea Comisiunii Monumentelor Istorice.

Nici nu ştiam că Iorga este funcţionar la acest Minister, dacă nu mi-ar fi atras atenţia Urdăreanu, rugându-mă să nu mă leg de el. Am zâmbit în sinea mea. Niciodată nu m-aş fi pretat la un gest atât de meschin şi de ridicol.

 

Gândurile mele erau în altă parte, la convulsiunile poporului şi la chinurile ce-l mai aşteptau. Guvernul Gigurtu m-ar fi putut satisface personal, căci nu e întâmplare obişnuită ca din beciurile Siguranţei să salţi pe banca ministerială şi pe câţi nu i-a ameţit aceste schimburi neaşteptate în viaţă dar eu aveam o altă educaţie şi urmăream un alt ţel. Examinam guvernul nu din locul privilegiat ce-l ocupam, ci din perspectiva posibilităţilor lui de a scoate corabia naţiunii din furtuna care-l prinsese. Avea noul guvern o structură suficient de solidă ca să reziste atacurilor duşmane şi un cârmaciu priceput? Eu am luptat cu Tătărăscu, cu Regele şi cu oamenii din anturajul lui pentru a pune pe picioare un guvern de salvare naţională, care trebuia să îndeplinească două condiţiuni fundamentale: să se bucure de încrederea poporului şi să dispună de autoritatea necesară peste hotare, când se va înfrunta la Roma şi Berlin cu problema revendicărilor maghiare. Ori ceea ce ieşise din retorta Palatului era o caricatură a proiectului pledat de mine. în compoziţia guvernului, legionarii, unicii care ia-r fu putut trata în condiţii demne cu Berlinul, erau a cincea roată la car, căci obţinuseră posturi secundare, de unde puteau influenţa cursul evenimentelor. Din factorul determinant al guvernului, aş acum cerusem Regelui, ajunsesem o anexă a lui. Nu numai că eram nemulţumit de distribuirea posturilor în noul guvern, care nu oferea nici o compensaţie mişcării, dar eram indignat şi revoltat de uşurinţa cu care se tratează problemele naţiunii în acest moment de răscruce pentru destinul ei.

 

în ce consta înşelătoria cu "noul" guvern, pe care omul de pe stradă nu o descoperea şi nici cercurile politice de la Berlin şi Roma, prost informate de reprezentanţii lor la Bucureşti? Guvernul Gigurtu nu însemna acea schimbare profundă în politica ţării, la care aspira poporul. Vechiul sistem continua să trăiască. Se produsese o simplă deplasare de persoane în componenţa lui şi nu biruise o nouă concepţie în organizarea Statului. Regele urmărea să manipuleze curentul naţionalist predominant în acel moment în ţară în profitul său, să-l atragă de partea lui, fără însă să înstrăineze vreo parcelă din puterea lui.

Guvernul avea o compoziţie ingenioasă. Prin numirile făcute, abil dozate, Regele vroia să trezească impresia în ţară şi peste hotare că în politica internă a României s-a produs o schimbare radicală, favorabilă Puterilor Axei, că toate forţele politice ale României, necompromise în guvernele anterioare, s-au adunat în jurul Coroanei într-un efort suprem pentru a salva ţara.

 

Preşedintele de guvern, Ion Gigurtu, era considerat un om de dreapta, întreţinea legături economice cu Germania şi luase contact şi cu guvernele Axei în timpul când fusese ministru de externe. Numindu-l în fruntea guvernului, Regele s-a gândit la reflexele lui naţionaliste, care ar putea constitui o bună carte de vizită la Roma şi Berlin. Lângă Gigurtu apăruse ca Ministru de Externe, Mihail Manoilescu, care încă din 1933 milita în acelaşi front cu mişcarea legionară şi chiar fusese ales senator pe listele ei în alegerile din 1937. Prezenţa lui Manoilescu în guvern oferea lui Gigurtu o şi mai mare margine de credibilitate a sincerităţii lui politice când proclama hotărârea noului guvern de a se orienta spre puterile Axei. Dacă mai adăugăm la această combinaţie apariţia lui Nichifor Crainic la Ministerul Propagandei şi prezenţa celor trei legionari în guvern, şi în special a mea, atunci atât Berlinul cât şi Roma nu puteau decât să se deschidă spre "noua" România, uitând rezervele ce le-au manifestat permanent faţă de Carol. Legionarii din guvern reprezentau elementul care garanta autenticitatea naţionalistă a guvernului Gigurtu, investindu-l cu o prezumţie favorabilă în faţa lui Hitler şi Mussolini.

 

Dar, vai, realitatea era cu totul alta. Gigurtu era o personalitate pur decorativă, în spatele căruia acţionau aceleaşi forţe. Era o piesă de rezervă a Regelui, pe care a azvârlit-o în viaţa publică a ţării în acest moment greu, cu scopul de a continua vechiul sistem. Regele nu a renunţat niciodată nici la dictatură şi nici la planul lui ca, într-un viitor îndepărtat, să treacă de partea Rusiei Sovietice. Acum când Europa era la picioarele lui Hitler şi România era obligată să intre în sfera de influenţă germană, Gigurtu reprezenta o excelentă acoperire pentru a supravieţui regimului carlist în această perioadă de tranziţie. Dar cum Gigurtu era un om slab şi nu-l putea apăra în caz de nevoie, l-a dublat cu Generalul Mihail, un om de încredere al său, pe care l-a numit Vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri. A păstrat apoi pe Generalul Argeşanu la comanda Corpului II Armată, acela care ordonase masacrele de legionari din noaptea de 21-22 Septembrie. în modul acesta se putea sprijini pe corpul de armată care avea sub control Capitala. La Interne a numit un alt om de încredere al său, pe Generalul David Popescu, pe care l-am cunoscut mai târziu şi care părea un ofiţer distins şi cu vederi noi.

 

De fapt acest guvern, ca şi echipele precedente ale dictaturii regale, era degradat la un simplu organ executiv. Nu avea nici o putere. Deasupra lui exista un supra-guvern, format din treimea Carol-Elena Lupescu-Urdăreanu, care lua toate deciziile în funcţie de informaţiile ce i le furniza aparatul de spionaj al lui Moruzov. Ca să ne dăm seama până unde mergea controlul Palatului, trebuie să adaug că Regele lucra în fiecare săptămână cu toţi miniştri. Fiecare ministru avea fixată o zi de audienţă la Palat, când trebuia să se prezinte cu dosarele afacerilor curente. Nici o decizie nu se lua şi nici o numire nu se făcea fără să aibă prealabila aprobare a Regelui. Nu numai că miniştrii nu aveau nici o iniţiativă, ci chiar preşedintele de consiliu era scos din funcţiune. Adevăratul şef de guvern, de unde emanau toate ordinele era Regele, iar cel ce figura ca atare şi avea răspunderea guvernării, nu putea hotărî nimic.

 

Dar ce se alesese de Partidul Naţiunii? Nu se mai vorbea nimic de el ca şi cum nici n-ar exista, fiind acoperit de avalanşa evenimentelor. După cum ştim, şeful noului partid era însuşi Regele, iar pentru conducerea lui efectivă dispunea de un Stat Major. Primul şef de Stat Major a fost Urdăreanu. Odată cu constituirea noului guvern, Regele a crezut oportun să substituie pe Urdăreanu, prea vulnerabil, cu însuşi preşedintele consiliului, Ion Gigurtu. Regele vroia să întărească poziţia lui Gigurtu în faţa străinătăţii, prezentându-l nu numai ca şef de guvern, dar şi ca exponent suprem al unui partid croit după modelul importat din Italia şi Germania.

 

Am acceptat să intru în acest guvern nu pentru că îmi convenea sau pentru că nu-mi dădeam seama de hibrida lui întocmire, ci pentru a aduce o nouă dovadă a bunei mele credinţe în relaţiile cu Palatul. Eram decis ca din interiorul guvernului să dau o nouă bătălie pentru a-o modifica alcătuirea până ce va deveni un instrument eficace pentru salvarea ţării. Dacă nu voi reuşi, voi părăsi guvernul, pentru a nu împărtăşi nici cu el şi nici cu Regele răspunderea noilor sfâşieri teritoriale.

 

28. Demisia

 

După Consiliul de Miniştri la care am asistat primul şi ultimul mi-am dat seama că cu acest guvern nu este nimic de făcut. Guvernul nu avea autonomie şi nu dispunea nici de oamenii şi nici de mijloacele necesare ca să domine criza. Toţi cei ce vorbesc sau propuneau ceva, păreau să recite nişte roluri scrise de alţii şi la toţi se simţea teama să nu supere pe acela care sta în spatele lor şi din a cărui graţie erau miniştri. A rămâne mai departe în sânul lui, ar fi însemnat să ne compromitem, fără ca acest sacrificiu să aducă vreun folos ţării. Colaborarea mea cu Regele Carol avea la bază, chiar de la primele tratative, următoarea premisă: lăsăm la o parte ce-a fost, pentru a da bătălia în comun pentru salvarea hotarelor. Dar când nici acest lucru nu era posibil, când Regele însuşi sabota acţiunea de refacere a ţării, odată cu hibrida întocmire a Partidului Naţiunii şi a doua oară prin constituirea acestui guvern, care nu corespundea uriaşelor sarcini care îi stăteau în faţă, atunci mă întrebam dacă nu a sosit momentul unei revizuiri apoziţiilor pe care le urmase mişcarea până acum. Trebuie să ajungem la o clarificare, până ce nu e prea târziu.

 

Voi face un ultim şi disperat efort. Mă voi duce din nou la Rege pentru a-l ruga să schimbe şi acest guvern sau cel puţin să-l remanieze în aşa fel încât să se vadă clar peste hotare că este o emanaţie a mişcării legionare. Din anexă a guvernului, trebuie să devenim factorul lui determinant. De abia atunci vom dispune de un instrument eficace de guvernare şi vom fi în stare să dăm bătălia de apărare a frontierelor cu sorţi de izbândă.

 

Era Luni, 7 Iulie, când m-am prezentat la Palat şi am cerut o nouă audienţă Regelui, a treia de când îl văzusem întâia oară. Cum eram membru în cabinet, mi-a fost uşor să o obţin. I-am vorbit aproape o oră, explicându-i de ce actualul guvern, în actuala lui componenţă, nu poate să facă faţă strâmtorii în care se găseşte ţara. Italia şi Germania sprijină revendicările maghiare şi dintr-un moment într-altul trebuie să ne aşteptăm la un nou ultimatum, de astă dată de la Berlin.

E prea târziu să presupunem că Hitler şi Mussolini vor abandona pe Unguri şi pe Bulgari pentru a câştiga alianţa României. Acest lucru era posibil cu câţiva ani în urmă. Vecinii noştri ne-au luat-o înainte. Ei au început mult mai demult o politică de apropiere de Puterile Axei şi astăzi sunt consideraţi aliaţii ei potenţiali, în timp ce noi am acceptat garanţiile engleze şi abia după consumarea înfrângerii franceze, ne-am decis să modificăm cursul politicii noastre externe. E logic de presupus că Hitler şi Mussolini vor da întâietate revendicărilor maghiare şi bulgare şi de abia va consimţi să plătească preţul ce i se cere pentru a fi admisă în noua ordine europeană.

 

Nu ştiu cât de mari vor fi sacrificiile care ni se cer, dar un lucru este cert: avem nevoie de un guvern asupra căruia să nu apese ipoteca trecutului, un guvern care să nu poată fi acuzat că a participat la politica de încercuire a Germaniei, un guvern format din oamenii care au susţinut permanent o orientare externă favorabilă Axei. Numai un guvern legionar sau precumpănitor legionari poate fi ascultat cu respect la Roma şi Berlin, când va pleda cauza României în faţa revendicărilor maghiare şi bulgare. Numai un guvern legionar va fi în stare să spune şi un hotărât "nu" la Berlin, dacă pretenţiile vecinilor noştri vor fi exorbitante. Mişcarea legionară trebuie scoasă din situaţia inferioară de astăzi şi să devină centrul de greutate al noului guvern, pentru a da cu sorţi de izbândă bătălia de apărare a frontierelor.

 

Am pus atâta pasiune în expunerea mea încât am uitat la un moment dat că mă aflu în faţa Regelui. Am vorbit cu căldură pentru a-l câştiga punctului meu de vedere, arătându-i ce mare bine poate să facă naţiunii înzestrându-o cu un guvern la înălţimea responsabilităţilor lui din acest moment. Nu m-a întrerupt niciodată în cursul pledoariei mele, ci doar fuma ţigară după ţigară. Aveam impresia că şi el împărtăşeşte îngrijorările mele şi mă ascultă cu interes. Dar mă înşelam. M-a lăsat să-mi dau pe faţă toate gândurile, pentru ca după ce am terminat să-mi spună pe un ton răstit:

 

Când îţi faci uniforma?

 

Am rămas trăsnit. Nici cel puţin din curtoazie să comenteze într-un fel oarecare declaraţia mea. îmi pusese această întrebare cu vădită intenţie de a-mi arăta că expunerea mea nu-l interesa şi că sunt concediat.

 

L-am privit câteva clipe neştiind ce să cred. Am citit în ochii lui o lucire de cruzime. Faţa i se crispase. Mi se relevase al treilea aspect al caracterului său. în prima audienţă m-a copleşit cu amabilitatea, în a doua, l-am văzut sfios, neajutorat, obosit, sfârşit, un om care căuta să se agaţe de orice ca să se salveze.

Acum îmi apărea în a treia ipostază: Regele crud, Regele dement, Regele care patronase masacrele din noaptea de 21-22 Septembrie 1939, Regele orgiei de sânge.

Mi-am dat seama că dacă mai întind coarda, este capabil să cheme garda şi să mă aresteze.

 

Majestate, i-am răspuns, mi-o voi face. N-am avut timp. Sunt abia de trei zile în guvern.

 

Audienţa se terminase.

 

Ajuns acasă, am reflectat din nou asupra situaţiei mele, după ciocnirea cu Regele, pentru a nu lua o hotărâre pripită. Colaborarea cu Regele ajunsese în impas.

Nu mai puteam întreprinde nimic pentru atingerea obiectivelor fixate în înţelegerea cu el. Nici pe plan intern şi nici pe plan extern. Dar politica Regelui, aşa cum se va desfăşura sub actualul guvern, duce la dezastru. Pierderile teritoriale vor fi infinit mai mari, căci pe Rege şi pe camarila lui nu-i vor interesa cât se pierde, ci sunt gata să dea orice ea să se salveze ei, rămânând mai departe la putere. în aceste condiţii, ce-mi mai rămâne de făcut? Numai demisia.

Trebuie să plec din actualul guvern imediat, pentru a nu împărtăşi cu el răspunderea noilor şi iminentelor sfâşieri teritoriale.

 

Dar plecarea mea din guvern nu era deloc uşoară. Demisia mea va da naştere la grave tulburări în ţară. Era un gest temerar. Sfidam pe Rege şi riscam să-i provoc mânia. Abia mă scosese din închisoare şi îi azvârlea mănuşa. Aşa cum l-am văzut, cu faţa crispată şi ochii tulburi, reacţiunea lui putea să fie nebănuit de primejdioasă. Totuşi m-am hotărât să înfrunt acest risc, pentru că linia mişcării prevala peste orice alte calcule sau consideraţii.

 

în după masa aceleiaşi zile, am redactat textul demisiei. Era adresată lui Gigurtu, ca preşedinte de consiliu. Am bătut-o la maşină şi m-am prezentat la domiciliul primului ministru. Era seară. M-a primit secretarul său, Dinopol, care mi-a spus că nu este acasă. I-am comunicat că am o chestiune importantă de discutat cu Domnul Preşedinte şi aş dori să-l aştept.

Pe la orele zece seara, văzând că nu mai vine, l-am rugat pe Dinopol să-i predea primului-ministru scrisoarea mea de demisie.

Când a citit-o a îngălbenit.

 

Domnule Sima, dar nu se poate. Ar fi o grea lovitură pentru guvernul format. Vă rog să aşteptaţi să vină D-l Gigurtu. Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul. Sunt sigur că după discuţia cu el, vă veţi retrage demisia. Nu se poate. D-l Gigurtu este un mare admirator al Legiunii şi pune mare preţ pe colaborarea D-voastră.

 

M-am acuzat că nu mai pot să aştept, că am o altă întâlnire. I-am lăsat demisia în mână şi am plecat.

 

 

PARTEA A CINCEA

 

DRUMURILE SE DESPART

 

1. Linia mişcării

 

Cine priveşte din afară activitatea mea politico-revoluţionară din primăvara şi vara anului 1940, rămâne surprins şi dezorientat de bruştele schimbări de atitudine.

 

Am pornit din Berlin cu gândul să pătrund pe ascuns în ţară şi să organizez răsturnarea dictaturii carliste.

Prins pe frontieră şi transportat la Bucureşti pentru anchetă, sfârşesc pe versantul opus, în colaborare cu regimul, al cărui principal inamic fusesem, înălţându-mă până la treapta de ministru. Dar, la scurt interval, se întrerupe tot aşa de neprevăzut şi această etapă promiţătoare şi iată-mă că părăsesc guvernul. în 4 Iulie 1940 depuneam jurământul şi în 7 Iulie îmi înaintam demisia.

 

Ce se întâmplă cu acest om, erau îndreptăţiţi să se întrebe legionarii? Rupturi inexplicabile, salturi de pe o poziţie pe alta, care alarmează lumea. Unde merge mişcarea în acest tempo sacadat? Nu pare a fi nici o logică în atitudinea lui. Tot ce face să nu fie oare decât expresia unui temperament necontrolat? Cu Horia Sima nu ştim unde mergem, ce surprize ne aşteaptă. Alte închisori, alte lagăre, alte morminte?

 

Cam acesta era limbajul pe care-l ţineau unele căpetenii legionare la Bucureşti când au aflat de demisia mea. Un moment de mare îngrijorare, din care nu lipseau nici argumentele pentru a condamna hotărârea mea de a părăsi guvernul.

 

Cine nu cunoaşte în intimă conexiune cu evenimentul politic şi nu-i cunoaşte toate sinuozităţile şi dedesubturile, va fi permanent înclinat să judece absurdă o atitudine de stilul celor adoptate de mine în acest scurt răstimp şi chiar să se revolte. Judecata acestora e însă superficială şi greşită, pentru că le lipseşte criteriul de judecată. în politica mişcării şi în atitudinile ei succesive există un punct de reper invariabil, un fel de etalon-aur, care asigură legitimitatea manifestărilor ei. Cine se abate de la această măsurătoare, a ieşit din mişcare şi cine vrea să se refere permanent la acest principiu vital.

 

Există o linie a mişcării care domină, însufleţeşte şi dirijează acţiunea ei politică. Spre deosebire de vechile partide care reduceau această nobilă artă la un joc de interese şi oportunităţi, de care să profite în primul rând individul, mişcarea legionară s-a inspirat permanent din imperativul naţional, ori de câte ori s-a angajat în lupta politică. Linia mişcării s-a modelat întotdeauna după linia neamului. Mişcarea nu are interese proprii de apărat, nici ale ei ca organism colectiv şi nici ale indivizilor ce-o compun. Mişcarea se găseşte exclusiv în slujba marilor interese naţionale. în consecinţă, acela care ţine în mână cârma Legiunii, nu trebuie să piardă niciodată din vedere linia mişcării când întreprinde o acţiune politică. El trebuie să se orienteze în fiecare clipă după busola neamului şi dacă o acţiune contravine finalităţilor naţionale, este rea şi trebuie abandonată. Linia mişcării este linia neamului şi linia neamului constituie criteriul suprem de valorizare al unei acţiuni politice.

 

Când trecem de la ideea legionară la realizarea ei concretă în câmpul de activitate politică, aici ne izbim de o masă uriaşă de evenimente care se zbat într-o continuă fluctuaţie. Rolul conducătorului este să unifice aceste forţe omeneşti care îşi caută o ieşire pe plan politic şi să le dea un sens de realizare care să corespunsă idealului naţional.

 

şeful Legiunii prin aceasta se diferenţiază de alţi legionari, prin capacitatea lui de a îndruma aspiraţiile politice ale ţării, încă neexprimate, difuze şi incoerente, spre o sinteză superioară în serviciul ţării. Grija lui principală trebuie să fie ca linia mişcării să nu se piardă în vălmăşagul evenimentelor, cu pururea să se ridice triumfătoare deasupra lor. în orice acţiune politică trebuie să biruie linia mişcării, să biruie neamul cu nevoile şi durerile lui.

 

Aplicând această concepţie la ceea ce s-a întâmplat cu mine în primăvara şi vara anului 1940, vom vedea că atitudinile mele succesive, atât de contradictorii în aparenţă, nu au fost comandate de hazard şi nici de reacţiuni necontrolate, ci de impulsurile ce le-am primit de la linia mişcării.

 

I. Ne-am pregătit pentru revoluţie şi am plecat în ţară cu gândul să răsturnăm regimul carlist înainte de a se produce o catastrofă naţională. într-adevăr, una era să aderi la Axă cu graniţele ciuntite sau după un război pierdut şi cu teritoriul ocupat, cum a fost cazul Belgiei sau al Franţei, şi cu totul altceva din iniţiativă proprie şi în condiţii de a trata de la egal la egal noile alianţe.

 

II. Acest plan a fost zădărnicit prin căderea grupului de acţiune în Iugoslavia şi pe frontieră. Dar intrând în contact cu inamicul, ni s-a deschis neaşteptata oportunitate de a putea colabora cu el salvarea ţării. Sub presiunea evenimentelor externe, Regele părea dispus să formeze un front comun cu mişcarea pentru apărarea hotarelor. în acel moment crucial, amuţea în noi durerea pentru atâţia morţi nevinovaţi şi se ridica pe primul plan viziunea patriei ameninţate. Nici un legionar cu dragoste de ţară nu putea să refuze mâna ce ni se întindea, când din toate părţile vecinii îşi anunţau raidurile de pradă asupra pământului strămoşesc.

 

III. Când însă am constatat că Regele şi anturajul lui nu sunt însufleţiţi de aceeaşi dorinţă de a repara răul săvârşit în cursul anilor precedenţi, nici cel puţin în ceasul al 11-lea, că pentru ei colaborarea cu mişcarea nu era decât un mijloc, o combinaţie temporară, realizată cu scopul să-i salveze din etapa critică a cedărilor teritoriale, împărtăşind cu ei răspunderea acestor cedări, atunci nu mai era loc pentru noi în guvern. Linia mişcării ne-a îngăduit la un moment dat să mergem cu Carol, căci era în joc existenţa Statului Român, dar aceeaşi linie, ofensată de duplicitatea lui politică, ne poruncea acum să părăsim corabia în care am intrat şi să ne reluăm libertatea de acţiune. ţara trebuia să ia act că fronturile s-au separat din nou, că liniile pe care ne mişcăm de acum înainte sunt diferite, că una e politica mişcării şi cu totul alta politica Regelui Carol.

 

Aceste atitudini, atât de variate şi chiar contradictorii, pentru mine erau expresia unei consecvenţe de fier, dictate de linia mişcării. şi atunci când am acceptat colaborarea cu regimul şi atunci când am ieşit din guvern, nu am făcut decât să interpretez linia mişcării în funcţie de împrejurările politice schimbate. în toate acţiunile mele, am fost permanent integrat, permanent înşurubat în linia mişcării, simţindu-i palpitaţiile ca o cămaşă a lui Nessus. Dacă nu aş fi acţionat astfel, aş fi trădat linia neamului, lipsindu-l de un ultim sprijin şi de o ultimă speranţă în mijlocul nenorocirilor care s-au abătut asupra lui.

 

2. Răspândesc textul demisiei

 

Nu m-am mulţumit să predau scrisoarea de demisie primului ministru, Ion Gigurtu, ci a doua zi am multiplicat-o şi răspândit-o.

Dacă m-aş fi retras din guvern fără să fac cunoscut opiniei publice motivele demisiei mele, aş fi lăsat câmp liber adversarilor să propage cele mai absurde versiuni. ţara trebuia să ştie că n-am săvârşit un act necontrolat, ci am reacţionat în forma aceasta precipitată după o matură chibzuinţă. în loc de promotor al unui guvern de salvare naţională, riscam să devin prizonierul unui guvern care n-avea altă misiune decât să patroneze falimentul politicii anterioare. Eu preconizasem un guvern de construcţie solidă, care să înfrunte cu curaj furtuna de la hotare, iar din alambicul Palatului ieşise un guvern slăbănog, dispus să accepte orice i s-ar cere de către puterilor Axei.

 

în scrisoarea de demisie arătam că termenii colaborării dintre mişcare şi regim au fost alteraţi. în politica internă nu s-a efectuat acea schimbare aşteptată de popor în structura sistemului, iar politica externă se continuă aceeaşi atitudine de duplicitate faţă de Puterile Axei.

 

Demisia mea a brăzdat ca un fulger toată ţara. Cine în România dădea cu piciorul unui minister, mai ales un om aflat în situaţia mea, abia ieşit din închisoare? Trebuia să fie la mijloc motive grave. Marea majoritate a legionarilor din Capitală, după un moment de zăpăceală, au reacţionat favorabil. Bineînţeles, că a trebuit să întreprind o nouă campanie de lămurire a lor, explicându-le cursa în care am fost atraşi. Colaboratori la o acţiune leală de salvare a ţării, da, dar nu puteam fi nici cumpăraţi şi nici manevraţi. Există o linie a mişcării care ne comandă ce putem face şi ce nu putem. în condiţiile în care am fost puşi, nu ne putem angaja atât în faţa poporului cât şi a Puterilor Axei.

Finalul acestei colaborări, dacă n-am denunţa-o la vreme, ar fi sacrificarea noastră. Perspectiva ce ne-o oferea Palatul era de a ne angaja răspunderea în noi cedări teritoriale, dar fără să ne bucurăm în acelaşi timp de libertatea de a realiza acţiunile necesare pentru salvarea fruntariilor. Eram cu mâinile legate. Eram prizonierii unui guvern impotent, care nu permitea nici altora să facă tot binele pentru ţară.

Aşteptam de la Rege să clarifice situaţia politică în sensul vederilor noastre. Vom combate şi acest guvern, exact cum am făcut cu cel precedent, pentru a nu provoca înlocuirea lui, fiind convinşi că va fi strivit sub povara evenimentelor externe.

 

în sferele Palatului demisia mea a provocat panică. La toate se aştepta Regele, afară de acest gest temerar. Pentru a nu mă ciocni direct cu Regele, am adresat demisia mea primului ministru, Gigurtu. Aşa se procedează în orice monarhie modernă. Nu este Rege şeful guvernului şi nu el răspunde de politica ţării. Dar în România situaţia era alta. Regele era adevăratul preşedinte de consiliu, iar cel ce figura ca atare, nu avea nici o putere.

Eu ştiam acest lucru, dar pentru a menaja susceptibilitatea Regelui, am recurs la oficiile primului ministru. Rezultatul a fost însă altul decât cel scontat de mine, creând un motiv în plus de supărare la Palat. Cum nu ştie Sima, spunea Regele, că eu sunt şeful Statului, şeful partidului naţiunii şi şeful executivului? De ce a trimis demisia lui Gigurtu?

 

Tot pentru a nu întinde prea mult coarda, în explicaţiile ce le dădea, camarazilor mei şi altor persoane asupra demisiei mele, niciodată nu l-am pus direct în cauză pe Rege, ci am acuzat elementele din jurul lui, diverşi sfătuitori, între care nu lipseau nici oameni din vechile partide. în modul acesta, evitând orice polemică cu Suveranul, vroiam să-mi păstrez deschisă posibilitatea unui dialog cu el, în speranţa că-l voi putea convinge să adopte punctele noastre vedere.

 

Până astăzi mă întreb cum de Regele, după această ieşire spectaculară a mea din guvern, după acest ultragiu adus orgoliului său nemăsurat, nu a reacţionat cu duritatea care-l caracteriza?

"Teroristul", ajuns ministru, îşi permitea să-i azvârle din nou mănuşa. Până astăzi mă întreb ce l-a determinat pe Rege să nu procedeze cu mine sumar, cum a făcut cu Generalul Antonescu, internându-l la Mânăstirea Bistriţa, după scrisoarea ce i-a trimis-o? Gestul meu era infinit de grav. Ce calcule a avut şi de ce s-a temut?

 

Reflectând asupra acestui moment, nu găsesc decât o singură explicaţie. Nu ştia pe cine am în spate şi care sunt relaţiile mele exacte cu Berlinul. Regele era total avizat în acel moment la bunăvoinţa lui Hitler şi îi era teamă, probabil, să se atingă de un "om de încredere" al lui. Am profitat şi de data aceasta de mitul relaţiilor mele cu Berlinul, potenţat de mesajul pe care mi l-a încredinţat să i-l trimit Legaţiei germane. Acest mesaj a jucat un rol enorm înfrânarea Regelui de la o acţiune de suprimare a mea sau cel puţin de blocare a activităţilor mele politice. Dar este absolut cert că din acel moment i-a revenit în creier ideea, după experienţa cu mine, să termine cu ultimii recalcitranţi din Garda de Fier, când i se va oferi un prilej favorabil.

 

3. Budişteanu îmi ia locul

 

Criza provocată în sânul guvernului prin demisia mea n-a durat mult. Chiar a doua zi, în 8 Iulie, mă caută Radu Budişteanu şi îmi spune că Regele vrea să-l numească la Ministerul Cultelor şi Artelor în locul meu.

 

Ce părere ai? Să intru în guvern sau să refuz propunerea?

 

Budişteanu venise la mine pentru că vroia înainte de a face acest pas, să aibă acoperirea politică a mişcării legionare. Nu-i convenea să intre în guvern ca persoană particulară.

 

Mă luase pe nepregătite. Ce să-i răspund? Chestiunea era gingaşă. M-am gândit câteva minute şi i-am oferit următoarea soluţie:

 

Uite ce este, dragă camarade Budişteanu. Cred că este bine să accepţi invitaţia Regelui de a intra în guvern pentru motivul următor: prim demisia mea, s-au încordat relaţiile dintre mişcare şi Palat. Venind acum D-ta la mine ca să-mi ceri sfatul şi dacă după această întâlnire, ai refuza numirea, tensiunea s-ar agrava, ceea ce trebuie evitat. De altminteri, între patru ochi îţi declar, că eu nu sunt contra Regelui, ci contra unei anumite politici pe care vrea să ne-o impună Palatul şi care ne-ar compromite. Ai citit textul demisiei mele. Rămânând în afară de guvern, eu câştig libertate de acţiune de a duce lupta în sensul vederilor noastre, fără a ieşi din cadrul politicii de destindere, la care am aderat şi eu, după voi, cei din ţară.

 

Acum fii atent la ceea ce îţi spun. D-ta rămâi în guvern un termen foarte scurt şi numai atât cât e necesar pentru a îmblânzi pornirile Regelui. La momentul oportun te retragi. Nu trebuie să uiţi că se apropie scadenţa cedărilor teritoriale la graniţa de vest şi acest guvern e prea şubred şi prea lipsit de autoritate internă pentru a se putea înfrunta cu succes la Roma şi Berlin cu pretenţiile vecinilor. în nici un caz nu trebuie să te prindă în guvern actul de ciuntire al frontierei noastre apusene, căci numele mişcării nu trebuie legat de această catastrofă.

Noi suntem cu Regele, dar nu ne putem consuma cum ar vrea adversarii, în această perioadă critică. Misiunea noastră este să rămânem o rezervă sănătoasă a naţiunii pentru a reface ţara după nenorocirea prin care trece. Să-şi asume răspunderea acestor pierderi acei care au pregătit dezastrul.

 

Mi s-a părut că Budişteanu a înţeles distincţia dintre cele două poziţii: strategia şi tactica mişcării. E bine să intre acum în guvern, dar trebuie să-şi pregătească din vreme retragerea. Ne-am despărţit în termeni excelenţi. în 9 Iulie 1940, Budişteanu a depus jurământul şi a luat în primire Ministerul.

 

Contra-lovitura Palatului la demisia mea a fost cât se poate de bine calculată. Radu Budişteanu era un avocat de prestigiu al Capitalei. Condamnat în procesul căpeteniilor legionare la 1 Iulie 1939, la 9 ani închisoare, a fost adus să-şi ispăşească pedeapsa în penitenciarul din Râmnicul-Sărat, alături de Căpitan şi toţi cei ucişi mai târziu. N-a împărtăşit soarta celorlalţi, în noaptea de 21-22 Septembrie, după cum se zvonea, în urma unor influenţe de familie pe la Bengliu şi Gabriel Marinescu.

prin numirea lui Budişteanu, Regele vroia să restabilească echilibrul politic al guvernului, zdruncinat prin plecarea mea. Ieşise un legionar din guvern, dar altul îi lua locul, cel puţin de prestigiu egal. S-a urmărit să se treacă peste cazul meu ca peste un incident fără importanţă. Guvernul era din nou complet, cu mişcarea legionară reprezentată ca şi mai înainte prin trei miniştri, încât putea să se consacre misiunii lui de politică externă, pentru care fusese constituit.

 

4. Moruzov speriat

 

Abia apăruse demisia mea în ziare şi a doua zi, 9 Iulie, mă chemă Moruzov. Nu la Siguranţă şi nici la Serviciul Secret unde lucra, ci la el acasă.

 

Pentru în întâia oară călcam pragul casei lui, aşezată aproape de şosea, unde părea că locuia singur. Era o clădire de culoare verzuie, cu camere întunecoase şi încărcate cu mobile şi covoare. Pe etajere sclipeau tăvi de argint şi o mulţime de bibelouri şi obiecte exotice. Moruzov a venit în persoană să-mi deschidă uşa de la intrare şi apoi m-a invitat în salon.

 

Ce s-a întâmplat nimic grav în relaţiile cu Palatul. Am părăsit guvernul Gigurtu, pentru că din primele zile mi-am dat seama că nu serveşte scopului pentru care a fost creat.

Acest guvern este chemat să dea bătălia pentru apărarea frontierelor, dar cum poate să-şi asume această sarcină, când se prezintă debil şi infirm în faţa victorioaselor Puteri ale Axei, care sunt stăpâne astăzi pe Europa? Singura grupare politică în stare să se înfrunte la Berlin şi Roma cu pretenţiile maghiare şi bulgare joacă un rol şters în acest guvern şi nu-şi poate desfăşura potenţialul ei politic. Am fost pur şi simplu excluşi de la o confruntare cu Ciano şi Ribbentrop, când puteam face atâta bine ţării şi am fost azvârliţi undeva pe la coada guvernului. Ni s-a oferit situaţia de miniştri-figuranţi. Un fotoliu ministerial pe mine nu mă încântă, după atâtea lupte şi suferinţe, dacă nu mi se oferea şi posibilitatea să fiu de folos ţării.

 

Ni se cere solidaritate cu Majestatea Sa Regele, în numele hotarelor ameninţate, dar, în acelaşi timp, suntem ţinuţi departe de frontul principal de luptă. Obligaţiile ce ni se impun nu le putem onora, căci suntem imobilizaţi în posturi secundare.

 

şi atunci ce se întâmplă, Domnule Moruzov? Mâine vom fi traşi la răspundere pentru că am participat la ciopârţirea ţării, fără să avem posibilitatea să ne justificăm, arătând că am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru a salva teritoriul naţional, după dezastruoasa politică externă urmată până acum. în timp ce se va trata la Berlin şi Roma chestiunea concesiilor teritoriale, e permis să ne complacem noi în situaţia de miniştri, ignorând tragedia de la hotare? Eu nu fug de răspundere, dar cer ca mişcării să i se acorde puterea cuvenită în guvern, pentru ca bătălia să se desfăşoare în condiţiile cele mai favorabile. în audienţa la Rege, din 2 Iulie, şi în numeroase întrevederi avute cu oameni politici din apropierea Suveranului, am cerut un guvern de preponderenţă legionară, nu de dragul puterii, ci exclusiv pentru a se lua act la Roma şi Berlin că un vânt nou bate în România şi că de astă dată se vor înfrunta cu un guvern legionar, care nu e dispus să accepte fără rezistenţă orice sacrificii pentru a fi primiţi în Axă.

 

Nu am nimic împotrivă să ia conducerea guvernului Domnii Maniu şi Brătianu, care au patronat, cu Titulescu în frunte, nefasta politică externă ale cărei roade înveninate le culegem astăzi.

Dar nu înţeleg să fim folosiţi noi, legionarii, pentru a scoate castanele din foc, după ce alţii sunt vinovaţi că România Mare a fost scoasă la licitaţie.

 

După constituirea guvernului Gigurtu, am înţeles că la Palat a biruit o altă linie, sugerată de altcineva, contrară impresiilor ce le-am cules în audienţa avută la Rege înainte de formarea guvernului, şi am tras consecinţele. Dacă planul prezentat de mine n-a fost acceptat, atunci toată răspunderea cade asupra guvernului în funcţiune, în care mişcarea legionară nu mai are nici un rost să rămână. Ea se va menţine în rezervă şi se va pune la dispoziţia Majestăţii Sale Regelui după ce litigiile teritoriale vor fi lichidate şi ţara, redusă şi sărăcită, va avea nevoie de forţele ei tinere pentru a se reface.

 

Am vorbit cel puţin o jumătate de oră, privindu-l în ochi. Eram atât de îngrijorat de ceea ce ar putea să se întâmple ţării la graniţa de vest, încât Moruzov a rămas adânc impresionat de cuvintele mele. M-a studiat tot timpul cât am vorbit, dar şi-a dat seama că numai dragostea de ţară vorbeşte în mine şi a fost singurul mobil al ieşirii mele din guvern.

 

Ai dreptate, D-le Sima. Eu voi încerca să influenţez pe Suveran în sensul vederilor D-tale.

 

Vă mulţumesc, D-le Moruzov. N-am luat o poziţie de frondă contra Majestăţii Sale, căruia continui să-i fiu tot atât de leal, ci o sinceră dorinţă de a ajuta la salvarea hotarelor ţării m-a determinat să plec din guvern.

 

La câteva zile după întâlnirea cu Moruzov, am luat cu Nicki ştefănescu, la restaurantul "Mon Jardin". Era o seară plăcută şi ne-am retras la o masă aşezată într-un boschet. am reluat acelaşi subiect, retragerea mea din guvern, repetând aceleaşi argumente. Cred că Nicki ştefănescu a vrut să mă întâlnească pentru a mă supune unui nou examen, dacă nu am alte idei încap, care ar fi primejdioase regimului. N-a putut să afle nimic nou, nu pentru că eu m-aş fi ferit să-i dezvălui intenţiile mele, ci pentru că nu aveam nimic altceva în minte decât în grija de soarta ţării.

 

Toate "permanenţele" Statului, în frunte cu Regele, jucau cu cărţi măsluite. Vroiau să înhame mişcarea la carul regimului, pentru a-l scoate din prăpastia în care căzuse, fără să se gândească la ţară şi suferinţele ei. Când însă erau descoperiţi, aşa cum procedasem eu cu demisia mea, atunci dădeau înapoi. în sinea lor se simţeau vinovaţi şi îmi dădeau dreptate, dar nici nu cutezau să facă pasul decisiv, încredinţând guvernul mişcării, de teamă să nu piardă controlul puterii.

 

5. O intervenţie a lui Vasile Iasinschi

 

După ieşirea mea din guvern, ceilalţi miniştri, Noveanu şi Bidianu, au fost supuşi la mari presiuni din partea legionarilor ca să-mi urmeze exemplul. Dar ei refuzau să demisioneze, motivând că prin bruscarea Regelui ar fi pusă în primejdie însăşi politica destinderii, ceea ce ar putea determina o reîncepere a prigoanei. Această temere o aveam şi eu şi de aceea am făcut tot posibilul ca să atenuez şocul plecării mele.

Dar argumentul lor nu mi s-a părut valabil în faţa unui imperativ mult mai puternic, care era dictat de însăşi linia mişcării. între compromiterea Legiunii într-un guvern care ne-ar fi putut implica în cedări teritoriale, în numele unei politici externe pe care noi permanent am combătut-o, şi începerea unei noi prigoane, nu aveam de ales decât ultima alternativă. De atâtea ori a fost pusă mişcarea în situaţii asemănătoare şi a optat întotdeauna pentru linia onoarei.

 

în mijlocul acestor frământări, cam la vreo trei zile de la demisia mea, soseşte de la Rădăuţi la Bucureşti Vasile Iasinschi şi informându-se de tensiunea existentă în mişcare, vroia să mijlocească o împăcare. Mă invită să am o convorbire cu Noveanu în prezenţa lui.

 

Am răspuns cu cea mai mare bucurie iniţiativei lui Iasinschi. în afară de faptul că fusese şef al Regiunii Bucovina, se bucura de un mare prestigiu în mişcare. Era considerat un om cumpănit şi înţelept, încât cuvântul lui putea să cântărească greu în atitudinea ce-o va lua Noveanu. Trebuie să precizez din nou că eu nu aveam nimic personal cu Noveanu. îmi era simpatic ca om, fusesem prieten cu el şi pe plan uman ne-am înţeles totdeauna bine. Dar, în cazul de faţă, nu se punea o chestiune de persoane, ci de principii. Nu poţi să sacrifici linia mişcării prieteniilor personale.

 

Cum eram direct pus în cauză, le-am explicat motivele pentru care am abandonat guvernul. Am accentuat în special primejdia de a fi asociaţi la pierderile teritoriale, ceea ce ne-ar desfiinţa atât politic cât şi istoriceşte. Amândoi s-au luminat la faţă şi mi-au spus că am procedat bine. Vasile Noveanu m-a îmbrăţişat. M-am despărţit de Vasile Iasinschi cu ochii umeziţi.

Era fericit că intervenţia lui dăduse roade.

 

Am plecat de la această întâlnire radios. Ajunsesem cu Noveanu la un acord perfect graţie intervenţiei lui Iasinschi. Faţă de noi doi îşi luase şi el angajamentul să părăsească guvernul. L-am sfătuit şi pe Noveanu să nu plece din guvern imediat, ci să mai amâne câteva zile. Cum cu Budişteanu mă înţelesesem în aceiaşi termeni, frontul intern al mişcării se refăcuse, ceea ce era de mare importanţă pentru bătălia în care eram angajaţi. în scurtă vreme, tustrei miniştri legionari vor părăsi guvernul în bloc, încât atunci drumul liber pentru a provoca şi răsturnarea guvernului Gigurtu şi a impune Regelui o formulă care să dea satisfacţie intereselor ţării.

 

6. Campanie pentru răsturnarea guvernului Gigurtu

 

După ieşirea mea din guvern, mi-am fixat obiectivul ce trebuia să-l urmăresc în continuare în acţiunea mea politică. El decurgea în mod logic din însăşi motivele mele.

Am părăsit guvernul Gigurtu pentru că nu corespundea necesităţilor naţionale din acel moment. Pe mine nu mă putea măguli un post de ministru când destinele ţării erau în joc. Ochii mei permanent erau aţintiţi spre hotare. Greaua situaţie externă reclama un guvern puternic, al cărui cuvânt să fie ascultat la Roma şi Berlin. Un guvern de prestigiu şi autoritate nu putea fi decât o emanaţie a mişcării legionare şi nicidecum o alcătuire hibridă, o improvizaţie de ultima oră, cum era guvernul Gigurtu. Cu acest guvern interesele ţării nu erau apărate. Puterile Axei puteau să ceară oricât din trupul ţării pentru a satisface revendicările vecinilor, căci nici Regele şi nici guvernul nu ar fi cutezat să se opună.

 

Ce trebuia să fac mai departe? Să organizez o campanie de răsturnare a guvernului Gigurtu pentru a obţine de la Rege substituirea lui cu un guvern de salvare naţională, în care mişcarea legionară să fie larg reprezentată. Odată acest guvern constituit, problema externă se simplifica. La cârma ţării nu se mai găseau foşti inamici ai Axei, care, ameninţaţi şi şantajaţi, vor fi siliţi să subscrie tot ce le vor cere aceste puteri. Mişcarea legionară ar fi apărat cu demnitate interesele României şi la nevoie ar fi preferat o ieşire eroică unei capitulări ruşinoase.

 

întreaga luna Iulie m-am dedicat acestei campanii. Atât lumea legionară cât şi în întrevederile extra-legionare am susţinut permanent acest punct de vedere: odată înzestrată ţara cu un guvern sincer ataşat Puterilor Axei, presiunea de la hotare va slăbi; nu se va putea repara tot răul săvârşit de guvernele anterioare, dar în nici un caz nu vom suferi amputări atât de grave care să atingă ţara mortal.

 

în tot decursul acestei luni, m-am concentrat exclusiv pe politică şi nici nu mi-a trecut prin cap cel puţin să recurg la o soluţie revoluţionară pentru a rezolva criza externă. Nu m-am abătut nici un milimetru de la politica de destindere. Am dus campania de răsturnare a guvernului Gigurtu pe căile ce mi le punea la dispoziţie cadrul legal al Statului.

Am asediat literalmente Palatul cu intervenţiile mele pe la oamenii politici pe care îi ştiam apropiaţi de Rege, pentru a-l determina să schimbe guvernul, dar nu s-a auzit de la mine nici un cuvânt de aţâţare contra Suveranului. Nici legionarii cei mai apropiaţi de mine nu m-au auzit vorbind vreodată de o alternativă revoluţionară.

Mi-am păstrat intactă speranţa în posibilitatea de a-l convinge pe Rege să adere la propunerea noastră şi am respins orice tentaţie de a organiza răsturnarea prin forţă a regimului.

 

Trebuie să mai adaug că această campanie s-a realizat exclusiv pe filiera oamenilor politici pe care îi ştiam ataşaţi Regelui. Nu am luat contact cu membri ai partidului naţional-ţărănesc sau liberal vechi, ştiind din experienţele anterioare, că nu ne vor binele. Aceste contacte nu numai că nu ar fi adus nici un serviciu mişcării, dar ar fi provocat mânia Regelui, care ar fi fost în drept să creadă că se pune la cale o coaliţie care să-l răstoarne.

 

7. O torpilă de la Berlin

 

Conform înţelegerii stabilite cu Budişteanu şi Noveanu, demisia lor din guvern trebuia să se producă înainte ca Puterile Axei să ceară României să înceapă negocieri cu Ungaria şi Bulgaria pentru rezolvarea chestiunii teritoriale. Era foarte important ca acest moment să nu prindă nici un legionar în guvern, pentru a nu împărtăşi cu el sub nici o formă răspunderile pentru ciuntirea graniţelor. Guvernul Gigurtu era dispus să cedeze orice i s-ar fi cerut pentru a capta bunăvoinţa Romei şi Berlinului, fiind preocupat în primul rând de supravieţuirea regimului. ţara putea fi sacrificată.

 

Bazat pe cuvântul lor, am continuat campania de răsturnare a guvernului Gigurtu cu şi mai multă vigoare. Iminenta demisie a celor trei miniştri legionari ar fi pus pe Rege în mare încurcătură. Nemaiputându-se prezenta la Roma şi Berlin flancat de mişcarea legionară, Regele ar fi fost obligat să cedeze, făcând loc printr-o nefericită intervenţie a grupul legionar din Berlin.

 

Ce s-a petrecut la Berlin după plecarea lui Constantin Stoicănescu şi Traian Borobaru? Papanace s-a azvârlit într-o agitaţie sterilă, care n-avea alt rezultat decât să-mi creeze mie greutăţi în acţiunea din ţară.

El fiind la Berlin, era logic să lase iniţiativa acelora care se aflau în ţară, iar dacă totuşi vroia să participe direct la lupta politică, atunci trebuia să facă bine să se întoarcă şi el acasă, împărtăşind riscurile de acolo. Misiunea grupului Berlin, în împrejurările de atunci, era să secundeze, cu moderaţie şi prudenţă, acţiunea din ţară. Tot ce trecea peste această limită, dăuna mişcării. Bătălia era în curs de desfăşurare şi trebuia să se aştepte rezultatele ei finale. Papanace arborând o atitudine intransigentă, a unui om îngrijorat de soarta mişcării, care vrea să salveze puritatea liniei ei morale şi politice, nu ştiu cum făcea, nu ştiu cum manevra această linie, că întotdeauna intervenţiile din ţară, în vara anului 1940, izbeau în interesele mişcării şi îi cruţau atât pe Rege cât şi grupa lui Noveanu. în cele din urmă l-am descoperit a fi nu numai lipsit de tact şi înţelepciune, dar de-a dreptul de rea credinţă, urmărind sabotarea şi nimicirea acţiunii din ţară.

 

Pentru a-şi întări propria lui poziţie, arătând că întreg grupul Berlin este în spatele lui şi îi împărtăşeşte vederile, Papanace a întreprins două operaţii de regrupare a legionarilor.

Mai întâi a încercat să atragă de partea lui pe legionarii din "Grupul 17", rămaşi la Berlin. Câteva elemente s-au lăsat învăluite de dialectica lui mincinoasă şi l-au urmat, în timp ce marea majoritate mi-a rămas credincioasă. Au trecut cu Papanace, Virgil Mihăilescu, Nicolae şeitan şi Alexandru Popovici. Au rămas pe poziţie Octavian Roşu, Ilie Smultea, Petre Ponta, Nicolae Crăcea, Matei Biloiu, Popa Ion, Valeriu Vinţan, Tolcea Ion, Găvăgină Iosif şi Vasiu Iosif.

Mai mult succes a avut Papanace când s-a adresat elementelor răzleţite de grup, încă din toamna anului 1939: Preotul Dumitrescu-Borşa, care dezertase de la conducerea comandamentului legionar din Berlin; Vojen şi Constant, care se separaseră de grup şi-şi urmăreau o politică proprie, şi Gheorghe Ciorogaru, care trata cu Legaţia Română înapoierea în ţară.

 

Pentru a recupera aceste elemente, fără îndoială că Papanace a recurs la ieftina demagogie că "după capitularea lui Horia Sima, numai grupul legionar de la Berlin mai poate reprezenta cu demnitate mişcarea, deoarece se bucură de libertate, în timp ce cei din ţară sunt supuşi la constrângeri şi ameninţări permanente; acest grup trebuie reunificat, pentru a forma un bloc puternic, capabil să se opună manevrelor Regelui Carol, care urmăreşte compromiterea şi anihilarea mişcării. Grupul Berlin este rezerva salvatoare a Legiunii".

 

Vorbele erau frumoase, numai că realităţile nu se potriveau cu ele. Cum putea fi salvată Legiunea cu oameni ca Dumitrescu-Borşa, Vojen, Constant, Ciorogaru, care se desprinseseră de grup, pentru că nu mai credeau în destinele Legiunii şi căutau să-şi găsească un rost în politica românească pe cont propriu? Când însă au văzut aceştia, în primăvara anului 1940, că situaţia mişcării nu este chiar aşa de rea, că, dimpotrivă, mişcarea este căutată de Regele Carol şi acţiunile ei politice cresc în ţară şi culmea culmilor intră chiar miniştri legionari din ţară, atunci s-au trezit din hibernajul lor şi şi-au căutat o nouă platformă de lansare în lumea legionară, care nu putea fi decât grupul de care s-au desprins.

în modul acesta operaţia lui Papanace de captare a acestor elemente, care făcuseră parte cândva din Comandamentul Legionar din Berlin, a căzut într-un teren prielnic, întâlnindu-se cu schimbarea lor de orientare după intrarea mişcării pe scena politică a ţării.

 

Papanace cunoştea pe aceşti oameni şi ştia că cu ei nu se putea da bătălia contra regimului. Dar pe el nu-l interesa în acel moment valoarea combativă a acestor oameni, ci să apară înconjurat de un număr mai mare de legionari şi mai ales comandanţi legionari, ca atunci când va interveni la Bucureşti, trimiţând scrisori sau apeluri, cuvântul lui să-şi producă efectul în mişcare.

 

Un prim "rezultat" al concentrării de la Berlin a fost o scrisoare a Preotului Dumitrescu-Borşa adresată lui Radu Budişteanu, prin care îl anunţa că eu nu reprezint grupul legionar de la Berlin şi n-am nici o acoperire din partea acestui grup pentru acţiunile ce le săvârşesc în ţară. în această scrisoare nu se pomenea nimic nici de Regele Carol, nici de legionarii care rămăseseră în guvern... ci de mine, care ieşisem din el. Eu, aşadar, care făcusem atâta ca să păstrez în viaţă acest grup, după defecţiunile succesive din comandamentul legionar, eu care i-am insuflat acestui grup un nou curaj şi o nouă speranţă, eu care l-am reorganizat într-un instrument eficace de luptă, nu meritam încrederea acestui grup, în vreme ce preotul Borşa care dezertase de la şefia grupului, într-un moment teribil de greu pentru supravieţuirea lui, în concepţia lui Papanace era mai vrednic să reprezinte mişcarea decât mine şi îi încredinţase trista misiune să mă denunţe ca impostor.

 

Toate valorile erau răsturnate. Noi care ne expusesem viaţa de atâtea ori, care am trecut prin nenumărate primejdii, nu mai reprezentam nimic, iar ei, care renunţaseră până şi la ideea unei Legiuni biruitoare, se erijau acum în mentori politici de la tribuna legionară a exilului.

 

Scrisoarea de la Berlin era o armă puternică în mâna grupului Noveanu-Budişteanu. în timp ce înainte erau dispuşi şi ei să părăsească guvernul, urmându-mi exemplul, în posesiunea acestei scrisori, şi-au schimbat brusc atitudinea. De ce să demisioneze? Cine este Horia Sima să le impună să plece din guvern? Iată că este dezavuat de înşişi camarazii lui din Comandamentul legionari din Berlin, cu al căror consimţământ noi am crezut până acum că s-a întors în ţară! Atunci pe cine reprezintă?

 

încurajaţi de această scrisoare, cei trei miniştri, Noveanu, Bidianu şi Budişteanu, s-au decis nu numai să nu demisioneze, dar profitând de ea, să treacă la ofensivă pentru a clarifica poziţia mea în mişcare. Dacă la dezavuarea ce-am primit-o de la Berlin, s-ar adăuga şi o dezavuare din partea legionarilor din Capitală, eu aş fi scos din circulaţie şi atunci drumul ar rămâne liber pentru acţiunea lor politică.

 

8. Adunarea de la Budişteanu

 

N-am ştiut nimic de existenţa unei scrisori a Preotului Dumitrescu-Borşa până în momentul când a fost citită de către Radu Budişteanu în faţa legionarilor adunaţi în casa lui; după cum am fost ţinut în totală ignoranţă asupra faptului că se convocase o adunare a căpeteniilor legionare în casa aceluiaşi camarad. Am aflat cu câteva ore înainte, şi nu de la protagoniştii ei.

 

în dimineaţa zilei de 14 Iulie 1940, mă aflam în apartamentul Doamnei Cantacuzino de pe Bulevardul Brătianu, împreună cu Eugen Necrelescu şi Constantin Stoicănescu. Nu ştiu ce discutam.

Gândurile mele erau departe de lovitura ce se proiecta. Nici nu m-aş fi putut închipui că după solemna promisiune făcută în faţa lui Iasinschi de către Noveanu că va demisiona şi el în scurtă vreme, să-mi administreze această lovitură joasă. Eu aşteptam de la o zi la alta să explodeze bomba demisiei colective a celor trei miniştri la Palat, când în realitate îmi pregăteau ei mie o altă bombă, destinată să mă desfiinţeze politic şi legionar.

 

Să fi fost pe la orele 11, când vine ştirea din grupul Răzleţilor că, în după masa aceleiaşi zile, este convocată o adunare a comandanţilor legionari în casa lui Radu Budişteanu. O veste stranie. Totul se pregătise pe ascuns şi în cea mai mare grabă şi nu fusese invitat nici unul dintre legionarii apropiaţi de mine. Ce să fac?

Pe măsură ce soseau alte veşti, am aflat că fuseseră chemate numai persoane considerate a fi favorabile grupului Noveanu-Budişteanu, în timp ce elemente presupuse a fi ostile atitudinii lor n-au fost anunţate. Telefonând în mai multe părţi, am mai aflat că obiectul adunării era discutarea demisiei mele, dacă a fost oportună sau nu ieşirea mea din guvern, şi se urmărea dezavuarea mea.

 

Mă frământam cu mintea ce-a intervenit, ce element nou, ca să determine pe cei trei legionari din guvern ca să-şi retracteze propriile lor angajamente de a-şi prezenta şi ei demisia şi chiar să treacă la ofensivă, convocând o adunare care să mă dezavueze? în acel moment nu ştiam nimic de scrisoarea de la Berlin, care dezlănţuise întreaga operaţie. Dar dacă este vorba de mine şi sunt direct pus în cauză de ce nu sunt şi eu convocat ca să-mi pot justifica atitudinea? Aşa ar fi corect. Ce procedură legionară este aceasta?

 

Am ajuns la concluzia că s-a urmărit să se facă această adunare pe ascuns şi cât mai repede pentru a fi surprins de evenimente şi a nu mai dispune de timp pentru ca să mobilizez şi eu legionarii din Capitală, care, în marea lor majoritate, erau de partea mea. Odată actul săvârşit, odată adunarea ţinută, era mult mai greu să i se conteste legitimitatea.

 

Nu ştiam ce să fac. Ne uitam buimăciţi unul la altul. între timp apartamentul se umpluse de legionari. Dar o hotărâre trebuia luată. Era o chestiune de ore.

Adunarea era convocată pentru masă.

 

Cei mai mulţi din cei prezenţi în acel moment în apartamentul Doamnei Ioana Cantacuzino erau de părere să ignorăm adunarea. Să nu mergem. Să o boicotăm. Să avizăm cât mai multă lume să nu meargă. După ce vom vedea ce se decide, vom reacţiona.

Stoicănescu propune un plan şi mai îndrăzneţ: să ne concentrăm câteva sute de elemente în faţa Palatului şi să-i facem Regelui o manifestaţie ostilă, căci "de-acolo vine lovitura". Nu era exclus ca Palatul să fi ştiut de această manevră, dar ideea lui Stoicănescu era contra-producătoare. Atacând pe Rege, justificam tocmai teza celor trei miniştri, care au convocat această adunare ca să mă dezavueze pentru demisie.

 

M-am fixat asupra celeilalte idei: să ignorăm adunarea, trimiţând vorbă din om în om să nu participe, explicând dedesubturile ei. Dar pericolul era altul pe care ceilalţi camarazi nu-l descifrau.

Oricât de puţin legitimă ar fi fost această adunare, neîntrunind decât un mic număr de căpetenii, la sfârşitul ei s-ar fi putut da un comunicat, chiar neînsemnat, prin care "Adunarea Comandanţilor Legionari retrage încrederea lui Horia Sima şi aprobă linia politică a grupului Noveanu, Bidianu , Budişteanu". Era suficient acest comunicat ca să se producă o ruptură în mişcare, cu grave consecinţe pentru viitorul ei.

 

în faţa acestui pericol, m-am decis să înfrunt toate riscurile şi să iau parte la consfătuire. Să particip ca şi cum aş fi fost şi eu invitat, ignorând secretul convocării, ca şi cum ar fi fost vorba de o adunare deschisă tuturor. Odată în mijlocul camarazilor, speram că mi se va prilejul să vorbesc pentru a explica motivele demisiei mele.

 

Cele câteva ore ce ne despărţea de deschiderea adunării trebuia folosite la maximum pentru a mobiliza şo noi ceva forţe. Eu nu puteam apărea singur în mijlocul unei adunări ale cărei sentimente nu le cunoşteam. Am însărcinat pe camarazii prezenţi să avizeze pe cât mai mulţi legionari, în special grade, ca să vină la adunare, la ora fixată în casa lui Budişteanu, şi am trimis pe Alecu Ghica la profesorul Codreanu, pentru a-l pune la curent cu situaţia. Profesorul era indignat de noua uneltire. Nici de data aceasta eu nu i-am cerut nimic, ci l-am rugat să decidă singur ce poate face pentru a paraliza conspiraţia. Pentru a doua oară mi-a sărit în ajutor într-un moment critic, cu o dragoste care m-a mişcat până în adâncul sufletului. Parcă era propriul meu tată.

 

Voi scrie o scrisoare pe care să o citeşti în adunare. în această scrisoare voi declara că "singurul îndreptăţit să angajeze politic mişcarea este Horia Sima". S-a aşezat la masă şi a redactat mesajul către adunare în termeni clari şi energici. Era mâna lui Dumnezeu care mă ocrotea. După cum vom vedea, scrisoarea Profesorului a fost de mare folos, căci a anulat efectul scrisorii Preotului Borşa.

 

Am aşteptat să văd dacă totuşi nu vine vreun curier din partea lui Noveanu sau Budişteanu pentru a mă anunţa de reuniune. N-a apărut nimeni şi nici unul dintre legionarii apropiaţi de mine n-au fost avizaţi.

Reaua credinţă era evidentă. în schimb am aflat cam ce fel de persoane fuseseră chemate. Erau oamenii ce li se părea miniştrilor legionari că ar putea fi convinşi să le urmeze linia.

Dar, cum am descoperit mai târziu, nici acestora nu li se dezvăluise planul.

 

Trebuie să distingem între cei iniţiaţi în conspiraţie şi ceilalţi, marea majoritate, care au fost de bună credinţă, crezând că participă la o adunare normal convocată, cu aprobarea tuturor căpeteniilor legionare, inclusiv a mea. în consecinţă, absenţa mea de la adunare ar fi putut fi interpretată de aceştia că nu vreau să apar, pentru a nu fi silit să dau socoteală de atitudinea mea, ceea ce ar fi întărit teza lui Noveanu.

Aşa se explică şi repeziciunea cu care s-a pus la cale această adunare. în 24 de ore. De azi pe mâine. Imediat după primirea misivei de la Berlin, pentru a nu-mi putea lua măsuri de apărare.

 

Am plecat cu inima strânsă spre casa lui Budişteanu, din str. Dr. Felix 66. Atmosfera nu-mi va fi prielnică şi cu atât mai grav pentru mine, după cuvântarea ce o voi ţine, voi obţine un vot de blam.

 

Adunarea s-a ţinut într-un salon la parter, de formă dreptunghiulară. Se intra prin partea mică a dreptunghiului şi apoi se deschidea o sală largă în fund. Mobilele fuseseră deplasate pentru a încăpea cât mai multă lume.

 

Când am ajuns eu, salonul era arhiplin. Trebuie să fi fost peste 30 de persoane. Unii nu aveau scaune şi stăteau rezemaţi de pereţi. Când am intrat prin şirul de legionari, am întâlnit şi câteva figuri prietenoase: Ilie Colhon, Lae Lupu, Părintele Boldeanu, Eugen Teodorescu, Stoicănescu, Dr. Dumitru, Horia Cosmovici. Dr. Popovici, Alecu Ghica, Ilie Niculescu, toţi "indezirabilii", căci nu fuseseră invitaţi. Marea majoritate îmi azvârleau priviri piezişe şi mi-am dat seama că fuseseră îndoctrinaţi. Chiar la intrare l-am descoperit pe Radu Gyr, apoi pe Vasile Posteucă, cu un grup de bucovineni. în mijlocul salonului erau oborenii cu ţocu, Petrică Bolintineanu şi Titi Cristescu, recent sosit din Germania; apoi supravieţuitorii de la Râmnicu-Sărat, inginerul Virgil Ionescu, Radu Budişteanu şi şerban Milcoveanu. La loc de onoare se aflau Comandanţii Bunei Vestiri, Ilie Gârneaţă şi Mile Lefter. Nu erau prezenţi nici Corneliu Georgescu şi nici Vasile Iasinschi, care m-ar fi putut ajuta mult. Provincia nu era reprezentată decât de acei care întâmplător se aflau în Capitală. şedinţa a fost deschisă de Mile Lefter, care îndeplinea funcţia unui preşedinte ad-hoc. Lefter a spus că obiectul adunării este de a se examina situaţia mişcării după plecarea mea din guvern. El susţinea că retragerea mea precipitată din guvern ar putea avea consecinţe grave, provocând dezlănţuirea unei noi prigoane.

A urmat la cuvânt Radu Budişteanu, care a reluat şi dezvoltat teza expusă de Mile Lefter. A vorbit pe un ton violent de pericolul unei noi prigoane, ceea ce ar avea ca urmare lichidarea restului de elită legionară, salvată din masacrele precedente.

Prezenţa în guvern a celor trei miniştri legionari este un act politic înţelept, căci pune la adăpost mişcarea de o nouă aventură. Mi-am dat capul pe mâna cuiva odată, dar a doua oară nu mai vreau să mi-l dau".

 

După pledoarie, Budişteanu scoate din buzunar scrisoarea Preotului Dumitrescu-Borşa, o citeşte şi apoi adaugă cu un aer triumfal: "Pe cine reprezintă Horia Sima, dacă nici grupul de la Berlin, în numele căruia s-a întors în ţară, nu-l recunoaşte?" Tulburarea era mare în sală. Am reuşit să-mi păstrez calmul, deşi fierbeam de indignare contra autorului scrisorii, care fugise din fruntea comandamentului legionar din Berlin. Repudiat de camarazii din Germania, acum trebuia să fiu dezavuat şi la Bucureşti, pentru ca să se dărâme întreg edificiul legionar şi mişcarea să intre definitiv sub ascultarea Palatului.

 

Alecu Ghica a priceput că e momentul lui să intervină. Se ridică şi citeşte scrisoarea Profesorului Codreanu: "Horia Sima este singurul îndreptăţit să angajeze politic mişcarea". Semnat, Profesorul Ion Zelea Codreanu, şeful spiritual al Legiunii. A fost ca un duş rece pentru grupul care credea a fi câştigat partida. Echilibrul se restabilise, anulând efectul scrisorii de la Berlin. Atunci se ridică inginerul Virgil Ionescu, căruia, se pare, nu-i convenea scrisoarea Profesorului şi spune că scrisoarea Profesorului Codreanu nu poate fi luată în considerare, deoarece Profesorul nu are nici o calitate de a interveni în conducerea mişcării. Pe timpul Căpitanului, Profesorul nu a îndeplinit nici o funcţie în mişcare, fiind utilizat de Căpitan exclusiv pentru darul său oratoric, în perioada campaniilor electorale. în continuare, inginerul Virgil Ionescu a deschis problema succesiunii după moartea Căpitanului. Cine să conducă mişcarea? El crede că cei mai îndreptăţi de a lua conducerea mişcării sunt cei trei supravieţuitori de la Râmnicu-Sărat. Ei sunt aceia care au împărtăşit ultimele clipe cu Căpitanul şi sunt depozitarii ultimelor dorinţe. Propunerea lui Virgil Ionescu a fost primită cu răceală de adunare. A urmat o tăcere mormântală.

Toată lumea ştia că atât Virgil Ionescu cât şi Radu Budişteanu şi-au salvat viaţa numai graţie unor intervenţii de familie.

 

Au urmat şi alţi oratori, între care şi Ilie Gârneaţă, care nu au adus nimic nou în dezbatere şi cereau doar să se clarifice chestiunea demisiei mele din guvern, "pentru a şti unde mergem".

în orice caz citeam pe feţele lor crispate teama ce reuşise să le-o insufle cei trei miniştri, cu aluzia la o redeschidere a prigoanei, o teamă aproape fizică, care le aducea aminte de groaza din lagăre şi închisori, de unde marea majoritate a camarazilor lor nu s-au mai întors. Pe cât de uşor

obţinusem aprobarea tuturor când le-am cerut înscrierea în Partidul Naţiunii, pe atât de greu era acum să-i determin la o poziţie prudentă în colaborarea cu Regele. Era penibil pentru mine să mă apăr pentru un act care, în fond, salva linia mişcării, dar era penibil să-i văd şi pe ei trăgându-mă la răspundere pentru faptul că am părăsit un guvern pe care-l controlam şi care va provoca ţării grave pierderi teritoriale.

 

La sfârşitul tuturor intervenţiilor, m-am ridicat şi eu să vorbesc. Priviri scrutătoare din toate părţile.

Ce voi spune? Situaţia mea nu era deloc uşoară. Nu puteam spune tot ce aveam pe suflet, cum aş fi vrut. Trebuia să evit cu orice preţ o ieşire contra Regelui. Noveanu şi Budişteanu atât aşteptau. Să fac imprudenţa să atac pe Rege, pentru a exclama triumful: "Nu v-am spus noi că Horia Sima ne bagă într-o nouă prigoană? Ascultaţi din gura lui ce spune. Toată politica noastră de destindere din ţară se poate termina într-o nouă tragedie".

Un cât de voalat atac contra Regelui şi ar fi biruit punctul lor de vedere. Dar dacă nu sunt contra Regelui de ce am părăsit guvernul? Trebuia să explic motivele demisiei mele, fără să mă ating de Rege. Mă găseam între Scylla şi Caribda. Trebuia să navighez cu multă prudenţă între cele două stânci. Trebuia să dau versiunea reală a evenimentelor, dar într-o formă care să nu pară a fi o luare de poziţie contra Palatului. încerc să reconstitui din memorie acest discurs:

 

"Camarazi, le-am spus, nu sunt orator. Dar voi face efortul ca să vă explic cât mai clar motivele plecării mele din guvern.

D-voastră ştiţi că am acceptat şi eu, ca şi D-voastră, după eliberarea mea, politica destinderii. D-voastră ştiţi că eu am lărgit chiar politica destinderii, transformând-o într-o politică de colaborare cu regimul. Am participat la formarea Partidului Naţiunii şi am dat cunoscutul apel, pe care l-aţi semnat marea majoritate a celor prezenţi. Mai mult decât atâta. Am fost primul legionar care am participat la un guvern al Majestăţii Sale. Am fost Subsecretar de Stat în guvernul Tătărăscu şi apoi ministru în guvernul Gigurtu.

Dacă astăzi se găsesc trei miniştri legionari în guvern, aceasta se datorează tot drumului deschis de mine. Sunt tot atâtea dovezi că relaţiile dintre mişcare şi regim s-au normalizat.

Asta nu înseamnă că nu vor mai exista în viitor diferende cu Palatul, divergenţe de păreri, dar ele vor fi tratate de noi exclusiv cu mijloacele politice, fără a brusca situaţiile. Era violenţelor s-a încheiat cu consimţământul ambelor părţi.

 

Acum, care a fost cauza demisiei mele precipitate? Nu am făcut-o cu inimă uşoară şi mi-am dat seama că nu vor lipsi între legionari temerile pe care le-aţi exprimat D-voastră astăzi. Baza înţelegerii între mişcare şi regim, încă de la primele tratative, a fost greaua situaţie externă a ţării, ameninţată să fie sfârtecată de vecini. S-a făcut apel la patriotismul mişcării şi noi care am fost crescuţi în cultul patriotismului nu puteam răspunde decât afirmativ acestui apel, uitând ce-a fost în trecut, pentru ca, umăr la umăr cu Regele, să apărăm fruntariile ameninţate. Tot ce s-a realizat de la eliberarea mea şi până la intrarea mea în guvern, s-a făcut pe baza acestei înţelegeri şi după cum poate constata oricine, m-am angajat în această direcţie cu toată hotărârea.

 

Pentru ducerea la bun sfârşit a acestei sarcini, am cerut însă un lucru elementar, o condiţie sine qua non, ca să ne putem îndeplini mandatul nostru de apărători ai pământului strămoşesc. Trebuie să i se acorde mişcării o poziţie de primul rang în politica ţării. După pierderea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, numai un guvern de componenţă legionară putea să abordeze cu succes la Berlin şi Roma chestiunea revendicărilor maghiare şi bulgare, deoarece mişcarea a fost singura organizaţie din România care a susţinut permanent o politică de alianţă cu Axa Roma-Berlin. Este normal, este logic că acei care au reprezentat acest punct de vedere în politica externă să fie chemaţi acum să trateze cu Puterile Axei. Suntem dispuşi să ne înfruntăm, cu furtuna de la hotare, dar cu condiţia să ni se pună la dispoziţie şi mijloacele de a înfrunta această furtună. Nu am cerut un guvern legionar pur, ci un guvern de predominanţă legionară, în care o serie de posturi-cheie să fie încredinţată mişcării.

 

Am plecat din guvernul Gigurtu pentru că Palatul nu a dat un răspuns satisfăcător acestei chestiuni fundamentale. Toată lumea îşi dă seama de slăbiciunea guvernului Gigurtu. Cu acest guvern nu se poate da cu succes bătălia de apărare a fruntariilor ţării. Iar rolul nostru în acest guvern este minor. Suntem aşa zicând a cincea roată la car. în loc de un guvern precumpănitor legionar, ni s-au oferit nişte posturi secundare, din care nu putem influenţa politica generală a ţării. Mişcarea legionară a fost pur şi simplu exclusă din convorbirile cu Roma-Berlin. Alţii vorbesc în numele nostru, iar noi am fost reduşi la rolul de suport al acestora. Suntem o anexă a unui guvern care ştim că nu e capabil să apere interesele ţării, aşa cum am pute-a noi face. Riscăm aşadar să fim co-răspunzători* la sfâşierea hotarelor ţării, interzicându-ne în acelaşi timp să participăm la bătălia pentru apărarea lor.

 

Am declarat că n-am nimic împotrivă să ia guvernul acei ce au susţinut politica externă titulesciană, care ne-a adus la acest dezastru. Să vină la guvern D-nii Maniu şi Brătianu, să ia guvernul D-l Gafencu, care a acceptat garanţiile engleze. Să descurce ei situaţia externă. Dar nu e corect să fie folosită mişcarea pentru a plăti păcatele unei politici făcute de alţii.

 

Ce m-a determinat aşadar să părăsesc guvernul? Bazele colaborării noastre cu regimul au fost alterate. Se face apel la patriotismul nostru, ni se cere să facem front cu toţi Românii pentru apărarea graniţelor, dar, în acelaşi timp, ni se leagă mâinile. Suntem prizonierii unui guvern care face politica ţării peste capul nostru.

 

Asta nu înseamnă că am contra Regelui. Interpretarea anumitor camarazi este greşită. Este o luare de atitudine în cadrul ce ni-l permite ordinea legală a Statului, aşa cum e configurată astăzi. A demisiona dintr-un guvern, nu înseamnă a fi contra factorului constituţional. E o deosebire de opinii care mâine se poate aplana. Obiectivul pentru care lupt eu acum este de a convinge forurile competente să accepte formarea unui guvern de salvare naţională, care nu poate fi decât un guvern constituit pe bază legionară. Regele ia anumite decizii, dar suferă şi el o serie de influenţe. înţelegem să ne exercităm şi noi influenţa noastră la Palat, pentru a promova formula preconizată de noi. Asta e tot. Nu suntem contra regelui şi nu punem în discuţie politica destinderii.

 

în consecinţă, nu trebuie să ne temem de o nouă prigoană, cum s-au exprimat unii camarazi, pentru că nu există nici un motiv real ca această prigoană să se dezlănţuie. Cu demisia mea nu am depăşit cadrul legal al Statului. E un act politic şi nimic mai mult. Nu văd motivele.

 

Dar chiar dacă ar fi aşa, chiar dacă prin absurd s-ar dezlănţui o nouă prigoană, între a suferi această prigoană şi a apăra linia mişcării de compromisuri, nu avem altă alegere. A rămâne în acest guvern, aşa cum este el constituit astăzi, ar însemna să angajăm răspunderea mişcării în pierderi teritoriale grele, ceea ce ne-ar îngropa istoriceşte.

După ce au murit cei mai buni dintre noi, nu avem nici un motiv să nu urmăm drumul lor de sacrificiu, dacă acesta ar fi preţul necompromiterii noastre.

 

De când am intrat în mişcare, camarazi, ne-am logodit cu moartea. Chiar cântecul nostru spune "moartea, numai moartea legionară ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunţi". Aceasta e viaţa noastră, a riscului şi a primejdiei continue. Pe acest drum ne-am angajat fără posibilitate de întoarcere.

 

Dar revin şi repet, camarazi. Demisia nu înseamnă o luare de atitudine contra Regelui, ci o luare de atitudine contra unei anumite politici ce vrea să ni se impună de la Palat, politică la a cărui formulare participă şi alţi factori decât Regele. Sunt anumite influenţe care se exercită în sferele Palatului şi care sunt dăunătoare mişcării. Noi combatem această influenţă şi cerem să fie pusă mişcarea în condiţii să-şi îndeplinească misiunea ei salvatoare în politica externă".

 

 

Pe măsură ce vorbeam, atmosfera din sală se schimba. Frunţile s-au descreţit, ochii s-au îmbunat şi am simţit cum inimile tuturor băteau la unison. Cuvântarea s-a încheiat cu un ropot de aplauze. Entuziasmul a fost aşa de mare încât i-a cucerit şi pe Noveanu, Bidianu şi Budişteanu. Uitând pentru o clipă ceea ce ne separa şi pentru ce au convocat această adunare, au decis unanim să adere şi ei la textul demisiei mele. şi aşa se face că, a doua zi, a fost răspândită demisia mea, cu un codicil semnat de cei trei miniştri. Era un nou angajament, de astă dată public, că vor părăsi şi ei guvernul.

 

Când am părăsit casa lui Budişteanu, toţi m-au salutat cu dragoste. Trecând pe lângă Radu Gyr, mi-a strâns mâna zicându-mi: "Iartă-mă. Nu ştiam cine eşti". Lui Vasile Posteucă îi străluceau ochii de bucurie. "Am trăit o zi mare. Să dea Dumnezeu să fie bine".

 

9. Constituirea Forului Legionar

 

într-o lună de zile s-au produs evenimente de importanţă capitală pe plan legionar:

în 13 Iunie sunt eliberat de la Direcţia Generală a Siguranţei;

în 28 Iunie intru în guvern;

în 14 Iulie mă înfrunt cu coaliţia Noveanu-Budişteanu şi salvez unitatea mişcării.

 

Toate aceste momente îşi au locul şi însemnătatea lor în drumul spre victorie al Legiunii. Cu eliberarea mea, elemente de front ale mişcării şi-au regăsit încrederea în luptă şi unitatea de comandă. Intrând în guvern, am scos mişcarea de la periferia politicii româneşti, unde fuseserăm izgoniţi de la începutul prigoanei carliste, şi am introdus-o în circuitul vieţii publice, la egalitate cu celelalte partide. Tendinţele centrifugale din mişcare au fost oprite să se dezvolte graţie intervenţiei mele în casa lui Budişteanu.

 

Nu ştiam că eşti şi orator, mi-a spus Stoicănescu după plecarea de la Budişteanu.

 

Nu sunt orator, i-am răspuns, şi în alte împrejurări aş fi dar un examen lamentabil. M-a inspirat Dumnezeu ca să vorbesc pe înţelesul tuturor, pentru că acolo se juca destinul Legiunii. O Legiune împărţită în clanuri, şi-ar fi pierdut orice valoare politică şi la urmă s-ar fi dezagregat.

 

De mai multă vreme Colonelul Zăvoianu mă tot îndemna să constitui un organism central, un fel de for legionar, alcătuit din fruntaşii mişcării, unde să se dezbată toate problemele ce se vor ivi în Legiune sau în domeniul politic. L-am tot amânat, dându-i răspunsuri evazive, încât omul, pe bună dreptate, putea să-şi închipuie că refuz constituirea acestei instanţe supreme, pentru că nu vreau să se exercite asupra mea nici un control. Nu era aşa. Un alt motiv mă împiedica. Eu eram legat de Partidul Naţiunii. De vreme ce am participat la formarea acestui partid, cu un număr mare de camarazi, nu mai puteam în acelaşi timp să întreprind acţiuni politice paralele. Un for legionar, aşa cum propunea Colonelul Zăvoianu, contravenea fiinţei Partidului Naţiunii. De aici ezitările mele şi nu pentru că nu i-aş fi recunoscut utilitatea. Nu vroiam să dau prilej Palatului să mă acuze de nelealitate. Partidul Naţiunii era înzestrat cu un mecanism represiv, pentru eventualitatea că se desfăşurau activităţi politice contrarii.

Eu am protestat contra acestor paragrafe penalizatoare, dar n-am reuşit să le înlătur şi ele au rămas în vigoare, putând fi aplicate şi nouă, acelora care am pus bazele Partidului Naţiunii. A crea un for legionar, echivala cu un început de reconstituire a mişcării, ceea ce era pasibil să fie sancţionat de legile regimului. Era cu totul altceva dacă eu, cu titlul individual, luam contact cu alţi camarazi pentru a discuta problemele Legiunii, dar situaţia putea să ia alt aspect dacă la Palat s-ar fi aflat de existenţa unui organ diriguitor al mişcării.

 

Am luat în considerare propunerea Colonelului Zăvoianu abia după adunarea legionară din casa lui Budişteanu. Eu nu încălcasem până atunci legile în vigoare, dar iată că vine grupul Noveanu şi, probabil cu ştirea Palatului, convoacă o adunare a căpeteniilor legionare, cu scopul ca să obţină dezavuarea mea. Lovitura n-a reuşit, dar faptul că Noveanu, Bidianu şi Budişteanu s-au încumetat să ţină această adunare, contravenind legislaţiei în vigoare, am tras şi eu concluziile mele:

 

1. De vreme ce Noveanu şi-a îngăduit să convoace o adunare legionară de oarecare proporţii, pot şi eu să-mi dau consimţământul la realizarea unei reuniuni mult mai restrânse.

 

2. Adunarea de la Budişteanu demonstra urgenta necesitate de a se constitui Forul Legionar, propus de Colonelul Zăvoianu. Nu mai era timp de pierdut. Căpeteniile legionare care au participat la consfătuirea din casa lui Budişteanu puteau fi din nou manipulate în buna lor credinţă, fie de aceleaşi persoane fie de alţii. Pentru a-i feri să mai alunece într-o direcţie dăunătoare intereselor mişcării, care se identificau în acel moment cu cele mai vitale interese ale ţării, trebuia să se constituie cât mai în grabă această instituţie. Odată integraţi în acest for, fruntaşii Legiunii nu vor mai avea senzaţia că sunt abandonaţi, că fac eu politica mişcării pes