CORNELIU ZELEA CODREANU

 

 

PENTRU LEGIONARI

 

 

 

în acest volum este scrisă povestea tinereţii mele, de la 19 la 34 ani, cu simţirile, credinţă, gândurile, faptele şi greşelile ei.

CORNELIU ZELEA CODREANU

 

 

 

CUPRINSUL

 

Legionari

 

Păşind în Viaţă

 

În pădurea Dobrina

La universitate din Iaşi

Se pregătea revoluţia

Garda Conştiinţei Naţionale

Constantin Pancu

Ocuparea Regiei Monopolurile Statului de către Garda Conştiinţei Naţionale

Steagul tricolor deasupra Atelierelor de la Nicolina

Socialismul naţional-creştin, sindicatele naţionale

Crezul socialismului naţional-creştin

Un tablou fidel al situaţiei de la 1919

Conducătorii muncitorilor români

Atitudinea presei jidăneşti

Primul congres studenţesc după război

Deschiderea Universităţii din Iaşi în toamna anului 1920

Anul universitar 1920 - 1921

Eliminat pentru totdeauna din Universitatea ieşeană

Consiliul Facultăţii de Drept

Anul universitar 1921 - 1922

Preşedinte la Societatea Studenţilor în Drept

Vizita la Universitatea din Cernăuţi

Revista "Apărarea Naţională"

înfiinţarea Asociaţiei Studenţilor Creştini

Angajament de onoare

La sfârşitul studiilor universitare

Vara anului 1922

în Germania

 

MIşCAREA STUDENţEASCă

 

10 decembrie 1922

Numerus clausus

Numărul jidanilor

Problema pământului românesc

Noi şi pământul nostru

Problema oraşelor

Problema şcolii româneşti

Problema păturii conducătoare româneşti

Problema culturii naţionale

Reîntoarcerea în ţară

La Iaşi

La Bucureşti

La Cluj

Adunarea de la Iaşi din 4 martie 1923, înfiinţarea Ligii Apărării Naţionale Creştine

4 martie 1923

Alte organizaţii antisemite sau naţionaliste

Fascia Naţională Română şi Acţiunea Românească

Modificare art. 7 din Constituţie

Prima mea arestare

Vasile Conta, Vasile Alecsandri. Mihail Kogălniceanu, Mihail Eminescu, Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Costache Negri. ă. D. Xenopol

Logodna

Procesul Moţă-Vlad

în jurul celor petrecute la grădină

întrunirile de protestare contra lui Manciu

Se ordonă anchetă administrativă, memoriul d-lui Maior Ambrozie

Ziua fatală, 25 octombrie 1924

Doua articole în jurul cazului Manciu

Greva foamei

Singur la Galata

Mutarea procesului la Focşani

La Turnu Severin

Procesul

Spre Iaşi

 

IUNIE 1925 - IUNIE 1927

 

Nunta

Botezul de la Ciorăşti

După un an reîncepe munca

Primejdii care pândesc o mişcare politică

Critica conducătorului

Un proces de conştiinţă

în Franţă, la carte

La Grenoble

Alegeri generale în ţară

în Munţii Alpi

La Bucureşti, Liga Apărării Naţionale Creştine ş-ă rupt în două

Ce se întâmplase?

Cum am procedat în faţă acestei situaţii

 

LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL

 

Legiunea Arhanghelului Mihail

Materia

Vasile Conta

Vasile Alecsandri

Mihail Kogălniceanu

Mihail Eminescu

Ion Heliade Rădulescu

Bogdan Petriceicu Haşdeu

Costache Negri

ă. D. Xenopol

Greva generală ă studenţimii continuă

Iunie 1923

Planurile iudaismului

Planurile mari ale iudaismului faţă de pământul şi neamul românesc

Planurile iudaismului faţă de mişcarea studenţească

Argumente şi atitudini jidăneşti

Congresul conducătorilor mişcărilor studenţeşti

Congresul de la Câmpulung al L.ă.N.C.

Complotul studenţesc din octombrie 1923

Afară

Obolul moţilor

Gânduri de viaţă nouă

Izolarea politicianismului

Pedepsirea trădării şi procesul

La Iaşi

 

UN AN DE MARI îNCERCăRI

MAI 1924 - MAI 1925

 

Căminul Cultural Creştin

Prima tabără de muncă

O nouă lovire

Copleşit de lovituri

Sus, în cabinetul prefectului

încercarea de sfărâmare ă blocului nostru

Raţiunea

în contra mişeliei

Primele începuturi de viaţă legionară

Programul nostru

Privelişti din viaţă publică românească

Gânduri în faţă acestei lumi

Etapele de dezvoltare ale Legiunii

Conţinutul primului număr ("Pământul Strămoşesc")

"Pământul Strămoşesc" nr.2

Dezinteresarea în luptă

Disciplina şi dragostea

Lupta pentru menţinerea revistei

Alte nume care se desprind citind primele numere ale revistei

Cum era privită acţiunea noastră

Dincolo de forme

Mişcările naţionale şi dictatura

Primele începuturi de organizare

Legământul primilor legionari

O nouă bătălie

Probleme de ordin material

Vara lui 1928

în luptă cu mizeria

Profesorul Găvănescul primeşte şăcuşorul cu ţărână

3-4 ianuarie 1929

 

SPRE MASELE POPULARE

 

La moţi

Vara lui 1929

Hotărârea de ă păşi în mase

15 decembrie 1929

în Ardeal, la Ludoşul de Mureş

în Basarabia

Din nou în Basarabia

Frământări în Maramureş

Marşul în Basarabia

Atentatul contra Ministrului Anghelescu

Dizolvarea Legiunii Arhanghelului Mihail şi ă Gărzii de Fier

Procesul

Mişcarea Legionară în primele alegeri

Lupta de la Neamţ

 

DEMOCRAţIA îMPOTRIVA NEAMULUI

 

în Parlament

Câteva observaţiuni asupra democraţiei

Elecţiune, selecţiune şi ereditate

Individ, colectivitate naţională, naţiune

Neamul

ţelul final al neamului

Monarhia şi legea monarhiei

Lupta de la Tutova

ă doua dizolvare ă Gărzii

Noi alegeri generale

Pentru ă doua oară în Parlament

Cum se prezenta organizaţia legionară în 1932-1933

 

OFENSIVA CALOMNIILOR

 

"Mişcarea anarhică şi teroristă"

"în slujba străinilor"

"Suntem în solda hitleriştilor"

Fabrica de bancnote false de la Răşinari

Echipa morţii

La Teiuş

Digul de la Vişani

Camarazi,

 

 

 

6 Decembrie 1935,

 

Carmen Sylva

 

LEGIONARI,

Scriu pentru familia noastră legionară. Pentru toţi legionarii: din sat, din fabrică şi din universitate.

Nu ţin seamă de nici un fel de regulă impusă autorilor de cărţi. N-am timp. Scriu în fuga condeiului, de pe câmpul de luptă, din mijlocul atacurilor. La ora aceasta suntem înconjuraţi din toate părţile. Duşmanii ne izbesc mişeleşte şi trădarea muşcă din noi.

De doi ani de zile stăm legaţi cu lanţurile infamei cenzuri.

De doi ani de zile numele nostru şi acela de legionar nu sunt tolerate în ziare decât pentru ă fi insultate. Curge asupra noastră ploaie de mişelii în aplauzele duşmanilor şi în speranţele lor că vom pieri. Dar aceşti cavaleri ai laşităţii, ca şi stăpânii lor, se vor convinge, de altfel, în curând, că toate atacurile în care şi-au acumulat nădejdile de nimicire ă mişcării legionare, toate frământările şi toate sforţările disperate, rămân încercări zadarnice. Legionarii nu mor. Drepţi, nemişcaţi, neînvinşi şi nemuritori, privesc pururea biruitori la toate zvârcolirile urii neputincioase.

 

îmi este indiferentă părerea pe care ar putea ş-o aibă lumea nelegionară şi nu mă interesează efectele pe care ele l-ar avea în acea lume.

Eu vreau ca voi, soldaţi ai unor alte orizonturi româneşti, citind aceste amintiri şă recunoaşteţi în ele propriul vostru trecut şi şă vă aduceţi aminte de luptele voastre. şă retrăiţi suferinţele îndurate şi loviturile primite pentru neam. şă vă umpleţi inimile de foc şi de hotărâre în lupta grea şi dreaptă, în care v-ăţi încleştat şi din care avem cu toţii poruncă de ă ieşi: biruitori sau morţi. La voi mă gândesc când şcriu. La voi, acei care veţi trebui şă muriţi, primind cu seninătatea strămoşilor Thraci, botezul morţii. şi la voi, acei ce veţi trebui şă păşiţi peste morţi şi mormintele lor, ducând în mâinile voastre steagurile triumfătoare ale Românilor.

 

PăşIND îN VIAţă

 

MARTIE 1919

îN PăDUREA DOBRINA

 

în primăvara anului 1919, iată-ne adunaţi într-o după-amiază în pădurea Dobrina care stă de strajă pe înălţimile din jurul Huşului. Cine? Un grup de vreo 20 elevi de liceu din cursul superior. ă 6-ă, ă 7-ă, ă 8-ă.

Convocasem pe aceşti tineri camarazi, pentru ă discuta cu ei o problemă gravă, deşi viaţă noastră abia înmugurea. Ce facem dacă vin bolşevicii peste noi? Părerea mea, asupra căreia au căzut şi ceilalţi de acord, era aceasta: dacă armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul ajungând şă încalce şi locurile noastre, noi şă nu ne supunem, ci şă ne retragem cu toţii în pădure înarmaţi. Aici şă organizăm un centru de acţiune şi de rezistenţă românească, şi prin lovituri date cu măiestrie şă zdruncinăm inamicul, şă menţinem o stare de spirit de neaplecare, şi şă întreţinem o scânteie de nădejde în mijlocul masei româneşti din sate şi oraşe. Am depus cu toţii jurământ în mijlocul pădurii seculare. Era această pădure un colţ al acelui vestit codru al Tigheciului, pe cărările căruia, în decursul istoriei Moldovei, mulţi duşmani îşi găsiseră moartea. Am hotărât şă ne procurăm arme şi muniţii, şă păstrăm un secret desăvârşit, şă facem recunoaşteri şi exerciţii de luptă în pădure şi şă găsim o formă care şă mascheze intenţia noastră.

Forma am găsit-o uşor şi în scurt timp am pus-o în practică: o societate cultural-naţională ă elevilor liceului din Huşi, căreia i-am dat numele: "Mihail Kogălniceanu". Ea ă fost aprobată de direcţiunea liceului. Au început şezători şi conferinţe în oraş. în public tratam obişnuitele subiecte, dar în pădure făceam exerciţii de luptă. Arme pe vremea aceea erau pe toate drumurile încât în vreo două şăptămâni ne adunasem tot ce ne trebuia.

***

Era în timpul acela o stare de haos în ţară, pe care noi deşi copii, abia trecuţi de 18 ani, o înţelegeam prea bine. Lumea se afla sub impresia revoluţiei bolşevice care se desfăşura în toiul ei la câţiva paşi de noi. ţărănimea din instinct se opunea acestui val distrugător, dar complect dezorganizată, nu prezenta o posibilitate serioasă de rezistenţă. Muncitorimea însă aluneca vertiginos spre comunism, întreţinută sistematic în cultul acestor idei, de presa jidănească, şi în general de toată jidănimea oraşelor. Fiecare jidan, comerciant, intelectual sau bancher-capitalist, în raza sa de acţiune, era un agent al acestor idei revoluţionare anti-româneşti. Românii intelectuali erau indecişi, aparatul de stat dezorganizat. Din moment în moment, te puteai ăştepta, fie la o izbucnire internă ă unor elemente organizate şi decise, fie la o năvălire de peste Nistru. Această acţiune externă coordonată cu aceea ă bandelor iudeo-comuniste din interior, care, năpustindu-se asupra noastră, distrugând podurile şi aruncând în aer depozitele de muniţii, ar fi hotărât de şoarta noastră ca neam.

în atari împrejurări, frământaţi de gânduri şi tremurând de grija vieţii şi libertăţii ţării noastre abia unită, în urma unui greu război, ă încolţit în mintea noastră de tineri ideea unei acţiuni care ne-ă adus la jurământul din pădurea Dobrinei.

Făcusem cinci ani de liceu militar la Mănăstirea Dealului, la umbra capului lui Mihai Viteazul şi sub ochiul cercetător al lui Nicolae Filipescu. Acolo sub comanda Maiorului şi apoi Colonelului Marcel Olteanu, Comandantul şcolii, ă Căpitanului Virgil Bădulescu, ă Locotenentului Emil Pălăngeanu şi sub îndrumarea profesorilor, mi-am făcut o severă educaţie ostăşească şi mi-am căpătat o şănătoasă încredere în puterile mele.

De altfel, educaţia militară de la Mânăstirea mă va urmări toată viaţă. Ordinea, disciplina şi ierarhia turnate la o vârstă fragedă în şângele meu, alături de sentimentul demnităţii ostăşeşti, vor forma un fir roşu de-ă lungul întregii mele activităţi viitoare.

Tot aici am fost învăţat şă vorbesc puţin, fapt care mai târziu mă va duce la ura contra vorbăriei şi ă spiritului retoric. Aici am învăţat şă-mi placă tranşeea şi şă dispreţuiesc salonul.

Noţiunile de ştiinţă militară căpătate acum mă vor face şă judec mai târziu totul prin prisma acestei ştiinţe.

Iar cultul sentimentului demnităţii de om şi de ostaş, în care m-au crescut ofiţerii, îmi va crea greutăţi şi mă va expune la suferinţe, într-o lume lipsită adesea şi de onoare şi de simţul demnităţii.

Vara lui 1916 am petrecut-o acasă la Huşi.

Tatăl meu era concentrat de doi ani şi plecat cu regimentul în Carpaţi.

într-o noapte m-ă trezit din somn mama mea care, plângând şi închinându-se, mi-ă spus: "Scoală, că trag clopotele la toate bisericile". Era 15 August 1916, Sfânta Maria. Am înţeles că ş-ă decretat mobilizarea şi că în acel moment armata română ă trecut munţii.

Cuprins de emoţie, îmi tremura trupul. Peste trei zile am plecat de acasă după tatăl meu, împins de dorul de ă fi şi eu printre luptătorii de pe front. în sfârşit, după multe peripeţii, am ajuns la acelaşi regiment în care era şi tatăl meu comandant de companie, Regimentul 25 Infanterie de sub comanda colonelului V. Piperescu, pe când înainta în Ardeal pe valea Oituzului.

Nenorocul meu ă fost mare, deoarece, neavând decât 17 ani, comandantul regimentului ă refuzat şă mă primească voluntar. Totuşi am luat parte la înaintarea şi retragerea din Ardeal, iar la 20 septembrie când tatăl meu ă căzut rănit deasupra Sovatei pe muntele Ceres-Domu, i-am fost de folos, ajutându-l în faţă inamicului care înainta. Deşi rănit, ă refuzat şă se lase evacuat conducându-şi compania tot timpul retragerii şi apoi în grelele lupte cari au urmat la Oituz.

într-o noapte pe la ora două, regimentul ă primit ordin de înaintare. Ofiţerii îşi inspectau în tăcere de mormânt trupele masate pe şosea.

Tatăl meu fusese chemat de colonel. Revenind după puţin timp îmi spune: "N-ar fi bine şă te întorci tu acasă? Noi o şă intrăm în lupte şi nu e bine şă murim amândoi aici, căci mama rămâne acasă cu şase copii mici, fără nici un sprijin. şi Colonelul m-ă chemat şi mi-ă spus că nu vrea şă-şi ia răspunderea rămânerii tale pe front".

Simţeam că e cu sufletul îndoit: ezita şă mă lase în miezul nopţii singur, în câmp, pe drumuri necunoscute, la 40 km. de linia ferată.

Observând insistenţă lui, am predat carabina şi cele două cartuşiere şi în timp ce coloanele regimentului păşeau înainte, pierzându-se în liniştea şi întunericul nopţii, eu am rămas singur pe marginea unui şanţ, luându-mi apoi drumul către vechea frontieră.

Mai târziu, peste un an, la 1 Septembrie, am intrat în şcoala Militară de Infanterie, de la Botoşani, cu acelaşi gând de ă putea ajunge pe front. Aici mi-am completat educaţia şi cunoştinţele militare, de la 1 Septembrie 1917 la 17 Iulie 1918, în compania activă ă şcolii Militare. Cei patru ofiţeri distinşi: Colonelul Slăvescu, Căpitanul Ciurea, Locotenentul Florin Rădulescu şi Maiorul şteflea, mi-au îndrumat paşii pe căile luptelor şi al sacrificiilor pentru ţară.

şi acum, după un an - 1919 - era pace. Iar noi, copiii cei gata de moarte, eram răspândiţi pe la casele noastre.

Tatăl meu, profesor de liceu, ă fost o viaţă întreagă luptător naţionalist. Bunicul meu ă fost pădurar, străbunicul tot pădurar. Neamul ă fost din începuturi, în vremuri de restrişte, neamul codrilor şi al munţilor. De aceea educaţia ostăşească şi şângele din vine imprimau acţiunii de la Dobrina - naivă ca manifestare - o notă de seriozitate pe care vârsta noastră fragedă n-ar fi presupus-o.

în acele momente, noi simţeam în inimi, sfatul şi experienţă lor, prezenţă şirurilor de strămoşi, care au luptat pentru Moldova pe aceleaşi cărări nepătrunse de duşmani.

 

LA UNIVERSITATEA DIN IAşI

SEPTEMBRIE 1919

 

Vara ă trecut. în toamnă mi-am dat bacalaureatul şi grupul nostru ş-ă despărţit îndreptându-se fiecare spre universităţi.

De la Dobrina nu ne-au rămas decât amintirile de ă ne apăra ţara în contra valurilor de vrăjmăşie care se ridicau ameninţătoare şi dinlăuntru şi din afara hotarelor.

***

Plecam din Huşi în momentul acestei răspântii pentru fiecare tânăr, înscrierea la universitate, mult ăşteptata înscriere la universitate! Ca pregătire aveam bagajul de cunoştinţe pe care mi-l dăduse liceul. Literatura de senzaţie, de pervertire sufletească ce astăzi ocupă un loc important în procesul de formaţie al elevului de liceu - spre nenorocirea lui - eu n-am gustat-o. Pe lângă literatura firească ă clasicilor români citisem toate articolele din "Semănătorul" şi "Neamul Românesc" ale lui N. Iorga şi ă. C. Cuza. Tatăl meu le avea în nişte lăzi, în podul casei. în ceăsurile libere, mă suiam acolo şi mă ocupam cu acest soi de literatură. Esenţă acestor articole cuprindea manifestarea într-o formă înaltă, ă celor trei idealuri de viaţă ale poporului român:

1) Unirea tuturor Românilor.

2) Ridicarea ţărănimii prin împroprietărire şi drepturi politice.

3) Rezolvarea problemei jidăneşti.

Două maxime însoţeau manşeta tuturor publicaţiilor naţionaliste din acea vreme:

"România Românilor, numai ă Românilor şi ă tuturor Românilor." N.Iorga

"Naţionalitatea este puterea creatoare ă culturii umane, cultura e puterea creatoare ă naţionalităţii." ă. C. Cuza

Cu mare evlavie mă apropiam de Iaşiul pe care nu era român şă nu-l iubească, şă nu-l înţeleagă sau măcar şă nu dorească ă-l vedea.

Multe oraşe din Moldova au câte o fărâmă de glorie. Nu putem pronunţă numele: Hotin, Bârlad, Vaslui, Tighina, Cetatea Albă, Soroca, fără ca şă nu ne simţim sufletul răscolit.

Deasupra tuturor însă se ridică Suceava şi Iaşiul.

Suceava cetatea lui ştefan cel Mare, Iaşiul oraşul lui Cuza Vodă.

Oraşul unirii de la 1859, care prin înfiinţarea Universităţii, devine oraşul tinereţii şi ă celor mai curate aspiraţii ale ei.

în Iaşi au trăit: Miron Costin, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Mihail Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Iacob Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuţiu, Vasile Conta, N. Iorga, <ă HREF="../../03 Biografii/Gavanesc.html">Ion Găvănescul. Aici luminează ca un far, la catedra de Economie Politică, marea personalitate ă profesorului Cuza. Universitatea devine o şcoală ă naţionalismului; Iaşiul, oraşul marilor avânturi româneşti, al înălţimilor, al idealurilor, al aspiraţiunilor noastre naţionale. Mare prin durerile de la 1917, când aici şi-ă găsit refugiul în ceasurile grele mult chinuitul suflet al Regelui Ferdinand, mare prin destinul de ă fi la 1918 oraşul unirii tuturor Românilor; mare prin trecutul şău şi mare prin tragedia lui prezentă - căci oraşul celor patruzeci de biserici - moare uitat în fiecare zi sub nemiloasa cotropire jidănească. Iaşiul zidit pe şapte dealuri, ca Roma, este şi rămâne cetatea eternă ă românismului.

Câte amintiri glorioase!

Aici ş-au auzit pentru prima dată răsunând acele armonioase versiuni ale lui Alecsandri:

"Hai şă dăm mână cu mână,

Cei cu inima română"

........................

Aici, ca nicăieri în altă parte, studentul simte plutind prin văzduh pe deasupra Iaşului tăcut, cu chemări nepătrunse şi cu îndemnurile lor sfinte, duhurile marilor înaintaşi. Studentul ieşean, în liniştea nopţii târzii, aude alergând înnebunit de durere pe străzile întortocheate şi străine ale Iaşiului, sufletul lui Mihail Eminescu care cântă ca o nălucă:

"Cine-ă îndrăgit străinii,

Mânca-i-ar inima câinii,

Mânca-i-ar casa pustia

şi neamul nemernicia..."

De acest oraş mă apropriam, cu adâncă evlavie, în toamna lui 1919 atras de marea lui aureolă, dar şi mişcat pentru că mă născusem aici, cu douăzeci de ani în urmă. şi ca orice copil veneam emoţionat şă revăd şi şă şărut pământul natal.

***

M-am înscris la Facultatea de Drept.

*

Universitatea ieşeană, întreruptă în timpul războiului, se redeschisese de un an. Studenţii vechi, întorşi acum de pe front, păstrau linia tradiţiei naţionaliste ă vieţii studenţeşti dinainte de război. Erau împărţiţi în două tabere: una sub conducerea lui Lăbuşcă de la Litere şi alta sub aceea ă lui Nelu Ionescu, de la Drept. Grupul acestora, redus ca număr, era copleşit de masa imensă ă studenţilor jidani veniţi din Basarabia, toţi agenţi şi propagatori ai comunismului.

Profesorii Universităţii, afară de un grup foarte restrâns în frunte cu ă. C. Cuza, Ion Găvănescul şi <ă HREF="../../03 Biografii/Sumul.html">Corneliu şumuleanu, erau părtaşii aceleaşi idei de stânga. Profesorul Paul Bujor, unul din exponenţii majorităţii, rostise chiar lapidar în plin senat al României: " Lumina vine de la Răşărit", adică de peste Nistru.

Această atitudine ă profesorilor care considerau ca "barbarie" orice idee şi notă naţionalistă, ă avut ca efect dezorientarea totală ă studenţilor. Unii susţineau bolşevismul pe faţă, alţii - cei mai mulţi - spuneau: " Orice ş-ar zice, ă trecut timpul naţionalismului, omenirea merge spre stânga". Grupul Lăbuşcă ă alunecat de-ă binelea în direcţia aceasta. Grupul Nelu Ionescu, căreia mă afiliasem şi eu, ş-ă risipit cu timpul în urma unor alegeri din care ieşisem înfrânţi.

înaintarea acestor idei antiromâneşti, susţinută de o masă compactă de profesori şi studenţi şi încurajată de toţi duşmanii României întregite, nu mai găsea în lumea studenţească nici o rezistenţă românească. Câţiva care mai încercam şă rămânem pe poziţie eram învăluiţi într-o atmosferă de dispreţ şi duşmănie. Colegii de alte păreri, cei cu " libertatea de conştiinţă" şi cu principiul tuturor libertăţilor, scuipau în urma noastră, când treceam pe stradă sau pe şălile facultăţilor şi deveniseră agresivi, din ce în ce mai agresivi. întruniri peste întruniri cu mii de studenţi, în care se propagă bolşevismul, se ataca Armata, Justiţia, Biserica, Coroana. O singură societate îşi mai păstra un caracter românesc: " Avram Iancu " ă Bucovinenilor şi Ardelenilor de sub conducerea studentului <ă HREF="../../03 Biografii/Iasins.html">Vasile Iasinschi.

Universitatea cu tradiţie de naţionalism de la 1860, devenise un focar de antiromânism.

 

SE PREGăTEA REVOLUţIA

 

Dar nu numai în universitate era această situaţie. Masa muncitorească ieşeană, cuprinsă aproape în întregimea ei de comunism, stătea gata şă izbucnească în revoluţie. în fabrici se lucra foarte puţin. Se ţineau ceasuri întregi comitete, consilii, adunări. Se făcea mai mult politică. Ne găseam în plină sabotare sistematică, făcută cu plan şi cu ordin: " sfărâmaţi, distrugeţi maşini, creaţi starea de mizerie materială generală care duce lă izbucnirea revoluţiei ". şi într-adevăr, cu cât ordinul se executa mai bine, cu atât mizeria se întindea, foamea se proiecta mai ameninţătoare şi revolta creştea în sufletul mulţimilor.

La fiecare 3-4 zile, pe străzile Iaşiului, mari demonstraţii comuniste. Cele 10-15.000 de lucrători, înflămânziţi şi manevraţi de mâna criminală de la Moscova, parcurgeau străzile în cântecul Internaţionalei, în strigăte de: "Jos Armata!", "Jos Regele!", purtând placarde pe care se putea citi: "Trăiască revoluţia comunistă!", "Trăiască Rusia Sovietică!".

Dacă ar fi învins aceştia? Am fi avut cel puţin o Românie condusă de un regim muncitoresc românesc? Ar fi devenit muncitorii români stăpânii ţării? Nu! Ar fi devenit de ă doua zi robii celei mai murdare tiranii: tirania talmudică, jidănească.

România Mare, după mai puţin de o secundă de viaţă, ş-ar fi prăbuşit.

Noi, poporul român, am fi fost exterminaţi fără milă, ucişi sau deportaţi pe drumurile Siberiei: ţărani, muncitori, intelectuali, cu toţii de-ă valma.

Pământul din Maramureş până la Marea Neagră, rupt din mâna românilor, ar fi fost colonizat de mase jidăneşti. Aici ş-ar fi ridicat adevărata Palestină.

Aveam conştiinţă clară, că în acele ceasuri juca balanţă vieţii şi ă morţii poporului român.

Aceeaşi conştiinţă o aveau toţi jidanii, care împingeau de la spate pe muncitorii români la revoluţie. N-aveau nimic comun cu îngrijorarea, care în acele clipe, ţâşnea din ochii şi din inimile noastre. Erau conştienţi. NUMAI INTELECTUALI ROMâNI ERAU INCONşTIENţI. Intelectualii care au învăţat carte şi care aveau chemarea de ă lumina calea poporului în clipe grele - căci pentru aceasta erau intelectuali - lipseau de la datoria lor. Aceşti nevrednici în ceasurile ACELEA HOTăRâTOARE susţineau cu o inconştienţă criminală, că " lumina vine de la Răşărit ". Coloanelor revoluţionare, care străbăteau ameninţătoare străzile tuturor oraşelor, cine şă li se opună? Studenţimea? Nu! Poliţia? Siguranţă? Aceştia, când ăuzeau că se aproprie coloanele, intrau în panică şi dispăreau. Nici armata nu le putea sta în cale. Căci nu era vorba de 1.000 de oameni, ci de 15.000, de 20.000, organizaţi şi înflămânziţi.

 

GARDA CONşTIINţEI NAţIONALE

 

într-o seară ploioasă din toamna lui 1919, în sala de mese ă şcolii de Arte şi Meserii, unde eram pedagog, un prieten îmi arată o notiţă dintr-un ziar.

" Garda Conştiinţei Naţionale ţine şedinţă astă seară, Joi, ora 9 în Str. Alecsandri Nr. 3 ".

Am plecat imediat în goană cu o mare nerăbdare de-ă cunoaşte şi ă mă înrola în rândurile acestei organizaţii ale cărei manifeste de luptă anticomunistă le citisem cu câteva luni înainte.

în camera din Str. Alecsandri Nr. 3, amenajată cu bănci de lemn de curând făcute, am găsit un singur om de vreo 40 de ani. Stătea la o masă, posomorât şi aspru, ăşteptând şă se adune lumea pentru consfătuire. Un cap mare, nişte braţe puternice, pumni grei, statură mijlocie. Era Constantin Pancu, preşedintele Gărzii Conştiinţei Naţionale.

M-am prezentat, spunându-i că sunt student şi că doresc şă fiu primit ca soldat în Gardă. M-ă primit. Am asistat la consfătuire. Veniseră vreo 20 de persoane: un tipograf culegător, Voinescu, un student, vreo 4 mecanici de la R. M. ş., vreo doi de la calea ferată, câţiva meseriaşi şi muncitori, avocatul Victor Climescu, un preot. ş-au discutat câteva chestiuni în legătură cu dezvoltarea şi avântul luat de mişcarea comunistă în diverse fabrici şi cartiere şi apoi probleme de organizare ă Gărzii.

Din seara aceea drumul meu se bifurca: jumătate în lupta de la universitate şi jumătate cu Constantin Pancu, în rândurile muncitorimii. Eu m-am legat sufleteşte de acest om şi am rămas cu el, sub conducerea lui, tot timpul până la desfiinţarea organizaţiei.

 

CONSTANTIN PANCU

 

Constantin Pancu, numele acesta flutura pe acea vreme pe buzele tuturor Ieşenilor din ambele tabere, rostit cu nădejde de Români şi cu groază de ceilalţi, nu era un intelectual.

Era meseriaş. Instalator de apă şi electricitate. Nu avea mai mult decât patru clase primare. Avea o minte clară, ăşezată, pe care şi-o îmbogăţise singur cu suficiente cunoştinţe. Douăzeci de ani se ocupase cu probleme muncitoreşti. De mai mulţi ani era preşedintele corporaţiei metalurgice. Vorbitor de mâna întâia. La tribună, în faţă mulţimii, impunea. Un suflet şi o conştiinţă clar românească. îşi iubea ţara, armata, Regele. Un bun creştin. O musculatură de luptător de circ şi o forţă în adevăr herculeană. Ieşenii îl cunoşteau încă demult.

înainte de războiu venise la Iaşi un circ cu atleţi. Luptau toate naţiile: Unguri, Turci, Români, Ruşi etc. într-una din seri, când unul singur bătuse pe toţi ceilalţi luptători, din mijlocul mulţimii spectatorilor se ridică in cetăţean, care cere şă lupte şi el cu învingătorul. I se admite. Se dezbracă şi lupta începe. în două minute Ungurul ă fost trântit la pământ, învins. Românul care biruise în mijlocul sentimentelor de admiraţie de admiraţie ale mulţimii, era Constantin Pancu.

De aceea când ă apărut pentru prima dată pe străzile Iaşiului chemarea la luptă ă lui Pancu, lumea, care are cultul forţei, ă primit-o cu încredere.

Acţiunea lui ă durat un an. ş-ă mărit în măsura primejdiei bolşevice şi apoi ş-ă micşorat în măsura scăderii ei.

La început consfătuiri, apoi întruniri care ajungeau până la 5-6 şi chiar 10000 de oameni. Acestea erau, în perioada critică, şăptămânale. Aveau loc în sala Principele Mircea şi uneori chiar în Piaţă Unirii. Printre cei care luau cuvântul regulat eram şi eu. Atunci am învăţat şă vorbesc în faţă mulţimii. Este incontestabil că Gardă Conştiinţei Naţionale ă înălţat într-un moment critic conştiinţă naţională ă Românilor într-un punct de importanţă ca acela al Iaşiului şi ă ăşezat-o ca o barieră în faţă valului comunist.

Activitatea aceasta nu ş-ă mărginit numai la Iaşi. Ne-am deplasat şi în alte oraşe. Apoi foaia "Conştiinţă", care apărea regulat, pătrunsese cu strigătul ei de alarmă aproape în toate oraşele din Moldova şi Basarabia.

în domeniul acţiunii, ciocnirile între cele două tabere, ciocniri inerente, şângeroase, erau aproape zilnice.

Din ele noi ieşeam cu mai mulţi răniţi. Situaţia aceasta de încordare ă durat până în primăvară. După două mari victorii ale noastre, puterea ofensivă ă adversarilor ă fost cu mult redusă.

 

OCUPAREA REGIEI MONOPOLURILOR STATULUI DE CăTRE GARDA CONşTIINţEI NAţIONALE

 

Era pe la 10 sau 11 Februarie 1920. De două şăptămâni se vorbea de greva generală în toată ţara. Se apropia bătălia decisivă. Pe la ora 12, se zvoneşte în oraş că la Regie, unde erau circa 1.000 de lucrători, ş-ă declarat greva, ă fost arborat drapelul roşu, tablourile Regelui au fost date jos şi sfărâmate în picioare, iar în locul lor ăşezate fotografiile lui Karl Marx, Trotzki şi Racowski.

Oamenii noştri au fost bătuţi, mecanicii de la maşini, care erau din Gardă, răniţi. La ora 1, suntem la sediu adunaţi cam o sută. Ce facem ? Pancu prezidează discuţia. Două păreri. Unii susţineau şă trimitem telegrame guvernului, cerând intervenţia armatei. Eu eram de părere şă mergem toţi cei prezenţi la Regie şi cu orice risc şă dăm steagul jos. Se admite punctul meu de vedere. Am luat steagul nostru şi la ora 1 am pornit cu Pancu în frunte pe Lăpuşneanu şi Păcurari, în marş forţat, cântând "Deşteaptă-te Române". în apropierea fabricii, în stradă, câteva grupuri de comunişti sunt date peste cap.

Intrăm în curtea fabricii. Pătrundem în clădire. Mă urc cu steagul până la acoperiş şi îl înfig sus. De acolo încep şă vorbesc. Apare armata şi ocupă fabrica. Noi ne retragem cântând. Ne reîntoarcem la sediu. Ne gândim: Incursiunea noastră rapidă ă fost bună. în oraş vestea atitudinii pe care am avut-o se răspândeşte ca fulgerul. Totuşi greva continuă. Armata nu poate decât şă păzească steagul, ea nu poate pune fabrica în mişcare. Ce facem ? în mintea noastră încolţeşte o idee. şă căutăm în tot Iaşiul mână de lucru şi şă deschidem fabrica. în trei zile, 400 de lucrători noi, adunaţi din toate colţurile Iaşiului, sunt introduşi în fabrică. Aceasta începe şă funcţioneze. Greva ă eşuat. Peste două şăptămâni, jumătate din grevişti cer şă fie reprimiţi la lucru. Victoria noastră e mare.

Cel dintâi pas către greva generală este respins. Planurile consorţiului iudeo-comunist încep şă fie dejucate. Acţiunea aceasta ă avut un răsunet puternic în rândurile româneşti, ridicându-le moralul.

 

STEAGUL TRICOLOR DEASUPRA ATELIERELOR DE LA NICOLINA

 

Cel mai puternic centru comunist îl formau Atelierele C.F.R. de la Nicolina. Aici erau peste 4.000 de lucrători, aproape toţi bolşevizaţi. Cartierele din jurul acestor ateliere, Podul Roş, Socola şi Nicolina erau cotropite de un număr considerabil de jidani. De aceea conducătorul din Iaşi al mişcării comuniste, Doctorul Ghelerter şi aghiotantul şău, Gheler, îşi fixaseră aici punctul de rezistenţă.

Nu trecuse o lună de la înfrângerea suferită la Regie şi ca un semnal de începere ă grevei generale şi ă luptei decisive, apare steagul roşu fluturând pe ateliere. Greva este declarată. Miile de lucrători părăsesc atelierele. Autorităţile sunt neputincioase.

Noi convocăm pentru ă doua zi, prin manifeste, pe toţi Românii la o întrunire în sala Principele Mircea. După discursuri, ieşim cu steagurile afară şi pornim întreaga mulţime spre Nicolina. în Piaţă Unirii, autorităţile ne opresc şi ne sfătuiesc şă nu mergem, deoarece sunt peste 5.000 de comunişti înarmaţi care ne ăşteaptă şi vor fi mari vărsări de şânge.

Noi apucăm atunci din Piaţă Unirii spre gară.

Aici arborăm drapele pe depou şi pe clădirea gării. Apoi ocupăm un tren care se afla la peron şi pornim cu el spre Nicolina. în gara Nicolina cineva schimbă macazul şi pătrundem cu tren cu tot în ateliere. Coborâm. în ateliere, nimeni. Pe una din clădiri, steagul roşu. Eu încep şă mă caţăr pe nişte trepte de fier prinse în perete luând în gură un steag tricolor. Cu oarecare greutate, pentru că era o înălţime mare, ajung până la acoperiş. Mă ridic deasupra şi mă târăsc până la vârf. Smulg steagul roşu şi în mijlocul uralelor în adevăr de nedescris, care se prelungesc câteva minute, ridic şi leg steagul tricolor. De acolo am vorbit. Dincolo de ziduri, comuniştii se adună mereu în masă compactă şi manifestează ameninţător. O muzică infernală. înăuntru urale, afară huiduieli şi înjurături. Cobor încet până jos. Pancu dă ordin de plecare. La poartă însă comuniştii masaţi barează ieşirea şi strigă: "şă vină Pancu şi Codreanu !". Trecem 30 de metri înaintea mulţimii şi pornim spre poartă. La mijloc, Pancu, în dreapta un meseriaş, Mărgărint şi în stânga eu. Toţi trei cu mâinile în buzunare pe revolvere înaintăm fără şă vorbim nimic. Cei din poartă ne privesc tăcuţi şi nemişcaţi. Iată-ne la câţiva paşi. Mă ăştept la un ţiuit de glonţ pe la ureche. Păşim înainte drepţi şi hotărâţi. Totuşi un moment sufletesc neobişnuit. Suntem la doi paşi. Comuniştii se dau într-o parte şi alta lăşându-ne loc liber. Pe o distanţă de aproape zece metri, trecem într-o tăcere mormântală, prin mijlocul lor. Nu ne uităm nici la dreapta nici la stânga. Nu se aude nimic, nici măcar răsuflarea omenească.

Din urmă vin ai noştri. Trec şi ei, dar nu se mai păstrează tăcerea. încep înjurături, ameninţări de ambele părţi. Nici o încăierare. Ne îndreptăm compacţi pe linia ferată spre gara Iaşi. Pe deasupra atelierelor bate vântul în pânza tricolorului biruitor.

Efectul moral al acestei acţiuni este incomparabil. Iaşiul huieşte. Pe stradă nu se vorbeşte decât de Garda Conştiinţei Naţionale. Un curent de redeşteptare românească pluteşte prin aer. Trenurile duc mai departe, spre cele patru părţi ale ţării, reînvierea.

Ne dăm seama, că bolşevismul va fi învins, pentru că în faţă lui, la dreapta, la stânga ş-ă ridicat o barieră de conştiinţă care nu-i va mai permite şă se extindă.

Toate drumurile de înaintare îi sunt închise. De acum va trebui şă dea înapoi.

Nu mult după aceasta ă intervenit şi acţiunea întreprinsă de guvernul Generalului Averescu care ă tăiat orice perspectivă acestei mişcări.

 

SOCIALISMUL NAţIONAL-CREşTIN. SINDICATELE NAţIONALE

 

Garda Conştiinţei Naţionale ă fost o organizaţie de luptă, de dărâmare ă adversarului.

De multe ori vorbeam cu Pancu în serile lui 1919, căci necontenit eram împreună şi aproape regulat la masa sa. şi-i spuneam:

- Nu-i de-ajuns şă învingem comunismul. Trebuie şă şi luptăm pentru dreptatea muncitorilor. Au dreptul la pâine şi dreptul la onoare. Trebuie şă luptăm în contra partidelor oligarhice, creând organizaţii muncitoreşti naţionale care şă-şi poată câştiga dreptatea în cadrul statului, nu în contra statului.

Nu admitem nimănui ca şă caute şi şă ridice pe pământul românesc alt steag decât acela al istoriei noastre naţionale. Oricâtă dreptate ar putea avea clasa muncitoare, nu-i admitem ca şă se ridice peste şi împotriva hotarelor ţării. Nu va admite nimeni ca pentru pâinea ta şă pustieşti şi şă dai pe mâna unei naţii străine de bancheri şi cămătari, tot ce ă agonisit truda de două ori milenară ă unui neam de muncitori şi de viteji. Dreptatea ta, în cadrul dreptăţii neamului. Nu se admite ca pentru dreptatea ta şă sfarmi în bucăţi dreptatea istorică ă naţiei căreia aparţii.

Dar nici nu vom admite ca la adăpostul formulelor tricolore, sa se instaleze o clasă oligarhică şi tiranică, pe spatele muncitorilor de toate categoriile şi şă-i jupoaie literalmente de piele, fluturând prin văzduh necontenit: Patrie - pe care n-o iubesc - Dumnezeu - în care nu cred, - Biserică - în care nu intră niciodată, - şi Armată - pe care o trimit la război cu braţele goale.

Acestea sunt realităţi, care nu pot fi embleme pentru escrocherie politică în mâna unor scamatori imorali.

Am început apoi organizarea muncitorilor în sindicate naţionale şi chiar ă unui partid politic: "Socialismul naţional-creştin" (1. Nu auzisem pe acea vreme de Adolf Hitler şi de Naţional-Socialismul german.). Pancu ă scris atunci:

 

CREZUL SOCIALISMULUI NAţIONAL-CREşTIN

 

"Cred într-unul şi nedespărţit Stat Român de la Nistru la Tisa, cuprinzătorul tuturor Românilor şi numai al Românilor, iubitor de muncă, cinste şi în frica lui Dumnezeu cu durere de ţară şi neam. Dătătorul de drepturi egale, civile şi politice la bărbaţi şi femei. Protector al familiei, salariind funcţionarii şi muncitorii pe baza numărului de copii şi pe baza muncii depuse, înţelegând cantitatea şi calitatea, şi într-unul Stat sprijinitor al armoniei sociale prin restrângerea numărului de grade; iar pe deasupra salariului socializând fabricile, proprietatea tuturor muncitorilor, şi pământul distribuit tuturor plugarilor.

Repartizarea beneficiilor între patron (stat sau particular) şi muncitori. Patronul (particular) pe lângă salarierea muncii sale va primi un procent descrescând proporţional cu mărimea capitalului. şi într-unul Stat asigurător al muncitorilor prin "fondul riscurilor". întemeietor de depozite de hrană şi îmbrăcăminte pentru muncitori şi funcţionari care organizaţi în sindicate naţionale vor avea reprezentanţi în comitetele administrative de pe lângă diferite instituţii industriale, agricole şi comerciale.

şi într-unul mare şi puternic "părinte al muncitorilor" şi Rege al ţăranilor, "Ferdinand I-iu", care pentru fericirea României totul ă jertfit şi care pentru mântuirea noastră una cu poporul ş-ă făcut. Care în fruntea oştilor de la Mărăşti şi Mărăşeşti ă biruit, şi care din nou cu dragoste şi încredere se uită către ostaşii ce-i datorează credinţă, şi care vor găsi în cazărmi o adevărată şcoală ă naţiunii, pe care şă o treacă în termenul de un an.

într-un tricolor înconjurat cu razele Socialismului Naţional-Creştin, simbol de armonie între fraţii şi surorile României Mari.

într-una Sfântă Biserică Creştină cu Preoţi trăind din Evanghelie şi care şă se jertfească apostoleşte pentru luminarea celor mulţi.

Mărturisesc alegerea miniştrilor de către Cameră, suprimarea Senatului, organizarea poliţiei rurale, impozitul progresiv pe venit, şcoli de agricultură şi meserii la sate, "cercuşoare" pentru gospodine şi adulţi, azile pentru invalizi şi bătrâni, case naţionale, cercetarea paternităţii, aducerea legilor efectiv la cunoştinţă tuturor, încurajarea iniţiativei particulare în interesul Neamului şi dezvoltarea industriei casnice ţărăneşti.

ăştept învierea conştiinţei naţionale la cel din urmă păstor şi coborârea celor luminaţi în mijlocul celor trudiţi spre ă-i întări şi ajuta în adevărata frăţie, temelia României de mâine. Amin!

"Garda Conştiinţei Naţionale"

Ziarul "Conştiinţă", Luni 9 Februarie 1920.

Ne-am apucat apoi de organizarea sindicatelor naţionale.

Iată un proces-verbal de constituire ă unui sindicat. îl public pentru ă scoate în relief conştiinţă muncitorimii ieşene în acele ceasuri:

"Proces-verbal

Subsemnaţii meseriaşi, muncitori si funcţionari ai Fabricii de tutun R.M.ş., întruniţi aseară, Luni 2 Februarie 1920 în localul "Gărzii Conştiinţei Naţionale" Str. V. Alecsandri No. 3, sub preşedinţia D-lui C. Pancu, preşedinte activ al Gărzii, faţă cu tendinţele criminale ale unor indivizi care servesc alte interese decât acelea ale Neamului lor şi faţă cu propaganda pe care o fac, pentru ă lovi şi în bunul mers al acestei instituţii ţi în existenţă noastră ă acelor care muncim de o viaţă întreagă pentru bucăţica de pâine, care e şi singura hrană ă noastră şi ă copiilor noştri, noi muncitori români cinstiţi şi legali care înţelegem şă mergem sub steagul ţării noastre, şi care înţelegem şă mergem pe drumul pe care îl dictează interesele supreme ale neamului acestuia, pentru bunul mers al acestei instituţii, pentru ă face şă se înceteze odată propaganda duşmanului printre rândurile noastre, am hotărât şă ne constituim într-un sindicat naţional profesional, pentru care am ales următorul comitet şi un delegat al "Gărzii Conştiinţei Naţionale".

Urmează 183 de semnături.

"Conştiinţă" 9 Februarie 1920. Nr.17 şi 18.

 

UN TABLOU FIDEL AL SITUAţIEI LA 1919

 

încerc şă redau momentul de la 1919-20, luând din ziare şi manifeste ceea ce cred ă fi semnificativ.

Primul manifest lansat de Constantin Pancu în Iaşi în August 1919, lipit pe toate zidurile Iaşiului, într-un moment de dezorientare generală, este semnalul de luptă al Iaşiului muncitoresc românesc:

"APEL CăTRE MESERIAşI, MUNCITORI, SOLDAţI şI ţăRANI ROMâNI

Fraţilor,

După ani de groaznice lupte lumea şărbătoreşte pacea între oameni, conducătorii luminaţi din toate ţările civilizate se silesc şă înlăture războiul prin întemeierea unei legi pentru unei vieţuiri paşnice în viitor.

Dar iată că din răşărit se aud glasuri de ură care vădesc năzuinţă duşmanilor noştri de ă ne sfâşia, prin învrăjbire şi neînţelegerile dintre noi. Din Rusia, stăpânită de întunericul învăţăturilor greşite, pornesc îndemnuri de luptă la foc şi la uciderea fraţilor de acelaşi şânge.

Din Ungaria, care-şi plânge mărirea de altădată, se aud aceleaşi îndemnuri. Duşmanii din răşărit ş-au unit cu cei din apus ca şă tulbure liniştea noastră pentru ca apoi şă ne poată cotropi.

Străinii de peste hotare încearcă şă împartă paharul cu otravă între noi, prin înstrăinaţii care trăiesc la şânul ţării noastre. Ei au cutezanţă şă spună că îndemnurile lor le fac în numele păcii, în numele dreptăţii şi al libertăţii, în numele muncitorilor. Cuvântul lor e minciună, îndemnul lor e venin omorâtor, căci:

Ei zic că voiesc pacea, dar ei singuri o nimicesc omorând pe cei mai vrednici.

Cer libertatea, dar cu ameninţări de moarte, silesc lumea şă li se supună.

Doresc înfrăţirea, dar ei seamănă ura, nedreptatea şi desfrâul în mijlocul popoarelor.

Mai mult încă: ei zic că voiesc desfiinţarea capitalului câştigat prin sudoarea frunţii.

Ne spun că nu voiesc războiul dar ei se războiesc.

Cer desfiinţarea armatei, dar ei se înarmează. Ne îndeamnă şă aruncăm steagul tricolor, dar voiesc şă ridice în locul lui steagul roşu al urii. şă nu daţi crezare manifestelor şi îndemnurilor lor precum n-ăţi dat crezare manifestelor duşmane când luptaţi la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti.

Datoria oricărui bun Român este de ă se îngriji ca şi pe viitor şămânţă neînţelegerii, pe care o încearcă şă o arunce între noi, şă nu prindă rădăcini.

Desăvârşiţi lucrul început prin munca şi cinstea voastră. Duşmanii voştri sunt: lenea, ura şi necinstea care domnesc peste hotare şi care ne ameninţă şi pe noi.

Fiţi cu luare aminte! Păstraţi-vă sufletul curat, nu uitaţi că mântuirea noastră este munca, unirea şi cinstea.

Fraţi soldaţi,

Cu credinţă în Dumnezeu ăţi înfrânt puterea vrăjmaşului. Cu armele voastre ăţi tras pentru veşnicie hotarele ţării.

Cu şângele vostru ăţi desăvârşit şi pecetluit jertfele voastre.

De aceea nu îngăduiţi ca mâini străine şi nelegiuite şă strice ceea ce voi ăţi şăvârşit. Păstraţi mai departe iubirea de ţară şi credinţă către Rege. ăţi jurat că veţi apăra cu ultima picătură de şânge hotarele Patriei. Păziţi-le în luare aminte, contra relelor porniri ale vrăjmaşilor, căci ăşă au făcut părinţii şi străbunii noştri.

Fraţi ţărani,

Dumnezeul părinţilor noştri ş-ă înduioşat de suferinţele noastre şi ne-ă dat un an îmbelşugat cum rar ş-ă văzut. Fiţi recunoscători faţă de bunul Dumnezeu prin munca şi credinţă voastră. înnoiţi-vă puterile de muncă, strângeţi cu şârguinţă roadele pământului. Fiţi liniştiţi căci pământul din Tisa, Dunăre şi Marea Neagră, l-ăţi câştigat în întregime.

Păstraţi-l cu sfinţenie, apăraţi bogăţia lui prin munca şi iubirea voastră.

Fraţi români,

în voi stă nădejdea şi puterea acestei ţări. Voi sunteţi şi fericirea zilei de mâine. Iar voi şă nu vă agonisiţi blesteme, ci binecuvântări.

Duşmanii ne atacă la Nistru şi la Tisa. Ei încearcă şă tulbure şi pacea înăuntru ţării.

Mântuirea noastră e munca, cinstea, iubirea de neam şi credinţă în Dumnezeu.

Fiţi cu luare aminte, chemaţi la calea adevărată şi pe cei care ş-au rătăcit şi au trecut în rândurile celor fără neam şi credinţă. Strânşi în jurul tronului şi uniţi sub umbra steagului tricolor vegheaţi la liniştea ţării.

Spuneţi străinilor şi înstrăinaţilor care încearcă şă ne tulbure, că în jurul nostru ş-ă format o gardă naţională care veghează şi va lupta contra celor ce voiesc şă semene neînţelegeri între noi.

Români de pretutindeni, muncitori, meseriaşi, soldaţi şi ţărani, fiţi vrednici de strămoşii noştri şi de înălţimea vremurilor pe care le trăim.

(ss) Cercul român al meseriaşilor, Sindicatul tracţiunii C.F.R., Sindicatul profesional C.F.R., Societatea invalizilor de război, Breasla fierarilor etc."

"Conştiinţă" Anul I. Nr. 1, 30 August 1919.

 

CONDUCăTORII MUNCITORILOR ROMâNI

 

Conducătorii muncitorilor români comunişti, nu erau nici români şi nici muncitori.

La Iaşi: Dr. Ghelerter, jidan; Gheler, jidan; Spiegler, jidan; Schreiber, jidan etc.

La Bucureşti: Ilie Moscovici, jidan; Pauker, jidan etc.

în jurul lor o serie de muncitori români rătăciţi.

în caz de reuşită ă revoluţiei, preşedinte de republică, ce ar fi uzurpat locul măritului Rege Ferdinand, trebuia şă fie Ilie Moscovici.

în parlamentul României Mari la 1919, în timp ce toţi deputaţii şi senatorii tuturor ţinuturilor româneşti unite, înfioraţi de marele act al Unirii, se ridicaseră în picioare şi aplaudau pe Marele Rege întregitor, acest domn Ilie Moscovici ă refuzat şă se ridice, stând jos ostentativ.

 

ATITUDINEA PRESEI JIDăNEşTI

 

Este necesar de subliniat atitudinea presei jidăneşti în acele momente de mare primejdie pentru neamul românesc. Ori de câte ori naţia românească ă fost ameninţată în existenţă ei, această presă ă susţinut tezele care conveneau mai bine duşmanilor noştri.

După cum, urmărind evenimentele, uşor se poate vedea că aceleaşi teze au fost combătute cu înverşunare ori de câte ori ele erau în favoarea unei mişcări de renaştere românească.

îngrijorările noastre au fost pentru ei zile de bucurie, iar bucuriile noastre au fost pentru ei zile de doliu.

 

LIBERTATEA

 

Libertatea ăşă de mult contestată azi mişcării naţionale, era atunci ridicată la rangul de dogmă, întru cât ea trebuia şă servească cauza nimicirii noastre.

Iată de pildă ce scria "Adevărul" din 28 Decembrie 1919 sub semnătura lui Emil D. Fagure (Honigmann):

"...Acordându-se dreptul de liberă manifestare partidului socialist, nu se poate susţine că se acordă un privilegiu acestui partid. Oricare ar fi partidul care ar voi şă manifesteze, va trebui şă se respecte acest drept...".

 

URA

 

în aceeaşi foaie putem citi:

"Ura trebuie şă fie veşnic călăuza contra partidului de ucigaşi care ă domnit în cap cu Ion Brătianu".

Ura iudaică împotriva Românilor e binecuvântată. E susţinută; se face apel la ea. Nu e o crimă. Nu e o ruşine medievală.

Când e vorba însă ca Românii şă-şi apere drepturile lor încălcate, acţiunea lor este etichetată drept ură şi ura devine un semn al barbariei, un sentiment înjositor pe care nimic nu se poate clădi.

 

ORDINEA LEGALă

("ADEVăRUL" 5 OCT. 1919)

 

"ş-ă isprăvit! Prin <<înaltul>> decret lege, pe timpul perioadei electorale se instituie un nou regim mult mai aspru ca înainte, al stării de asediu şi al cenzurii, opoziţia şi ţara întreagă este scoasă în afară de lege.

Este pur şi simplu regimul dictaturii militare în care singură coroana este atot-puternică. Coroana şi partidul liberal, iar ca executor al acestor două voinţe este guvernul de generali........ astfel decretul lege ne interzice atacurile contra coroanei. Dacă va fi luat ca un atac spunerea adevărului că coroana şi-ă asumat greaua sarcină de ă conduce singură şi cu partidul liberal ţara, acest atac va trebui totuşi şă-l dăm.

Decretul ne interzice atacul contra formei actuale de guvernământ, dacă prin aceasta se înţelege că nu avem dreptul şă protestăm cu toată vehemenţă contra guvernului actual care este rezultatul voinţei neconstituţionale ă două persoane, noi vom protesta...

Dacă altă cale nu este deschisă împotriva acestei stări de lucruri, dacă am şti că incitarea la revoltă sau contra ordinii ăşă zise legale, ar avea un efect, ceea ce din nenorocire nu este n-am ezita un singur moment şă o facem, căci contra unui regim dictatorial şi de teroare nu există alt mijloc de luptă.

...Ne socotim în faţă unei bande înarmate care se pune în afară de legi şi uzează de forţe brutale...

Cu toate acestea vom flutura acest steag şi căzând vom striga totuşi: jos tirania; trăiască libertatea".

Iată presa jidănească de la 1919.

Deci: incitarea la revoltă contra Coroanei, contra formei de guvernământ şi ordinii legale.

 

INCITAREA LA REVOLTă

("ADEVăRUL" din 11 OCT. 1919)

 

"Nebunii! Unde sunt nebunii?"

"Cum am zis, avem prea mulţi oameni cuminţi şi nici un nebun. Ori nebuni ne trebuie. Cei de la 1848 erau nebuni şi au dezrădăcinat regimul boieresc de atunci...

Ne trebuie şi nouă nebuni. Cu oameni cuminţi care despică un păr în 14 şi tot nu se hotărăsc, nu este nimic de făcut. Ne trebuie cel puţin un nebun, dacă nu mai mulţi nebuni. Ce va face nebunul ăsta, de unde vreţi şă ştiu eu?...

...Se cere dar un nebun. şă vină dar nebunii.

Până şi socialiştii ş-au cuminţit. Ei au realmente un partid în dosul lor şi oameni care n-ar trebui şă aibă frică de nimeni. Frică văd că n-au. Dar sunt şi cuminţi. Ca şi altădată, I. Nădejde, se ţin grăpiş de starea legală. Cei de la putere civili şi militari vor şă-i scoată. Inutilă încercare. Tactica lor e starea legală. Chiar când sunt împuşcaţi ca la 13 Decembrie 1918, când sunt snopiţi în bătăi, când Frimu este coborât în mormânt de zbirii şăi, socialiştii protestează, ce-i drept, cu multă demnitate, dar nu se abat de la calea legilor.

în orice caz, ne trebuie nebuni.

şă iasă nebunii care şă înceapă acţiunea ilegală sau în contra legii, împotriva stării de lucruri de astăzi.

 

COROANA

 

Coroana ă constituit întotdeauna pentru Români un patrimoniu scump. Ea fiind garanţia unităţii şi ă rezistenţei noastre în faţă oricăror primejdii, jidanii n-au pregetat de ă o ataca, de ă o insulta şi de ă o compromite prin orice mijloace.

Iată, de pildă, cum tratează "Dimineaţă" din 16 Noiembrie 1919, pe Regele Ferdinand:

 

"Din cauza unei greşeli"

 

"Un animal are nevoie de preocupări mărginite, însă mintea lui ajunge ca şă le satisfacă. Rareori, foarte rareori, animalul se înşeală. şi astfel, tot inteligenţă lui, oricât de mică, îl împiedică de ă cădea în greşeli grosolane.

Nu tot astfel se întâmplă cu Regele.

Voiesc şă vorbesc de regele creaţiunii.

Regele creaţiunii este mult mai inteligent decât un câne, un cal, un măgar. E cert. Dar pe când nici unul din aceste trei animale n-ar călca pe marginea unei prăpastii, nu ş-ar arunca pe valurile apei spre ă se îneca ori n-ar încerca o mişcare vătămătoare, regele creaţiunii şăvârşeşte în fiecare zi greşeli de neiertat.

..

înţelepciunea cere ca Regele şă nu se lase prizonier în mâna unui singur om şi ă unui singur partid.

Cu tot respectul sunt dator şă spun Majestăţii Sale că ă greşit. Situaţia atât de neclară este opera Majestăţii Sale. Fiindcă Majestatea Sa cedând unor obsesiuni vinovate şi interesate, ă fugit de soluţiunile fireşti pe care le poruncea situaţia internă.

Dacă nici astăzi coroana nu se va hotărî şă intre pe căile fireşti care sunt despărţite de interesele viitoare, natura îşi va lua drepturile ei cu încă şi mai mare hotărîre.

Regele creaţiunii este avizat".

 

BISERICA CREşTINă

("OPINIA" DIN 10 AUGUST 1919)

 

"Naţionaliştii din Iaşi încep şă se agite: sunt însă prea puţini şi prea bicisnici, de aceea agitaţia lor care altădată revolta, astăzi este pur şi simplu ridicolă.

Naţionaliştii au format o Gardă ă Conştiinţei Naţionale. ş-au lansat manifeste. Se ţin întruniri Au fost chemaţi şi studenţii şovini. Au venit şi preoţi de rigoare Când pretutindeni, din legiuirile cele mai despotice se şterg deosebirile între naţionalităţi, la noi naţionaliştii vor şă accentueze aceste deosebiri şi mai ales în momentul când conferinţă păcii vrea şă ne impună în tratat controlul minoritarilor

Când pretutindeni Biserica se desparte de stat, rămânând o afacere particulară ă fiecăruia, la noi naţionaliştii fac apel la cler pentru propaganda religioasă organizată şi cu caracter de principii

Atunci intervine preotul: cu duhul blândeţii, el îşi împlântă mâna în chica poporului pe care îl bate cu fruntea de lespezile Bisericii până când îl ameţeşte. Poporul în Biserică învaţă umilinţă şi resemnarea. ăşă ă dat Dumnezeu.

Minciunile acum nu mai amăgesc pe nimeni. în zadar naţionaliştii îşi anină benzi tricolore la mânecă, în zadar asmuţă vulgul intelectual împotriva evreilor, în zadar pun preoţii în biserici şă ne afurisească. Nu se mai teme nimeni astăzi de afuriseala Dumnealor.

propovăduim dragostea între oameni. şi dăm cu piciorul în uşă templelor care adăpostesc ura şi răzbunarea".

 

Iscălit: M. Sevastos

 

PROCESIUNEA

("OPINIA" DIN 26 OCTOMBRIE 1919)

 

"La apelul "Gărzii Conştiinţei Naţionale", onoratul cler şi-ă pus la dispoziţia manifestanţilor bărbile, odăjdiile şi praporii

Luxul însă de avea la dispoziţie un Dumnezeu cu un întreg stat major ar trebui plătit. Noi preferăm ca în birul nostru şă se tocmească un profesor, nu un preot. Dorim deci separaţia Bisericii de stat. Căci nu admitem şă se încurajeze - prin contribuţia noastră forţată - obscurantismul, renunţarea şi spiritul de resemnare care menţin regimurile poliţiste

îndărăt spre Evul mediu? Spre inchiziţie? Suntem exasperaţi de teroarea în sacou şi în tunică, nu mai putem suporta şi teroarea în rasă Cu durere privim manifestaţiile de pe străzi cu sfori şi cu epolete - şi nu vrem şă mai asistăm la defilarea mitrelor şi ă basmalelor roşii

De ajuns.

Bolţile Bisericilor apasă pe umeri neamul omenesc - metaniile îl atrag la pământ.

Va fi o procesiune fadă. Vor trece pe străzi odăjdii de muzeu, sceptre cu briliante, mitre Vor trece cruci şi patrafire.

Vor trece bărbi. Oratori cu gesturi crâncene îşi vor desface pieptul arătând mulţimii coasta lor însângerată - vor suge între dinţi bureţi cu oţet"

 

Iscălit: M. Sevastos

 

***

 

Este clar. De aici şi până la atacarea ofiţerilor pentru ruperea epoleţilor nu mai este decât un pas. şi tot numai un pas până la dărâmarea bisericilor cu târnăcoapele sau până la transformarea lor în grajduri sau localuri de petrecere sadică pentru jidănaşii de la "Opinia", "Adevărul", "Dimineaţă" şi neamul lor.

Am văzut în coloanele acestor ziare, într-un ceas de grea cumpănă românească, toată ura şi vicleana uneltire ă unei naţii vrăjmaşe, ăşezată şi tolerată aici din mila şi numai din mila Românilor. Lipsă de respect pentru gloria armatei române şi pentru sutele de mii de morţi în uniforma ei sfinţită; lipsă de respect pentru credinţă creştină ă unui popor întreg.

Nu era zi şă nu se arunce pe fiecare pagină venin în inimile noastre.

Din lectura acelor ziare care mi-au crispat sufletul, am cunoscut adevăratele sentimente ale acestor venetici pe care ş le-au dezvăluit, fără nici un fel de reţinere, în momente în care ne-au crezut doborâţi la pământ.

într-un an de zile am învăţat atâta antisemitism ca şă-mi ajungă pe trei vieţi de om. Căci nu poţi şă izbeşti în credinţele sfinte ale unui popor, în ceea ce inima lui iubeşte şi respectă, fără ca şă nu răneşti în adâncuri şi fără ca din rana făcută şă nu picure şânge. Sunt 17 ani de atunci şi rana şângerează mereu.

***

şă-mi fie îngăduit încă odată ă-mi îndeplini o datorie sacră, amintind aici de acest erou, atlet al muncitorimii creştine, meseriaşul Constantin Pancu, sub ă cărui comandă am fost şi alături de care am stat până când "Bestia roşie", ăşă cum îi spunea el, ă fost înfrântă.

Acestui om - curajului şi pieptului lui - se datorează salvarea Iaşiului de la nimicire.

şapte ani mai târziu, acest uriaş slăbit de suferinţă şi de şărăcie, umbla ca o umbră pe străzile Iaşiului, cerând ajutor pentru ă merge şă se caute de o boală de inimă.

ă murit bolnav şi şărac, uitat şi neajutat, în mijlocul unei ţări nepăşătoare şi ă unui oraş pe care l-ă apărat cu pieptul şău, în ceasurile cele mai grele.

 

PRIMUL CONGRES STUDENţESC DUPă RăZBOI

CLUJ, 4, 5, 6 SEPTEMBRIE 1920

 

Congresul acesta ă avut loc în sala Teatrului Naţional din Cluj, într-o atmosferă de mare entuziasm, datorită unirii neamului românesc prin forţă armelor şi jertfelor lui. Era cea dintâi întâlnire ă tinerilor intelectuali ai unui popor răzleţit în cele patru vânturi de soartă şi de nenoroc. Două mii de ani şi de nedreptăţi şi suferinţe se încheiau acum.

Cât entuziasm, câte emoţii sfinte, câte lacrimi n-am vărsat cu toţii!

Dar pe cât era de mare entuziasmul care ne copleşea inimile prim măreţia lui, pe atât era de mare dezorientarea faţă de linia viitorului. De această dezorientare ă căutat şă profite puterea iudaică. Ea ă sugerat şi până la sfârşit ă făcut presiuni la minister, prin masonerie şi oameni politici, ca la ordinea de zi ă congresului şă se pună intrarea studenţilor evrei în centrele studenţeşti.

Cu alte cuvinte se încerca transformarea unor centre româneşti în centre mixte româno-jidăneşti.. Primejdia era mare: cu bolşevismul bătând la uşă şi cu perspectiva de ă fi copleşiţi ca număr de elemente iudeo-comuniste în propriile noastre centre. Cel puţin în două dintre ele, Iaşi şi Cernăuţi, situaţia era tragică.

Cu toate acestea, conducătorii congresului, Lăbuşcă, preşedintele Iaşiului, cu întreg comitetul, Nazarie, preşedintele Bucureştiului, cu întreg comitetul şi cu toate societăţile, Puşcaşu, preşedintele Clujului, erau câştigaţi de aceste idei. Tinerii studenţi sunt foarte influenţabili, mai ales când le lipseşte o credinţă. Ei se lasă amăgiţi nu atât prin avantajele materiale imediate care li ş-ar oferi, cât mai ales prin măgulirile ce li se aduc şi prin perspectivele de mare viitor ce li se oferă.

Tânărul însă va trebui şă ştie că în orice post va fi, este o santinelă în slujba neamului şi că ă se lăsa cumpărat, flatat, ademenit, înseamnă o părăsire de post, poate însemna o dezertare sau chiar o trădare.

Micul nostru grup de la Iaşi, invincibil prin hotărârea sa, unit cu grupul bucovinenilor, ş-ă luptat cu îndârjire timp de două zile. până al sfârşit ă învins. Congresul ă admis moţiunea propusă de mine, prin vot nominal, împotriva moţiunii susţinută de întreaga conducere studenţească. Votul acesta cred că nu l-ă dat congresul din convingere, ci mai mult impresionat de hotărârea şi disperareă cu care ă fost dusă lupta.

Studenţimea cernăuţeană, care nu trecea de 60 la număr, ş-ă purtat admirabil. Micul nostru grup al ieşenilor, nu trecea de 20, de asemenea. Dacă mai adăugăm încă 20, grupul Ciochină, tot de la Iaşi, lupta de 2 zile ă fost de 100 contra 5.000.

Victoria noastră de atunci ă fost hotărâtoare. Centrele studenţeşti, dacă punctul nostru de vedere ar fi căzut, şi-ar fi pierdut caracterul lor românesc şi, în contact cu jidanii, ar fi apucat pe calea bolşevismului. Studenţimea română ă fost la o mare răspântie.

Iar cel mai târziu, la 1922, n-am mai fi avut o izbucnire ă unei mişcări studenţeşti româneşti, ci poate o izbucnire ă revoluţiei comuniste.

 

DESCHIDEREA UNIVERSITăţII DIN IAşI îN TOAMNA ANULUI 1920

 

La celelalte centre universitare, linişte. Noi eram însă condamnaţi la războire.

Pentru prima oară în istoria Universităţii ieşene, senatul universitar anunţă deschiderea cursurilor fără preoţi şi fără serviciul religios. Pentru ă înţelege cineva durerea noastră, trebuie şă ştie că această solemnitate era, neîntrerupt, de o jumătate de veac, cea mai frumoasă şărbătoare ă universităţii. Veneau: tot senatul universitar, toţi profesorii, toţi studenţii şi cei nou înscrişi; era prezentă elita intelectuală ă Iaşiului. Mitropolitul Moldovei sau Vicarul oficia slujba în aulă, binecuvântând începutul muncii pentru cultura poporului român. Dar acum universitatea noastră se dezbrăca, printr-un gest al senatului universitar, de podoaba tradiţiei ei semiseculare.

Mai grav: universitatea Iaşiului creştin, cea mai înaltă şcoală românească, proclama în ceasurile grele de atunci, lupta contra lui Dumnezeu, alungarea lui Dumnezeu din şcoală, din instituţii, din ţară.

Profesorii Universităţii din Iaşi, afară de cei 4-5 cunoscuţi, au primit cu mare satisfacţie hotărârea păgână ă senatului, acest pas înainte, care va scoate "ştiinţă românească" din "barbarie" şi din "prejudecăţile medievale". Studenţii comunişti jubilau, jidănimea triumfa, iar noi, câţiva, ne întrebam cu durere: oare cât mai este până când vor fi dărâmate bisericile iar preoţii în odăjdii răstigniţi în altare?

Un număr de vreo opt studenţi naţionalişti, care ne aflam în Iaşi, am umblat zadarnic pe la uşile multor profesori, încercând şă-i convingem ă reveni asupra măsurilor luate. Repetatele noastre intervenţii n-au dus la nici un rezultat.

şi atunci, în ajun, am hotărât un lucru grav: şă ne opunem cu forţă la deschiderea universităţii.

Ne-am culcat cu toţii în str. Suhupan nr.4, sediul acţiunii noastre, pentru ă rămâne grupaţi. La 6 dimineaţă eu am plecat înainte cu Vladimir Frimu, urmând ca ceilalţi şă vină după noi. Am închis şi baricadat uşă din dos ă universităţii, lăşându-l pe Frimu acolo.

Eu am făcut un afiş scris cu creionul roşu, pe care l-am lipit pe uşă cea mare de la intrare: "Aduc la cunoştinţă domnilor studenţi precum şi ă domnilor profesori, că această universitate nu se deschide decât în urma slujbei religioase tradiţionale".

Restul camarazilor n-ă venit decât târziu, prea târziu.

De la ora 8 au început şă vină studenţii. Eu am rezistat singur la uşă până la ora 9 şi jumătate, când în faţă universităţii se adunaseră peste 300 de studenţi.

în momentul când profesorul Mller de la matematici voia şă intre cu forţă, i-am spus: "Când ăţi intrat profesor la universitate ăţi jurat pe cruce. Pentru ce vă ridicaţi cum împotriva crucii? Sunteţi un sperjur, pentru că ăţi jurat într-un lucru în care nu ăţi crezut, iar acum vă călcaţi jurământul.

Atunci studenţii, peste 300, în frunte cu Marin, şeful comuniştilor, cu Hriţcu, cu Ionescu de la Botoşani, ş-au repezit asupra mea, m-au ridicat pe sus, au deschis uşă de la universitate, m-au introdus în sala paşilor pierduţi, unde m-au purtat ca într-un vârtej de la un capăt la celălalt al şălii timp de aproape o jumătate de oră, dându-mi cu bastoanele şi cu pumnii în cap. Nici o apărare şi nici o ripostă nu mai era posibilă, deoarece eram prins la mijloc şi împins din toate părţile primind lovituri de pretutindeni.

în sfârşit am fost lăsat. Pe când stăteam într-un colţ şi mă gândeam la nenorocul înfrângerii mele, au sosit şi cei şase. Biruinţă adversarilor n-ă durat însă mult pentru că peste puţin timp secretarul universităţii ş-ă coborât de la rectorat şi ă afişat următoarele: "Se aduce la cunoştinţă tuturora că rectoratul ă hotărât ca universitatea şă rămână închisă până Miercuri, când se va deschide cu serviciul religios". Era un mare triumf pe care l-am primit cu o bucurie nespusă.

Miercuri dimineaţă, peste două zile, în sala arhiplină de lume din întreg oraşul ş-ă oficiat serviciul religios. Pe mine m-au felicitat toţi. ă vorbit neîntrecut de frumos profesorul ă. C. Cuza.

De atunci mi ş-ă înrădăcinat credinţă care nu mă va părăsi, că cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul şău, nu va fi învins niciodată.

***

în opinia publică ă Iaşiului, aceste lupte, în special cele de la Regie şi Ateliere şi acum în urmă cea de la Universitate au avut un puternic răsunet. Adversarii au început şă-şi dea seama că bolşevismul nu poate înainta fără obstacole serioase, chiar atunci când de partea lui sunt aproape toţi profesorii universităţii, toată presa, toată jidănimea, marea majoritate ă muncitorilor, iar de cealaltă parte numai un minim grup de tineri care nu opun altceva acestor valuri uriaşe decât uriaşă lor credinţă în viitorul ţării. Tinerii aceştia prezentau rezistenţă unor voinţe înfipte în pământ ca nişte stânci peste care lumea uşor putea vedea, nu numai că nu se poate păşi fără pericol, dar că nu se poate păşi niciodată.

Adversarilor le era teamă, nu de noi, ci de hotărârea noastră.

Lumea cealaltă, Iaşiul creştin şi românesc, ne încuraja şi ne urmărea cu simpatie.

 

ANUL UNIVERSITAR 1920-1921

 

început în condiţiunile arătate mai sus, anul acesta ă fost un şir neîntrerupt de lupte şi ciocniri. Noi, studenţii luptători, nea-m organizat în jurul cercului studenţesc "ştefan Vodă" al cărui preşedinte eram. De aici ne-am atacat adversarii, biruindu-i rând pe rând.

Dispreţuitori faţă de cultura românească, aceştia ne priveau de sus universitatea şi tot ce aveam noi în ţara aceasta, cu pretenţii de savanţi şi îndrumători, ca nişte oameni sosiţi dintr-o mare ţară pe un păcătos şi înapoiat pământ românesc.

Or fi avut ei dreptate în unele privinţe, dar în curând aveau şă se izbească în mica noastră ţară de un mare bun simţ românesc secular, pe care acolo, în marea lor împărăţie de peste Nistru, ş-ă dovedit ă nu-l fi avut de loc.

La universitate întrunirile deveniseră imposibile. Nici o hotărâre nu se mai putea lua. Marea majoritate ă studenţilor era formată din comunişti şi simpatizanţi de-ai lor. Dar nu putea face nici un pas înainte deoarece grupul nostru, care nu trecea de 40, era totdeauna prezent. El atacă şi nu mai permite vânturarea ideilor şi practicilor comuniste.

Greva generală încercată în Universitatea ieşeană, cu ocazia arestării studentului comunist Spiegler, eşuează după o zi, deoarece grupul nostru ocupă cantina şi interzice intrarea la masă ă greviştilor, bazându-se pe principiul: "Cine nu munceşte, nu mănâncă". Toate intervenţiile rectorului şi ale profesorilor de ă ne convinge ca aceşti studenţi şă fie lăsaţi la masă, rămân zadarnice.

***

Peste puţin timp, grupul nostru va câştiga o altă victorie: schimbarea uniformei.

Studenţii comunişti purtau şepci ruseşti. Nu pentru că nu aveau altceva, ci ostentativ, ca şă afirme bolşevismul. Cu ocazia unei încăierări la universitate, aceste şepci au fost luate şi arse în Piaţă Unirii. Apoi, în fiecare zi, la universitate, pe străzi, prin localuri, începe vânătoarea. Toate şepcile sunt arse. După o şăptămână au dispărut complet şi pentru totdeauna.

***

Grupul nostru trece mai departe. Se ia la luptă cu presa iudeo-comunistă. El însă n-are presă ca şă se lupte pe calea scrisului. în urma unor articole necuviincioase la adresa Regelui, Armatei şi Bisericii, grupul nostru scos din răbdări pătrunde la redacţiile şi tipografiile ziarului "Lumea", condus de jidanul Hefter, şi "Opinia" şi sfarmă tiparniţele care împrăştiau otravă şi insultă.

Provocam dezordini, fără îndoială, dar acele dezordini vor opri marea dezordine, ireparabila dezordine pe care o pregăteau în ţara aceasta simbriaşii revoluţiei comuniste.

***

Toate acestea însă mă vor fixa în obiectivul răzbunărilor.

Presa jidănească ne atacă. Eu voi riposta violent.

întâlnind pe stradă redactorii "Opiniei", în urma unui schimb de cuvinte, după ce le cer socoteală pentru ofensele aduse, ne încăierăm. Adversarii mei sunt bătuţi bine.

ă doua zi însă toate ziarele din Iaşi fac front contra mea: "Opinia", "Lumea", "Mişcarea".

 

ELIMINAT PENTRU TOTDEAUNA DIN UNIVERSITATEA IEşEANă

 

Lucrurile nu se opresc aici. Imediat intervine senatul universitar, se întruneşte şi, fără ă mă audia, mă elimină pentru totdeauna din Universitatea ieşeană.

în sfârşit Universitatea şi Iaşiul vor scăpa de tulburătorul ordinii publice, care timp de doi ani ă stricat pacea iudeo-comuniştilor şi ş-ă opus la toate încercările acestora de ă dezlănţui revoluţia pentru detronarea regelui, arderea bisericilor, împuşcarea ofiţerilor şi masacrarea ă sute de mii de români.

Oamenii ordinii şi legalităţii sunt, pentru senatul universitar, comuniştii. Eu, sunt tulburătorul acestei ordini.

 

CONSILIUL FACULTăţII DE DREPT

 

Dar planul lor se sfarmă. Pentru că intervine un fapt într-adevăr unic, în manifestările obişnuite ale vieţii noastre universitare. Consiliul Facultăţii de Drept se sesizează de eliminarea pronunţată de senat şi, având în frunte pe profesorii Cuza, decan, Matei Cantacuzino şi Dimitrie Alexandrescu se opune acestei eliminări.

încercările consiliului de ă tempera furia senatului universitar dau greş. Senatul nu renunţă la pedeapsa dată.

Atunci Facultatea de Drept îşi retrage reprezentantul din senat, nu se supune hotărârii acesteia şi se declară independentă.

Pe mine facultatea mă anunţă că mă pot prezenta la cursuri, deoarece consiliul profesoral refuză şă recunoască hotărârea senatului universitar.

ă rămas astfel pe mai departe, student al Universităţii din Iaşi.

în urma acestui fapt, timp de trei ani, consiliul Facultăţii de Drept nu şi-ă mai trimis reprezentant în senat. Conflictul ă durat ani de zile, chiar după plecare mea din universitate.

Mai târziu, când mi-am luat licenţă, rectoratul ă refuzat şă-mi elibereze diploma. Nu mi-ă eliberat-o nici până în ziua de azi. Pentru înscrierea în barou şi pentru continuarea cursurilor în străinătate m-am servit numai de certificatul eliberat de facultate.

 

ANUL UNIVERSITAR 1921-1922

 

Noul an universitar ş-ă deschis în condiţii normale. Cu serviciu religios. Din nou universitatea şi Iaşiul sunt în şărbătoare.

în Bucureşti, acest mare eveniment trece aproape neobservat.

Acolo, mulţimea studenţilor, masa studenţească se pierde în mulţimea sutelor de mii de oameni, ă zgomotului, ă luminilor, ă intereselor care se ciocnesc brutal. La Iaşi, când pleacă studenţii, e melancolie generală, ca la plecare cocorilor şi ă păşărilor, toamna; când vin studenţii, vine tinereţea, vine viaţă. E zi de şărbătoare. La Bucureşti studentul se simte singur în mijlocul unei lumi imense care nu-l vede, nu-l apreciază, nu-l mustră, nu se interesează de el, nu-l iubeşte.

Educaţia studentului la Iaşi este incomparabilă, pentru că el se dezvoltă ca şi un copil sub iubirea mamei sale, la adăpostul dragostei românilor. Aici neamul îşi creşte studenţii. Eu însumi datorez acestui Iaşi o parte însemnată de recunoştinţă pentru tot ce am putut şă fac. Am simţit totdeauna grija pe care mi-ă purtat-o acest suflet al Iaşiului, am simţit raza iubirii lui, i-am simţit mustrarea, încurajarea, îndemnul, chemarea la luptă.

Pe noi, studenţii de la Iaşi, ne urmăresc acestea şi acum şi ne vor urmări până la sfârşitul vieţii, ca amintirea îndemnurilor şi dragostei mereu prezentă ă mamei.

Din toate generaţiile studenţeşti care ş-au perindat prin Iaşi, pe câţi nu i-ă urmărit toată viaţă îndemnul, chemarea la luptă ă Iaşiului! Pe câţi nu i-ă urmărit, până în mormânt, pe câţi nu-i urmăreşte şi astăzi, mustrarea lui!

***

De la începutul anului se observă că iudeo-comunismul dădea înapoi dezorientat şi cu moralul aproape pierdut. Nici o încercare de rezistenţă.

Noul val de studenţi, acum înscrişi, auziseră cu toţii de luptele noastre şi de mult ăşteptau şă vină alături de noi. Ajunşi aici, au intrat în rânduri.

 

PREşEDINTE LA SOCIETATEA STUDENţILOR îN DREPT

 

în toamna aceea am fost ales preşedinte ăş Societăţii Studenţilor în Drept. Senatul universitar n-ă voit şă mă valideze sub pretext că sunt eliminat din universitate. M-am validat singur.

Societatea Studenţilor în Drept, ca şi toate celelalte societăţi pe facultăţi, avea ca scop activitatea ştiinţifică de completare şi aprofundare ă studiilor în domeniul respectiv.

ăşă bunăoară, sub preşedinţia lui Nelu Ionescu, cu doi ani înainte de mine, Societatea Studenţilor în Drept ţinea şedinţe aproape şăptămânal. Un student citea o carte de drept sau în legătură cu dreptul, o rezuma în şedinţă, o critica şi apoi urmau discuţii contradictorii.

Eu am păstrat norma generală, dar am venit cu ceva nou. Toate aceste lucrări şi referate nu se puteau face decât având ca obiect problema jidănească în lumina ştiinţei.

Se citeau lucrări asupra acestei probleme în România şi în străinătate, asupra puterii iudaice internaţionale, asupra istoricului acestei probleme la noi şi aiurea. Studiam mijloacele de luptă întrebuinţate în contra noastră, spiritul şi mentalitatea iudaică şi preconizam mijloace de luptă şi de apărare.

Urmau, după fiecare expunere, discuţii, completări şi la urmă formularea adevărului stabilit pentru ca fiecare şă poată pleca lămurit. Apoi, în continuare, căutam în aceleaşi şedinţe, şă realizăm:

  1. identificarea la fiecare pas ă acestui spirit şi mentalităţi iudaice infiltrate pe nesimţite în felul de ă cugeta şi ă simţi al unei însemnate părţi dintre români;
  2. dezintoxicarea noastră, eliminarea iudaismului introdus în cugetarea noastră, prin cărţi de şcoală, de literatură, prin profesori, prin conferinţe, prin teatru, prin cinematografie;
  3. înţelegerea şi demascarea planurilor jidăneşti mascate sub atâtea forme. Căci avem partide politice, conduse de români, prin care vorbeşte iudaismul; ziare româneşti, scrise de români, prin care vorbeşte jidanul cu interesele lui; conferenţiari români, autori români, gândind, scriind şi vorbind jidăneşte în limba română.

Am început şă ne dăm seama, studiind toate acestea, că pentru prima dată în istorie, poporul român ă venit în contact cu un neam care întrebuinţează ca arme de luptă şi distrugere, ca armă naţională, viclenia şi perfidia.

Românul n-ă cunoscut decât lupta dreaptă. în faţă noilor mijloace jidăneşti, el ş-ă găsit dezarmat. Ne-am dat seama că totul se reduce la cunoaşterea inamicilor şi că în momentul în care noi, românii, îi vom cunoaşte, îi vom învinge.

***

şedinţele noastre au urmat regulat timp de un an de zile.

Ele atrăgeau studenţi de la toate facultăţile în număr din ce în ce mai mare, încât centrul studenţesc îşi pierduse aproape fiinţă. întreaga studenţime gravita în jurul activităţii Societăţii Studenţilor în Drept.

Amfiteatrul devenise neîncăpător pentru mulţimea de studenţi care venise şă ia parte la aceste şedinţe.

în număr din ce în ce mai mare participau studenţii basarabeni. O jumătate de an de activitate ne aduce un adevărat miracol: trei sferturi dintre studenţii basarabeni creştini se trezesc, se simt chemaţi la o viaţă nouă, se luminează la faţă.

în scurt timp, ei vor deveni cei mai credincioşi soldaţi ai luptei noastre, ajungând prin credinţă, devotament, curăţenie sufletească şi spirit de jertfă în fruntea mişcării care începuse ă se înfiripa. Momentul acesta de înfrăţire între noi, în aceeaşi lumină şi de legământ de luptă pentru ţara creştină în contra hoardelor iudaice înşelătoare, nu-l vom uita niciodată. Cei ce ne războisem până ieri, acum ne îmbrăţişam.

***

îndreptarele de orientare la aceste şedinţe erau scrierile geniilor noastre naţionale, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Vasile Conta, Mihail Eminescu, Vasile Alecsandri etc., şi mai cu seamă, scrierile şi prelegerile profesorului Cuza, scrierile profesorului Paulescu, lecţiile de educaţie naţională ale profesorului Găvănescul.

Toate scrierile profesorului Cuza erau, nu o dată citite, ci de trei-patru ori citite şi studiate. în special cursurile sale de economie-politică ce tratau, de la înălţimea catedrei, în chip strălucit, chestiunea jidănească, chemând pe români la înţelegerea celei mai grave probleme prezente ă lor, ne-au fost călăuză în fiecare moment în sforţările pentru cunoaşterea ei. Cel mai mare noroc al nostru şi deci al românilor ă fost profesorul Cuza, unul dintre cei mai străluciţi cunoscători ai problemei jidăneşti din lume, căruia îi datorăm puterea noastră de ă ne orienta faţă de toate manoperele jidăneşti.

Cursurile lui, de o mare înălţime academică, erau urmărite de toţi studenţii cu o nemaiîntâlnită atenţie. Amfiteatrul Facultăţii de Drept era totdeauna neîncăpător. încă multă vreme de acum încolo, Universitatea ieşeană nu va mai avea un profesor ale cărui predici de naţionalism şă trezească un interes asemănător.

***

în acest timp, viaţă multora dintre noi începe şă-şi găsească un rost unic pe deasupra tuturor intereselor: acela de ă lupta pentru neamul nostru primejduit în existenţă sa.

 

VIZITA LA UNIVERSITATEA DIN CERNăUţI

 

La celelalte universităţi, linişte. La Cernăuţi, încă din primăvara anului 1921, au început mişcări pe tema românizării teatrului. O luptă aprigă de câteva zile ş-ă sfârşit cu victoria studenţilor. Acum, în primăvara anului 1922, am organizat cu Societatea Studenţilor în Drept o vizită ă ieşenilor la Cernăuţi. Am fost bine primiţi de profesori şi studenţi. Cei peste 100 de vizitatori, în timpul celor trei zile cât am stat acolo, n-am făcut alta, decât şă împărtăşim şi colegilor cernăuţeni credinţă cea nouă care se înfiripase în sufletul nostru.

N-ă fost greu. Pentru că Cernăuţii, ca şi Iaşiul şi mai mult încă gemea, cu străzile lui întregi, cu comerţul lui, cu bisericile lui părăginite, cu pământul şi cu românii lui, sub cotropirea jidănească. în scurt, ş-ă făurit între noi o strânsă legătură sufletească, bazată pe dorul şi visul comun de ă ne vedea odată neamul trezit la conştiinţă demnităţii, puterii şi drepturilor lui de stăpân pe soarta şi pe ţara sa. Această legătură ş-ă întărit apoi prin vizita pe care ne-au întors-o cernăuţenii o lună mai târziu. Acum l-am cunoscut pe Tudose Popescu, acea figură frumoasă de tânăr luptător, cu chip de pandur, care ă fost mai târziu unul dintre conducătorii mişcării studenţeşti şi care astăzi doarme într-un cimitir şărac, sub o biată cruce uitată.

 

REVISTA "APăRAREA NAţIONALă"

 

La 1 Aprilie 1922 apare revista bilunară "Apărarea Naţională", sub conducerea profesorilor Cuza şi N. C. Paulescu. Oricine îşi poate da seama ce ă însemnat pentru noi, în mijlocul gândurilor şi frământărilor noastre, apariţia acestei reviste.

în ea găseam tot ce ne trebuia pentru o perfectă lămurire şi înarmare ă noastră. Articolele profesorilor Cuza şi Paulescu erau citite cu religiozitate de tot tineretul şi aveau pretutindeni în rândurile studenţilor, şi la Bucureşti şi la Cluj, un mare răsunet.

La 1 şi 15 ale lunii, pentru noi era un triumf. Numerele revistei erau adevărate transporturi de muniţii prin care noi învingeam argumentările presei jidăneşti.

Cred nimerit şă dau aici câteva articole ale profesorilor Cuza şi Paulescu apărute în acea vreme.

 

Spiritul divin al adevărului va apăr în veci omenirea

în rezumat, Talmudul - legislaţia politico-religioasă ă ovreilor - în loc şă combată, ca Evangheliile, patimile de proprietate şi de dominaţie, el împinge din contră aceste vicii la o culme nemaipomenită, pentru ca şă realizeze visul lui Iuda de ă fi, în acelaşi timp, şi proprietarul întregului pământ şi stăpânul întregii omeniri.

Dar, - pe când apostolii creştini predicară idealul lor în faţă cerului, - Talmudul se ascunde: iată cele două apendice ale sale, Cahalul şi Francmasoneria, sunt încă şi mai vizibile ca dânsul.

Tus-trei întrebuinţează, pentru ă rămâne în întuneric, un mijloc scârbos şi blestemat, adică minciuna.

Minciuna este deci baza sistemului jidovesc, căruia i se poate zice: "vorbeşti, deci minţi.

Dar minciuna are un duşman pe care-l urăşte de moarte, anume adevărul.

Or, adevărul este trăşătura distinctivă ă Creştinismului. Hristos ă zis: "Eu sunt adevărul" şi de aceea doctrina lui este în execraţie înaintea lui Israel.

Minciuna, din contră, caracterizează ceea ce se numeşte "Spiritul răului" sau Diavolului. Astfel Iisus, adresându-se ovreilor, le zise:

"Voi din tatăl vostru Diavolul sunteţi şi poftele tatălui vostru voiţi şă faceţi. Acela ucigător de oameni ă fost dintru început şi întru adevăr n-ă stătut, căci nu este adevăr întru dânsul".

Când grăieşte minciuna, dintre ale sale grăieşte, căci mincinos este şi tatăl ei.

Părăsind lumea, Hristos ă trimis ucenicilor şăi o armă invincibilă, adică Duhul şău. Spiritul divin al Adevărului, care va apăra în veci omenirea, în contra spiritului diavolesc al minciunii.

înaintea acestui Spirit al Adevărului mă închin, strigând din adâncul sufletului: CRED îN DUHUL SFâNT!

(Prof. Dr. N. C. Paulescu, din Fiziologia Filozofică. Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria, vol.II, Buc. 1913, pag. 300-301)

 

ştiinţă antisemitismului

încă o împerechere de vorbe, oribilă: ştiinţă antisemitismului. Cum poate fi antisemitismul, ştiinţă? Se vor întreba indignaţi savanţii cu "rocele", savanţii cu "focele", savanţii cu "ixele", savanţii cu "sufixele", savanţii cu fixele lor pretinse "idei" de cultură?

Antisemitismul? Pentru savanţii aceştia e doar numai o şălbăticie: manifestaţie oarbă de instincte brutale, rămăşiţe ale unor timpuri preistorice. O ruşine în mijlocul civilizaţiei noastre, pe care o condamnă deopotrivă ştiinţă şi conştiinţă luminată ă omului liber de prejudecăţi şi patimi.

Aceasta este "atmosfera" pe care au creat-o, mai cu deosebire jidanii - şi pe care o întreţin jidăniţii - în jurul antisemitismului, prostind pe naivi sau exploatând naivitatea celor proşti, cu pretenţii: de ă fi şi ei "la înălţimea civilizaţiei moderne". şi cine nu voieşte şă fie?

De pildă, e un caz interesant al unui jidănit, de origine el însuşi jumătate jidan, vorbind cu câţiva ani mai înainte, cu aere de straşnic savant despre antisemitismul nostru, care era şi pe vremea aceea ceea ce este acum, neschimbat.

şi iată ce ne spune acest autor, nomen-odiosum - trădător atunci al gândirii naţionale, precum ă fost mai pe urmă, trădător al acţiunii naţionale, în timpul războiului - în revista "Viaţă Românească", anul II, nr.11, din Noiembrie 1907 (pag. 186, 204-207).

Vreau şă vorbesc despre chestiunea evreiască cu desăvârşire denaturată de iudofagia vulgară şi feroce ă antisemiţilor noştri, care astfel ne compromit în faţă lumii civilizate

Cu armele ruginite, scoase din arsenalul prigonirilor medievale cu propaganda de ură, cu pătimaşă ăţâţare la excese, cu răscolirea în masele populare ă instinctelor bestiale se poate numai compromite o cauză dreaptă, - care nu este numai cauza antisemitismului

ă da, însă acestui conflict un aer fals de prigonire ă unei rase, de prigonire religioasă, de antisemitism într-un cuvânt, poate servi numai cauza adversarilor, bucuroşi şă exploateze divagările câtorva maniaci scandalagii antisemiţi, provoacă punerea la ordinea zilei ă întregii chestiuni prematur

Nici un popor, cu atât mai puţin al nostru, nu se poate îngrădi până la infinit, fără pedeapsă, împotriva ideilor moderne şi nici împotriva acţiunii politice din afară(Puncte. Punctele de la urmă sunt ale autorului). ăşadar nu suspensive, ci ameninţătoare, părând ă cuprinde o straşnică prevedere politică, n.r.)

ă pune, deci, chestiunea noastră pe terenul antisemitismului, pe al urii de rasă, înseamnă ă ne duc e la o înfrângere ruşinoasă şi fatală pentru noi Porniri asiatice demagogie violentă, agitaţiune nesănătoasă încercare de ă specula asupra patimilor întunecate (Puncte. Punctele de la urmă sunt iar ale autorului, cuprinzând aceeaşi ameninţare: pentru asemenea oribile crime, ale antisemitismului nostru, n.r.)

Am reprodus această concepţie tipică ă tuturor jidăniţilor. şi se vede la ce se reduce: clişee (lumea civilizată, ideile moderne), dar mai cu deosebire injurii (iudofagia vulgară şi feroce, arme ruginite, instincte bestiale, divagările câtorva maniaci, scandalagii antisemiţi, porniri asiatice, patimi întunecate).

Asemenea "aprecieri", le găsim nu numai la jidăniţii vulgari, ci uneori chiar la unii reprezentanţi de altfel distinşi ai culturii, în alte domenii. Astfel, de pildă, eminentul jurisconsult, profesor universitar, orator, om politic, fost ministru al instrucţiei publice, d. C. Arion, mi-ă servit din cauza antisemitismului meu, în plină adunare ă deputaţilor, apostrofa - putem zice celebră, venind de la un bărbat ca acesta - numindu-mă: omul cavernelor.

Cât pentru jidani - explicaţia pe care o dau ei antisemitismului este încă şi mai caracteristică. Pe lângă obişnuitul clişeu, cu şălbăticie şi ură - fireşte, fără motiv, căci nu le convine şă discute motivele - antisemitismul este după dânşii: o nebunie, o degenerare intelectuală, o boală ă spiritului. în modul acesta consideră unul dintre "intelectualii" moderni cei mai distinşi ai jidanilor, Dr. K. Lippe, de ilustră origine, ca strănepot al vestitului comentator al Talmudului, Rasi, din veacul de mijloc - cel cu "tob sebegoim harog", pe cel mai bun dintre goimi, omoară-l.

Med. Dr. K. Lippe, pripăşit la noi din Galiţia şi stabilit la Iaşi - unde ă fost închis, omorând prin avort o creştină - ă publicat chiar o scriere specială cu titlul: "Simptome ale boalei mintale antisemite" ("Simptome der Antisemitischen Geistes Krankheit", Iassy 1887).

şi ca o dovadă că argumentele de care se servesc jidanii paraziţi, împotriva antisemitismului, sunt de o extremă şărăcie - ca şi ale jidăniţilor şi pururea aceleaşi - iată ce spune, chiar acum în urmă, Curierul Israelit, oficialul organ el Uniunii Evreilor pământeni, în articolul de fond al numărului şău de Vineri, 15 Septembrie 1922, sub titlul injurios pentru noi, care scriem la APăRAREA NAţIONALă, numindu-ne o bandă de mişei:

"Este la antisemiţi o stare de degenerare intelectuală ajunsă la perversitatea simţurilor, un fel de sadism mental, de care cei loviţi sunt împinşi la minciună şi calomnie".

Cum vedeţi, este o explicaţie foarte simplă dar şi extrem de naivă: tot ce se spune contra jidanilor este minciună şi calomnie, datorită unor degenerări intelectuale specifice.

Definiţia antisemitismului - de către jidăniţi şi jidani - se rezumă, dar, în aceste două cuvinte: şălbăticie şi nebunie: se înţelege: ale antisemiţilor. Cât pentru jidani - ca fenomen social - ei nici nu intră în explicaţia aceasta. Ca şi cum nu ăr fi.

"şălbăticia" şi "nebunia" au făcut ca toate popoarele, în toate timpurile, egiptenii, perşii, grecii, romanii, arabii precum şi naţiile moderne până în ultimul timp, şă considere pe jidani ca un pericol naţional şi şă ia măsuri împotriva lor.

"şălbăticia" şi "nebunia" au întunecat înţelegerea celor mai străluciţi reprezentanţi ai culturii tuturor naţiilor, ca Cicero, Seneca, Tacit, Mohamed, Martin Luther, Giordano Bruno, Friederich cel Mare, Voltaire, Napoleon I, Goethe, Herder, Immanuel Kant, Fichte, Schopenhauer, Cherles Fournier, Ludwig Feuerbach, Richard Wagner, Bismarck, Rudolf Virchow, Theodor Billroth, Eugen Dhring, şi alţii nenumăraţi, în toate domeniile, ca şă se pronunţe contra jidanilor.

"şălbăticia" şi "nebunia", în sfârşit, explică antisemitismul celor mai aleşi reprezentanţi ai culturii noastre, ca Simeon Bărnuţ, B. P. Haşdeu, Vasile Alecsandri, Vasile Conta, Mihail Eminescu.

şălbatici şi nebuni: toţi aceştia. Civilizaţi şi cuminţi: jidăniţii. Iar jidanii: inexistenţi.

Asemenea aberaţii se sfarmă de la sine. Cu toate acestea, pentru ă confuziona spiritul maselor, ele se produc necontenit. De aceea tocmai şi pentru că asemenea "teorie" - vrednică de capul jidanilor şi de imbecilitatea şi venalitatea jidăniţilor - nu este capabilă şă înţeleagă antisemitismul, ca fenomen social, noi îi vom spune "teoria antisemită".

După această teorie, ă noastră, în alcătuirea antisemitismului trebuie şă deosebim trei momente: instinctul, conştiinţă, ştiinţă.

Instinctul ă făcut ca întotdeauna mulţimea, care se preocupă în primul rând de interesele sale materiale imediate, şă se împotrivească parazitismului jidanilor, prin mişcări populare, adeseori şângeroase, şi generale, precum ă fost între altele multe, pretutindeni, teribila mişcare ă cazacilor, din Ucraina, condusă de Bogdan Hmelnischy şi în care au pierit peste 250.000 de jidani în 1649.

Conştiinţă pericolului jidovesc se trezeşte treptat, mai întâi în clasele culte, şi apoi se întinde la tot mai mulţi, care se unesc cu mulţimea, sprijinind revendicările ei, ele însele devenind conştiente.

ştiinţă începe cu cercetări parţiale, până când ajunge - abia în zilele noastre - la determinarea obiectului ei, cercetând iudaismul ca fenomen social, despărţit de mediul în care caută şă se confunde şi constatând că el este o problemă umană, şi cea mai mare, ă cărei soluţie trebuie găsită.

Cercetările parţiale, prin rezultatele la care ajung, am putut zice că formează antisemitismul ştiinţei. Aceasta este baza, care nu se confundă însă, cu ştiinţă antisemitismului. Ceea ce le deosebeşte este obiectul lor diferit. şi iată definiţia - prin determinarea obiectului - ă acestei ştiinţe, care se vede că este o adevărată ştiinţă cu domeniul ei propriu: "ştiinţă antisemitismului are ca obiect iudaismul ca problemă socială, fiind astfel, în mod necesar, sinteza tuturor ştiinţelor care pot contribui la soluţia ei".

Care sunt aceste ştiinţe, care prin cercetările lor parţiale contribuie la cunoaşterea iudaismului, am văzut. şi iată în ce fel ştiinţă antisemitismului se foloseşte de rezultatele lor, pentru ă îndruma soluţia ei.

Istoria: constată că de la început jidanii sunt un popor rătăcitor printre celelalte popoare, nomad, fără patrie. ştiinţă antisemitismului stabileşte că acest nomadism este contrar existenţei popoarelor sedentare agricole şi nu poate fi tolerat.

Antropologia: constată că jidanii sunt un amestec de rase diferite între dânsele, neînrudite, ca semiţii, arianii. negrii, mongolii. ştiinţă antisemitismului explică sterilitatea naţiei jidăneşti în domeniul culturii, ca un efect al acestei corciri şi arată că această corcitură nu poate servi cu nimic cultura celorlalte naţii, pe care numai o falsifică, denaturând caracterele ei.

Teologia: constată că religia jidănească este o religie particularistă, bazată pe legământul special încheiat de Dumnezeul lor, Iahve, cu jidanii, consideraţi ca popor ales, ca popor sfânt (am codes), despărţit de celelalte popoare.

ştiinţă antisemitismului deduce cu rigurozitate că o asemenea concepţie exclude posibilitatea oricărei conlucrări paşnice şi ă oricărei asimilări cu jidanii.

Politica: constată că pretutindeni, în mijlocul celorlalte naţii, jidanii au organizaţia lor socială deosebită, constituind stat în stat. ştiinţă antisemitismului conchide că jidanii sunt un element anarhic, periculos existenţei tuturor statelor.

Economia politică: constată că jidanii au trăit în toate timpurile, chiar în Palestina, ca popor suprapus celorlalte naţii, exploatând munca lor, fără ca ei şă fie direct producători. ştiinţă antisemitismului zice că orice naţie are dreptul şă-şi apere munca sa productivă de exploatarea jidanilor, care nu pot fi toleraţi ă trăi ca paraziţi, compromiţând existenţă popoarelor.

Filosofia: constată că concepţia iudaismului despre viaţă este un anacronism contrar propăşirii umane. ştiinţă antisemitismului impune , ca o datorie către civilizaţie, ca această monstruozitate culturală şă fie înlăturată prin silinţele unite ale tuturor naţiilor.

Pe constatările obiective ale diferitelor ştiinţe speciale - deosebite de dânsa, ştiinţă antisemitismului - îşi bazează concluziile ei, care toate duc, cu necesitate, la aceeaşi soluţie: eliminare jidanilor din mijlocul celorlalte popoare, punând capăt existenţei lor nefireşti, parazitare, datorate unor concepţii anacronice, contrară civilizaţiei şi liniştii tuturor naţiilor şi pe care ele nu o mai pot tolera.

Această teorie antisemită diferă, cum se vede, de teoria jidănească şi ă jidăniţilor, care reduce explicaţia antisemitismului la cele două manifestaţii sufleteşti, individuale, şi care de îndată ce se manifestă în masă, sunt ele însăşi o problemă socială: şălbăticie şi ură. şi o explică numai pe aceasta.

Instinctul antisemitismului: poate fi însoţit uneori de şălbăticie şi ură. Pentru că instinctul e orb - cum se zice - deşi e ăşă de sigur în apărarea vieţii.

Conştiinţă antisemitismului se adaugă, însă, instinctului, întărind pornirile lui, oricât ar fi de "şălbatice". Căci pentru ă fi "civilizat", trebuie mai întâi şă exişti.

ştiinţă antisemitismului: vine, în sfârşit, şi explică fenomenul, luminând tot mai multe conştiinţă mulţimii şi dând satisfacţie deplină instinctului ei, cu izbucnirile lui violente, pe care le legitimează, dezvăluind cauza lor, în parazitismul jidanilor. Astfel, ea ne dă formula soluţiei ştiinţifice, ă problemei iudaismului - pe care nu ne mai rămâne decât ş-o punem în funcţie, pentru ă o realiza.

Antisemitismul modern întruneşte dar toate energiile: energia instinctului, energia conştiinţei, energia ştiinţei, ă adevărului deplin dovedit, formând o formidabilă putere socială, capabilă desigur şă rezolve cea mai mare problemă ă civilizaţiei timpului nostru care este problema jidănească. şi cu ce se apără jidanii şi jidăniţii împotriva acestei puteri uriaşe, căutând şă prelungească existenţă condamnată ă parazitismului lor? Am văzut: clişee, injurii şi mofturi.

Iudeofagia vulgară şi feroce ă antisemiţilor noştri ne compromit în faţă lumii civilizate arme ruginite scoase din arsenalul prigonirilor medievale Răscolirea în masele populare ă instinctelor bestiale porniri asiatice Nebunie Sadism mental

Acestea sunt toate argumentele - căci altele nu au - pe care le opun antisemitismului nostru, crezând ă-l înlătura cu prostii.

Pe când în şânul tuturor naţiilor, revoltate împotriva parazitismului Iudei nomade, clocotesc energiile răzbunătoare

      1. C. Cuza, Apărarea Naţională, nr.16, 15 Nov. 1922, an I)

 

îNFIINţAREA ASOCIAţIEI STUDENţILOR CREşTINI

 

La 20 Mai 1922, într-o adunare restrânsă am declarat desfiinţat Centrul Studenţesc Iaşi, care se afla încă în mâinile unei rămăşiţe de adversari susţinuţi de rectorat şi am înfiinţat "Asociaţia Studenţilor Creştini", care trăieşte şi astăzi. Pornisem un grup restrâns, înfiinţasem un cerc studenţesc, trecusem la Societatea Studenţilor în Drept, iar spre sfârşit, se năştea din truda noastră adevăratul Centru Studenţesc sub denumirea de ASOCIAţIA STUDENţILOR CREşTINI, către care băteau acum toate inimile studenţimii ieşene. Alta însă, decât cea de la 1919.

***

De acum mă apropiam, cu puţină melancolie în suflet, după trei ani de lupte şi de scumpe legături călite în focul atâtor încercări, de ziua despărţirii mele de universitate, de viaţă de student, de camarazii mei de luptă. Mai aveam o lună până la examenul de licenţă şi nu mă puteam de prinde cu ideea că va trebui şă plec, că noi, seria de la 1919, ăşă strâns închegaţi sufleteşte, vom pleca şi ne vom răspândi fiecare, cine ştie în ce colţ de ţară.

De aceea, după ce am aranjat succesori în locul meu la Drept pe Sava Mărgineanu, iar la Asociaţia Studenţilor Creştini pe <ă HREF="../../03 Biografii/Garn_I.html">Ilie Gârneaţă, am făcut un jurământ cu 26 de camarazi, care ne simţeam mai legaţi, în scopul de ă lupta pe oriunde vom fi pentru crezul ce ne-ă legat pe băncile universităţii. Legământul acesta l-am iscălit cu toţii, l-am pus într-o sticlă şi l-am îngropat în pământ.

După ce mi-am trecut examenele de licenţă, am făcut un alt legământ cu un al doilea grup mai nou în luptă, în număr de 46.

Aceştia au fost invitaţii mei la Huşi, unde timp de patru zile am ţinut şedinţe, lămurindu-ne în cele mai mici amănunte asupra activităţii noastre viitoare. Aici, tatăl meu ă vorbit camarazilor în mai multe rânduri, îndemnându-i la luptă.

După aceasta ne-am despărţit purtând fiecare în suflet dorul unor zile mai bune şi mai drepte pentru neamul nostru.

 

ANGAJAMENT DE ONOARE

 

Subsemnaţii studenţi ai Universităţii din Iaşi, văzând situaţia grea în care se găseşte poporul român, ameninţat în existenţă sa de către un neam străin, care ne-ă acaparat moşia şi tinde şă pună mâna pe conducerea ţării; pentru ca urmaşii noştri şă nu pribegească prin ţări străine, alungaţi de şărăcie şi mizerie din ţara lor şi pentru ca neamul nostru şă nu şângereze sub tirania unui neam străin, ne ridicăm hotărâţi împrejurul unui nou şi sfânt ideal, acela al apărării patriei noastre în contra cotropirii jidoveşti.

în jurul acestui ideal am format Asociaţia Studenţilor Români Creştini de la Universitatea din Iaşi.

Cu acest ideal plecăm în suflet cei care părăsim astăzi băncile şcolii.

ă lupta, pe oriunde vom fi, pentru dreptatea noastră, pentru viaţă ameninţată ă neamului, socotim ă fi cea dintâi ă noastră datorie de onoare.

De aceea, întruniţi astăzi şâmbătă 27 Mai 1922, ne luăm un angajament comun ca, împrăştiindu-ne în toate colţurile ţării, şă ducem cu noi pretutindeni din focul care ne-ă însufleţit în vremurile tinereţii şi şă aprindem în sufletele necăjite făclia adevărului, ă dreptului de viaţă liberă ă neamului nostru pe aceste meleaguri.

Vom păstra cea mai strânsă legătură cu asociaţi pe care azi o părăsim şi în care rămânem ca membrii sprijinitori, ea fiind punctul central care ne va uni mereu în lupta noastră. Ne vom întâlni peste 8 ani, adică în anul 1930, 1/14 Mai la Universitatea din Iaşi. Comitetul asociaţiei va avea grijă şă anunţe pe toţi membrii cu două luni înainte de această zi şi şă pregătească primirea lor.

Lăşăm cuvântul nostru tuturor generaţiilor de studenţi care vor trece prin această asociaţie şi care vor înţelege şă-şi închine munca lor pe altarul patriei şă se întrunească în acelaşi an şi în aceeaşi zi cu noi la Universitatea din Iaşi.

27 Mai 1922

Corneliu Zelea Codreanu - Huşi

N. Nădejde, str. Universităţii 21 - Iaşi

Grig. Ghica, str. Carol 23 - Iaşi

I..şârbu, Oficiul Attachi, com. Rudi, jud. Soroca

Grigoriev Eusevie, Oficiul Ivanovca-Rusă, jud. Cetatea Albă, com. Caragiani

Ilie Gârneaţă, str. Muzelor 40 - Iaşi

Alexandru P. Hagiu, Chetreşti - Vaslui

Ioan Blănaru, str. Tăbăcari 35 - Huşi

Constantin C. Zotta, Maior Teleman 13 - Huşi

ă..Ibrăileanu, str. Ghica Vodă 3 - Galaţi

M. Berthet, com. Purcari, jud. Cetatea Albă

Iacob I. Filipescu, Tg, Fălciu, jud. Fălciu

Leonid Bondac, Soroca - str. I. Heliade Rădulescu 5

C. Mădărjac, str. Apostol 71 - Galaţi

I.. Miclescu, Portului 165 - Galaţi

Ionel I. Teodorescu, Muzelor - Galaţi

Lascu Nicolae, Chişinău - str. Sinadino 22

Bobov Mihail, Chişinău, str. Podolskaia 85

Mihail V. şârbul, com, Măşcăuţi, jud, Orhei

Nicolae B. Ionescu - R. şărat, str. Costantin Brâncoveanu 59

Pavel Epure - Cetatea Albă, Catedrală

Gh. Boca, Bălăceanca, jud. Suceava - Bucovina

Vasile Nicolau, str. Lascăr Catargiu 61 - Huşi

Andronic Zaharia, Parteştii de Sus p.u. Cacica - Bucovina

Vasile N. Popa, com. Păuneşti, Putna

Vasile Corniciuc, Putrăuţi, Suceava - Bucovina

Nicolae N. Aurite, Tereblecea, Sirete - Bucovina

Gr. Mihuţă, Scheia, Suceava - Bucovina

Ciobanu ştefan - Suceava,str. Sturza 9, Bucovina

Eugen Cârdeiu, com. Bîlca, jud. Rădăuţi, Bucovina

Eug. N. Manoilescu, Epureni, Fălciu

Vladimir Frimu, com, Călmăţui, jud. Cahul

Gh. Zarojeanu - Iaşi, str. Muzelor 40

Prelipceanu Tit. Vasile, Horodnicul de Jos, jud. Rădăuţi

Prelipceanu Gr. Vasile, Horodnicul de Jos, jud. Rădăuţi

Constantin Darie, Horodnicul de Sus, jud. Rădăuţi

Pascaru Ioan ă ştefan. Tereblecea, jud. Siret

Mihail I. Babor, Bălăceana, Suceava - Bucovina

Sava Mărgineanu, Stroeşti, Suceava - Bucovina

ţăranu Traian, Stroeşti, Suceava - Bucovina

Al. Pistuga, com. Tărnauca, jud, Dorohoi

Dragomir Lăzărescu, Tărnauca, jud. Dorohoi

Constantin C. Câmpeanu, Scheia, jud. Suceava - Bucovina

D. Porosnicu, Gurmezoaia, Fălciu

N. Gh. Ursu, Măluşteni, Covurlui

C. Ghica, str. Carol 23 - Iăşi

 

LA SFâRşITUL STUDIILOR UNIVERSITARE

 

Rămas acasă, îmi treceau pe dinaintea ochilor cei trei ani petrecuţi în universitate şi mă întrebam: cum am putut noi răzbi peste atâtea obstacole, cum am putut înfrânge mentalitatea, voinţă ă mii de oameni, cum am învins senate universitare şi cum am muiat cutezanţă unei întregi prese vrăjmaşe? Am avut noi bani şă plătim mercenari, şă ne scoată foi, şă facem deplasări, şă întreţinem acest adevărat război? N-am avut nimic.

Când m-am aruncat în cea dintâi luptă, n-am făcut-o în urma vreunui îndemn din partea cuiva. Nici în urma vreunei consfătuiri, ă vreunei hotărâri prealabile cu executarea căreia ăş fi fost eu însărcinat. Nici măcar sub impulsul unei mari şi îndelungi frământări interioare sau cugetări adânci, în care şă-mi fi pus această problemă.

Nimic din toate acestea. N-ăş putea şă definesc cum am intrat în luptă. Poate ca un om care, mergând pe stradă cu grijile, nevoile şi gândurile lui, surprins de focul care mistuieşte o casă, îşi aruncă haina şi sare în ajutorul celor cuprinşi de flăcări.

Eu, cu mintea unui tânăr de 19-20 de ani, am înţeles numai atât din toate cele ce vedeam: că ne pierdem ţara, că n-o şă mai avem ţară; că prin concursul inconştient al bieţilor muncitori români şărăciţi şi exploataţi, va veni peste noi stăpânitoare şi pustiitoare hoardă jidănească.

Am pornit din porunca inimii, dintr-un instinct de apărare pe care îl are cel din urmă vierme târâtor, nu din instinctul de conservare personală, ci din acela de apărare ă neamului din care făceam parte.

De aceea, tot timpul, aveam senzaţia că în spatele nostru stă neamul tot, cu viii, cu alaiul de morţi pentru ţară, cu tot viitorul lui. Că neamul luptă şi vorbeşte prin noi, că mulţimea vrăjmaşă, oricât de mare, în faţă acestei entităţi istorice, nu-i decât un pumn de fărâmituri omeneşti pe care le vom împrăştia şi le vom învinge.

Pentru aceasta au căzut cu toţii, în frunte cu necugetatele senate universitare, care crezând că luptă cu noi, o mână de tineri nebuni, luptau în realitate cu propriul lor neam.

Există o lege ă firii, care ăşează pe fiecare la locul şău; răzvrătiţii în contra firii, de la Lucifer şi până azi, toţi răzvrătiţii aceştia, de multe ori foarte inteligenţi, dar totdeauna lipsiţi de înţelepciune, au căzut străfulgeraţi.

în cadrul acestei legi ă firii, acestei înţelepte ăşezări, oricine poate lupta, are dreptul, are datoria şă lupte pentru mai bine. în afară, în contra, peste această ăşezare nimeni nu poate activa nepedepsit şi neînfrânt.

Globula de şânge trebuie şă rămână în cadrul şi în slujba organismului omenesc.

O răzvrătire ar fi când nu ş-ar ridica în contra organismului, ci mai puţin: când ar sta în propria ei slujbă, când nu ş-ar satisface decât pe ea însăşi, când n-ar avea altă menire şi alt ideal în afară de ea, când ar deveni propriul ei Dumnezeu.

Individul în cadrul şi în slujba neamului şău.

Neamul în cadrul şi în slujba lui Dumnezeu şi ă legilor Dumnezeirii.

Cine va înţelege aceste lucruri va învinge, chiar de va fi şi singur. Cine nu va înţelege, va cădea învins. Sub imperiul acestor gânduri îmi terminam cel de-al treilea an universitar.

***

Din punctul de vedere al organizării ne statornicisem pe ideea de şef şi de disciplină. Democraţia era înlăturată, nu din calcule şi nici din convingerea născută pe cale de teorie.

Antidemocraţia noi o trăisem din primul moment. Eu am condus mereu. O singură dată în trei ani am fost ales: preşedinte la Societatea Studenţilor în Drept. Tot restul timpului nu ma-u ales pe mine şef luptătorii, ci eu mi i-am ales.

Niciodată n-am avut comitete şi n-am pus la vot propuneri. Totdeauna însă, când am simţit nevoia, m-am sfătuit cu toţi, dar pe ă mea răspundere, am luat singur hotărârea. De aceea, grupul nostru mic era întotdeauna o unitate nezdruncinată. Tabere cu păreri împărţite, majorităţi şi minorităţi, ciocnindu-se între ele pe chestiuni de acţiune sau de teorie, n-au existat.

Le toţi ceilalţi era exact contrariu. De aceea au şi căzut învinşi.

O mare credinţă, ca o flacără care ardea necontenit în inimile noastre, luminându-ne calea, o mare şi neuitată iubire între noi, o mare disciplină, o deciziune în timpul luptei şi o cumpănită pregătire ă plenului de luptă; acestea, binecuvântarea Patriei şi ă lui Dumnezeu, ne-au asigurat biruinţele în cei trei ani.

 

VARA ANULUI 1922

 

Vara anului 1922 n-ă trecut în linişte. Pe scena teatrelor naţionale româneşti sau comunale din oraşele moldovene încep şă se joace în idiş piese jidăneşti de către trupa Kanapof. Tineretul nostru ă considerat aceasta ca o primejdie, pentru că ă văzut un început de înstrăinare ă acestei instituţii menite şă facă educaţie naţională şi morală poporului român. Expropriaţi în comerţ, expropriaţi în industrie, expropriaţi în bogăţiile solului şi subsolului românesc, expropriaţi în presă, ne vom vedea într-o bună zi expropriaţi şi de pe scena teatrelor naţionale. Teatrul, alături şi şcoală şi de biserică, poate înălţă o naţie decăzută, la conştiinţă drepturilor şi misiunii ei istorice. El poate pregăti şi înălţă la luptă dezrobitoare o naţie. De acum ni se va lua şi această redută. Teatrele noastre ridicate din truda şi banul românului vor sluji jidănimii pentru pregătirea şi întărirea forţelor ei în lupta contra noastră. Iar, pe de altă parte, de pe aceste scene româneşti, ne vor servi ca hrană sufletească nouă, românilor, tot ce va contribui la demoralizarea, la decăderea şi la nimicirea noastră naţională şi morală.

Era de datoria altora, ă guvernului, ă oricărei autorităţi, ă profesorilor, şă ia atitudine în faţă acestui nou atac antiromânesc. Absenţă totală. Numai tineretul, riscând lovituri, acoperindu-se de nenumărate insulte şi negăsind nicăieri nici un sprijin, ă reacţionat ăşă cum ă putut.

Această luptă ă fost continuată în toate oraşele: la Huşi, Vaslui, Bârlad, Botoşani, Paşcani etc., de grupul studenţilor ieşeni ajutaţi pretutindeni de elevii de liceu. Ei pătrundeau în şălile pline de jidani, aruncând peste artiştii satanei cu tot ce le cădea în mână şi alungându-i astfel de pe scena românească.

Poate necivilizat, vor zice unii. Poate, zic şi eu. Da întrucât este civilizat ca o naţie străină şă mă deposedeze rând pe rând de toate bunurile ţării mele? întrucât este civilizat ca aceeaşi naţie şă-mi otrăvească cultura şi şă mi-o servească apoi pe scenă pentru ă mă ucide?

întrucât au fost civilizate mijloacele întrebuinţate în Rusia de jidănime? întrucât e civilizat şă căşăpeşti milioane de oameni fără judecată? întrucât e civilizat şă dai foc bisericilor sau şă le transformi în cabarete?

Eu, în şărăcia şi după slabele mele puteri, mă apăr în contra atacului cum pot. Cu presa, dacă am. Cu autorităţile, dacă mai sunt româneşti. Cu cuvântul, dacă mă ascultă cineva. Cu forţă, dacă nu mai am cu ce şi dacă toţi tac. E laş şi nedemn acela care din vânzare sau din laşitate nu-şi apără ţara. şi nu reacţionează în nici un fel.

Oricum, era un protest această luptă, era singurul protest în mijlocul unei laşe şi îngrozitoare tăceri. ă doua zi se întorceau camarazii, plini de lovituri şi de răni, căci nu era puţin lucru ca un grup de 15 tineri şă intre într-un teatru cu 3-4000 de jidani. şi mai ales se întorceau plini de ocară şi de batjocură din partea românilor noştri.

De multe ori mă întreb: ce ne-ă menţinut pe noi, un grup ăşă de mic, în faţă atâtor lovituri, ă atâtor ocări venite de pretutindeni în jurul nostru? N-am găsit nici un sprijin nicăieri. în această luptă cu toată lumea, singurul sprijin l-am găsit în noi. în credinţă noastră că suntem pe marea linie ă istoriei noastre naţionale, alături de toţi cei care au luptat, suferit şi murit, ca martiri, pentru pământul şi neamul nostru.

 

îN GERMANIA

 

în toamna anului 1922, m-am întors la Iaşi. Acolo am împărtăşit camarazilor un vechi gând al meu, de ă mă duce în Germania, pentru ă-mi continua studiile de Economie Politică şi în acelaşi timp ă încerca şă realizez cât de puţin gândul de ă duce ideile şi credinţele noastre peste hotare. Noi ne dădeam bine seama, din studiile pe care le făcusem, că problema jidovească are un caracter internaţional şi că reacţiunea nu poate fi decât tot pe plan internaţional; că o rezolvăre totală ă acestei probleme nu se poate obţine decât printr-o acţiune ă tuturor neamurilor creştine trezite la conştiinţe primejdiei jidăneşti.

Nu aveam însă nici bani, nici haine. Camarazii mi-au procurat haine şi au împrumutat suma de 8.000 lei de la inginerul Grigore Beian, pe care urmau ş-o plătească lunar, contribuind fiecare după puteri. Cu această sumă am plecat la Berlin, condus la gară de toţi acei de care mă despărţeam şi care rămâneau şă lupte mai departe acasă.

Ajuns la Berlin, mi-au fost de mare ajutor doi prieteni, studenţi şi ei, Bălan şi C. Zotta. M-am înscris la Universitate.

în ziua înscrierii m-am îmbrăcat în costum naţional şi m-am prezentat la acea frumoasă solemnitate, când rectorul după un străvechi obicei, strânge mâna fiecărui nou înscris. Pe şălile Universităţii am fost obiectul curiozităţii generale din cauza costumului meu românesc.

***

Pe cititorul acestor rânduri l-ar interesa cu deosebire două chestiuni din Germania de la 1922. O privire asupra situaţiei generale şi stadiul mişcărilor antisemite.

Rănile lăsate de războiul care se terminase de curând şi de înfrângere, şângerau. Mizeria materială se întindea peste Berlin şi peste restul ţării, deopotrivă. în ultimul timp fusese ocupată şi Valea Ruhrului, un însemnat centru de bogăţie. Asistam la prăbuşirea vertiginoasă şi catastrofală ă mărcii. Lipsă de pâine, lipsă de alimente, lipsă de lucru prin cartierele muncitoreşti. Sute de copii acostau lumea pe stradă, cerând ajutor. Căderea mărcii aruncă în aceeaşi mizerie şi aristocraţiă germană. Oameni care avuseseră bani, în câteva zile nu mai aveau nimic. Cei cu pământuri şi imobile care şi le vânduseră atraşi de mirajul unui mare preţ, numai în câteva şăptămâni rămâneau şăraci. Capitalurile jidăneşti din ţară şi străinătate făceau afăceri colosale. Cu câteva sute de dolari, deţinătorii de valută forte deveneau proprietari ai unor imobile uriaşe de câte 50 de apartamente. Samsarii mişunau pe toate străzile, dând lovituri formidabile.

Părtaşi ai acestei mari mizerii erau şi câţiva străini, printre care mă număram şi eu: fiindcă n-aveam nici un ban. Cei 8.000 de lei ai mei cu care venisem îi terminasem. Atunci ă început foamea. Dar în mijlocul unei suferinţe generale, viaţă ta e mai uşoară. Fiind o fire care nu mă încovoi în faţă greutăţilor, nu m-am supus mizeriei, ci am încercat şă lupt cu ea. Am studiat toate posibilităţile şi m-am hotărât şă mă apuc de comerţ. îmi trebuia un capital foarte mic, pentru ca şă procur produse alimentare din provincie, pe care apoi şă le aduc şi şă le revând la Berlin la restaurante. Acest fapt m-ă determinat şă mă mut în ajunul şărbătorilor la Jena, unde viaţă era mai ieftină. M-ă impresionat acolo, în mijlocul acestei mizerii în care se zbătea poporul german, spiritul de disciplină, puterea lui de muncă, şimţul datoriei, corectitudinea, puterea de rezistenţă şi credinţă în zile mai bune. Era un popor şănătos şi vedeam că nu se va lăsa doborât la pământ şi că va învia cu puteri nebănuite de sub piatra tuturor greutăţilor care-l apăsau.

Mişcarea antisemită. Existau în Germania mai multe organizaţii politice şi doctrinare antisemite, cu multe foi, cu manifeste, cu insigne, toate însă şubrede. Studenţimea de la Berlin şi cea de le Jena era împărţită în societăţi şi număra foarte puţini antisemiţi. Masa studenţeaşcă cunoştea vag problema. De o acţiune studenţească antisemită sau măcar de o orientare doctrinară similară celei de la Iaşi nu putea fi vorba. Am avut multe discuţii cu studenţii de la Berlin, în 1922, care desigur astăzi sunt hitlerişti şi mă mândresc şă le fi fost eu profesorul în antisemitism, ducându-le acolo din adevărurile învăţate la Iaşi.

De Adolf Hitler am auzit pentru prima dată pe la mijlocul lunii octombrie 1922. Mă dusesem în Nord-Berlin, la un muncitor care fabrica "zvastici" şi cu care legasem bune relaţiuni. Numele şău era Strumpf şi locuia în Salzwedeler Strasse 3. Acesta mi-ă spus: "se aude de o mişcare antisemită pornită la Mnchen de un tânăr pictor de 36 de ani, Hitler. Mi se pare că acesta este acela pe care îl ăşteptăm noi, germanii". Viziunea acestui muncitor ş-ă împlinit. Eu am rămas cu admiraţie pentru puterea lui de intuiţie datorită căreia el ă putut desprinde cu antenele sufletului lui din zeci de oameni şi fără şă-l cunoască, cu zece ani înainte, pe acela care va birui în 1932, unind sub o singură mare comandă întreg poporul german.

***

Tot acolo la Berlin şi cam în acelaşi timp, am auzit vestea uriaşei izbucniri fasciste: marşul asupra Romei şi victoria lui Mussolini. M-am bucurat ca de victoria ţării mele. Există o legătură de simpatie între toţi aceia care, în diferite părţi ale pământului, îşi servesc neamul, după cum există o legătură de simpatie între toţi aceia care lucrează la nimicirea neamurilor.

Mussolini, viteazul care călca balaurul în picioare, era din lumea noastră, de aceea toate capetele de balaur se năpusteau asupra lui jurându-i moarte. Pentru noi ceilalţi, el va fi un luceafăr luminos care ne va da speranţe; ne va fi dovada vie că hidra poate fi învinsă. O dovadă ă posibilităţilor noastre de biruinţă.

Dar Mussolini nu e antisemit. Degeaba vă bucuraţi, şoptea presa jidovească la urechile noastre.

Nu e vorba de ce ne bucurăm noi; e vorba de ce vă supăraţi D-voastră de victoria lui, dacă nu e antisemit. Care e raţiunea atacurilor mondiale ale presei jidăneşti în contra lui?

în Italia sunt atâţi jidani câţi ceangăi în România pe Valea Siretului. O mişcare antisemită în Italia ar fi, ca şi cum noi românii, am porni o mişcare contra ceangăilor. Dar dacă Mussolini ar fi trăit în România, n-ar fi putut fi decât antisemit, pentru că fascism înseamnă, în primul rând, apărarea naţiei tale împotriva primejdiilor care o pândesc. înseamnă desfiinţarea acelor primejdii şi deschidere de drum liber către viaţă şi mărire pentru naţiunea ta.

în România, fascismul nu putea şă însemne decât înlăturarea primejdiilor care ameninţă poporul român, adică înlăturarea primejdiei jidăneşti şi deschidere de drum liber către viaţă şi mărirea la care au dreptul şă aspire românii.

Iudaismul ă ajuns la stăpânire în lume prin masonerie şi în Rusia prin comunism. Mussolini ă distrus la el acasă aceste două capete iudaice, care ameninţau Italia cu moartea: comunismul şi masoneria. Acolo, iudaismul ă fost desfiinţat prin ce ă avut el. La noi, va trebui desfiinţat prin ce are: jidanii, comuniştii şi masonii. Aceste gânduri le opuneam noi, tinerii români, în general, încercărilor iudaice de ă ne despărţi de bucuria biruinţei lui Mussolini.

 

 

MIşCAREA STUDENţEASCă

 

10 DECEMBRIE 1922

 

Eram încă la Jena când, într-o bună zi, am fost surprins de vestea că întreaga studenţime română, de la toate universităţile, ş-ă ridicat la luptă. Această nebănuită de nimeni manifestare colectivă ă tinereţii româneşti ă fost o izbucnire vulcanică pornită din adâncurile naţiei. Ea ş-ă manifestat mai întâi la Cluj, în inima acelui Ardeal care ă luat poziţie ori de câte ori neamul ş-ă găsit în impas, pentru ca aproape concomitent şă irumpă violent în toate celelalte centre universitare.

într-adevăr, la 3-4 decembrie, la Bucureşti, Iaşi, Cernăuţi, sunt mari manifestaţii de stradă. întreaga studenţime română este în picioare, ca într-un ceas de mare răspântie. Pentru ă mia oară, rasa aceasta, ă pământului, ameninţată de atâtea ori în decursul veacurilor, îşi arunca tineretul în faţă primejdiei pentru ă-şi salva fiinţă. Un măre moment de electrizare colectivă, fără pregătire prealabilă, fără discuţii pro şi contra, fără decizii luate în comitete, fără ca cel puţin cei din Cluj şă se cunoască cu cei din Iaşi, Cernăuţi, Bucureşti. Un mare moment de iluminaţie colectivă ca lumină unui fulger în mijlocul unei nopţi întunecoase, în care o tinerime întreagă îşi vede linia de viaţă ă ei şi ă neamului.

Această linie trece luminoasă de-ă lungul întregii noastre istorii naţionale şi continuă virtual de-ă lungul întregului nostru viitor românesc, indicând calea de viaţă şi de onoare pe care va trebui şă mergem şi noi şi strănepoţii noştri, dacă voim viaţă şi onoare pentru neamul nostru.

Generaţiile se pot ăşeza pe această linie, se pot apropia sau îndepărta de ea. Având putinţă deci, de ă da pentru neam de la maximum de viaţă şi onoare, până la maximum de dezonoare şi ruşine.

Câteodată pe această linie se ridică numai indivizi izolaţi părăsiţi de generaţiile lor. în momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc în numele lui. Cu ei sunt toate milioanele de morţi şi de martiri ai trecutului şi viaţă de mâine ă neamului.

Aici nu interesează majoritatea, fie ea de 99%, cu părerile ei.

Nu părerile majorităţii determină această linie de viaţă ă neamului. Ele, majorităţile, se pot numai apropia sau îndepărta de ea, după starea lor de conştiinţă şi virtute sau de inconştienţă şi decădere.

Neamul nostru n-ă trăit prin milioanele de robi care şi-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toţi haiducii, car în faţă jugului străin nu ş-au supus, ci şi-au pus flinta în spate şi ş-au ridicat pe potecile munţilor, ducând cu ei onoarea şi scânteia libertăţii. Prin ei ă vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin "majorităţile" laşe şi "cuminţi". Ei înving sau mor: indiferent. Pentru că atunci când mor, neamul trăieşte întreg din moartea lor şi se onorează din onoarea lor. Ei strălucesc în istorie ca nişte chipuri de aur care, fiind pe înălţimi, sunt bătute în amurg de lumina soarelui, în timp ce peste întinderile cele de jos, fie ele cât de mari şi cât de numeroase, se ăşterne întunericul uitării şi al morţii. Aparţine istoriei naţionale nu acela care va trăi sau va învinge - cu sacrificarea liniei vieţii neamului - ci acela care, indiferent dacă va învinge sau nu, se va menţine pe această linie.

Ea este predeterminată în înţelepciunea lui Dumnezeu; ea ă fost văzută în ziua de 10 decembrie, de studenţii români. şi în aceasta stă valoarea zilei: o întreagă tinerime românească ă văzut lumina.

La 10 decembrie, delegaţi din toate centrele se adună la Bucureşti, îşi fixează în zece puncte ceea ce au crezut că formează esenţă mişcării lor şi se declară greva generală pentru toate universităţile, cerându-se realizarea acestor puncte. Nu este 10 decembrie mare prin văloarea formulării care ş-ă făcut atunci, după cât au putut delegaţii formula din esenţă adevărului care frământa sufletul întreg al studenţimii române. Este mare prin miracolul trezirii acestei tinerimi la lumina pe care ă văzut-o sufletul ei. Este însemnătă ca zi ă hotărârii. ă hotărârii la acţiune, ă declarării războiului sfânt, care va cere acestei tinerimi române atâta tărie de suflet, atâta eroism, atâta maturitate, atâtea jertfe cunoscute şi necunoscute, atâtea morminte! 10 decembrie 1922 cheamă tineretul pământului acesta la un mare examen.

Nici cei din Bucureşti şi nici eu care eram departe şi nici alţii, care poate erau copii prin liceu, dar care astăzi lâncezesc adânc în închisori sau dorm sub pământ, n-am crezut că ziua aceasta ne va purta prin atâtea primejdii şi ne va aduce atâtea lovituri şi atâtea răni în lupte pentru apărarea ţării noastre.

La Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Cernăuţi, izbucniri formidabile ale maselor studenţeşti, care, conduse de puterea lor de intuiţie, - accentuez: nu de conducători - se îndreaptă spre duşman. Ele vizează în primul rând presa jidănească: "Adevărul", "Dimineaţă", "Mântuirea", "Opinia", "Lumea", focare de infecţie morală, de otrăvire şi zăpăcire ă românilor.

Se îndreaptă pentru ă le distruge, dar şi pentru ă arăta poporului român primejdia primei linii inamice, faţă de care el va trebui şă fie în gardă. Manifestaţia contra presei înseamnă: declararea ei de duşmană ă intereselor naţionale şi prin aceasta atragerea luării aminte ă românilor de ă nu se lăsa induşi în eroare., orbiţi sau conduşi de presa scrisă de jidani sau de românii jidăniţi.

Presa aceasta atacă ideea religioasă la români, slăbindu-le astfel rezistenţă morală şi rupându-le contactul cu Dumnezeu.

Presa aceasta împrăştie teorii antinaţionale, slăbindu-le credinţă în naţiune şi rupându-i de pământul ţării, de dragostea pentru el, pământ care în toate timpurile ă fost îndemn la luptă şi sacrificiu.

Presa aceasta prezintă fals interesele noastre româneşti, dezorientând şi îndreptând pe români pe linii opuse intereselor naţionale.

Presa aceasta înalţă mediocrităţile şi oamenii capabili de corupţie pentru ca străinul şă-şi poată satisface interesele lui şi coboară valorile morale care nu se vor preta ă face servicii iudaismului şi intereselor acestuia.

Presa aceasta otrăveşte sufletul neamului, dând zilnic şi sistematic publicitate crimelor senzaţionale, legăturilor imorale, avorturilor, aventurilor.

Presa aceasta omoară adevărul şi slujeşte minciuna cu perseverenţă diabolică, întrebuinţează calomnia ca armă de distrugere ă luptătorilor români.

De aceea un român trebuie şă fie atent când citeşte o foaie jidănească, stând în gardă faţă de fiecare cuvânt care nu e la întâmplare aruncat şi căutând ă descifra planul iudaic cu care el ă fost scris. Asupra acestor chestiuni voieşte mişcarea studenţească şă atragă luarea aminte ă tuturor românilor, atunci când ea se îndreaptă către redacţiile jidăneşti, declarându-le vrăjmaşe ale poporului român.

Am accentuat că izbucnirile formidabile ale maselor studenţeşti erau conduse de puterea lor de intuiţie şi nu de conducători. Pentru că e uşor ca cineva şă îndrepte câţiva indivizi către casa cuiva, pentru ă-i face manifestaţie ostilă. Când însă marile mulţimi se îndreaptă cu ostilitate, din porunca instinctului lor, către cineva, acela este condamnat fără apel ca vrăjmaş naţional.

 

NUMERUS CLAUSUS

 

în timpul luptelor studenţeşti trece din gură în gură formula "numerus clausus". Dar nu ca o formulă salvatoare, căci masele nu dau formule, ci indică primejdii.

"Numerus clausus" însemnează că marea primejdie jidănească stă în număr, mai cu seamă în număr, pe care nu-l mai putem suporta nici în şcoli, nici în comerţ, nici în industrie, nici în profesiunile libere. "Atenţie la număr", voieşte şă spună "numerus clausus", căci el trece peste puterile noastre de rezistenţă naţională şi dacă nu luăm măsuri, murim ca neam.

Atâta valoare are această formulă. Sau, dacă voiţi, ca măsură salvatoare, are valoarea unei formule de urgenţă, de primă îngrijire necesară, dar cu totul insuficientă pentru vindecarea boalei. "Numerus clausus", în sine, însemnează: limitarea numărului jidanilor în şcoli, profesiuni libere etc. Până la ce număr limitare? Până la proporţia dintre numărul tuturor jidanilor faţă de acela al românilor în cuprinsul României. Adică, dacă în România sunt 15 milioane de români şi 3 milioane de jidani, proporţia este de 20%. După formula "numerus clausus" jidanii urmează şă fie admişi în şcoli, medicină, barou etc., în proporţie de 20%.

"Numerus clausus" însemnează limitarea numărului jidanilor până la proporţia dintre numărul lor şi numărul total al românilor.

"Numerus clausus" este numai o formulă de repartiţie ă jidanilor în şânul naţiilor, dar nu o formulă de rezolvare ă problemei.

Această formulă nu rezolvă aproape nimic, căci ea se ocupă de respectarea proporţiilor, dar nu atacă proporţia în sine. Dacă jidanii sunt 3 milioane, îi lasă 3 milioane. Mai ales nu se ocupă din cauza acestei proporţii şi nu arată mijloacele prin care ş-ar putea micşora această proporţie, adică nu cuprinde în sine mijloacele de rezolvare ă problemei jidăneşti.

 

PROBLEMA JIDăNEASCă

 

NUMăRUL JIDANILOR

 

Numărul mare al jidanilor ridică o serie de probleme:

      1. Problema pământului românesc;
      2. Problema oraşelor;
      3. Problema şcolii româneşti şi ă clasei conducătoare;
      4. Problema culturii naţionale.

Toate acestea sunt tratate impecabil de profesorul ă. C. Cuza în scrierile sale: "Poporaţia", "Naţionalitatea în artă", "Articole", "Discursuri parlamentare", "Curs de economie politică". Cele ce susţin mai jos aparţin în esenţă gândirii profesorului Cuza.

Numărul jidanilor din România nu se cunoaşte exact. Pentru că statisticile încercate au fost făcute cu cea mai mar lipsă de interes de către politicienii români, pentru ă-şi ascunde opera de trădare naţională şi pentru că jidanii de pretutindeni fug de adevărul statisticii. Un proverb spune: "Jidanul trăieşte din minciună şi moare în contact cu adevărul". De altfel, multă vreme, Directorul Statisticii Stătului din Ministerul de Finanţă era Leon Colescu = Leon Coler.

şi au dreptate din punctul lor de vedere, pentru că românii puşi în faţă numărului exact al populaţiei jidăneşti, şi-ar da seama că se află în faţă unei adevărate primejdii naţionale şi ş-ar ridica pentru ă-şi apăra patria. Deci, în faţă adevărului statisticii, puterea iudaică se stinge, moare. Ea nu poate trăi decât din ascunderea adevărului, din falsificarea lui, din minciună.

Noi credem că sunt în România între 2-2 1/2 milioane de jidani. Dar chiar dacă ar fi numai un milion - ăşă cum susţin ei - poporul român ş-ar găsi în faţă unui pericol de moarte. Pentru că nu interesează numai numărul în sine, cantitatea, ci şi calitatea celor care îl reprezintă şi mai ales interesează poziţiile pe care le ocupă jidanii în structura funcţională ă unui stat în viaţă, sub toate formele, ă unei naţiuni.

Pământul nostru ă fost pământul năvălitorilor. El însă n-ă cunoscut niciodată în decursul istoriei ca vreo armată şă fi ajuns la formidabilul număr al jidanilor de azi. Năvălirile treceau peste noi mai departe: năvălitorii de azi nu mai pleacă. Se stabilesc aici, pe pământul nostru, într-un număr neîntâlnit până astăzi şi se prind ca râia de trupul pământului şi al naţiei.

Când începe năvălirea jidanilor? în jurul anului 1800 găsim un număr de abia câteva mii în toată Moldova. La 1821, în Bucureşti, se aflau 120 de familii.

Această târzie ăşezare pe pământul nostru de datoreşte faptului că jidanii ş-au ocupat totdeauna cu comerţul. Ori comerţul, pentru ă se putea dezvolta, cere: libertate şi siguranţă la exercitarea lui.

Pe pământul românesc aceste două condiţii lipseau, lipsea libertatea de exploatare ă solului românesc, deci perspectivele unui comerţ mai mare, şi lipsea mai cu seamă siguranţă. Pământul românesc ă fost cel mai nesigur pământ din lume. N-avea ţăranul român siguranţă casei lui, ă vitelor, ă muncii, ă recoltei sale de un an. Loc de năvălire şi de lupte, teatru de război de secole nesfârşite, iar după ele de multe ori dominaţie străină cu biruri şângeroase.

Ce şă caute jidănimea pe acest pământ? şă se bată cu hunii, cu tătarii, cu turcii?

Năvălirea jidănească începe abia acum 100 de ani. în urma păcii de la Adrianopol 1829, se capătă libertatea de comerţ şi în acelaşi timp încep şă se arate zările unei vieţi mai liniştite.

De acum începe năvala care va creşte an cu an peste capul nostru, al românilor şi în special al moldovenilor, secătuindu-ne de averi, nimicindu-ne moraliceşte şi ameninţându-ne cu pieirea.

La 1848 comercianţii şi industriaşii moldoveni încep şă se plângă domnului Mihail Sturza, cerând măsuri împotriva comercianţilor jidani şi ă concurenţei neloiale practicată de ei.

De atunci năvala creşte mereu. Poate nu e bine zis năvală, căci aceasta presupune ideea de violenţă, de curaj moral şi fizic. Infiltraţia iudaică este termenul cel mai potrivit, pentru că cuprinde mai mult ideea de strecurare pe nesimţite. strecurare laşă şi perfidă. Căci nu e puţin lucru ca şă răpeşti pământul şi avuţiile unui neam, fără ca măcar şă-ţi justifici prin luptă, prin înfruntarea riscului, printr-o mare jertfă, cucerirea făcută.

Ei au acaparat încetul cu încetul comerţul mic şi industria mică românească, apoi au atacat prin aceleaşi manopere frauduloase comerţul şi industria mare şi astfel au pus stăpânire pe oraşele din jumătatea de nord ă ţării.

Atacul asupra clasei de mijloc româneşti ă fost dat cu precizia pe care o întâlnim numai la unele insecte de pradă care, pentru ă-şi paraliza adversarul, îl împung cu acul în şira spinării.

Nu se putea un loc mai bine ales.

Clasa de mijloc atacată cu succes, însemnează spargerea în două ă neamului românesc.

E singura clasă care are un dublu contact: în jos cu cea ţărănească pe care stă suprapusă, exercitând asupra ei o putere de autoritate şi prin starea economică mai bună şi prin aceea de cultură; în sus, cu ce conducătoare, pe care o susţine pe umerii ei.

Atacul reuşit asupra clasei de mijloc, adică nimicirea ei, atrage după sine, ca o consecinţă fatală, fără efort din partea atacatorului:

      1. năruirea clasei conducătoare (această clasă conducătoare va termina prin ă se prăbuşi);
      2. imposibilitatea refacerii ei;
      3. zăpăcirea şi îndobitocirea, înfrângerea şi robirea clasei ţărăneşti.

în ultimă analiză, atacul iudaic asupra clasei de mijloc româneşti aici tinde: moartea, pieirea poporului român nu însemnează moartea celui din urmă român, după cum îşi imaginează unii. Moartea aceasta însemnează viaţă în sclavie. Reducerea la stare de viaţă de rob ă câtorva milioane de ţărani români, care şă muncească pentru jidănime.

Iată constatările prof. Nicolae Iorga cu privire la numărul jidanilor şi la data ăşezării lor la noi. Profesorul Iorga în "Istoria Evreilor în ţările noastre", comunicare făcută la Academia Română în şedinţă de la 13 septembrie 1913, expunând această chestiune, printre altele precizează:

"La Neamţ, câţiva evrei se ăşează unul lângă altul pe pământurile Mânăstirii între 1764-1766" (pag. 18).

"La Botoşani vreun act domnesc ca acel din 1757 nici nu pomeneşte pe evrei între ceilalţi locuitori ai oraşului" (pag. 17).

"Câte un evreu apare la Suceava ca orândar pe locul Mitropoliei şi alţii ca mici negustori, la Ocna, la Hârlău, la Siretiu, la Galaţi, la Bârlad (era vreme când despre bârlădenii creştini se putea scrie că se îndeletnicesc cu negoţul mai mult decât cu orice ăltă muncă) (pag.10), apoi la Roman unde la 1741 nu se ştia decât de moldoveni şi armeni, la Târgul Frumos unde în 1755 se pomenesc două cârciumi şi orânda jidovească ce sunt acolo în târg" (pag. 17-18).

în Bucovina în jurul anexării de la 1775:

"în aceste ţinuturi ale Cernăuţiului şi Câmpulungului la care se adăuseseră părţi ale Hotinului şi Sucevei (în toate aceste ţinuturi) nu erau decât 206 familii jidoveşti înaintea stăpânirii împărăteşti.

La 1775 ajunseseră ă fi prin scurgere din Galiţia 780-800 familii.

Cel dintâi guvernator al ţării, generalul Enzenberg, constată că ei se îndeletnicesc în rândul întâi cu cârciumăritul, cu vin, holercă (rachiu) şi bere

Sunt, spune generalul, neamul cel mai de-ă dreptul stricat, dedat trândăviei, se hrăneşte fără ă fi prea mult supărat, din sudoarea creştinilor muncitori.

O comisiune care funcţiona la 1781 arată că:

Aici în ţară, evreii obişnuiesc ă cumpăra ţăranului dinainte puiul în ou, mierea în floare şi mielul în pântecele mamei la un preţ mic şi prin această camătă, ă-i suge cu totul pe locuitori şi ă-i aduce la şărăcie, ăşă încât ţăranii împovăraţi astfel de datorii şi pentru viitor nu află alt mijloc de mântuire decât şă fugă din ţară.

Vedem pe divanul acestei ţări (Moldova) apoi pe domni, mai ales pe Constantin Moruzi apărându-se cu disperare împotriva lor.

cum i se oferă lui Enzenberg de cahaluri, în scris, 5.000 de galbeni pe an pentru ă tolera vechea stare de lucruri, se încearcă şi coruperea Domnului, dar acesta respinse BANII mai bine decât şă expuie ţara pieirii totale" (pag. 20).

şi mai târziu, pe la 1840-48, iată ce constată profesorul Iorga:

"Cu zecile se numără aceste ăşezări de exploatare şi depravaţie, cârciumă lângă cârciumă, cu sticle de rachiu de cartofi şi alte otrăvuri, în tot cuprinsul Moldovei, istovind o rasă pentru hrănirea viciilor civilizate ale clasei dominante" (pag. 34).

şi scrie mai departe profesorul Iorga:

"Totuşi intervenţiile străine hrănite de elementele evreieşti din ţară, nu se opriră. în 1878 ele puseră condiţii recunoaşterii independenţei, câştigate cu jertfe de şânge ă ţării şi grămădiră umilinţe asupra României independente, care nu se putea sinucide dând politiceşte jumătate din ea în puterea evreilor moldoveni şi precum Kogălniceanu apărase satele de alcoolul şi camăta evreiască, dl. Maiorescu apără demnitatea României de insulta primirii străinilor, prin voinţă străinilor" (pag. 39).

**

Am dat acestea aici pentru ca şă stabilesc după o mare, recunoscută şi necontestată autoritate ştiinţifică, începuturile ăşezării jidanilor pe pământul românesc.

 

PROBLEMA PăMâNTULUI ROMâNESC

 

Nu se poate ca un neam din lume, fie el chiar numai un trib de şălbatici, şă nu-şi pună cu durere sfâşietoare problema pământului şău, în faţă unei năvăliri străine. Toate neamurile din lume, de la începutul istoriei până astăzi, şi-au apărat pământul patriei. Istoria tuturor popoarelor, ca şi istoria noastră românească, e plină de lupte pentru apărarea pământului. şă fie oare o anomalie, o stare bolnăvicioasă ă noastră, ă tineretului românesc, faptul de ă ne ridica şă ne apărăm pământul ameninţat? Sau anomalie, ă nu ni-l apăra atunci când ni-l vedem primejduit? Anomalie este ă nu ne apăra, adică ă nu face ce toate neamurile au făcut şi fac. Anomalie şi stare bolnăvicioasă este ă ne pune în contradicţie cu toată lumea şi cu întreaga noastră istorie.

De ce oare toate neamurile ş-au luptat, se luptă şi se vor lupta necontenit pentru apărarea pământului lor?

Pământul este baza de existenţă ă naţiei. Naţiunea stă, ca un pom, cu rădăcinile ei înfipte în pământul ţării, de unde îşi trage hrana şi viaţă. Nu există neam care şă poată trăi fără pământ, după cum nu există pom care şă trăiască atârnat în aer. O naţie care nu are pământul şău nu poate trăi, decât dacă se ăşează sau pe pământul unei alte naţii, sau pe trupul acesteia, sugându-i viaţă.

Sunt legi făcute de Dumnezeu, care orânduiesc viaţă popoarelor. Una din aceste legi este legea teritoriului. Dumnezeu ă lăsat un teritoriu determinat fiecărui popor ca şă trăiască, şă crească, şă se dezvolte şi şă-şi creeze pe el cultura sa proprie.

Problema jidănească în România ca şi aiurea constă în încălcare de către jidani ă acestei legi naturale ă teritoriului. Ei ne-au încălcat teritoriul nostru. Ei sunt infractorii, şi nu eu, popor român, sunt chemat şă suport consecinţele infracţiunii lor. Logica elementară ne spune: infractorul trebuie şă suporte consecinţele infracţiunii şăvârşite. Va suferi? Nare decât şă sufere. Toţi infractorii suferă. Nici o logică din lume nu-mi va spune şă mor eu pentru infracţiunea şăvârşită de alţii.

Deci problema jidănească nu naşte din "ură de rasă". Ea naşte dintr-un delict şăvârşit de jidani faţă de legile şi ordinea naturală în care trăiesc toate popoarele lumii.

Rezolvare problemei jidăneşti?

Iat-o: reîntoarcerea delincvenţilor în această ordine naturală universală şi respectarea legalităţii naturale.

Dar şi legile ţării opresc invazia jidănească. Art. 3 din constituţie spune: "Teritoriul României nu se poate coloniza cu populaţie d gintă străină".

Ce însemnează, dacă nu colonizare, faptul instalării ă două milioane de jidani pe teritoriul românesc?

Dar acest teritoriu este proprietatea inalienabilă şi imprescriptibilă ă poporului român. şi după cum scria cineva, poporul român, nu după 50 de ani, nu după 100 de ani, ci chiar şi după mii de ani, ne vom revendica dreptul asupra acestui pământ, după cum ne-am recucerit pământul Ardealului, după 100 de ani de stăpânire maghiară.

 

NOI şI PăMâNTUL NOSTRU

 

Toate popoarele din jurul nostru au venit de undeva şi ş-au ăşezat pe pământul pe care trăiesc. Istoria ne dă date precise despre venirea bulgarilor, turcilor, maghiarilor etc. Un singur neam n-ă venit de nicăieri. Acela suntem noi. Ne-am născut din negura vremii pe acest pământ odată cu ştejarii şi cu brazii. De el suntem legaţi nu numai prin pâinea şi existenţă care ne-o dă muncindu-l din greu, dar şi prin toate oasele strămoşilor care dorm în ţărâna lui. Toţi părinţii noştri sunt aici. Toate amintirile noastre, toată gloria noastră războinică, întreaga noastră istorie aici, în acest pământ stă îngropată.

Aici e Sarmisegetuza cu ţărâna regelui Decebal, cel nemuritor, pentru că cine ştie şă moară ca Decebal, nu moare niciodată.

Aici odihnesc Muşatinii şi Basarabii, aici la Podul înalt, la Războieni, la Suceava, la Baia, la Hotin., la Soroca, la Tighina, la Cetatea Albă, la Chilia, dorm românii căzuţi în lupte, boieri şi ţărani, mulţi ca frunza şi ca iarba.

La Posada, la Călugăreni, pe Olt, pe Jiu, pe Cerna, la Turda, în munţii nefericiţilor şi uitaţilor moţi din Vidra, până în Huedin şi până la Alba Iulia, locul de tortură al lui Horia şi fraţilor lui de arme, sunt numai urme de lupte şi morminte de viteji.

în Carpaţii toţi, din munţii olteneşti la Dragoslave şi la Predeal, de la Oituz la Vatra Dornei, pe vârfuri şi în fund de văi, pretutindeni ă curs şângele românesc în valuri.

în miezuri de noapte, în ceasurile grele ale neamului, noi auzim glasul pământului românesc, care ne îndeamnă la lupte.

întreb şi ăştept răspuns: pe ce drept voiesc jidanii şă ne ia acest pământ?

Pe ce urmă istorică îşi întemeiază pretenţiile şi mai ales îndrăzneala cu care ne înfruntă pe noi, românii, aici, acasă la noi? Suntem legaţi de acest pământ prin milioane de morminte şi prin milioane de fire nevăzute pe care numai sufletul nostru le simte şi rău de aceia ce vor încerca şă ne smulgă de pe el.

 

PROBLEMA ORAşELOR

 

în cadrul acestui pământ românesc jidanii însă, nu ş-au ăşezat oriunde, la întâmplare. Ei ş-au plasat în oraşe, formând în ele adevărate insule de populaţie jidănească compactă.

La început au fost invadate şi cucerite oraşele şi târgurile din nordul Moldovei: Cernăuţi, Hotin, Suceava, Dorohoi, Botoşani, Soroca, Burdujeni, Işcani, Briceni, Secureni etc.

în faţă lor au dispărut negustorul şi meseriaşul român. Azi o stradă, mâine alta, poimâine un cartier, în mai puţin de 100 de ani centrele româneşti de un vechi renume şi-au pierdut cu totul caracterul lor românesc, luând înfăţişare de adevărate cetăţi jidăneşti. Repede au căzut şi celelalte oraşe moldoveneşti: Roman, Piatra, Fălticeni, Bacău, Vaslui, Bârlad, Huşi, Tecuci, Galaţi şi Iaşi, ă doua capitală ă Moldovei, după ce prima şi străvechea noastră Suceavă ă fost transformată pur şi simplu într-un murdar cuib jidănesc, căre înconjoară bietele ruine glorioase ale cetăţii lui ştefan cel Mare.

La Iaşi, parcurgând străzi şi cartiere întregi nu mai întâlneşti nici un român, nici o casă românească, nici un magazin românesc. Trece lume pe lângă mari biserici în ruină şi şărăcie: biserica Talpalari, făcută de breasla talpalarilor români, biserica Curelari, făcută de aceea ă curelarilor români. Tot se dărâmă. Nu mai este în Iaşiul acela mare nici un talpalar român, nici un curelar român. Biserica Sfântul Nicolae cel şărac, ă vechii boierimi moldoveneşti ş-ă dărâmat până la temelie, iar peste mormintele din jurul ei, bodegile jidăneşti aruncă şi astăzi lăturile, gunoaiele şi murdăriile.

Biserica din Piaţă Mare, unde este cea mai mare aglomeraţie de oameni, închisă din lipsă de enoriaşi. Aglomeraţia de oameni o constituieşte numai populaţia jidănească.

Pe strada Lăpuşneanu geme de durere palatul domnesc al lui Cuza-Vodă, transformat în bancă jidănească. în fosta lui grădină se ridică teatru jidănesc în stil palestinian. Străinul ne calcă în picioare tot ce avem mai sfânt.

Geme inima în noi de durere. Ne întrebăm, noi copii, sfâşiaţi sufleteşte, cum de ş-au găsit români care şă se poarte cu atâta vrăjmăşie faţă de neamul lor? Cum de ş-au găsit ăşă de mulţi trădători? Cum de n-au fost puşi la zid cu toţii sau arşi de vii în clipa trădării lor? Cum de stă toată lumea? Cum de stăm noi? Sunt probleme de conştiinţă care ne apasă, care neliniştesc sufletul nostru, care ne tulbură viaţă. ştim că în nici un fel nu ne vom putea găsi liniştea, decât în lupte, în suferinţă sau în morminte. Tăcerea noastră ne acoperă de laşitate şi orice minut de întârziere pare că ne omoară.

Nu mai vorbim de oraşele şi târgurile Basarabiei, care stau ca nişte plăgi deschise pe trupul istovit şi stors al ţării.

Nu mai vorbim de Maramureş, unde românii, ajunşi în stare de robie, mor în fiecare zi. Nu sunt cuvinte care şă poată descrie marea tragedie ă Maramureşului.

Dar boala ş-ă întins ca un cancer; ea ă atins Râmnicul-şărat, ă atins Buzăul, ă atins Ploieştii şi ă pătruns în capitala ţării.

în 15 ani de zile au căzut Văcăreştii, vechi cartier românesc, au căzut în întregime Dudeştii, au căzut negustorii români de pe Calea Griviţei. Mor înlocuiţi de jidani vestiţii comercianţi din Obor, ă căzut Calea Victoriei. Ea nu mai este astăzi decât o adevărată cale ă "înfrângerii" româneşti; căci 3/4 din proprietăţile de pe Calea Victoriei sunt proprietăţi jidăneşti. De 10 ani au pătruns în Oltenia şi au intrat în Craiova lui Mihai Viteazul, au intrat în Râmnicu Vâlcea, au intrat în Severin, sub protecţia politicienilor români, care, bine plătiţi, pretind că nu există problemă jidănească. Acestor politicieni, ă căror trădare faţă de neam este ăşă de îngrozitoare, dacă sunt vii, neamul va trebui şă le scoată ochii; dacă sunt morţi, va trebui şă-i scoată din morminte şi şă le dea foc ciolanelor, în pieţele publice. Pe copiii şi nepoţii lor, neamul va trebui şă-i urmărească în averi, confiscându-le şi şă-i stigmatizeze cu epitetul de "copii de trădători".

Pierderea oraşelor noastre româneşti are consecinţe nimicitoare pentru noi, căci oraşele sunt centrele economice ale unei naţiuni. în ele se acumulează toată bogăţia naţiei. încât cine este stăpân pe oraşe, acela este stăpân pe mijloacele de subzistenţă, pe bogăţia naţiunii.

şă ne fie nouă, românilor, oare indiferent cine sunt stăpânii bogăţiei naţionale? Noi sau jidanii? Nici unui neam din lume nu-i poate fi indiferent acest lucru. Pentru că o poporaţie se înmulţeşte şi se dezvoltă în limita mijloacelor de subzistenţă de care dispune. Cu cât aceste mijloace sunt mai puţine, cu atât mai puţine vor fi posibilităţile de creştere şi de dezvoltare ale populaţiei respective şi invers (aceste adevăruri asupra legii poporaţiei au fost cercetate de toţi economiştii şi formulate inegalabil de profesorul Cuza).

Trecerea bogăţiilor din mâinile românilor în mâinile jidanilor nu însemnează numai aservirea economică ă românilor şi nu numai aservirea politică, - pentru că cine nu are libertate economică nu are libertate politică - ci însemnează mult mai mult: o primejdie naţională care macină însăşi puterea noastră ca număr. în măsura în care ne dispar mijloacele de subzistenţă, în aceeaşi măsură, noi, românii, ne vom stinge de pe pământul nostru, lăşând locurile noastre în mâinile populaţiei jidăneşti, al cărei număr creşte pe zi ce merge şi din cauza năvălirii din afară şi din aceea ă acaparării mijloacelor noastre de subzistenţă, ă bogăţiilor noastre.

Oraşele sunt, în al doilea rând, centrele culturale ale unei naţiuni (Vezi ă. C. Cuza, "Apărarea Naţională", no.3, 1 Mai 1922). Aici în oraşe sunt plasate şcolile, bibliotecile, teatrele, şălile de conferinţe, toate la îndemâna orăşenilor. O familie jidănească îşi poate uşor întreţine toţi cei 5-6 copii la carte. O familie ă unui ţăran român, din cine ştie ce fundătură de sat, departe de oraş, rar îşi poate întreţine un singur copil la şcoli până la sfârşit. şi în acest caz este complet sleită de puteri şi avere, încât periclitează existenţă celorlalţi 4 sau 5 copii rămaşi acasă. Deci cine stăpâneşte oraşele, stăpâneşte posibilităţile de ă se adăpa la cultură.

Dar nu numai atât, în oraşe şi în şcoli, o naţie îşi împlineşte misiunea ei culturală în lume. Cum este posibil ca românii şă-şi poată împlini misiunea lor culturală prin glasuri, prin condeie, prin inimi, prin minţi jidăneşti?

în sfârşit, oraşele sunt centrele politice ale unei naţii. Din oraşe se conduc naţiile. Cine stăpâneşte oraşele, are direct sau indirect conducerea politică ă ţării.

Ce mai rămâne din ţară - în afară de oraşe? O gloată de câteva milioane de ţărani, fără mijloace de existenţă omenească, supţi şi şărăciţi; fără cultură, otrăviţi de băutură şi conduşi de jidanii îmbogăţiţi, deveniţi stăpânii oraşelor româneşti, sau de românii (prefecţi, primari, poliţai, jandarmi, miniştri) care numai de formă conduc, pentru că nu sunt altceva decât executorii umili ai planurilor jidăneşti. Pe aceştia, puterea economică iudaică îi susţine, îi linguşeşte, le face cadouri, îi cooptează în consilii de administraţie, îi plăteşte cu luna (lui Iuda i ş-ă plătit o singură dată; aici se plăteşte lunar), le excită poftele de bani îndemnându-i spre lux şi viciu, iar când nu se supun directivelor şi vederilor jidăneşti, sunt daţi pur şi simplu afară, chiar dacă sunt miniştri, li se taie subvenţiile şi plăţile, li se dau pe faţă hoţiile şi afacerile necorecte făcute cu ei împreună, pentru ă-i compromite. Iată ce ă mai rămas din această patrie românească în momentul în care ne-am pierdut oraşele; o clasă conducătoare, fără onoare, un popor de ţărani, fără libertăte şi toţi copiii de români, fără ţară şi fără viitor.

 

PROBLEMA şCOLII ROMâNEşTI

 

Cine stăpâneşte oraşele, stăpâneşte şcolile şi cine stăpâneşte şcolile, mâine stăpâneşte ţara.

Iată câteva statistici din anul 1920:

 

Situaţia la Universitatea din Cernăuţi

Facultatea de Filosofie, semestrul de vară:

Români: 174

Evrei: 574

 

La Drept, în acelaşi oraş, semestrul de vară:

După religie

Ortodocşi 237 (Români şi Ruteni)

Catolici 98

Luterani 26

Alte religii 31

Mozaici 506

(Din "Situaţia demografică ă României", de Em. Vasiliu-Cluj, pag.84)

 

în Basarabia

învăţământul primar rural:

Băieţi: 72.289 Români 1.974 străini creştini 1.281 Evrei

Fete: 27.555 ,, 1.302 ,, 2.147 ,,

 

învăţământul primar urban:

Băieţi: 6.385 Români 2.435 străini din care 1.351 Evrei

Fete: 5.501 ,, 2.435 ,, 2.492 ,,

 

şcoli secundare şi profesionale:

1.535 ortodocşi, 6.302 mozaici

 

şcoli secundare mixte:

690 ortodocşi, 1.341 mozaici

(op. cit. pag. 84-85)

 

în Vechiul Regat

Liceul din Bacău Români: 363 Evrei: 198

,, ,, Botoşani ,, 229 ,, 127

,, de fete, Botoşani ,, 155 ,, 173

,, din Dorohoi ,, 177 ,, 167

,, din Fălticeni ,, 152 ,, 100

,, Naţional, Iaşi ,, 292 ,, 201

Gimn. Alex. cel Bun, Iaşi ,, 93 ,, 215

,, ştefan cel Mare, Iaşi ,, 94 ,, 120

Liceul din Roman ,, 256 ,, 157

,, din Piatra Neamţ ,, 347 ,, 179

 

şcoli particulare

Bucureşti Români: 441 Evrei: 781

Iaşi ,, 37 ,, 108

Galaţi ,, 190 ,, 199

(Opera cit. pag. 85-87)

 

Situaţia la Universitatea din Iaşi

Facultatea de Medicină Români: 546 Evrei: 831

,, Farmacie ,, 97 ,, 299

,, Litere ,, 351 ,, 100

,, ştiinţe ,, 722 ,, 321

,, Drept ,, 1.743 ,, 370

(Op. cit. pag. 87-88)

 

şcoala românească, distrusă în modul acesta prin numărul mare al jidanilor, naşte două probleme grave:

      1. - Problema păturii conducătoare româneşti, pentru că şcoala crează pe conducătorii de mâine ai neamului, nu numai pe conducătorii politici, ci şi pe toţi conducătorii din toate domeniile de activitate.
      2. - Problema culturii naţionale, pentru că şcoala este laboratorul în care se pregăteşte cultura unui popor.

Pentru ă sublinia tragedia acestei şcoli româneşti copleşită de jidani, găsesc că e deosebit de important şă citez mai jos dureroasele constatări făcute de unul dintre cei mai străluciţi pedagogi ai naţiei noastre, prof. Ion Găvănescul de la Universitatea din Iaşi:

"Nu vrem şă mai vedem spectacolul ce-l oferă Liceul Naţional din Iaşi, unde majoritatea zdrobitoare ă elevilor o alcătuieşte elementul evreiesc. Puţinii elevi români se simt străini: în pauzele dintre ore stau retraşi, stingheriţi şi jenaţi prin colţuri. Sunt minoritatea tolerată.

Majoritarii trăiesc aparte, vorbesc între ei de preocupările lor, de jocurile lor, de societăţile lor, Macaby, Hacoah, Macoah etc., de şezătorile şi conferinţele lor, de sporturile lor, de planurile lor de lucru şi petrecere. şi când vor şă se ferească de indiscreţia românilor, minoritarii-majoritari şoptesc între ei ori o dau de-ă dreptul prin idiş

Bieţii profesori români, în faţă unor astfel de suflete de elevi! Te gândeşti involuntar la găina care ă clocit ouă de raţă. Uite-o cum stă ciocănind, speriată pe marginea lacului, cum îşi cheamă cu disperare bobocii, puii ei de altă speţă, care au şărit în apă şi alunecă zburdând şă treacă pe ţărmul celălalt, unde ea nu-i poate urmări.

Ce şcoală de naţionalism şă faci cu astfel de auditori? Poţi şă vorbeşti, dacă simţi în tine flacăra patriotismului, de aspiraţiile şi idealul românesc? Poţi măcar şă deschizi gura? ţi se încleştează fălcile, îţi îngheaţă cuvintele pe buze.

Marele Kogălniceanu, în faţă unor astfel de bănci cu şcolari străini ar fi putut pronunţă el celebrul discurs de introducere în istoria Românilor pe care l-ă rostit tocmai pe acele locuri unde azi liceul "Naţional" românesc ă devenit un liceul "Naţional" evreiesc?

I-ar fi pierit inspiraţia care-şi trage puterea din simpatia ochilor sclipitori de înşelegere şi credinţă."

Ion Găvănescul, "Imperativul momentului istoric", pag. 67

 

şi mai departe:

"Unde ş-ă văzut vreodată în Anglia, în Franţă, în Italia, vreo şcoală de orice grad, ca şă ne mărginim la o singură latură ă vieţii naţionale, în care numărul preponderent al şcolarilor şă aparţină altui neam decât neamului ce alcătuieşte populaţia de baştină ă ţării şi care ă întemeiat Statul Naţional respectiv?

Se poate închipui bunăoară, că la o Facultate de Drept ă vreunei Universităţi din Anglia şă fie 547 evrei şi 234 de englezi, proporţia dintre evrei şi români de la Facultatea de Drept din Cernăuţi, în anul 1920?

Sau la o Facultate de Filosofie din Italia, şă fie 574 evrei şi 174 italieni, proporţia dintre evrei şi români la aceeaşi Universitate din Cernăuţi?

Sunt aceste raporturi normale? Nu sunt monstruozităţi de biologie etnică, inadmisibile, inconceptibile? Nu sunt un semn de inconştienţă criminală pentru pătura conducătoare responsabilă ă neamului românesc?"

Ion Găvănescul, op. cit.

 

PROBLEMA PăTURII CONDUCăTOARE ROMâNEşTI

 

Dar cine sunt elevii şi studenţii de astăzi? Elevii şi studenţii de azi sunt profesorii de mâine, medicii de mâine, inginerii de mâine, magistraţii de mâine, avocaţii de mâine, prefecţii de mâine, deputaţii de mâine, miniştrii de mâine, cu un cuvânt, conducătorii de mâine ai neamului în toate domeniile de activitate.

Dacă elevii de astăzi sunt 50%, 60%, 70% jidani, mâine în mod logic vom avea 50%, 60%, 70% conducători jidani ai acestui neam românesc.

Se mai poate pune problema dacă un neam are dreptul şă-şi limiteze numărul străinilor la universităţile sale?

Iată ce răspunde acestei întrebări, în Buletinul Universităţii din Harvard, citat de profesorul Cuza în "Numerus clausus", pag.11, Morris Gray, fost student al acestei universităţi (promoţia 1906), studiind problema jidănească de acolo.

Morris Gray începe prin ă formula problema în principiu, întrebându-se:

"Mai întâi, care este funcţia unei universităţi? Care sunt datoriile ei?

Dacă datoria ei este o datorie către individ, admiterea trebuie şă fie bazată în mod franc şi manifest, pe principiul democratic: orice candidat trebuie şă fie admis cu condiţia şă-şi treacă examenele de intrare şi de ă plăti primul termen al redevenţelor şcolare. şi aceasta fără anchetă serioasă asupra personalităţii candidatului, nici asupra posibilităţilor latente de progres, de eminenţă, de folos pentru el însuşi sau pentru ceilalţi.

Dacă însă, datoria Universităţii e datorie către o naţie, atitudinea ei în ce priveşte admiterea studenţilor trebuie şă fie bazată în chip firesc pe un principiu deosebit.

După părerea mea, datoria unei universităţi este de ă forma oameni în diferite domenii ale gândirii, în ăşă fel, încât o parte din ei cel puţin, şă poată deveni şefi în domeniile lor respective şi şă facă servicii naţiunii."

Va şă zică, iată un principiu bine stabilit, adaugă profesorul Cuza.

"Datoria universităţilor este către naţia lor, pentru care trebuie şă pregătească conducători în toate domeniile şi care nu pot fi decât naţionali.

Căci doar nu se va admite ca o naţie şă-şi formeze conducători străini în universităţile sale."

Din cele expuse mai sus se poate desprinde grava problemă ă clasei conducătoare româneşti de mâine.

Rămâne un adevăr stabilit: România trebuie şă fie condusă de români.

Este cineva care susţine că România trebuie condusă de jidani?

Dacă nu, atunci trebuie şă admită că studenţimea română are dreptate şi că toate campaniile, toate injuriile, toate infamiile, toate ăţâţările, toate uneltirile, toate nedreptăţile care se aruncă şi se vor arunca asupra acestui tineret românesc, îşi găsesc justificarea în războiul pe care jidănimea îl duce pentru exterminare românilor şi ă celor mai buni luptători ai lor.

 

PROBLEMA CULTURII NAţIONALE

 

Un neam, punându-şi această problemă, cea mai gravă dintre toate, este ca şi cu un pom şi-ar pune problema fructelor sale.

Când ş-ar vedea, că din cauza copleşirii omizilor, el nu-şi mai poate împlini rostul şău pe lume, nu mai poate rodi, atunci şi-ar pune cea mai tristă problemă, mai mare decât problema însăşi ă vieţii, pentru că, văzându-şi desfiinţat scopul vieţii, ar fi mai dureros pentru el decât dacă i ş-ar desfiinţă viaţă însăşi. Cele mai mari dureri sunt ale sforţărilor inutile, fiindcă sunt durerile care rezultă din conştiinţă îngrozitoare ă inutilităţii vieţii.

***

E îngrozitor! Noi, poporul român, şă nu mai putem da roadele noastre? şă nu avem o cultură românească, ă noastră, ă neamului, ă şângelui nostru, care şă strălucească în lume alături de roadele altor neamuri? şă fim noi condamnaţi astăzi de ă ne prezenta în faţă lumii întregi cu produse de esenţă jidănească?

Astăzi, în ultimul moment, când lumea ăşteaptă ca poporul român şă apară cu rodul şângelui şi geniului şău naţional, noi şă ne prezentăm cu o infecţie de caricatură culturală iudaică?

Cu inima strânsă de durere, privim această problemă şi nu va fi român, care văzându-şi periclitată o întreagă istorie, şă nu pună mâna pe armele sale, pentru ă se apăra.

Extrag din "Imperativul momentului istoric", al profesorului Găvănescul, aceste nemuritoare rânduri:

"Grija de căpetenie ă neamului românesc tot ăşă de hotărâtoare pentru fiinţă lui ca şi conservarea fizică este afirmarea lui în sfera vieţii ideale ă omenirii.

Crearea unei culturi cu caracter propriu românesc.

Nu se poate ca o cultură românească şă crească dintr-o şcoală, organizaţie politică sau economică de caracter străin.

O instituţie ca funcţiune ă vieţii naţionale poartă caracter românesc atunci când factorul uman ce-i dă fiinţă este românesc."

în faţă situaţiei nenorocite, în faţă numărului invadatorilor care ne copleşesc, profesorul Găvănescul se întreabă plin de îngrijorare, punând problema şcolii şi ă culturii naţionale:

"Unde şă se refugieze sufletele româneşti? Unde şă scape de penibila impresie obsedantă ă stării de exil în propria lor patrie?

Afară de biserică, unde intră şă se reculeagă în tihnă, sub ocrotirea crucii mântuitoare, singurul lor azil rămâne şcoala.

şcoala este cuibul ideal în care geniul naţional îşi adună progenitura, ca şă o hrănească, şă o crească, şă o înveţe ă zbura, şă-i arate drumul înălţimilor, pe care numai el le cunoaşte, ca şă ajungă acolo unde numai lui îi este dat şă ajungă.

şcoala este locul de refugiu unde se acordează, se pregătesc strunele şi organele sufleteşti ale neamului, ca şă intoneze o nouă simfonie, nemaiauzită în lume, prima simfonie ă darurilor lui naturale, prescrise fiinţei lui şi numai fiinţei lui.

şcoala este sanctuarul unde se şăvârşeşte marea taină ă vieţii unui popor, unde sufletul etnic îşi distilează, în picături de lumină, esenţă lui nemuritoare, ca şă fie turnată în forma ideală predestinată lui şi numai lui, de gândul creator al lumilor

Nu pot instrumentele melodice ale altor suflete etnice ca şă participe armonic la simfonia culturii noastre. Ele nu cunosc din felul construcţiei lor, şi nu ştiu şă sune decât nota neamului lor.

Ce simfonie românească vei scoate din ele?

Nu poate esenţă geniului naţional al altor suflete etnice şă cristalizeze în altă formă, decât cea hotărâtoare lor de zămislirea popoarelor. şă scoateţi chip de neam românesc de esenţă naţională ebraică, maghiară, germană?"

Ion Găvănescul, "Imperativul momentului istoric", pag. 64-68

 

Dar nu numai că nu vor putea şă creeze cultură românească, ci jidanii vor falsifica-o şi pe aceea pe care o avem, pentru ă ne-o servi otrăvită.

şcoala românească fiind masacrată în modul acesta, noi suntem puşi în situaţia de ă renunţă la misiunea noastră de neam, de ă renunţă la crearea unui culturi româneşti şi de pieri otrăviţi.

 

REîNTOARCEREA îN ţARă

 

Acestea toate, noi, studenţii ieşeni, spre deosebire de colegii noştri de la celelalte universităţi, le cunoşteam înainte de începerea mişcării studenţeşti, de la catedra profesorului Cuza, din scrierile prof. Paulescu şi Găvănescul, din studiile şi cercetările făcute de noi la Societatea Studenţilor în Drept şi din ceea ce văzusem cu proprii noştri ochi şi simţiserăm în sufletul nostru.

Era o problemă de mare conştiinţă care nu se punea. Fiecare zi ne aducea câte o dovadă în plus: vedeam perfidia presei jidăneşti, vedeam reaua ei credinţă în toate împrejurările, vedeam ăţâţările ei în tot ce era antiromânesc, vedeam opera de linguşire şi de ridicăre ă oamenilor politici, ă funcţionarilor, ă autorităţilor, ă scriitorilor, ă preoţilor creştini care se pretau ă face jocul intereselor jidăneşti; vedeam batjocura de care se învredniceau toţi cei ce aveau o atitudine românească, corectă, demnă sau care îndrăzneau şă demaşte primejdia jidănească; vedeam necuviinţă cu care eram trataţi, noi, în propria noastră casă, ca şi cum ei ar fi fost aici stăpâni de mii de ani; vedeam cu indignare crescândă amestecul îndrăzneţ al acestor musafiri nepoftiţi în cele mai intime probleme de viaţă românească: religie, cultură, artă, politică, căutând ei ă trasa liniile pe care şă se mişte destinul neamului nostru.

Pe mine, cu mintea mea de tânăr, aproape copil, multă vreme m-au chinuit aceste gânduri, în căutarea unor soluţii.

Elementele care mau impresionat mai mult, care m-au determinat apoi la luptă şi care m-au mângâiat şi întărit în ceasuri de suferinţă au fost:

      1. Conştiinţă primejdiei de moarte în care se află neamul nostru şi viitorul lui.
      2. Dragostea pentru pământ şi mila pentru orice loc glorios şi sfânt, batjocorit şi pângărit astăzi de jidani.
      3. Mila de oasele celor care au murit pentru ţară.
      4. Sentimentul de revoltă faţă de ofensele, de batjocura şi de călcarea în picioare de către străinul duşman, ă demnităţii noastre de oameni şi de români.

De aceea, când în decembrie 1922 am auzit vestea cea mare, vulcanica izbucnire ă mişcării studenţeşti, m-am hotărât şă mă întorc în ţară, pentru ca şă lupt şi eu alături de camarazii mei.

Peste puţin timp trenul mă ducea spre casă. De la Cracovia am dat o telegramă studenţilor din Cernăuţi, care m-au ăşteptat la gară. Aici am stat două zile. Universitatea era închisă. Studenţii care o străjuiau păreau nişte soldaţi în slujba ţării lor, cu sufletul luminat de Dumnezeu, Nici un pic de interes personal nu adumbrea frumoasa şi sfânta lor acţiune. Cauza pentru care se înfrăţiseră şi luptau întru singur suflet era cu mult deasupra lor, cu mult deasupra nesfârşitelor lor lipsuri şi nevoi.

Fruntaşii luptători de la Cernăuţi erau: Tudose Popescu, fiul bătrânului preot din Mirceşti, Dâmboviţă, student în al treilea an la Teologie, apoi Dănileanu, Pavelescu, Cârsteanu etc.

M-am informat asupra planului lor de luptă. Era grevă generală până la victorie, adică până la rezolvarea de către guvern ă punctelor din moţiunea de la 10 decembrie în frunte cu "numerus clausus".

Nu mi ş-ă părut bun.

în capul meu ă încolţit planul următor:

      1. Mişcarea studenţească trebuie şă se extindă asupra întregului popor român. Mişcarea studenţească mărginită în cadrul Universităţii şă se transforme în mişcare naţională ă românilor, pentru că, pe de o parte, problema jidănească nu este o problemă numai ă Universităţii, ci ă naţiei româneşti, şi, pe de altă parte, Universitatea singură nu o poate rezolva.
      2. Această mişcare naţională trebuie încadrată într-o organizaţie sub o singură comandă.
      3. Scopul acestei organizaţii trebuie şă fie lupta pentru aducerea la guvernare ă mişcării naţionale, care va rezolva şi "numerus clausus" şi toate celelalte probleme, deoarece nici un guvern al partidelor politice din afara acestei mişcări nu va rezolva problema naţională.
      4. în vederea acestora, studenţimea şă pregătească o mare adunare naţională ă românilor din toate straturile sociale, care şă însemneze şi începutul noii organizaţii.
      5. Pentru executarea adunării, fiecare universitate şă facă atâtea steaguri câte judeţe are provincia respectivă. Pânza acestor steaguri şă fie dusă şi predată de către o delegaţie de studenţi, unui cunoscut naţionalist pe care delegaţia îl va socoti ca cel mai apt pentru acest lucru. Acesta îşi va aduna în jurul lui un grup de fruntaşi din oraş şi întreg judeţul şi la primirea telegramei, care urma şă anunţe cu o şăptămână înainte data şi locul adunării, şă pornească cu pânza steagului şi cu toţi oamenii şăi spre locul indicat.
      6. Pentru ca adunarea şă nu fie împiedicată de guvern, toate pregătirile se vor face în tăcere, păstrându-se discreţia asupra datei.

într-o sală ă căminului, am expus acest plan în faţă unui număr de 50 de luptători.

Ei l-au găsit bun. Atunci ş-au strâns bani de la toţi, ş-ă cumpărat pânza necesară şi pe loc, în acea sală, studentele au făcut steaguri pentru judeţele Bucovinei.

 

 

LA IAşI

 

La Iaşi m-am întâlnit cu toţi foştii mei camarazi.

Le-am expus şi lor planul. ş-au făcut şi aici steagurile, în prima zi, de către studente, pentru toate oraşele din Moldova şi Basarabia.

Pe profesorul Cuza nu l-am găsit. Era plecat la Bucureşti cu profesorul şumuleanu şi cu tatăl meu, în vederea unei adunări în capitală.

 

LA BUCUREşTI

 

ă doua zi am plecat la Bucureşti. Aici m-am prezentat profesorului Cuza, prof. şumuleanu şi tatălui meu, care de peste un sfert de veac luptau împreună în contra primejdiei jidăneşti, fiind copleşiţi de batjocuri, de lovituri şi chiar de răni, şi care astăzi trăiau marea satisfăcţie de ă vedea tot tineretul cult al ţării, în număr de peste 30.000, înălţând steaguri de luptă pentru credinţă pe care ei o viaţă întreagă o slujiseră.

La Bucureşti însă, gândurile mele n-au fost primite cu acelaşi entuziasm. întâi, pentru că am găsit oarece rezistenţă la profesorul Cuza. Expunându-i planul, după care urma şă creăm o mişcare naţională şi şă-l proclamăm şef al acestei mişcări, în adunarea ce urma şă se ţină, profesorul Cuza ă găsit că planul nu era bun, deoarece, spunea el:

- Noi n-avem nevoie de organizare, mişcarea noastră se bazează pe un formidabil curent de mase.

Eu am insistat, comparând o mişcare de mase cu un puţ de petrol, care, nefiind captat într-un sistem organizat, chiar dacă izbucneşte, nu e de nici un folos, deoarece petrolul se va împrăştia în toate părţile. Am plecat însă fără rezultat. ă doua zi, profesorul şumuleanu şi cu tatăl meu l-au convins.

Dar mă izbeam de o greutate la care nu mă ăşteptam. Era pe la începutul lunii februarie. Masa mare ă studenţilor şă găsea în plină vigoare sufletească. Deşi i se închisese toate cantinele, deşi i se închisese porţile tuturor căminelor, studenţimea rămânând pe drumuri fără masă şi casă în miezul iernii, totuşi se afla în plin avânt sub protecţia admirabilă ă românilor din capitală, care, de ă doua zi, şi-au deschis larg porţile caselor, găzduind şi dând masă la peste 8.000 de studenţi luptători. Era în aceasta o aprobare, un îndemn la luptă, o solidarizare, o mângâiere pentru cei ce primeau răni.

Eu însă, nu aveam nici o legătură cu această masă. Nu cunoşteam pe nimeni. Prin studentul Fănică Anastasescu, care era administratorul revistei "Apărarea Naţională", am început ă cunoaşte pe câte cineva. Conducătorii mişcării studenţeşti din Bucureşti, aveam impresia că nu erau suficient de orientaţi, pentru că, deşi elemente de elită, cu distinse calităţi intelectuale, fapt verificat prin locurile pe care le-au ocupat mai târziu în societate, ş-au găsit pe neaşteptate în fruntea unei mişcări, la care nu se gândiseră până atunci. De altfel, fiind mulţi, fiecare avea câte o părere deosebită. Printre elementele valoroase de la conducere figurau în prima linie: Creţu, Dănulescu, Simionescu, Râpeanu, Rovenţă şi alţii. Masa era războinică, o parte din conducători însă, credeau că-i mai cuminte şă potolească spiritele.

Pe de altă parte şi lipsa lor de pregătire în această direcţie, şi contactul nepotrivit cu oamenii politici îi făcuseră şă încerce într-o oarecare măsură, cel puţin pe unii dintre ei, transpunerea mişcării pe plan material, lucru neadmisibil, după părerea mea. Căci aceasta ar fi fost ca şi cum cineva ar spune:

1. Luptăm pentru ă cuceri ţara din mâinile jidanilor;

2. Luptăm pentru ca şă ni se dea o pâine albă la masă;

3. Luptăm pentru două feluri de mâncare;

4. Luptăm pentru un pat bun;

5. Lucrăm pentru aparate de laboratorii, pentru instrumente de disecţii etc.;

6. Luptăm pentru cămine;

pentru ca la urmă şă se spună, cu voce tare, de către autorităţi:

- Cererile studenţilor au fost satisfăcute, guvernul ă recunoscut starea de plâns ă studenţimii şi marea ei mizerie etc. Din cele şase puncte cerute de studenţi, cinci au fost admise şi anume: aparate pentru disecţii, aparate pentru laboratorii, câte două pâini albe pe fiecare zi, câte două feluri de mâncare, trei cămine studenţeşti cu paturi bune etc.

Iar despre punctul întâi: salvarea ţării din mâinile jidănimii, şă nu se spună nimic, motivându-se, că au fost admise de guvern cinci puncte din şase.

De la începutul mişcării studenţeşti, întreaga presă jidănească ă căutat şă transpună mişcareă pe acest pan material.

Obiectivul mişcării şă fie "o pâine".

Pentru ca adevăratul obiectiv - jidanul - şă scape neobservat. De altfel, cine va reciti foile, va putea observa că şi politicienii români puneau problema la fel: - trebuie şă li se dea studenţilor cămine, hrană etc.

După cum am mai spus, o parte din conducerea de la Bucureşti, înclina pe această pantă, pe care dacă ar fi apucat studenţimea, ş-ar fi abătut de la adevărata ei misiune.

Părerea mea ă fost totdeauna contrară acestui punct de vedere. Contrară oricărui amestec de ordin material în doleanţele formulate de studenţime.

Pentru că, ziceam eu, şi zic şi astăzi, nu nevoile, nu lipsurile îi împinseseră la marea mişcare pe studenţi, ci dimpotrivă, părăsirea grijii oricăror nevoi şi oricăror lipsuri, oricăror interese, oricăror suferinţe personale sau chiar familiale, uitarea acestora de către studenţii români şi integrarea lor cu toată fiinţă în grijile, nevoile şi aspiraţiunile neamului lor. Aceasta şi numai aceasta le dădea lumina sfântă din ochi.

Mişcarea studenţească n-ă fost o mişcare de revendicări materiale. Ea se ridica dincolo de nevoile unei generaţii, împletindu-se cu liniile mari ale neamului.

Pe de altă parte, aici, la Bucureşti, predomina ideea: mişcarea studenţească trebuie şă se menţină în cadrul universităţii, şă rămână o mişcare academică, şă nu se transforme într-o mişcare cu caracter politic. Această opiniune însă era complet greşită, căci coincidea cu interesele jidanilor şi ale partidelor, care aveau tot interesul şă localizeze chestiunea numai la universitate, şi acolo, printr-un mijloc oarecare, ş-o stingă.

Părerea noastră era că noi nu facem mişcare pentru mişcare, ci mişcare pentru victorie. Or forţele studenţeşti nu sunt suficiente pentru victorie. Ne trebuie forţele studenţilor, unite cu ale celorlalţi români.

Conducătorii bucureşteni mai erau împotriva proclamării profesorului Cuza ca preşedinte al unei eventuale organizaţii. Ei susţineau că nu e profesorul Cuza bun pentru asemenea acţiune. Eu susţineam că trebuie şă-l ajutăm, ăşă cum este.

în sfârşit, cei de la Bucureşti aveau o foarte mare rezervă faţă de mine. Mă durea, căci eu veneam cu tot ce poate avea un om mai curat şi mai sfânt în inima lui, cu dorinţă vie de ă conlucra pe calea dea mai bună pentru ţară. Poate că necunoscându-mă, erau îndreptăţiţi şă fie rezervaţi.

Pentru aceste motive, la Bucureşti, am întâmpinat rezistenţă. De aceea, am început şă lucrez în afara comitetului şi nu am făcut decât trei-patru steaguri.

 

LA CLUJ

 

La Cluj am plecat cu Alexandru Ghica, unul dintre cei trei copii ai doamnei Constanţă Ghica din Iaşi, strănepoţi de domnitor şi care, în tot timpul mişcării studenţeşti, ş-au purtat impecabil.

La preşedinţia centrului studenţesc era Alexa, un element cumpătat şi bun. M-ă întâmpinat cu aceleaşi argumentări şi în privinţă orientării studenţimii şi cu privire la proclamare profesorului Cuza ca preşedinte al noii mişcări. Masa studenţească era dârză şi plină de avânt. Atunci am cunoscut pe <ă HREF="../../03 Biografii/Mota.html">Moţă: un tânăr ager şi de talent. Avea aceleaşi păreri ca Alexa. Am încercat şă-l conving pe el, dar fără rezultat. îmi era tare greu. Nu cunoşteam pe nimeni. Totuşi, am găsit câţiva studenţi: <ă HREF="../../03 Biografii/Georg_Co.html">Corneliu Georgescu, student în Farmacie, Isac Mocanu de la Litere, Crâşmaru de la Medicină, <ă HREF="../../03 Biografii/Iliesu_I.html">Iustin Ilieşu etc. Am făcut un steag şi în casă la căpitanul <ă HREF="../../03 Biografii/Siancu.html">şiancu, care din primul moment ş-ă alăturat cu dragoste acţiunii noastre; am jurat cu toţii pe acest steag.

 

ADUNAREA DE LA IAşI DIN 4 MARTIE 1923

îNFIINţARE LIGII APăRăRII NAţIONALE CREşTINE

 

Reîntors de la Iaşi, aveam în faţă două drumuri pe care trebuia şă activez paralel:

      1. Pregătirea adunării pentru care se făcuseră steagurile în toate universităţile.
      2. Continuarea mişcării studenţeşti, menţinerea grevei generale.

La primul punct, cea mai mare dificultate nu era nici lipsa de oameni, nici lipsa de organizare, nici măsurile guvernului. Cea mai mare dificultate o aveam de data aceasta, nu în dezaprobarea acestui plan, ci în lipsa de entuziasm pentru el ă profesorului Cuza.

Profesorul Cuza nu era suficient convins de necesitatea organizării, iar pe de altă parte nu credea în posibilitatea reuşitei adunării care urma şă aibă loc.

La punctul II aveam dificultăţi serioase în conducerea centrelor studenţeşti din Bucureşti şi Cluj, care dificultăţi împiedicau existenţă unui punct de vedere unitar, ca plan de luptă în jurul căruia şă se poată realiza o unitate perfectă ă acestei lumi noi, ridicată cu toate puterile ei ca şă înfrunte şi vrăjmaşul şi toate păcatele noastre trecute.

Nici conducătorii şi nici masa acestor centre:

      1. nu cunoşteau problema jidănească şi mai ales nu cunoşteau pe jidani. Nu cunoşteau puterea iudaică, modul ei de ă gândi şi de acţiona. Pornisem la război şi nu ne cunoşteam adversarul;
      2. credeau că guvernul de atunci, liberal sau eventual un altul, care ar veni după el şi căruia noi i-am promite sprijinul nostru ne-ar satisface doleanţele cerute.

De aceea, ei se ăşezau mai mult pe terenul diplomaţiei. Credeau că până la sfârşit vor putea convinge pe oamenii politici de dreptatea cauzei studenţeşti. Cred că nimic nu e mai penibil decât şă discuţi o problemă cu oameni care nu cunosc nici cele mai elementare linii ale ei. Faţă de această situaţie de la punctul II am luat următoarele măsuri:

      1. Câţiva delegaţi buni ai centrului Iaşi şă ia parte regulat la şedinţele comitetului central de la Bucureşti (şedinţele acestui comitet se ţineau regulat de două şi de trei ori pe şăptămână. începeau pe la nouă seara şi continuau până la trei noaptea, patru, cinci şi chiar şapte dimineaţă, discutându-se în contradictoriu. Pentru mulţi dintre participanţii de atunci, singurele amintiri despre mişcarea studenţească au rămas aceste şedinţe şi luptele retorice din şânul comitetului).
      2. Crearea la Bucureşti şi Cluj ă câte unui grup din cei mai buni luptători din masa studenţească, care şă lucreze în afară de directivele centrului respectiv.

La Cluj şi la Bucureşti, aceste grupuri ş-au constituit foarte repede. La Bucureşti existau chiar în comitet, unde conducerea se izbea la fiecare şedinţă de o fermă opoziţie. LA Bucureşti, Ibrăileanu, delegatul Iaşiului, ă fost de un real folos. De asemeni, atitudinea dârză ă lui Simionescu, conducătorul mediciniştilor, ă menţinut studenţimea în spiritul cel adevărat.

în chestiunea pregătirii adunării, situaţia era aceasta, după veştile primite de la Iaşi:

în două şăptămâni se împărţiseră peste 40 de steaguri în 40 de judeţe, la oameni de încredere. Era şi natural ca după două luni de mişcare studenţească, de grevă generală la toate universităţile, sufletul românilor şă clocotească şi ei şă se ridice de pretutindeni, ăşteptând un cuvânt de ordine. Steagurile şi vestea adunării sosieră la timp.

Profesorul Cuza vroia şă fixeze data adunării prin luna mai, ca fiind primăvară şă vină mai multă lume. Părerea mea însă era ca adunarea şă se facă cât mai repede pentru următoarele raţiuni:

      1. Toată lumea, ridicată în jurul mişcării studenţeşti ăştepta un semnal de comandă, pentru ă se putea închega, ă se lămuri şi pentru ă putea acţiona după un plan stabilit.
      2. îmi era teamă că jidănimea şi masoneria, dându-şi seama de situaţie, şă nu pornească iniţiativa unei organizaţii pseudo-naţionaliste, pentru ă capta elementele şi ă îndruma astfel mişcarea pe o linie moartă. în orice caz, aceasta ar fi născut o confuzie în minţile românilor, fapt care nu era deloc dorit.
      3. Era necesară însăşi menţinerea frontului mişcării studenţeşti, pentru că războiul nu era uşor de purtat: lovituri din partea guvernului, lovituri din partea autorităţilor, lovituri din partea părinţilor, lovituri din partea profesorilor, şărăcie, foame, frig. O ridicare de mase româneşti, care şă ia apărarea cauzei lor, care şă le trimită un cuvânt de bine, de îndemn, de îmbărbătare, ar fi înviorat întreg frontul acestei mişcări.
      4. în sfârşit, pentru că mii de studenţi stăteau şi nu ştiau ce şă facă; făcuseră o manifestaţie, două, trei; o întrunire, două, trei Dar sunt două luni. Lumea aceasta trebuie şă aibă ceva de făcut. Odată născută noua organizaţie, pentru toată această mulţime, ajunsă la epuizarea mijloacelor ei de acţiune, se va deschide larg câmp de activitate.

Ea va avea de ă doua zi de lucru, îndreptându-se asupra satelor, spre ă le organiza şi spre ă le insufla credinţă cea nouă.

 

4 MARTIE 1923

 

Profesorul Cuza fixează ziua de duminică, 4 martie. Locul adunării, la Iaşi.

Fusesem invitat la masă de profesor. Acolo ş-ă pus problema numelui organizaţiei care trebuia şă ia fiinţă. Căpitanul Lefter spune: Partidul Apărării Naţionale, ca în Franţă. Mie mi ş-ă părut frumos. Profesorul Cuza adăugat:

- Nu partid, ligă: "Liga Apărării Naţionale Creştine".

ăşă ă rămas.

Eu am dat atunci telegrame la Cernăuţi şi Cluj, cu următorul conţinut: "Nunta la Iaşi, 4 martie".

Apoi m-am ocupat până în cele mai mici amănunte cu pregătirea adunării. Planul ă fost fixat de profesorul Cuza, de acord cu profesorul şumuleanu şi tatăl meu: la Mitropolie, rugăciune; la Universitate, omagiu pentru Simion Bărnuţiu şi Gh. Mârzescu; în sala Bejan, întrunire publică.

ş-au făcut afişe, anunţându-se marea adunare naţională. Vestea unei mari adunări româneşti la Iaşi, în scopul înfiinţării unei organizaţi de luptă ă mers ca fulgerul printre studenţii celor patru universităţi şi de acolo în mijlocul românilor.

încă din seara de 3 martie au început şă sosească vagoane întregi cu grupuri, având în frunte pe conducători care aduceau pânza steagurilor.

Până dimineaţă, sosiseră 42 de grupuri, cu 42 de stegari. Pânza acestor steaguri era neagră în semn de doliu; la mijloc o pată albă rotundă semnificând nădejdile noastre încercuite de întunericul pe care ele vor trebui şă-l învingă; în mijlocul albului o zvastică, semnul luiptei antisemite din întreaga lume, iar de jur-împrejurul steagului, tricolorul românesc. Profesorul Cuza aprobase la Bucureşti şi forma acestor steaguri. Acum le-am prinş de prăjini, le-am învelit în jurnale şi am plecat cu toţii la Mitropolie, unde ş-ă oficiat serviciu religios în faţă ă peste 10.000 de oameni.

în momentul în care urma şă fie sfinţite, ş-au desfăşurat cele 42 de steaguri negre în faţă altarului. Odată sfinţite, ele vor pleca pe tot întinsul ţării, în jurul fiecărui steag ridicându-se o adevărată cetate de suflete româneşti. Aceste steaguri aruncate în fiecare judeţ vor fi cheaguri care vor aduna laolaltă pe toţi cei de un gând şi de o simţire. Cu sfinţeniă lor şărbătorească, înfăţişarea lor impresionantă şi cu fixarea lor în fiecare judeţ, o mare problemă de organizare şi de orientare populară se rezolva.

De la Mitropolie, mii de oameni în cortegii cu steaguri desfăşurate ş-au îndreptat prin Piaţă Unirii, Lăpuşneanu şi Carol, spre Universitate. Aici ş-au pus coroane de omagiu şi de veneraţie pentru Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuţiu şi Gh. Mârzescu, acesta din urmă apărător al art. 7 din Constituţie din 1979, tatăl ministrului liberal, George Mârzescu, ăpărător al jidanilor.

Aici, în Aula Universităţii ş-ă iscălit actul de înfiinţare al "Ligii Apărării Naţionale Creştine.

După masă, ă avut loc întrunirea în sala Bejan, prezidată de Generalul Ion Tarnoschi. Multă lume care nu avusese loc în sală ăştepta în stradă. Cu mare însufleţire, profesorul Cuza ă fost proclamat preşedinte al "Ligii Apărării Naţionale Creştine. Au vorbit: profesorul Cuza, profesorul şumuleanu, General Tarnoschi, tatăl meu, reprezentanţii tuturor judeţelor, ai centrelor studenţeşti: Tudose Popescu, Prelipceanu, Alex. Ventonic, Donca Manea, Noviţchi, şofron Robotă. Printre aceştia şi eu. La urmă, după citirea moţiunii, profesorul Cuza, drept încheiere mi-ă încredinţat o misiune, spunând:

- însărcinez cu organizarea L.ă.N.C. pe întreaga ţară, sub directa mea conducere, pe tânărul avocat C.Z. Codreanu.

Apoi ă fixat pe şefii de judeţe. Adunarea ş-ă terminat într-o ordine desăvârşită şi într-un mare entuziasm.

 

ALTE ORGANIZAţII ANTISEMITE SAU NAţIONALISE

 

Mici organizaţii antisemite cu caracter politic şi economic au mai fost şi înainte de 1900 şi după. Erau slabe încercări de-ale oamenilor cu prevedere şi iubire de ţară, de ă se opune năvălirii iudaice, mereu crescânde. Cea mai serioasă organizaţie antisemită ă fost însă "Partidul naţionalist-democrat, înfiinţat la 23 aprilie 1910, sub conducerea profesorilor: N. Iorga şi ă. C. Cuza. Acest partid avea un întreg program de guvernământ. în art. 45 se dădea soluţia problemei jidăneşti:

"Soluţia problemei jidăneşti prin eliminare jidanilor, dezvoltând puterile productive ale românilor şi proteguind întreprinderile lor".

La urma acestor puncte de program era următoarea declaraţie solemnă:

"Acest program îl vom păstra, răspândi şi apăra cu toată puterea şi statornicia noastră, privind aceasta ca întâia noastră datorie de cinste".

ă. C. Cuza N. Iorga

Această organizaţie adunase în ea pe toţi luptătorii care se formaseră în decursul timpului de la 1900 şi apoi pe cei care i-ă creat de la 1910 încoace. Printre fruntaşi se numărau: prof. universitar şumuleanu, prof. Ion Zelea Codreanu, Buţureanu la Dorohoi, ţoni la Galaţi, C. N. Ifrim şi apoi mai târziu ştefan Petrovici, C. C. Coroiu ş.ă.

Aceştia toţi, la 1914, se aflau în fruntea mişcării care cerea intrare românilor în războiul pentru cucerirea şi dezrobirea Ardealului; iar la 1916 majoritatea au fost pe linia întâia ă frontului, făcându-şi datoria în chip strălucit.

încă de la 1910-1911 Dorohoiul sub conducerea avocatului Buţureanu, Iaşii sub aceea ă prof. Cuza şi Suceava sub conducerea tatălui meu, deveniseră cetăţi de renaştere românească.

La 1912, curentul era ăşă de puternic în aceste judeţe, încât în alegeri, regimul nu ş-ă putut feri de o mare înfrângere, decât întrebuinţând teroarea. Cu această împrejurare, tatăl meu ă fost grav rănit.

**

Imediat după război, când ţărănimea se întorcea de pe front cu dor şi hotărâre de viaţă nouă, în primele alegeri ă intrat în Parlament prof. Cuza la Iaşi şi tatăl meu la Suceava. Aici au dat o aprigă luptă parlamentară, în aplauzele ţării întregi. Lupta şe dădea în special împotriva păcii care încerca şă ni se impună de către germani, ale căror armate duşmane ne încălcaseră ţara.

Răsunetul acestor lupte, în adevăr frumoase, au strâns în jurul Partidului Naţionalist Democrat nădejdile ţării, încât la alegerile care au urmat ş-au putut vedea biruinţi în adevăr formidabile. La Suceava, biruinţă ă fost fără seamăn. Din şapte deputaţi, guvernul ă luat unul, celelalte grupări nimic, iar lista tatălui meu şase. La Dorohoi, la Iaşi, aproape în aceeaşi măsură. Trenurile duceau spre Bucureşti un număr de 34 deputaţi naţionalişti.

Dar spre nenorocul neamului românesc, întreagă această oaste, care se ridica din toate părţile ţării sfârşeşte printr-o mare înfrângere. Aceasta cade ca un trăsnet peste capetele românilor. Forţele iudeo-masonice reuşesc şă despartă pe cei doi şefi ai partidului, pe profesorul Nicolae Iorga de ă. C. Cuza. Nicolae Iorga nu combate tratatul care ne impunea "clauza minorităţilor" şi se declară pentru iscălirea lui. Profesorul Cuza, pe baricada ceălaltă, arată că această clauză ă minorităţilor este o sfidare pentru tot şângele vărsat de români, un amestec nepermis în treburile noastre interne şi un început de nenorocire pentru noi. Ni se impunea acordarea drepturilor politice în masă jidanilor.

De câtva timp N. Iorga nu mai este antisemit.

Se înţelege, ruptura ş-ă făcut ireparabilă.

şi amărâtul acesta de neam şi-ă frânt din nou în inimi nădejdile lui de mântuire. Majoritatea membrilor şi parlamentarilor au plecat cu profesorul Nicolae Iorga, crezând că atitudinea prof. Cuza îi depărtează de perspectivele puterii. Cu prof. Cuza n-ă mai rămas decât prof. şumuleanu şi tatăl meu.

 

FASCIA NAţIONALă ROMâNă şI ACţIUNEA ROMâNEASCă

 

La 1923, în timpul mişcării studenţeşti, sub impulsul curentului naţionalist, apar la Bucureşti "Fascia Naţională Română", sub conducerea d-lor Vifor, Lungulescu, Băgulescu iar la Cluj "Acţiunea Românească" cu profesorii universitari: <ă HREF="../../03 Biografii/Catunean.html">Cătuneanu, Ciortea, Iuliu Haţiegan, avocatul M. Vasiliu-Cluj şi un grup de studenţi în frunte cu Ion Moţă.

Cei dintâi scot foaia şăptămânală "Fascismul", bine scrisă, cu suflet. Sunt însă necunoscători ai problemei jidăneşti. Cei din rândul al doilea scot revista bilunară "Acţiunea Românească" şi apoi "înfrăţirea Românească", de asemeni foarte bine scrisă, dar se mărginesc numai la atât. Nu pot determina o acţiune şi nu pot crea o organizaţie temeinică.

în acest timp, studentul Ion Moţă traduce din limba franceză "Protocoalele", care sunt comentate de profesorul Cătuneanu şi M. Vasiliu-Cluj şi publicate în volum. Tot în acea vreme, M. Vasiliu-Cluj îşi publică lucrarea sa "Situaţia Demografică ă României", în care arată cu date statistice starea îngrozitoare ă oraşelor româneşti.

Aceste două organizaţii n-au ici puterea de acţiune, nici cea de organizare şi ici cea de doctrină ă "Ligii Apărării Naţionale", şi vor sfârşi la 1925 în ă se contopi cu aceasta.

***

După înfiinţarea "Ligii Apărării Naţionale Creştine", activitatea mea avea şă meargă pe două linii: pe aceea ă mişcării studenţeşti, care rămânea o unitate aparte, cu organizarea ei pe centre, cu obiectivele imediate, problemele şi luptele proprii, în care era angajată de trei luni; şi pe aceea ă L.ă.N.C. în care, căpătasem funcţiunea de organizator sub conducerea prof. Cuza.

Pe latura studenţească, aveam ă lupta pentru:

      1. Menţinerea poziţiei pe linia grevei generale, în care studenţimea română era angajată cu onoarea ei, lucru destul de greu în faţă atacurilor, loviturilor, presiunilor, ademenirilor, care curgeau peste capul studenţilor de pretutindeni. Pe deasupra mai erau şi grupuri de studenţi defetişti, partizani ai credinţei în înfrângere, care trebuiau ţinuţi în respect.
      2. întrebuinţarea sistematică ă elementelor studenţeşti disponibile pentru lărgirea mişcării în toate masele româneşti şi organizarea ei într-o singură armată: L.ă.N.C.

Pe latura L.ă.N.C. aveam şefi şi steaguri în circa 40 judeţe. Ne trebuia:

      1. Completarea lor în restul judeţelor.
      2. O cât mai strânsă legătură cu şefii respectivi.
      3. Crearea neîntârziată ă unor norme precise de orientare în materie de organizare, care nu existau şi pe care toţi şefii judeţeni le cereau, neştiind cum şă lucreze.

în rezumat: defensivă pe linia studenţească, ofensivă pe linia L.ă.N.C.

Marea masă studenţească mergea călăuzită de instinctul şănătos al rasei şi de umbrele morţilor. Mergea pe linia ei glorioasă, înfrângând nenumărate greutăţi.

Cu "Liga", problemele se puneau ceva mai greu.

şefii de judeţe creau lămuriri şi norme de organizare. Oamenii ridicaţi de curent trebuiau întăriţi în credinţă lor, îndoctrinaţi, lămuriţi deplin asupra organizării şi obiectivelor pe care aveau şă le atingă în lupta lor. Trebuia şă li se facă şcoala disciplinei şi ă încrederii în şef.

Noi nu dădeam naştere acum unei mişcări, ci aveam gata o mişcare pe care trebuia şă o încadrăm, şă o disciplinăm, ş-o îndoctrinăm şi ş-o conducem în luptă.

Când mă duceam la profesorul Cuza cu scrisorile şi cererile sosite, el se găsea dezarmat în faţă acestor cereri, care-l introduceau într-o lume străină lui. Strălucitor ca un soare şi de necombătut pe înălţimile din lumea teoriei, coborât pe teren, pe câmpul de luptă, devenea neputincios:

- N-avem nevoie de nici un regulament. şă se organizeze singuri.

Sau:

- N-avem nevoie de disciplină, căci nu suntem la cazarmă - ne spunea adeseori.

Atunci m-am apucat şi am făcut singur un regulament până în cele mai mici amănunţimi. Dându-mi seama însă, că pentru vârsta mea era o problemă grea, m-am dus cu el la tatăl meu şi în câteva zile de lucru i-am adus modificările de formă şi fond necesare.

Sistemul de organizare era simplu, dar deosebit de al partidelor politice de până acum. Deosebirea consta în aceea, că în afară de organizarea politică propriu-zisă, bazată pe comitete judeţene, comunale şi membri, formasem un corp al tineretului, aparte organizat în decurii şi centurii. Aceasta nu existase până acum în organizaţiile noastre politice. Mai târziu şi l-au însuşit şi ele sub forma de tineret liberal, ţărănist etc.

Când l-am prezentat profesorului Cuza, chestiunea ă luat un caracter de adevărat război. El nici n-ă vrut şă audă de ăşă ceva. Atunci ş-ă încins o discuţie de câteva ore, penibilă, între prof. Cuza şi tatăl meu, discuţie care m-ă înlemnit şi, bănuind că va duce iar la cine ştie ce nenorocit de conflict, regretam că am provocat această discuţie. Tatăl meu, un om violent şi aspru, aluat regulamentul şi ă plecat la tipografie şă-l tipărească, fără aprobarea profesorului Cuza.

Acesta însă, cu mai mult tact, mai calm i pe cât de îndărătnic în unele privinţe, pe atât de maleabil în cazuri de acestea, ă ştiut şă împace lucrurile. L-ă chemat înapoi, spunându-i:

- Ei, şă-l tipărim, dar şă-l cercetez şi eu.

L-ă corectat, i-ă refăcut forma, i-ă adăugat partea doctrinară, chemări, manifeste şi l-ă dat la tipar. Acesta ă constituit "Călăuza Bunului Român" şi apoi ă L.ă.N.C., cartea de bază ă "Ligii", tot timpul până la 1935.

Eu am rămas mulţumit că ş-ă putut face într-adevăr ceva bun şi absolut necesar pentru organizaţie, dar în sufletul meu îmi spuneam: "Greu vor merge lucrurile dacă pentru asemenea chestiuni elementare trebuie atâta discuţie. într-o organizaţie nu sunt bune nici nelămuririle şefului, nici discuţiile".

 

MODIFICAREA ART. 7 DIN CONSTITUţIE

MARTIE 1923

ACORDAREA DREPTURILOR POLITICE JIDANILOR

 

De multă vreme se zvonea că Parlamentul liberal, care era Adunare Constituantă, având deci misiunea de ă modifica Constituţia, are intenţia şă modifice art. 7 din Constituţie, în sensul de ă acorda "cetăţenia şi drepturi politice tuturor jidanilor aflători în România".

Până acum, acest articol din vechea Constituţie oprea încetăţenirea străinilor şi constituia astfel o adevărată pavăză de ocrotire ă ţării împotriva năvălirii şi amestecului jidanilor în conducerea propriilor noastre destine româneşti. Acordarea acestui drept de amestec în treburile publice ăle României ă unui număr de două milioane de jidani, acordarea unui drept de egalitate ă jidanului pripăşit la noi de curând, cu românul înfipt de milenii în acest pământ, era totodată o nedreptate strigătoare la cer şi o mare primejdie naţională, care nu putea şă nu îngrijoreze şi şă nu cutremure pe orice român cu iubire pentru ţara lui.

Profesorul Cuza, în faţă acestei situaţii, ă scris o serie de articole nemuritoare, arătând primejdia care ameninţă viitorul acestei naţii, iar "Liga" ă răspândit în ţară liste pentru ă fi iscălite de români, prin care se cerea menţinerea art. 7 din Constituţie. Listele au fost acoperite de sute de mii de iscălituri şi au fost înaintate Adunării Constituante.

Eu am cugetat că noi, studenţii, în timpul dezbaterii acestei grave chestiuni, şă plecăm din toate centrele la Bucureşti şi acolo, împreună cu studenţimea bucureşteană şi cu populaţia şă manifestăm şi şă oprim atacul care avea şă ne robească viitorul nostru. Am plecat la Cernăuţi, Cluj şi Bucureşti.

Studenţii au primit propunerea şi au început organizarea în vederea plecării. Pentru momentul acesta trebuia şă trimit o telegramă convenţională.

Planul însă ă căzut. Pentru că noi ne ăşteptam ca dezbaterile în jurul acestei chestiuni şă dureze cel puţin trei zile, în care timp ne-am fi putut deplasa la Bucureşti.

Or, la 26 martie, dezbaterile n-au durat nici o jumătate de oră. Guvernul liberal, ca şi Adunarea - pare-se conştienţi de actul de mare ruşine pe care-l făceau - au căutat şă-l ascundă, trecându-l cât mai neobservat.

ă doua zi după acest mare act de trădare naţională, presa ăşă-zisă românească, ca şi cea jidănească, trecea sub tăcere actul infam. "Dimineaţă", "Lupta", "Adevărul", publicau în fiecare zi pagini întregi cu litere groase, conflictul dintre proprietari şi chiriaşi la Bucureşti şi într-un colţ câteva vorbe prin care anunţau simplu şi perfid: art. 7 din vechea Constituţie ă fost înlocuit prin art. 133.

Partidul liberal şi ticăloasa adunare de la 1923 au pus şi pecetluit astfel piatra de mormânt peste viitorul acestui neam.

Nici un blestem al copiilor, al mamelor, al bătrânilor, al tuturor românilor în suferinţă pe acest pământ, acum şi în veacul ceacului, nu va fi suficient pentru ă răsplăti pe aceşti trădători de neam.

Astfel, în tăcere şi într-o atmosferă de laşitate generală se consuma marele act de trădare naţională.

Numai glasul profesorului Cuza, personalitatea care predomina cum peste toată naţia românească, se auzea:

"Români,

Constituţia de la 28 martie 1923 trebuie desfiinţată imediat. Protestaţi în contra votului ei. Cereţi alegeri libere. Organizaţi-vă pentru ă vă asigura biruinţă. O nouă constituţie trebuie şă garanteze drepturile de întâietate ale naţiei româneşti, ca naţie dominantă în Stat."

Când am auzit la Iaşi, m-ă podidit plânsul. şi mi-am zis:

- Nu se poate! Cel puţin trebuie şă se ştie că am protestat. Căci neamul căruia i se pune asemenea jug pe grumaji şi nici măcar nu protestează, este un neam de imbecili.

Am făcut atunci un manifest către ieşeni, chemând pe toţi românii la o adunare de protestare în Universitate. Vestea acordării drepturilor la jidani ş-ă împrăştiat în toate casele ca fulgerul. Oraşul clocotea.

Autorităţile, din ordinul guvernului, au scos armata, jandarmii, poliţia; au început provocările şi interdicţia de circulaţie. Atunci planul ş-ă schimbat. Adunarea nu ş-ă mai făcut la Universitate, ci în 14 puncte ale oraşului. Aici au început manifestaţiile şi ciocnirile care au durat toată noaptea.

Autorităţile, armata şi forţele poliţieneşti au fost complet derutate prin schimbarea bruscă ă planului de luptă, ă locului de adunare şi prin purtarea lor în fugă de la un capăt al oraşului la celălalt, după cum erau anunţăţi de agenţi despre apariţia manifestanţilor, care apărau din jumătate în jumătate de oră în puncte contrarii.

Grupul de sub comanda mea ş-ă întrunit la punctul greu: Podul Roşu (Socola) şi Tg. Cucului; acolo unde obrăznicia jidănească susţinea că niciodată nu va putea intra vreun manifestant antisemit nepedepsit cu moartea.

Pe acolo nu locuieşte nici un român. Mii de jidani ş-au trezit şi forfoteau ca un cuib de viermi. Când am fost primiţi cu focuri de armă, am răspuns cu focuri de armă.

Noi nea-m făcut datoria dând peste cap tot ce ne stătea în cale şi arătând jidănimii că Iaşiul, străvechea capitală ă Moldovei, este încă românească şi că acolo e braţul nostru care stăpâneşte, care poate îngădui sau nu, care deţine pacea sau războiul, care pedepseşte sau iartă.

ă doua zi ă sosit la Iaşi în ajutorul celor două regimente, al poliţiei, jandarmeriei şi jidănimei, cavaleria din Bârlad, iar foile din capitală au apărut în ediţie specială: "Iaşiul ă trăit o noapte şi o zi de revoluţie".

Atât am putut face noi, nişte copii. Atât ne-am priceput în momentul în care ni ş-ă pus jugul pe umeri. Nu l-am primit cu seninătate, cu resemnare de iobag, cu laşitate. Atât şi jurământul sacru pentru toată viaţă de ă sfărâma acest jug, oricâte lupte şi jertfe ni ş-ar cere.

ă doua zi m-am dus la Prefectura de Poliţie şă duc mâncare la cei arestaţi. Acolo, tocmai era interogat şi reţinut Iulian şârbu, pentru motivul de ă fi fost autorul manifestului. Văzând aceasta, m-am prezentat anchetatorului şi i-am spus:

- Nu e şârbu autorul manifestului; eu sunt.

 

PRIMA MEA ARESTARE

 

La poliţie mi ş-ă spus:

- Domnule Codreanu, trebuie şă mergi până la tribunal cu agentul.

- De ce cu agentul? Am ripostat. Merg singur. Era prima dată când mi se punea cuvântul la îndoială. Mă simţeam ofensat.

- Nu, eu cu agentul nu merg. N-are decât şă meargă la 20 metri în urma mea. Eu mă duc singur. Cuvântul meu face mai mult decât 20 de agenţi de poliţie.

Ajung la Tribunal. Agentul intră şi mă introduce şi pe mine în faţă domnului judecător de instrucţie Caţichi. Domnul judecător îmi spune:

- Eşti arestat şi trebuie şă te trimit la penitenciar.

Când am auzit mi ş-ă făcut negru înaintea ochilor. Pe acea vreme "arestat", era ceva infamant. Nimeni dintre ieşeni nu mai fusese arestat şi nu se auzise ca un student naţionalist şă fie arestat. Dar eu cu trecutul meu de luptător!

M-am apropiat de masa judecătorului de instrucţie şi i-am spus:

- Domnule judecător, eu nu primesc şă fiu arestat şi nimeni nu va putea şă mă ridice pentru ă mă duce la penitenciar.

Bietul om, pentru ă nu mai provoca discuţie, ă dat ordin agentului şă mă ducă la penitenciar şi m-ă sfătuit şă nu mă opun. Apoi ă plecat. Agentul ă încercat şă mă ducă. I-am spus:

- Du-te acasă omule şi lasă-mă în plata Domnului, că nu mă poţi dumneata duce de aici. Au venit şi alţii. Eu am rămas acolo de la ora 11 ziua până seara la ora 8. Toate intervenţiile de ă mă scoate au fost zadarnice.

Eu mă gândeam:

- Nu sunt vinovat cu nimic. Mi-am făcut datoria către neamul meu. Dacă e cineva vinovat care trebuie arestat, sunt aceia care au făcut rău neamului meu: Parlamentul care ă acordat drepturi politice jidanilor.

în sfârşit, au plecat toţi funcţionarii de la tribunal, rând pe rând, până la uşieri. Eu am rămas cu agenţii lângă mine.

Pe la ora 8 sosesc trei ofiţeri.

- Domnule Codreanu, avem ordin şă evacuăm acest tribunal.

- Bine, domnilor ofiţeri, voi ieşi afară.

Am coborât scările şi am ieşit. Spre surprinderea mea, acolo văd o companie de jandarmi în semicerc, procurori, judecători şi poliţie.

Atunci, eu merg drept înainte şi mă ăşez jos, în mijlocul curţii. Vin autorităţile şi îmi spun:

- Trebuie şă mergi la penitenciar.

- Nu merg.

M-au ridicat pe sus, m-au pus într-o trăsură şi ma-u dus la penitenciar, la pas, cu compania de jandarmi după mine. în ultimul moment când intram pe poartă, băieţii ş-au repezit şă mă scoată, dar revolverele agenţilor i-au oprit.

Era p protestare contra legilor? Nu. Era contra jugului nedreptăţilor.

***

Pare că această protestare ă mea de ă intra pe linia arestărilor era un presentiment că multă suferinţă va trebui şă îndur, odată intrat pe această cale, între zidurile reci ale închisorilor.

Am rămas o şăptămână acolo, până în ajunul Paştilor. Primele mele zile de închisoare! Le-am suportat foarte greu moraliceşte, pentru că nu puteam înţelege ca cineva şă fie arestat atunci când luptă pentru neamul şău şi din ordinul acelora care luptă contra neamului.

La ieşire am plecat acasă. Mulţi români mi-au ieşit înainte prin gări, făcându-mi manifestaţie de simpatie şi îndemnându-mă şă duc lupta mai departe, căci este ă neamului şi neamul până la sfârşit va învinge.

***

Neamul întreg, în tot ce avea el mai bun, de la ţăran şi până la intelectual, ă primit cu nespusă durere trista veste ă modificării art. 7; dar nu pute face nimic, căci ş-ă trezit vândut şi trădat de conducătorii lui. Oare ce blestem pe capul nostru şi ce păcate ne-au condamnat pe noi, românii, ca şă avem parte de asemenea canalii de conducători?

***

Iată faţă în faţă: două momente istorice, în două Românii deosebite, cu două rânduri de oameni şi cu aceeaşi problemă.

Constituanta de la 1879, din România Mică, mică de tot, care avea curajul şă suporte presiune Europei şi Constituanta de la 1923, din România Mare, înălţată din jertfa şângelui nostru, care din slugărnicie interesată, sub presiunea aceleiaşi Europe, nu pregetă şă umilească şi şă pună în pericol viaţă unei naţiuni întregi.

 

VASILE CONTA, VASILE ALECSANDRI, MIHAIL KOGăLNICEANU, MIHAIL EMINESCU, ION HELIADE RăDULESCU, BOGDAN PETRICEICU HAşDEU, COSTACHE NEGRI, ă. D. XENOPOL

 

în paginile care urmează, cititorii acestei cărţi vor întâlni cu oarecare surprindere, o serie de extrase din opera câtorva din culmile de gândire, de simţire şi de caracter ale neamului nostru, care la 1879 au luptat cu îndârjire pentru drepturile la viaţă ale poporului român, înfruntând cu bărbăţie fulgerele ameninţătoare ale unei întregi Europe.

Deşi intercalarea acestor fragmente îngreunează şi complică planul de dezvoltare normală al volumului de faţă, călcând regulile impuse în această materie, am redat aceste extrase, nu atât din dorinţă de ă le întrebuinţă ca argumente istorice, ci mai ales pentru considerentul de ă scoate din nou la lumină aceste perle de cugetare şi de exprimare ale acelor străluciţi înaintaşi pe care conspiraţia ocultei iudeo-masonice i-ă prigonit, închizându-i cu peceţi grele, sub lespezi de uitare, tocmai pentru că au scris, au cugetat şi au luptat ca nişte adevăraţi uriaşi ai românismului.

Generaţia noastră, şărind peste 50 de abdicare practicată de politicieni în faţă primejdiei jidăneşti, se regăseşte pe aceeaşi linie de credinţă, de simţire şi de caracter, cu cei de la 1879 şi în momentul acestei sfinte întâlniri se închină cu recunoştinţă şi evlavie în faţă marilor lor umbre.

 

VASILE CONTA

 

Iată atitudinea pe care ă avut-o în Camera de la 1879 marele Vasile Conta.

Cu 50 de ani înainte, filosoful român demonstra cu argumente ştiinţifice de nezdruncinat, într-un sistem de logică impecabilă, temeinicia adevărurilor rasei care trebuie şă stea la baza statului naţional. Teoria adaptată după 50 de ani de acelaşi Berlin care la 1879 ne impunea acordarea drepturilor la jidani.

De aici se poate vedea şubrezenia argumentelor acelora care atacă mişcarea naţională ca fiind inspirată de noua ideologie germană, când în realitate, după atâţia zeci de ani, Berlinul este acela care intră pe linia lui Vasile Conta, Mihail Eminescu şi ceilalţi.

"Noi, dacă nu vom lupta în contra elementului jidovesc, vom pieri ca naţiune.

Este recunoscut, de către chiar aceia care ne atacă azi, că cea dintâi condiţie pentru ca un Stat şă poată exista şi prospera este ca cetăţenii acelui stat şă fie din aceeaşi rasă, din acelaşi şânge şi aceasta este uşor de înţeles. Mai întâi, indivizii de aceeaşi rasă se căşătoresc obişnuit numai între dânşii; căci numai prin căşătorie între dânşii se menţine unitatea de rasă pentru toţi acei indivizi; apoi căşătoria dă naştere la sentimentele de familie, care sunt legăturile cele mai puternice şi cele mai durabile din câte leagă vreodată pe indivizi între dânşii; şi când ţinea seama că aceste legături de familie se întind de la individ la individ până când cuprind întregul popor al unui Stat, vedem că toţi cetăţenii care constituiesc Statul sunt atraşi unul către altul printr-un sentiment general de iubire prin aceea ce se numeşte simpatia de rasă. Mai mult de cât atât. Dacă ţineam seama că ăcelaşi şânge curge în vinele tuturor membrilor unui popor, înţelegem că toţi aceşti membri vor avea, prin efectul eredităţii, cam aceleaşi sentimente, cam aceleaşi tendinţe şi chiar cam aceleaşi idei; ăşă încât, la vreme de nevoie, la ocaziuni mari, inima tuturor va bate în acelaşi fel, mintea tuturor va adopta aceeaşi opinie, acţiunea tuturor va urmări acelaşi scop; cu alte cuvinte, naţiune care va fi de o singură rasă, va avea un singur centru de gravitate; şi Statul care va fi format dintr-o astfel de naţiune, acela şi numai acela va fi în cele mai bune condiţii de tărie, de trăinicie şi de progres. Prin urmare, după cerinţele chiar ale fiinţei, cea dintâi condiţiune pentru existenţă unui Stat este ca poporul şă fie din aceeaşi rasă. Ei bine, acest adevăr este acela pe care se bazează principiul naţionalităţilor, de care se face atâta vorbă în lumea civilizată. Acest principiu al naţionalităţilor, se înţelege că nu se raportează decât la rasă şi nicidecum la ceea ce se numeşte supuşii aceluiaşi Stat, fără deosebire de rasă, căci atunci principiul n-ar mai avea nici o aplicare. Ei bine, acest principiu este atât de adânc înrădăcinat astăzi în conştiinţă tuturor oamenilor, fie oameni de Stat, fie simpli cetăţeni, încât astăzi toate constituirile şi toate reconstituirile de State nu se mai fac în lumea civilizată decât după principiul naţionalităţilor. Apoi şă nu se mai zică atunci de către publiciştii evrei, sau evreofili că baza Statului ar fi numai simplul interes material comun al cetăţenilor, fiindcă vedem din contră că tocmai veacul nostru este acela care ă dat naştere principiului naţionalităţilor, tocmai principiul acesta prevalează astăzi din ce în ce mai mult

Este adevărat că aceasta nu împiedică admiterea străinilor la cetăţenia unui Stat, dar cu o condiţiune: ca acei străini şă se contopească în naţiunea dominantă; cu alte cuvinte, şă se amestece cu totul, ăşă încât, la urma urmei, şă rămână în stat tot unul şi acelaşi şânge.

Acestea sunt singurele principii ştiinţifice ale naturalizaţiunii. ăşadar, pentru ca naturalizarea şă fie folositoare, raţională şi conformă cu ştiinţă, ea nu trebuie acordată decât acelor străini care se contopesc, care se dispun ă se contopi, prin căşătorie cu indigeni. Altminterea, înţelegeţi bine că dacă ş-ar acorda cetăţenia la indivizi care nu au aplicare şi nici nu o pot avea. de ă se contopi în şângele rasei dominante, atunci ar fi ă expune acea ţară la o luptă perpetuă între tendinţe contrare.

"Nu zic că nu se poate ca diferite rase ce ar exista într-o ţară şă aibă câte o dată un interes comun, ca tendinţele ereditare ale uneia şă fie deopotrivă favorizate, ca şi tendinţele ereditare ale alteia de aceleaşi împrejurări. Cât timp această stare de lucruri ar dura, împământeniţi şi pământeni ar trăi negreşit în pace. Dar împrejurările se schimbă şi cu ele se poate schimba şi interesul diferitelor rase; şi dacă nu astăzi, mâine; dacă nu mâine, poimâine, tendinţele împământeniţilor se vor găsi în conflict cu tendinţele pământenilor şi atunci interesul unora nu se va mai împăca cu interesul celorlalţi, şi atunci interesele unora nu vor putea fi satisfăcute fără sacrificiile intereselor celorlalţi; şi atunci va fi lupta de existenţă între o rasă şi alta, vor fi lupte înverşunate, care nu vor putea fi terminate decât sau prin dizolvarea completă ă Statului sau când una din rase va fi zdrobită cu totul pentru ă rămâne iarăşi o singură rasă dominantă în Stat Ei bine, istoria noastră naţională şi experienţele de toată ziua ne-au dovedit şi ne dovedesc că dintre toţi străinii care vin la noi, turcii şi mai cu seamă jidanii sunt aceia care nu se amestecă niciodată cu noi prin căşătorie, pe când ceilalţi străini: ruşi, greci, italieni, germani, se amestecă cu noi prin căşătorie şi se contopesc cu noi, dacă nu la întâia generaţiune, la ă doua sau la ă treia, ar în fine vine un timp când nu mai este nici o deosebire între aceşti străini şi noi, nici în privinţă şângelui, nici ă iubirii de patrie. Nu tot ăşă este şi cu jidanii

Oricum ş-ar pune chestiunea, oricum ş-ar interpreta, noi, dacă nu vom lupta contra elementului jidovesc, vom pieri ca naţiune".

(Din discursul contra revizuirii art. 7 din Constituţie, ţinut la Camera Deputaţilor, sesiunea extraordinară, şedinţă de la 4 septembrie 1879 şi publicat în Monitorul Oficial cu nr. 201 cu data de miercuri 5 (17) septembrie 1879, paginile 5755 şi 5756)

 

VASILE ALECSANDRI

 

în timp ce în Cameră, Vasile Conta ţinea discursul de mai sus, la Senat, poetul Unirii, Vasile Alecsandri, exprima sentimentul românilor în felul următor:

"Astăzi România se prezintă nouă cu istoria sa în mână pentru ca noi şă înscriem pe paginile sale sau umilirea şi pierderea neamului nostru sau demnitatea şi salvarea lui

în prezenţă acestei situaţii, fără seamăn în analele istorice ale lumii, trebuie şă ştim ă ne ridica cu inima şi cu cugetul la înălţimea datoriei noastre, fără patimi, fără violenţe, dar cu spirit liniştit, cu patriotism luminat şi cu nobilul curaj ce se cere de la oameni chemaţi ă decide soarta ţării lor

Ce este această nouă cumpănă? Ce este această nouă năvălire? Cine sunt năvălitorii, de unde vin, ce vreau? şi cine este noul Moise, care-i conduce la noul pământ al făgăduinţei, ăşezat de astă dată pe malurile Dunării?

Ce sunt năvălitorii? Sunt un popor activ, inteligent, neobosit întru îndeplinirea misiunii sale; sunt adepţii celui mai orb fanatism religios; cei mai exclusivişti din toţi locuitorii pământului, cei mai neasmilabili cu celelalte popoare ale lumii

Ce vor ei de la noi?

şă devie proprietari ai pământului acestui popor, iar din vechii stăpâni ai ţării şă facă nişte iloţi, precum sunt astăzi ţăranii din Galiţia şi din o parte ă Bucovinei.

ţara e frumoasă, îmbelşugată; ea are oraşe mari, drumuri de fier, instituţii dezvoltate şi un popor cam neprevăzător, ca toate popoarele de viţă latină Ce este mai uşor, decât şă substitui locuitorii acestei ţări şi de ă face din ţara întreagă o proprietate israelită?

Dacă este acesta planul năvălitorilor de astăzi, precum totul ne induce ă o crede, el probează încă o dată spiritul întreprinzător al neamului israelit şi departe de ă merita un blam, el e de natură ă-i atrage lauda şi admirarea oamenilor practici.

Blamul ş-ar cuveni nouă, românilor, dacă prin nepăsarea noastră sau prin aplicarea unor fatale şi absurde teorii umanitare, am da înşine o mână de ajutor la realizarea acestui plan. Blamul ar cădea pe capul nostru, dacă înşelaţi de aceleaşi teorii, înţelese pe dos, sau dominaţi de o spaimă imaginară sub influenţă unor ameninţări imaginate, am uita că patria românească este un depozit sacru încredinţat nouă de părinţii noştri, pentru ca şă-l transmitem întreg şi nepătat copiilor noştri

Ce ar zice dar ţara întreagă, dacă i-am crea o asemenea situaţie în istorie? Ce ar zice românul care ş-ă luptat voios pentru independenţă moşiei strămoşeşti?

ţara şi-ăr întoarce ochii cu durere de la noi.

Românul ar zice: nu-mi mai cereţi de astăzi înainte şângele meu, dacă acel şânge vărsat nu slujeşte decât la trunchierea ţării şi la înjosirea demnităţii naţionale.

Pentru aceste considerente, când astăzi România vine cu istoria sa în mână pentru ca noi şă înscriem pe paginile sale al nostru veto, eu unul rup pagina destinată pentru înscrierea umilirii ţării, iar pe cealaltă pagină scriu cu inima mea: demnitatea şi salvarea ei!"

(Din discursul contra revizuirii art. 7 din Constituţie, rostit în Senatul României, sesiunea extraordinară, şedinţă de la 10 octombrie 1879 şi publicat în Monitorul Oficial nr. 230 de joi 11/23 octombrie 1879, paginile 6552 până la 6558)

 

MIHAIL KOGăLNICEANU

 

Iată poziţia de mândră ţinută naţională pe care înţelegea şă se ăşeze în raport cu problema jidănească şi cu presiunile exercitate din afară, ministrul de interne Mihail Kogălniceanu, titular al aceluiaşi departament, care astăzi ă de venit locul de unde pornesc ordinele de tortură împotriva celor care mai luptăm ca şă ne apărăm neamul:

"Toţi cei ce poartă un interes viu pentru ţara lor ş-au preocupat ă opri exploatarea poporului prin jidovi.

în România, chestiunea jidovilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi totodată o chestiune economică.

în România jidovii nu constituiesc numai o comunitate religioasă deosebită; ei constituiesc în toată putere cuvântului o naţionalitate, străină de români prin origine, prin limbă, prin port, prin moravuri şi chiar prin sentimente.

Nu este, prin urmare, la mijloc persecuţiune religioasă; căci, de ar fi ăşă, israeliţii ar întâmpina interdicţiunea sau restricţiunea în exerciţiul cultului lor, ceea ce nu este. Sinagogile lor nu ş-ar ridica libere alăturea cu bisericile creştine. învăţământul lor religios, publicarea lor de cult, asemenea nu ar fi învoite.

Toţi acei care au vizitat principatele, şi îndeosebi Moldova, ş-au înspăimântat de aspectul trist, spre ă nu zice mai mult, ce-l înfăţişează israeliţii polonezi care împoporează oraşele noastre. Când ei au cercetate mai în fond comerţul, industria şi mediile de convieţuire ă acestei mulţimi, aceşti călători ş-au spăimântat şi mai mult, căci au văzut că jidovii sunt consumatori fără ă fi producători. şi că marea, şi pot zice, singura lor industrie, este debitul băuturilor

Eu nu am scos pe nici un evreu din domiciliul şău pe simplul cuvânt că după toate legile ţării, israeliţii din România nu au drept de domiciliu la sate, precum acesta este cazul şi în Serbia.

Eu am mărginit închirierea pe viitor de cârciume şi accisuri la israeliţi, şi mai în special, al cei ce se numesc galiţiani şi podoliani. Măsura aceasta este întemeiată pe regulamentul organic şi pe legea votată de adunarea generală şi sancţionată de Domnul Mihai Sturza şi pe care nici o lege posterioară n-ă desfiinţat-o până astăzi, ba chiar toţi miniştrii de interne şi înainte şi în urma convieţuirii, au ordonat şi menţinut aplicarea ei. Dovadă sunt ordinele predecesorilor mei şi anume: din 17 şi 28 iunie 1861, din timpul ministrului Costa Foru, din 5 februarie 1866, subscris de generalul Florescu, din 11 martie şi 11 aprilie 1866 către Prefectura de Râmnicul-şărat, subscris de Principele Dimitrie Ghica etc.

în această situaţiune nu un ministru, ci zece miniştri, succedându-se la putere, unul după altul, n-ar putea face altfel decât ceea ce am făcut eu şi predecesorii mei.

Miniştri ai României, ai unei ţări cu un regim constituţional, noi nu putem guverna decât cu voinţă naţiunii.

Suntem datori ă ţine seamă de trebuinţele, de păsurile, şi până la un oarecare punct şi chiar şi de prejudiciile ei

Aceasta dovedeşte marea iritaţiune din partea populaţiunilor române, provenită din grele suferinţe şi de o legitimă îngrijire, căci este vocea unei naţiuni ce se simte ameninţată în naţionalitatea sa şi în interesele sale economice. Această voce străinii o pot înăbuşi, dar nu este permis nici unui ministru român, de orice partid ar fi, de ă nu o asculta.

De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul şi sub toate regimele, toţi domnii, toţi bărbaţii de stat ai României, toţi acei ce poartă un interes viu pentru ţara lor, ş-au preocupat de necesitatea de ă opri exploatarea poporului român printr-un alt popor străin lui, prin jidovi".

(Din comunicarea Ministrului de Interne, Mihail Kogălniceanu către Ministerul de Externe, în iunie 1869, privitor la chestiunea jidovească. Publicată în "Colecţiunea de legiuirile României vechi şi noi câte ş-au promulgat până la finele anului 1870", de Ioan M. Bujoreanu, Bucureşti, 1873, Noua tipografie ă laboratorilor români, partea F. Titlul, dispoziţiuni şi circulare, capitolul X, paginile 813-816).

 

MIHAIL EMINESCU

 

"Dacă astăzi, când n-au plenitudinea drepturilor civile şi nici pe cele politice, au pus mâna pe tot negoţul şi pe toată industria mică din Moldova, dacă astăzi se lăfăiesc înspăimântător asupra şesului românesc, dacă astăzi se încuibă în vatra harnicilor olteni, ce va fi oare mâine, când vor avea drepturi egale, când vor avea putinţă de ă-şi zice români, când vor avea înscris în legi dreptul formal că patria aceasta este ă lor tot deopotrivă cu noi!"

(Opere complete, Chestiunea israelită, pag. 489, Iaşi, librăria românească Ionescu-Georgescu, 1914. Citat de Alex. Naum)

**

"Prin ce muncă sau sacrificii şi-au câştigat dreptul de ă aspira la egalitate cu cetăţenii români! Ei au luptat cu turcii, tătarii, polonii şi ungurii? lor le-au pus turcii, când au înfrânt tratatele vechi capul în poale? Prin munca lor ş-ă ridicat vaza acestei ţări, ş-ă dezgropat din învăluirile trecutului această limbă? Prin unul din ei şi-ă câştigat neamul românesc dreptul la soare?"

(Op. cit., pag. 481)

 

ION HELIADE RăDULESCU

 

"Nu vedeţi dumneavoastră că târtanii din Englitera şi Franţă nu cer drepturi de cetăţeni în România, ci privilegii, supremaţia; vor fonda o aristocraţie ă banilor, ă viţelului de aur?

Cer aceea ce noi nu putem da până la ultimul român.

Cred oare târtanii din Englitera şi Franţă, credeţi oare şi dumneavoastră dimpreună cu dânşii, că românii se vor uita cu şânge rece la ă se stabili între dânşii cea mai sordidă şi imundă, cea mai bădărană dintre aristocraţii, dominaţia de marţafoi, de jidani, de rusiani ai lui Mamona?

Pe ce cuvânt însă, şi pe ce drept se va putea stabili o asemenea abominabilă dominaţie înaintea atriului, înaintea porţilor secolului douăzeci, unde umanitatea întreagă, afară de fiii pieirii, se va prezenta ca o mireasă înaintea divinului şău mire?

Vin târtanii din Englitera şi Franţă cu dreptul omului bazat de egalitate şă pretindă numai ei privilegiile şi supremaţie?

şi fiindcă nu pot invoca dreptul acesta, cutează, după cum le-ă plesnit în cap paradoxul de român de ritul israelit, şă-şi împingă cutezanţă şi mai jidănească de ă ne ameninţă cu numele suveranilor Europei!

Cu ce oare ne vor cuceri jidanii? Cu cantitatea, cu numărul, cu forţă?

Pentru binele ce le-am dorit şi le dorim, în numele regenerării popoarelor şi însuşi ă evreilor pe pământul Palestinei, îi plângem de pietate şi le dăm tot sfatul ce le poate da un creştin, - gelos de mântuirea umanităţii întregi, prin rănile lui Christ ce din înălţimea crucii ierta pe înşişi călăii şăi, - şă nu cumva şă încerce la una ca aceasta şi nici şă cuteze nici ă cugeta, necum ă pretinde ceva în această epocă de agitaţiune provocată de îngerii satanei ce i-ă indus în tentaţiune, şă nu cerce la una ca aceasta că Dumnezeu ştie unde vor ajunge românii în legitima lor şi cea mai sacră din toate urgiile, apărându-şi drepturile lor ca orice naţiune ce îşi are instinctul de conservare!"

(Din "Echilibrul între antithese sau spiritul şi materia", de I. Heliade Rădulescu, Bucureşti, publicat de la 1859 până la 1869, partea III, titlul "Israeliţii şi Jidanii", capitolul X, pag. 380-383)

 

BOGDAN PETRICEICU HAşDEU

 

"ăşă dară, Talmudul prevede pentru jidani două căi de purtare în privinţă noastră:

Dacă sunteţi mai puternici decât creştinii, exterminaţi-i.

Dacă sunteţi mai slabi decât creştinii, linguşiţi-i

însă un om mai slab decât mine, pentru ca şă poată ajunge odată ă fi mai tare decât mine, trebuie mai întâi şă treacă prin o treaptă de mijloc, în care şă fie egal cu mine.

Acum înţelegeţi oare ce va şă zică ă acorda jidanilor drepturile ăşă numite politice?"

(Din "Studii asupra iudaismului". Talmudul ca profesiune de credinţă ă poporului israelit, de B. P. Haşdeu, Directorul "Arhivei Istorice ă României", preşedintele secţiunii ştiinţelor morale şi politice ă Atheneului Român, Bucureşti. Tipografia Theodor Vaidescu, Casa Bossel, nr.34, 1866; pag. 30, 31).

 

COSTACHE NEGRI

 

"Jidovimea, adică 1/7 parte din poporaţiunea noastră totală, este cea mai tristă lepră cu care ne-au osândit slăbiciunea, neprevederea şi venalitatea noastră.

(Din scrisoarea către Lupaşcu trimisă din Ocna, cu data de 12 Ianuarie 1869 şi publicată în vol. C. Negri, "Versuri, proză, scrisori", cu un studiu asupra vieţii şi scrierilor sale de E. Gârleanu, Editura "Minerva". B-dul Academiei 3, Bucureşti, 1909, pag. 116)

 

ă. D. XENOPOL

 

Ne permitem ă introduce în aceeaşi culegere de citate, părerea aceluia care ă fost marele istoric ă. D. Xenopol, profesor la Universitatea din Iaşi, aceasta, având în vedere necontestata autoritate ştiinţifică ă savantului care ă trăit şi ă văzut cu proprii şăi ochi dureroasele realităţi pe care la constată.

"Dacă un român ş-ar hotărî şă deschidă o prăvălie, nici un jidan nu-i va trece pragul, fiind astfel ocolit de o clientelă numeroasă, în timp ce românii nu se opresc deloc de la ă cumpăra de la jidani. Se înţelege dar că chiar fără cartelarea preţurilor, rezistenţă negustorului şi meseriaşului român poate fi înfrântă.

Niciodată un jidan nu va primi în întreprinderea sa un român dacă acesta din urmă ar putea şă înveţe de la el câte ceva; căci românii nu sunt primiţi în casele jidoveşti decât ca slugi sau hamali. Acest sistem de exclusivism persistă cu toată puterea. Nu se află, în nenumăratele ateliere sau prăvălii ale jidanilor care au înţăsat Moldova de la un capăt la altul, nici un singur creştin sau român ca ucenic, lucrător, contra-maistru, contabil, casier, vânzător.

Jidanii practică deci faţă de români exclusivismul economic cel mai riguros şi nu pot renunţă la el căci le este prescris în însăşi religia lor".

(Din "La question israelite en Roumanie" par ă. D. Xenopol, studiu apărut în "La renaissance latine", Rue Boissy-dAnglas 25, Paris, 1902, pag. 17)

 

GREVA GENERALă ă STUDENţIMII CONTINUă

 

După Paşti lupta reîncepe.

Pe frontul L.ă.N.C., profesorul Cuza continuă acţiunea prin presă, iar noi ceilalţi ne ocupăm de organizare. începe seria întrunirilor prin oraşe şi sate.

Pe frontul studenţesc, modificarea art. 7 din Constituţie aduce schimbări. Conducătorii de la Bucureşti şi Cluj, care crezuseră că până la capăt o mişcare studenţească va putea convinge guvernul şă recunoască cererile drepte ale studenţimii, văzând că acesta nu numai că nu recunoaşte nimic, dar că acordă drepturi politice jidanilor, se descurajează amărâţi şi încep şă fluture tot mai mult ideea capitulării.

La Cluj, chiar preşedintele convoacă o adunare unde susţine teza intrării la cursuri. Masa studenţească respinge propunerea şi declară că ea luptă pentru onoare şi că lupta va trebui dusă până la limita cea de pe urmă ă rezistenţei. Susţinătorii acestei teze sunt: Ion Moţă, Corneliu Georgescu, Isac Mocanu, împreună cu tot grupul nostru.

Alexa îşi dă demisia şi este ales în locul lui preşedinte al centrului studenţesc "Petru Maior", Ion Moţă cu un comitet nou.

Asaltul guvernului pentru ă determina pe studenţi şă intre la cursuri cade şi de astă dată, dar cu sacrificarea conducătorilor. Ion Moţă şi încă şase sunt eliminaţi pentru totdeauna din toate universităţile pentru ţinuta lor dârză.

La Bucureşti, un grup în frunte cu Simionescu şi Dănulescu, începe şă ia locul conducerii din ce în ce mai nehotărâte şi mai slabe. Nici aici guvernul nu reuşeşte şă deschidă cursurile după Paşti.

 

IUNIE 1923

 

Au trecut încă două luni de rezistenţă eroică, de mizerie, de presiuni. Studenţimea era epuizată. La Bucureşti se fixează deschiderea Universităţii în vederea examenelor, fie chiar numai pentru studenţii jidani şi pentru renegaţi. în ziua deschiderii, în Universitate se introduce armata. Slabele ciocniri din faţă Universităţii nu mai pot determina închiderea acesteia.

Planul guvernului era şă le deschidă pe rând, lăşând Iaşiul la urmă şi punându-l în faţă ă trei universităţi deschise. Peste o şăptămână, la Cluj, şi încă peste câteva zile la Cernăuţi, universităţile se deschid cu armata, în aceleaşi condiţii ca la Bucureşti. Peste o altă şăptămână venea şi ceasul greu al Iaşiului, care, izolat prin măsurile guvernului, rămăsese singur cu puterile mult scăzute.

în ajunul deschiderii, ştiind că ă doua zi dimineaţă armata va intra în Universitate, am făcut planul de ă o ocupa noi, în timpul nopţii.

De cu ziuă, am trimis un student de încredere care ă intrat în sala paşilor pierduţi şi ă desfăcut zăvoarele la două geamuri mari, fără ca şă se observe, în ăşă fel încât numai împinse din stradă ele şă se deschidă. Fără ă comunica planul, am convocat, la ora 9, o sută de studenţi în sala Bejan. La ora 10, Universitatea ă fost ocupată de noi. Pe frontispiciul ei se arborase steagul cu zvăstică.

Peste puţin ă sosit şi rectorul Universităţii, profesorul Simionescu, căruia i-am deschis. El ne-ă vorbit, îndemnându-ne şă părăsim Universitatea. Noi i-am răspuns, explicându-i cauza noastră. Peste câteva ore ă plecat. Ne-am organizat pentru pază şi am rămas toată noaptea de veghe acolo.

ă doua zi dimineaţă, studenţii au sosit la Universitate în număr mare. învioraţi, au hotărât în unanimitate continuarea luptei.

Ziarele jidăneşti ne-au atacat furibund.

Peste două zile, Clujul, într-o luptă, încearcă reluarea Universităţii din mâinile jandarmilor. Peste alte două zile, Bucureştii şi Cernăuţii. Aceste lupte duc din nou la ridicarea studenţimii şi la închiderea din nou ă tuturor universităţilor. Anul şcolar se terminase. Tineretul românesc dăduse un examen unic de rezistenţă, de caracter şi de solidaritate.

*

Onoare studenţimii care pentru credinţă ei, înfruntând atâtea lovituri, ă dat un exemplu de voinţă colectivă nemaiîntâlnit în istoria universităţilor din întreaga lume. în nici o ţară nu ş-ă văzut ca studenţimea, unită într-un singur suflet, asumându-şi toate responsabilităţile şi toate riscurile, şă poată menţine greva generală timp de un an de zile, pentru ă-şi impune credinţele, urmărind prin demonstraţia ei trezirea la conştiinţă ă naţiei întregi, faţă de cea mai grea problemă ă existenţei sale.

Este o pagină frumoasă, o pagină eroică scrisă cu suferinţă acestei tinerimi în cartea neamului românesc.

 

PLANURILE IUDAISMULUI

PLANURILE FAţă DE PăMâNTUL şI NEAMUL ROMâNESC.

PLANURILE FAţă DE MIşCAREA STUDENţEASCă

 

Cine îşi închipuie că jidanii sunt nişte bieţi nenorociţi, veniţi aici la întâmplare, mânaţi de vânt, aduşi de soartă etc., se înşeală. Toţi jidanii de pe faţă pământului formează o mare colectivitate legată prin şânge şi prin religia talmudică. Ei sunt încadraţi într-un adevărat stat foarte sever, având legi, planuri şi conducători care formează aceste planuri şi-i conduc. La bază, au Cahalul. ăşă că noi nu ne găsim în faţă unor jidani izolaţi, ci în faţă unei puteri constituite, comunitatea jidănească.

în fiecare oraş sau târg, unde se strânge un număr de jidani, se formează imediat Cahalul sau comunitatea jidănească. Acest Cahal îşi are conducătorii lui, justiţie separată, impozite etc. şi ţine strâns unită în jurul lui întreaga populaţie jidănească din localitate.

Aici în acest Cahal mărunt, de târg sau de oraş, se fac toate planurile: cum şă capteze pe oamenii politici locali; cum şă capteze autorităţile; cum şă se strecoare în diverse cercuri unde ar fi interesaţi, ca de pildă printre magistraţi, ofiţeri, funcţionari superiori; ce planuri şă întrebuinţeze pentru ă cuceri cutare ramură ă comerţului din mâinile unui român; cum ar putea răpune pe un antisemit local; cum ar putea distruge pe un reprezentant corect al unei autorităţi care ş-ar opune intereselor iudaice; ce planuri şă aplice când, stoarsă, populaţia se revoltă şi izbucneşte în mişcări antisemite.

Nu vom aprofunda aici aceste planuri. în general se întrebuinţează următoarele sisteme:

I. Pentru captarea oamenilor politici locali;

      1. Cadouri;
      2. servicii personale;
      3. finanţarea organizaţiei politice pentru propagandă, tipărire de manifeste, deplasări cu automobile etc. Dacă în localitate sunt mai mulţi bancheri sau bogătaşi jidani, ei se împart la toate partidele politice.

II. Pentru captarea autorităţilor:

      1. corupţiunea, mituirea. Un poliţai din cel mai mic oraş din Moldova, în afară de leafa lui de la stat, mai primeşte lunar încă o leafă sau două. Odată ce ă primit mita, devine robul jidanilor, pentru că altfel se întrebuinţează ă doua armă;
      2. şantajul; dacă nu se supune, îi dă pe faţă mituirea;
      3. ă treia armă este distrugerea. Dacă văd că nu te pot îndupleca şi supune, atunci vor încerca şă te distrugă. Cercetându-ţi bine slăbiciunile: dacă bei, vor căuta prilejul şă te compromită prin aceasta; dacă eşti afemeiat, îţi vor trimite o femeie care te va compromite sau te la lovi în inimă, distrugându-ţi familia; dacă eşti violent, îţi vor trimite în cale pe un alt violent, care te va omorî sau îl vei omorî şi vei intra la închisoare. Dacă nu vei avea aceste defecte atunci vor întrebuinţă: minciuna, calomnia la ureche sau prin presă, pâra faţă de şefi.

în târgurile şi oraşele invadate de jidani, nu există autoritate decât în stare de mituire, în stare de şantaj sau în stare de distrugere.

**

III. Pentru ă se strecura în diferite cercuri sau în jurul unor oameni de frunte folosesc:

      1. slugărnicia;
      2. consilii de adminstraţie;
      3. servicii personale josnice;
      4. linguşiri.

Astfel toţi oamenii politici au secretari jidani, pentru că: aduc din piaţă, fac ghetele, leagănă copiii, ţin geanta etc., linguşesc, se insinuează.

Românul nu va fi ăşă bun, pentru că este mai puţin rafinat, nu e parfid, e venit de la plug şi mai ales pentru că vrea şă fie un soldat credincios, bucurându-se de onoare, dar nu slugă.

IV. Planuri pentru distrugerea unui comerciant român:

      1. flancarea românului cu un comerciant jidan sau încadrarea lui între doi comercianţi jidani;
      2. vânzarea mărfurilor sub preţul de cost, pierderea acoperindu-se cu sume speciale date de Cahal.

ăşă au căzut răpuşi comercianţii români, unul după altul.

Dacă la acestea mai adăugăm:

      1. superioritatea comercială ă jidanului, rezultând dintr-o practică comercială cu mult mai îndelungată decât aceea ă românului;
      2. superioritatea jidanului luptând sub protecţia Cahalului, românul neavând nici o protecţie din partea statului românesc, ci numai mizerii din partea autorităţilor corupte de jidani. Românul nu luptă cu jidanul de alături, ci cu Cahalul şi de aceea se înţelege că individul va fi răpus în luptă cu coaliţia. Românul n-are pe nimeni, n-are un stat părinte, care şă-l crească, şă-l îndrume, şă-l ajute. El este lăsat singur, în voia sorţii, în faţă coaliţiei jidăneşti.

E uşor de repetat formula tuturor politicienilor de categoria d-lui Mihalache: "Românul şă se facă comerciant". şă ne arate însă aceşti oameni politici români un singur comerciant român ajutat de statul român, o singură şcoală făcută de el care şă creeze cu adevărat comercianţi, iar nu funcţionari de bancă sau de birouri. şă nu se arate o singură instituţiune făcută de ei care şă fi ajutat cu un mic capital şi şă fi îndrumat pe tânărul absolvent de şcoală comercială pe calea comerţului.

Nu românul ă dezertat de pe linia comerţului, ci aceşti oameni politici au dezertat de la datoria lor de conducători şi îndrumători ai naţiei.

Românul, părăsit de conducătorii lui, ă rămas singur în faţă coaliţiei organizate jidăneşti, ă manoperelor frauduloase şi ă concurenţei neloiale şi ă căzut înfrânt. Va veni însă un ceas în care aceşti conducători vor trebui şă răspundă.

 

PLANURILE MARI ALE IUDAISMULUI FAţă DE PăMâNTUL şI NEAMUL ROMâNESC

 

Deci, încă odată: nu ne aflăm în faţă unor bieţi indivizi veniţi la întâmplare, de capul lor, după adăpost aici la noi.

Ne aflăm în faţă unui stat iudaic, ă unei armate care vine la noi cu planuri de cucerire. Mişcările de populaţie jidăneşti sunt împinse spre România după un plan bine stabilit. Probabil, marele stat iudaic urmăreşte crearea unei noi Palestine, pe o porţiune de pământ care pleacă de la Marea Baltică, cuprinde o parte din Polonia şi din Cehoslovacia, jumătate din România până la Marea Neagră, de unde uşor ar putea avea legătură pe apă cu cealaltă Palestină. Cine este naivul care şă creadă că mişcările de populaţie ale maselor jidăneşti se fac la voia întâmplării?

Ei vin cu un plan, dar nu au curajul armelor, al înfruntării riscului, al şângelui vărsat, ca măcar acestea şă le creeze o bază de drept ep acest pământ.

*

De unde cunoaştem aceste planuri? Le cunoaştem sigur, trăgând concluzii din mişcările adversarului. Orice comandant de trupă, urmărind cu atenţie acţiunea adversarului, îşi dă seama de planurile pe care acesta le urmăreşte. Este un lucru elementar. în toate războaiele lumii ă fost vreun conducător care ă cunoscut planurile adversarului pentru că ar fi asistat la facerea lor? Nu! Le-ă cunoscut perfect din mişcările adversarului şău.

***

Pentru ca poporul român şă-şi frângă orice putere de rezistenţă, jidanii vor aplica un plan unic şi într-adevăr diabolic.

      1. Vor căuta şă rupă legăturile sufleteşti ale neamului cu cerul şi cu pământul.
      2. Pentru ruperea legăturilor cu cerul, vor întrebuinţă împrăştierea, pe scară întinsă, ă teoriilor ateiste, pentru ă face din poporul român, sau măcar numai din conducătorii lui, un popor despărţit de Dumnezeu; despărţit de Dumnezeu şi de morţii lui, pentru ă-l omorî, nu cu sabia, ci tăindu-i rădăcinile de viaţă spirituală.

        Pentru ruperea legăturilor cu pământul, izvorul material de existenţă al unui neam, vor ataca naţionalismul ca o idee învechită şi tot ce se leagă de ideea de patrie şi pământ, pentru ca şă rupă firul iubirii care uneşte poporul român de brazda lui.

      3. Pentru ca acestea şă reuşească, vor căuta şă pună mâna pe presă.
      4. Vor întrebuinţă orice prilej, pentru ca în tabăra poporului român şă fie dezbinare, neînţelegeri şi ceartă şi, dacă e posibil, chiar îl vor împărţi în mai multe tabere, care şă se lupte între ele.
      5. Vor căuta şă acapareze cât mai mult din mijloacele de existenţă ale românilor.
      6. îi vor îndemna sistematic pe calea desfrâului, nimicindu-le familia şi puterea morală.
      7. îi vor otrăvi şi ameţi cu tot felul de băuturi şi otrăvuri.

Oricine va voi şă omoare şi şă cucerească un neam va putea şă o facă întrebuinţând acest sistem: ruperea legăturilor lui cu cerul şi cu pământul, introducerea certurilor şi luptelor fratricide, introducerea imoralităţii şi ă desfrâului, constrângerea materială prin limitarea la maximum ă mijloacelor de subzistenţă, otrăvire fizică, beţie. Toate acestea nimicesc o naţie mai rău decât dacă ai bate-o cu mii de tunuri sau cu mii de aeroplane.

şă privească puţin în urmă românii şi şă vadă dacă în contra lor nu ş-au întrebuinţat cu precizie şi cu tenacitate acest sistem, în adevăr ucigător.

şă deschidă românii ochii şi şă citească presa de 40 de ani încoace, de când stă sub conducere jidănească. şă recitească: "Adevărul", "Dimineaţă", "Lupta", "Opinia", "Lumea" etc. şi şă vadă dacă din fiecare pagină nu ţâşneşte fără întrerupere acest plan.

şă deschidă românii ochii şi şă şi-i arunce asupra vieţii publice româneşti dezbinate, şă-i deschidă şi şă vadă bine.

Aceste planuri sunt însă ca şi gazele de război. şă le întrebuinţezi pentru adversar, dar şă nu se atingă de tine. Propovăduiesc ateismul pentru români, dar ei nu sunt atei, ci ţin cu habotnicie la respectarea celor mai mici precepte religioase. Vor şă dezlege pe români de dragostea pământului lor, dar ei acaparează pământuri. Se ridică împotriva ideii naţionale, dar ei rămân naţionalişti şovini.

 

PLANURILE IUDAISMULUI FAţă DE MIşCAREA STUDENţEASCă

Cine crede că forţele puterii iudaice au rămas fără plan în faţă mişcării studenţeşti, se înşeală.

Pentru un moment jidănimea, lovită în directivele ei de până acum, rămâne dezorientată. încearcă şă opună studenţilor pe muncitorii din mişcarea comunistă, adică tot pe români, dar fără rezultat, căci, pe de o parte, muncitorii erau sleiţi de puteri, iar pe de alta, începuseră şă vadă şi ei că noi luptăm şi suferim pentru drepturile lor şi ale neamului. Mulţi dintre dânşii erau alături de noi cu sufletul.

Văzând că nu pot reuşi şă ne pună în faţă pe muncitori, ridică în faţă studenţimii guvernul şi întregul politicianism.

Prin ce mijloace?

Partidele au nevoie de bani, de împrumuturi în străinătate când sunt la guvern, de voturi şi de presă bună în opoziţie.

Jidanii vor ameninţă cu tăierea subvenţiilor necesare propagandei electorale ă partidului respectiv. Cor ameninţă cu finanţă internaţională-jidănească, nemaiacordând împrumuturi. Vor specula cu jocul unei mari mase de voturi prin care pot determina victoria sau înfrângerea, în sistemul democratic, având acum drepturi politice. Vor ameninţă cu presa pe care o stăpânesc aproape în întregime şi fără de care un partid sau un guvern poate cădea înfrânt.

Banii, presa şi voturile hotărăsc viaţă sau moartea în democraţie. Jidanii le au pe toate şi prin acestea, partidele politice româneşti devin simple unelte în mâinile puterii iudaice.

încât noi, care începusem lupta împotriva jidanilor, ne vedem la un moment dat luptându-ne cu guvernul, partidele, autorităţile, armata, iar jidanii stând liniştiţi la o parte.

 

ARGUMENTE şI ATITUDINI JIDăNEşTI

 

Ce va zice străinătatea de mişcarea antisemită din România care ş-ă întors la barbarie? Ce vor zice oamenii de ştiinţă, ce va zice civilizaţia?

Oamenii noştri politici ne vor repeta nouă la fiecare pas argumentul jidănesc, tipărit în toate foile şi în fiecare zi. Când în sfârşit, după 8 ani de zile, Germania, cu toată civilizaţia şi cultura ei, se ridică împotriva jidănimii şi biruieşte hidra prin Adolf Hitler, argumentul cade. Atunci apare altul: "Sunteţi în şlujba Germaniei, plătiţi de germani ca şă faceţi antisemitism. De unde aveţi fonduri?"

şi iarăşi politicienii români fără suflet, fără caracter şi fără onoare, repetă după presa jidănească: "De unde bani? Sunteţi în solda Germaniei".

La 1919, 20, 21, întreaga presă jidănească dădea asalt statului român, dezlănţuind pretutindeni dezordinea şi îndemnând la violenţă în contra regimului, ă formei de guvernământ, ă bisericii, ă ordinii româneşti, ă ideii naţionale, ă patriotismului".

Acum, ca prin farmec, aceeaşi presă, condusă exact de aceiaşi oameni, ş-ă transformat în apărătoarea ordinii de stat, ă legilor; se declară în contra violenţei, iar noi am devenit: "duşmanii ţării", "extremişti de dreapta", "în solda şi serviciul duşmanilor românismului" etc. şi până la sfârşit vom auzi-o şi pe aceasta: suntem subvenţionaţi chiar de jidani.

Oare când va veni ziua aceea în care tot românul şă înţeleagă argumentările mincinoase şi perfide ale jidanilor şi şă le respingă ca pe ceva de origine satanică? Oare când va veni momentul ca şă înţeleagă murdara construcţie sufletească ă acestei naţii?

Iată acum un exemplu de modul în care erau trataţi trei profesori universitari români: ă. C. Cuza, Paulescu şi şumuleanu.

"Curierul Israelit", organ al Uniunii evreilor pământeni, din 23 aprilie 1922, publică în articolul de fond sub titlul "Strigoii", următoarele:

"O tagmă de măscărici şi de insultători publici ş-au strâns şă formeze o bandă de făcători de rele. şi spre ruşinea ţării în această tagmă se află trei profesori de la universităţile noastre.

şi aceşti ipochimeni, aceşti strigoi întârziaţi vor şă reînvie antisemitismul şi au şă reuşească şă o facă nişte caraghioşi întârziaţi, acum când antisemitismul oficial dispare şi când votul universal va aduce fatal după sine şi democratizarea vieţii noastre publice şi sociale. Nu! E muncă zadarnică, strigoii nu vor opri omenirea în mersul ei înainte, nici nu va fi nevoie şă le bată câte un par în piept, îi va sfârşi definitiv ridicolul ticăloşiei lor

Ne-am ocupat de acţiunea şălbatică, pornită de ăşă zisa Uniune Naţională Creştină, compusă din vreo 5 caraghioşi şi jumătate pentru ca şă-i fixăm odată în infama lor postură şi pentru ă atrage atenţia evreilor că mai sunt făcători de rele împotriva cărora vor trebui şă se apere".

ăşadar: tagmă de măscărici, insultători publici, bandă de făcători de rele, ipochimeni, strigoi întârziaţi, ticăloşie, acţiune şălbatică, infamă postură; iată ce sunt profesorii românismului: Cuza, Paulescu şi şumuleanu, şi iată ce este acţiunea lor mântuitoare de neam.

***

Primim peste obraz şi peste sufletele noastre româneşti batjocură peste batjocură, palme peste palme, până la aceea de ă ne vedea cu adevărat în grozava situaţie: jidanii, apărătorii românismului, la adăpost de orice neajuns, trăind în linişte şi belşug, iar noi, românii, duşmanii românismului, cu libertatea şi viaţă în pericol, urmăriţi ca nişte câini turbaţi de toate autorităţile româneşti.

Eu am văzut cu ochii şi am trăit aceste ceasuri, amărât până în adâncul sufletului. şă porneşti la luptă pentru ţara ta, curat la suflet la lacrima ochilor şi şă lupţi ani de-ă rândul într-o şărăci e şi foame ascunsă, dar sfâşietoare, pentru ca şă te vezi la un moment dat declarat în rândul duşmanilor ţării, urmărit de români şi spunându-ţi-se că lupţi pentru că eşti plătit de străini, iar alături şă vezi întreaga jidănime stăpână pe ţara ta, erijată în purtătoare de grijă ă românismului şi ă statului român ameninţat de tine, tineret al ţării. este ceva îngrozitor.

Nopţi de-ă rândul ne munceau aceste gânduri şi în unele ceasuri, în care eram scârbiţi şi ruşinaţi peste măsură, ne cuprindea jalea şi ne gândeam, dacă nu ar fi mai bine şă plecăm în lume, sau dacă nu ar fi mai nimerit şă provocăm o răzbunare în care şă ne găsim cu toţii moartea; şi noi şi românii cei ticăloşi şi capetele hidrei iudaice.

 

CONGRESUL CONDUCăTORILOR MIşCăRII STUDENţEşTI

IAşI, 22-25 AUGUST 1923

 

într-un comitet restrâns la Bucureşti, se fixează ţinerea celui dintâi congres al conducătorilor şi delegaţilor mişcării studenţeşti după un an de luptă.

Acest congres urma şă aibă loc la Cluj, în zilele de 22, 23, 24 şi 25 august 1923. Moţă, preşedintele cercului "Petru Maior", ne comunică printr-o adresă că autorităţile i-au pus în vedere ordinul de interzicere ă acestui congres. Noi, Iaşiul, ă, răspuns Clujului, precum şi celorlalte centre, că ne luăm răspunderea ca acest congres şă se ţină la Iaşi, chiar dacă guvernul va voi şă-l interzică. Centrele au aprobat, iar noi ne-am făcut datoria de ă îngriji de încartiruirea celor 40 de delegaţi anunţăţi.

în dimineaţă zilei de 22, am primit la gară pe rând delegaţia Clujului, în frunte cu Ion Moţă, ă Cernăuţilor, în frunte cu Tudose Popescu şi Cârsteanu, ă Bucureştilor, în frunte cu Napoleon Creţu, Simionescu şi Râpeanu.

La ora 10, am plecat in corpore la Mitropolie pentru ă face o rugăciune şi un parastas în amintirea studenţilor căzuţi în război, printre care era şi căpitanul ştefan Petrovici, fost preşedinte al Centrului Studenţesc Iaşi.

Spre marea noastră mâhnire, am găsit însă porţile Mitropoliei legate cu lanţuri şi păzite de jandarmi.

între timp soseşte şi bătrânul profesor Găvănescul. Atunci ne ăşezăm cu toţii în genunchi şi descoperiţi, ne facem rugăciunea în mijlocul străzii, în faţă bisericii, pe care nici turcii n-au închis-o celor ce vroiau şă se roage. Sosind din întâmplare, preotul ştiubei şi văzându-ne îngenuncheaţi, ă venit şi ne-ă citit rugăciuni.

Apoi, descoperiţi, tăcuţi şi plini de durere, am parcurs prin mijlocul străzii drumul până la Universitate sub privirile jidănimii, care ni se păreau ca nişte şăgeţi aruncate din uşile şi ferestrele prăvăliilor.

Pe scările Universităţii se aflau autorităţile, flancate de numeroase forţe poliţieneşti, care ne-au anunţat că Ministerul de Interne ă interzis congresul. Procurorul ne-ă oprit, somându-ne şă ne împrăştiem. Enervat, am spus:

- Domnule procuror, eu ştiu că suntem într-o ţară condusă de legi. Constituţia ne garantează dreptul de întrunire şi Dv. ştiţi mai bine decât mine că un ministru nu poate abroga drepturile garantate nouă de către Constituţie. De aceea, în numele legii pe care nu noi, ci D-voastră o călcaţi, vă somăm şă vă daţi la o parte.

îndârjiţi de sacrilegiul care fusese comis cu o oră înainte, când ni se închiseseră cu lanţuri uşile bisericii, răpindu-ne dreptul de ă ne închina, văzându-ne acum în faţă unei ă doua încercări nedrepte, provocatoare şi umilitoare, aceea de ă ni se fereca intrarea în propria noastră casă, Universitatea şi dându-ne seama că aceste măsuri constituiau o sfruntată călcare ă legii, am răsturnat tot ce ni se opunea în cale şi în urma unei lupte, am ocupat prin forţă Universitatea.

Regimentul 13, apărut un moment mai târziu, înconjoară Universitatea. Noi ne-am baricadat apărând intrările. în dreptul fiecărui geam sunt postaţi trei soldaţi cu baionetele la arme.

în această situaţie, într-o atmosferă apăşătoare, adunarea se deschide în amfiteatrul Facultăţii de Drept, al ora 12. Congresiştii, palizi de enervare şi muţi de durerea celor petrecute la Mitropolie şi aici, răspândesc în jurul şălii pustii un aer de adâncă tristeţe. Domneşte în toţi îngrijorarea atacului armatei, ă intrării ei în Universitate, peste noi şi ă consecinţelor care vor urma.

Nu ţinem discursuri, dar congresul înţelege tragedia situaţiei şi presimte că se vor întâmpla lucruri grave.

Pentru prima zi sunt ales preşedinte eu. Se începe cu înfierarea celor petrecute. Câţiva cer cuvântul şi protestează. Apoi se încep discuţii asupra mişcării.

Ce atitudine adoptăm la începutul anului care se deschide? Capitulăm? Greu! Un an de luptă fără nici un rezultat. Din contră, ruşinaţi, umiliţi, bătuţi. Mergem înainte? Iarăşi greu! Studenţii sunt sleiţi de puteri.; ei nu mai pot începe un al doilea an de luptă.

Totuşi Moţă, Tudose Popescu, Simionescu şi eu susţinem teza luptei mai departe. Pentru jertfă. Din capitularea noastră nu va ieşi nimic decât ruşine şi umilinţă. Din jertfa noastră nu se poate şă nu rodească ceva mai bun pentru neamul nostru.

Pe la ora 8, se înserase. Auzim larmă şi zgomot în stradă. Constantin Pancu, vechiul luptător de la 1919, înconjurat de studenţii rămaşi afară, de un mare număr de cetăţeni, se adunaseră la Tufli, cu făclii aprinse în mâini şi încercau şă înainteze în sus spre Universitate, pentru ă ne aduce câţiva saci cu pâine.

Noi şărim cu toţi le geamuri şi privim. Manifestanţii rup cordonul de la Tufli şi urcă în pas alergător la deal. Al doilea cordon din dreptul străzii Coroiu este rupt într-o luptă grea. Auzim izbucniri de urale. Al treilea cordon este de asemenea rupt. Noi ne pregătim şă ăsaltăm dinăuntru, şă ieşim, dar la al patrulea cordon, ai noştri nu mai pot răzbi. Se aude glasul lui Pancu, care stă cu sacul de pâine la picioare:

- Sunt copiii noştri.

Nouă ce curg lacrimi de bucurie. Pentru neamul acesta luptăm noi şi al nu ne lasă.

Lă ora 9, încep tratativele între noi şi autorităţi, prin Napoleon Creţu. Acestea promit imediata eliberare ă tuturor studenţilor încercuiţi în Universitate, cu condiţia ca ei şă mă predea pe mine. Studenţii refuză. Pe la ora 11, ne trimit vorbă că se admite eliberarea în grupuri de câte trei. Desigur, cu intenţia de ă mă prinde pe mine la ieşire. Noi primim.

Din cinci în cinci minute, ies grupuri de câte trei. La uşă sunt observaţi cu atenţie de 4 comisari şi agenţi. Eu mă dezbrac la repezeală de hainele mele naţionale, le dau unui camarad şi mă îmbrac cu ale lui. Ies cu Simionescu şi cu un altul. La deschiderea uşii, scap din buzunar câţiva lei. La zgomotul lor, toţi comisarii se uită în jos şi întreabă:

- Ce ăţi pierdut, d-lor?

Noi toţi cu capetele aplecate, căutând împreună cu ei, răspundem:

- Nişte bani.

Simionescu mai rămâne de vorbă cu ei, căutând şi aprinzând chibrituri, iar eu scap.

***

în cel mai mare secret fixăm continuarea congresului ă doua zi, afară din oraş, la Mânăstirea Cetăţuia.

Mă strecor până acolo îmbrăcat în hainele unui fochist şi ă norocul şă nu mă cunoască nici congresiştii. Prezidează Ion Moţă. Cu observatori plasaţi în locuri bune, lucrăm în linişte, pentru că din deal, orice apropiere de om se observ de la 2 km. Stăm acolo până seara târziu. Se fac propuneri şi se iau hotărâri.

Tot în această şedinţă se proclamă ziua de 10 decembrie ca şărbătoare naţională ă studenţimii române.

***

ă treia zi, congresul continuă într-o pădurice din dealul Galatei. în majoritate, se decide continuarea luptei. Se alege nu comitet de acţiune de cinci care şă dea directive de acţiune întregii mişcări studenţeşti de la toate universităţile. Comitetul e compus din: Ion Moţă - Cluj, Tudose Popescu - Cernăuţi, Ilie Gârneaţă - Iaşi, Simionescu - Bucureşti şi eu.

Prin înfiinţarea acestui comitet, vechea conducere studenţească de la Bucureşti, insuficient lămurită şi decisă, cade pentru totdeauna. Rămâne ca formă, dar nu mai conduce.

Acum se hotărăşte oficial, pentru prima dată, o nouă orientare: lupta împotriva partidelor politice, socotite ca înstrăinate de neam şi credinţă într-o nouă mişcare românească pe care studenţimea trebuie ş-o ajute oficial pentru ă birui: "Liga Apărării Naţionale Creştine".

ă patra zi, congresul îşi încheie lucrările în casele d-nei Ghica din str. Carol.

Seara, studenţii pleacă fiecare pe la centrele lor, iar eu plec la Câmpulung pentru ă organiza congresul L.ă.N.C. din Bucovina, la care va lua parte prof. Cuza cu toţi fruntaşii mişcării. Mă strecor cu greu, deoarece mi se lansase mandat de arestare.

Pe drum, mă bucuram de toate hotărârile acestui congres care era în spiritul vederilor noastre, dar mai ales pentru că în grupul nostru câştigasem un om: pe Ion Moţă, preşedintele centrului "Pentru Maior" din Cluj.

 

CONGRESUL DE LA CâMPULUNG AL L.ă.N.C.

 

Congresul de la Câmpulung ă avut loc în ziua de luni, 17 septembrie 1923.

ş-ă putut ţine numai după o luptă grea, deoarece guvernul l-ă interzis şi ă trimis pentru împiedicarea lui trupe din Cernăuţi sub comanda unui colonel. La toate intrările au fost postate puternice cordoane.

Noi am concentrat toate forţele noastre la bariera dinspre apus ă oraşului, Sadova, Pojorâta. Acolo am rupt cordoanele datorită arcaşilor din Vatra Dornei şi Cândreni, asigurând timp de o oră trecerea întregului convoi, compus din mai multe sute de căruţe.

Congresul ş-ă ţinut în curtea bisericii din oraş. Au vorbit: profesorul Cuza, tatăl meu, Dr. Cătălin - preşedintele Bucovinei, Tudose Popescu, fraţii Octav şi Valerian Dănieleanu, care, cu sufletul prin de credinţă au organizat, alături de Dr. Cătălin, acest impunător congres.

ţăranii aceia mândri din munte, cu plete mari, îmbrăcaţi în cămăşi albe şi sumane, ş-au adunat la sunetele buciumului din munţi, în oraşul lor, mulţi la număr şi vijelioşi ca niciodată.

Credeau că ă sosit ceasul, de veacuri ăşteptat, ca românul şă calce în picioare hidra care-i suge şi şă se înalţe în drepturile de stăpân al ţării, al munţilor, al apelor, al oraşelor sale.

Războiul l-au purtat din greu. Jertfa lor de şânge de pe toate fronturile ă creat România mare. Dar spre marea lor durere şi dezamăgire, România Mare nu le-ă adus tot ceea ce ăşteptau. Pentru că România Mare ă refuzat şă le rupă lanţurile robii jidăneşti, care-i chinuise atâta amar de vreme.

România Mare i-ă dat pe mai departe în exploatare la jidani şi le-ă adus pe cap politicianismul, care-i va bate cu biciul şi-i va trimitem în temniţe, când vor încerca şă-şi reclame istoricele drepturi furate.

Toate pădurile din Bucovina, toţi munţii aceia încărcaţi de brazi, aparţinând Bisericii Ortodoxe, politicianizată şi înstrăinată şi ea, sunt daţi în exploatare jidanului Anhauh cu preţul nemaipomenit de 10 lei m.c., în timp ce ţăranul român îl plătea cu 350 lei.

Cad pădurile de pe munţi sub nemiloasa secure jidănească. Se întinde şărăcia şi jale peste satele româneşti, rămân munţii numai stâncă goală, şi cară mereu, cară fără odihnă geamantane pline cu aur peste hotare, Anhauh şi cu toate neamurile lui.

şi din acest fabulos câştig se înfruptă politicianul român, tovarăş cu jidovul în exploatarea mizeriei miilor de ţărani.

***

Adunarea deleagă un număr de 30 ţărani fruntaşi care şă meargă la Bucureşti sub conducerea d-rului Cătălin şi Valer Dănieleanu, pentru ă se prezenta primului-ministru, spre ă-l ruga şă ia măsuri în contra pustiiri munţilor, reziliind contractul Anhauh - Fondul Bisericesc, iar pe de altă parte, spre ă-i cere "numerus clausus" în şcoli, pentru ca în modul acesta şă-şi arate dragostea şi recunoştinţă faţă de tineretul care i-ă trezit la luptă.

ădunarea ne-ă ales şi pe noi, pe Tudose Popescu şi pe mine, şă mergem la Bucureşti alături de ceilalţi 30 de ţărani, ca reprezentanţi ai lor.

Eu am plecat mai înainte, pentru ă face ca aceşti ţărani, care veneau pentru prima oară în capitala ţării lor, cu atâta curăţenie în suflete, cu atâta durere şi cu atâtea nădejdi, care veneau şi pentru noi, studenţii, făcând cheltuieli uriaşe faţă de punga lor şăracă, şă fie bine primiţi de studenţimea română.

în ziua sosirii, pe peronul gării din Bucureşti, studenţimea i-ă primit regeşte - pe aceşti regi din toate timpurile ai pământului românesc - iar ei coborau din vagoane cu ochii plini de lacrimi în sfânta lor capitală.

în dosul gării ăştepta procurorul Răşcanu, comisari de poliţie şi cordoane de jandarmi, care opreau trecerea. Se dă ordin jandarmilor şi comisarilor şă lovească. Paturi de armă şi cauciucuri se ăştern unul după altul peste pletele albe ale ţăranilor şi peste feţele lor blajine. Noi, studenţimea, băgăm la mijloc pe bătrâni şi rupem primul cordon. La Politehnică sfărâmăm pe al doilea, apoi pe al treilea şi scăpăm în Piaţă Matache Măcelaru. ţăranii plâng. Unul cuprins de o indignare pe care nu şi-o poate stăpâni, îşi rupe cămaşă de pe el.

ă doua zi, ne ducem cu toţii şă ne primească primul-ministru la Consiliul de Miniştri din str. Gogu Cantacuzino. Ne amână pentru ă doua zi; în sfârşit, suntem anunţăţi că vom fi primiţi ă trei zi. Venim.

Intrăm într-o sală şi ăşteptăm. ăşteptăm vreo oră, tăcuţi, vorbind în şoaptă şi umblând în vârful degetelor. Apare şeful de cabinet:

- Domnilor, plecaţi, că dl. prim-ministru nu vă poate primi. Intră acum în Consiliul de Miniştri.

- Dar suntem de departe - încercăm noi şă spunem. Ni se închide uşă. Mă gândesc: fiecare om ă cheltuit câte 1.000 lei numai pentru tren. şă ne întoarcem înapoi fără rezultat? Ei nu mai pot sta.

Apuc uşă cu amândouă mâinile şi încep şă o zgâlţâiesc din toate puterile şi strig cât pot de tare:

- Daţi drumul că sparg uşă şi intru cu forţă. Izbesc cu piciorul în uşă. ţăranii încep şă vocifereze şi pun umărul la uşă.

Se deschide uşă şi apar vreo zece inşi speriaţi cu părul vâlvoi şi galbeni la faţă. Cred că erau ziarişti.

- Ce vreţi domnilor?, întreabă ei.

- Spuneţi primului-ministru că dacă nu ne dă drumul înăuntru, spargem tot de aici şi intrăm cu forţă.

Peste câteva minute şi se deschid uşile larg şi intrăm. Ne suim pe o scară, ajungem sus. Acolo, într-o sală, în picioare, înalt şi drept ca o linie, Ion Brătianu; în spatele lui, ministrul Angelescu, Florescu, Constantinescu, Vintilă Brătianu şi alţii.

- Ce vreţi, oameni buni?, întreabă el.

Noi eram încă stăpâniţi de revoltă şi am fi voit şă apărem mai dârji, dând nota reală stării de spirit, dar ţăranii, păşind cu opincile pe scările de marmură şi covoarele fine, se muiaseră.

- Măria-Voastră, domnule prim-ministru, vă şărutăm mâinile şi stăm plecaţi la picioarele Măriei-Voastre; ce şă vrem? Vrem dreptate, că ne-au năpădit jidanii. Ei care lemnele cu sutele de vagoane, iar pe noi ne plouă în case, căci nu avem nici măcar draniţă cu ce şă le acoperim.

- Nu mai putem şă ne ţinem copiii la şcoli. Ei ne-au umplut şi şcolile, iar copiii noştri vor ajunge slugi la ei. Au mai vorbit apoi şi alţi ţărani.

Ionel Brătianu ă ascultat, n-ă făcut nici o aluzie la răzmeriţă noastră anterioară audienţei şi la urmă, după ce ţăranii au adăugat:

- Cerem şi pentru studenţi, copiii noştri, şă şi se facă ăşă cum au cerut ei: "numerus clausus".

Ionel Brătianu, ă răspuns:

- Duceţi-vă acasă şi aveţi răbdare, căci am şă pun şă se cerceteze chestiunea pădurilor: cât priveşte "numerus clausus", nu se poate. Arătaţi-mi un singur stat din Europa care ă introdus măsura aceasta şi o voi introduce şi eu.

***

Dar Europa se va trezi abia peste 10 ani şi va introduce "numerus clausus", dând dreptate credinţei noastre, însă Ionel Brătianu nu va mai fi, ca şă se poată ţine de cuvânt, iar urmaşii lui se vor fi transformat în nişte slugi ordinare ale iudaismului, care-şi vor ridica pumnul şă ne lovească şi ne vor omorî din ordinul stăpânilor străini.

*

Am plecat cu toţii fără nici o nădejde. Nu se va face nimic.

Ca rezultat imediat al audienţei, peste câteva ore au fost arestaţi Dr. Cătălin, şeful delegaţiei şi Valer Dănieleanu.

Un grup de studenţi am făcut seara o manifestaţie ostilă în faţă casei ministrului de interne.

ă fost prins studentul Vladimir Frimu şi încarcerat la Văcăreşti.

Am plecat apoi la Câmpulung.

 

COMPLOTUL STUDENţESC DIN OCTOMBRIE 1923

O îNCERCARE DE RăZBUNARE CARE şă SERVEASCă DREPT PILDă VEACURILOR VIITOARE

 

La Câmpulung ă venit Moţă ca şă mergem la schitul de pe Rarău al lui Petru Rareş, muntele pe care îl iubesc eu cu deosebire. Urcând Rarăul, Moţă începe şă-mi spună frământările lui sufleteşti:

- Studenţi nu mai pot rezista până la toamnă şi decât o capitulare ruşinoasă, ă noastră ă tuturora, după un an de luptă, mai bine şă-i îndemnăm şă intre la cursuri, iar noi, care i-am condus, şă terminăm frumos mişcarea sacrificându-ne, dar făcând şă cadă alături de noi toţi acei pe care îi vom găsi mai vinovaţi de trădarea intereselor româneşti. şă ne procurăm revolvere şi şă tragem în ei, dând un exemplu groaznic care şă rămână de-ă lungul istoriei noastre româneşti. Ce se va alege după aceasta de noi, vom muri sau vom rămâne toată viaţă în închisoare, nu mai interesează.

Eu am fost de acord, că actul final al luptei noastre şă fie, cu însuşi preţul prăbuşirii noastre, un act de pedepsire ă pigmeilor care, dezertând de la posturile de mare răspundere pe care le deţineau, au umilit şi au expus tuturor primejdiilor naţia românească.

şi am simţit în momentul acela clocotind în noi şângele care cerea răzbunarea nedreptăţilor şi ă lungului lanţ de umiliri suportate de neamul nostru.

în scurt timp după aceea, ne găseam adunaţi la Iaşi, în casele d-lui Butnaru din str. şăvescu 12, următorii: Ion Moţă, Corneliu Georgescu şi Vernichescu de la Cluj, Ilie Gârneaţă, <ă HREF="../../03 Biografii/Mironovic.html">Radu Mironovici, Leonida Bandac şi eu de la Iaşi, Tudose Popescu de la Cernăuţi.

Cea dintâi problemă care ni se punea era aceasta: cine trebuie şă răspundă mai întâi? Cine sunt mai vinovaţi pentru starea de nenorocire în care se zbate ţara: românii sau jidanii? Am căzut unanim de acord, că cei dintâi şi mai mari vinovaţi sunt românii ticăloşi, care pentru arginţii iudei şi-au trădat neamul. Jidanii ne sunt duşmani şi în această calitate ne urăsc, ne otrăvesc, ne extermină. Conducătorii români care se ăşează pe aceeaşi linie cu ei, sunt mai mult decât duşmani: sunt trădători. Pedeapsa cea dintâi şi cea mai cruntă se cuvine în primul rând trădătorului şi în al doilea rând duşmanului.

Dacă ăş avea un singur glonţ, iar în faţă mea un duşman şi un trădător, glonţul l-ăş trimite în trădător.

Ne-am pus de acord asupra câtorva elemente aflate pe linia trădării şi am ales şase miniştri în frunte cu George Mârzescu. în sfârşit, venea şi acel ceas în care, cei cu atitudini de canalie, care niciodată nu şi-au imaginat că vor răspunde pentru faptele lor, într-o ţară în care se considerau stăpâni absoluţi, peste un popor incapabil de orice reacţiune, aveau şă răspundă cu viaţă lor.

De data aceasta naţia îşi trimitea, prin firele nevăzute ale sufletului, răzbunătorii.

Am trecut apoi la ă doua categorie: jidanii. Pe care şă-i luăm din cele două milioane?

Am stat, ne-am gândit, am discutat şi la sfârşit am găsit că adevăraţii comandanţi ai atacului iudaic ăsupra României sunt rabinii, toţi rabinii din toate târgurile şi oraşele. Ei conduc masa jidănească la atac şi oriunde cade un român, n-ă căzut la întâmplare. El cade ochit de rabinul respectiv. în dosul fiecărui om politic cumpărat, există un cap de rabin care ă studiat şi ă ordonat Cahalului sau bancherului jidan respectiv, şă plătească. în dosul fiecărui ziar jidănesc şi ă fiecărei metode: calomnia, minciuna, ăţâţarea, există planul unui rabin.

Noi eram însă puţini şi i-am luat numai pe cei mari din Bucureşti. Dacă am fi avut însă posibilitatea numerică, i-am fi luat absolut pe toţi.

Apoi am luat bancherii: Aristide şi Mauriţiu Blank, care au corupt toate partidele şi toţi oamenii politici români, punându-i membri în consiliile de administraţie şi copleşindu-i cu bani: Bercovici, care finanţează partidul liberal (Blank luase asupra sa cu deosebire pe naţional-ţărănişti, dar se simţea în stare şă cumpere şi pe liberali).

Apoi, pe jidanii din presă. Pe cei mai obraznici. Pe otrăvitorii de suflete: Rosenthal, Filderman, Honigman (Fagure), directorii ziarelor: "Dimineaţă", "Adevărul", "Lupta", toţi aceşti duşmani ai românismului.

Am plecat în grupuri spre Bucureşti, luându-ne rămas bun pentru totdeauna de la Iaşi. eu am lăsat o scrisoare studenţilor prin care le explicam gestul nostru, îmi luam rămas bun de la ei şi-i îndemnam şă intre la cursuri, dar şă păstreze credinţă intactă până la victoria finală. Fiecare am lăsat scrisori către părinţi şi către camarazii de luptă.

La Bucureşti ne-am întâlnit din nou. Ne-am dus la Dănulescu pe care-l cunoşteam de câtăva vreme şi care ne făcuse o impresie bună. El nu intra în această echipă, dar l-am rugat şă ne adăpostească, lucru pe care l-ă făcut cu multă bunăvoinţă.

De la Dănulescu am plecat pe la ora 8 seara acasă la Dragoş, în str. 13 Decembrie 41, unde urma şă precizăm unele lucruri rămase nelămurite şi şă discutăm asupra stabilirii datei la care urma şă pornim acţiunea.

Abia ne adunasem, când Dragoş intră palid pe uşă spunând:

- Fraţilor, poliţia ă înconjurat casa.

Era în seara zilei de 8 octombrie 1923 pe la orele 9.

O secundă de nelămurire, în care n-am mai avut timp nici măcar şă vorbim. Ne-am încrucişat privirile, uitându-ne fiecare în ochii celorlalţi.

în ă doua secundă, eu am ieşit în sală şi prin geamul uşii am văzut figura generalului Nicoleanu şi ă comisarilor care forţau uşă. în ă treia secundă, uşile ş-au deschis şi casa ş-ă umplut de comisari. Generalul Nicoleanu strigă:

- Mâinile sus!

Dar n-am mai avut vreme, pentru că am fost prinşi fiecare de câte doi comisari şi ăşezaţi în linie: la flancul drept eram eu, apoi Moţă, Corneliu Georgescu, Tudose Popescu, Radu Mironovici, Vernichescu, Dragoş.

- Scoateţi revolverele!

- Nu avem, am răspuns noi. Avea numai Moţă un Browning 6,35 şi Vernichescu.

Apoi ne-au scos rând pe rând din casă, ţinuţi de braţ de câte 2 comisari şi am fost puşi fiecare în câte o maşină care ăştepta în stradă.

Din casă se auzea cum plânge bătrâna mamă ă lui Dragoş.

Maşinile pornesc. Oare unde ne duc? Nu vorbim nici un cuvânt, nu întrebăm nimic pe cei cărora le suntem prizonieri. Nici el nu ne întreabă. După ce străbatem mai multe străzi, intrăm la Prefectura Poliţiei. Suntem coborâţi, apoi introduşi într-o cameră. Acolo suntem căutaţi prin buzunare. Ni se ia tot ce aveam asupra noastră, plus guler şi cravată. Această căutare prin buzunare, această despuiere de gulere, acest tratament de pungaşi de buzunare ne umileşte până la ultima expresie. Dar suntem abia la începutul acestui drum al umilinţei. Puşi apoi în picioare cu faţă la perete, fără ă avea dreptul şă întoarcem capul şi ţinuţi mai multă vreme în situaţia aceasta ne gândeam: oameni de acum câteva ceasuri, liberi, mândri şi hotărâţi de ă sfărâma lanţurile neamului nostru, iată ce am ajuns: nişte bieţi neputincioşi, stând cu feţele lă perete nemişcaţi, la porunca unor nenorociţi de agenţi de poliţie, căutaţi prin buzunare ca pungaşii, despuiaţi de gulere, cravate, batiste, inele.

De acum va veni marea noastră suferinţă, care încetul cu încetul ne va sfâşia inima. Ea începea prin umilirea noastră.

Cred că nu există suferinţă mai mare pentru un luptător, care trăieşte din mândrie şi din onoare, decât dezarmarea şi apoi umilirea lui. Totdeauna, moartea e mult mai dulce decât aceasta.

Suntem introduşi apoi într-o cameră cu bănci şi ăşezaţi la câte 5 metri cu agenţi lângă noi, fără voie de ă ne uita unul la altul. ăşă am stat ore întregi până la început şă ne cheme la interogator. Părtaşi ai acestor ore lungi, apăşătoare, eram: Moţă, Tudose Popescu, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Vernichescu, Dragoş şi eu.

După un timp am fost chemaţi câte unul la interogator. Acesta se făcea într-o cameră mare în prezenţă procurorului, judecătorului de instrucţie, ă generalului Nicoleanu şi ă unor reprezentanţi ai miniştrilor. Mie mi-ă venit rândul spre dimineaţă. Acolo mi ş-au pus în faţă nişte scrisori ale mele şi două coşuri în care erau toate revolverele noastre pe care le ascunsesem într-un loc bun. şi nu ştiam cum de ajunseseră acolo. înţelegeam: pe noi ne-au prins, dar cine ă spus unde sunt revolverele?

începe interogatoriul meu. Eu nu ştiam ce au declarat ceilalţi şi nici nu avusesem vreo înţelegere anterioară între noi, ce şă declarăm, deoarece nu ne-am imaginat că am putea ajunge într-o asemenea situaţie. De aceea am judecat singur situaţia şi am luat hotărârea pe care am crezut-o eu cea mai bună.

Un minut de răspântie.

Când mi ş-ă pus prima întrebare, deşi trecuseră peste 3 minute de la intrarea mea în sală, încă nu convenisem şă judec situaţia în care mă aflam şi şă pot lua vreo hotărâre. Eram copleşit de oboseală şi zbuciumat sufleteşte.

De aceea când mi ş-ă cerut şă răspund, am zis:

- Domnilor! Vă rog şă-mi daţi un minut de gândire înainte de ă răspunde.

Se punea problema: ă nega sau ă nu nega. în acel minut mi-am încordat toate puterile minţii şi ale sufletului şi am ajuns la hotărârea de ă nu nega. De ă afirma adevărul. şi nu cu timiditate şi cu regrete, ci de ă şarja cu el.

- Da, ale noastre sunt revolverele; cu ele am vrut şă împuşcăm pe miniştri, pe rabini şi pe marii bancheri jidani.

M-au întrebat numele acestora.

Când am început şă le spun numele, începând cu Alex. Constantinescu şi terminând cu bancherii Blank, Filderman, Bercovici, Honigman, toţi cei de faţă îşi holbau ochii din ce în ce mai mari, îngroziţi. De aceea am bănuit că ceilalţi camarazi, ascultaţi până la mine, negaseră.

- Dar pentru ce, Domnule, şă-i omorâţi?

- Pe cei dintâi pentru că şi-au vândut ţara. pe cei de ai doilea ca duşmani şi corupători.

- şi nu regretaţi?

- Nu regretăm Dacă am căzut noi, nu e nimic; în urma noastră mai sunt zeci de mii care gândesc ca noi!

Spunând acestea, parcă mă eliberam de sub pietroiul umilirii, sub care atitudinea de negare m-ar fi cufundat mai mult. Acum stăteam pe credinţă mea, care mă adusese aici şi înfruntam cu mândrie şi soarta grea care mă ăştepta şi pe acei care păreau stăpânii mei pe viaţă şi pe moarte.

Pe tema negării trebuia şă stau în defensivă, şă mă apăr de acuzaţiile care mi le aduceau, şă cer indulgenţă, şă captez bunăvoinţă lor. La procesul care ar fi urmat, pe baza probelor scrise pe care ei le posedau, ar fi trebuit şă trecem printr-o dureroasă şi ruşinoasă situaţie, negându-ne propriul nostru scris şi propria noastră credinţă, negând adevărul. Ceea ce era în contra conştiinţei noastre şi în contra onoarei întregii noastre mişcări. Reprezentanţi ai unei mari mişcări studenţeşti, şă nu avem curajul răspunderii faptelor şi credinţelor noastre?

Iar pe deasupra, ai noştri şi ţara nu ne-ar fi ştiut gândurile, ori singurul rod al suferinţei noastre, oricât de lungă ar fi fost, acesta era: o ţară nelămurită şă-şi cunoască măcar bine duşmanii ei.

Pe urmă am fost pus şă scriu aceste declaraţii cu mâna mea. Le-am scris.

La sfârşit însă, am adăugat: termenul nu era fixat. Pe noi ne-ă prins în discuţie, eu susţineam fixarea datei peste o şăptămâna sau două, atunci anchetatorii ş-au oprit, insistând din ce în ce mai mult şă mă facă şă renunţ la această precizare.

Mai târziu mi-am dat seama de ce insistau. Pentru că această ultimă frază desfiinţă valoare juridică ă întregii acuzaţii şi forma punctul nostru de apărare, deoarece un complot cere patru lucruri: 1. o asociere în acest scop; 2. fixarea persoanelor; 3. adunarea armelor; 4. fixarea datei acţiunii. Noi nu aveam data fixată şi ne aflam în faza discuţiei.

Termenul era de o importanţă capitală, căci în două şăptămâni se putea întâmpla; ori şă ne îmbolnăvim noi, ori şă moară persoanele fixate de noi, ori şă cadă guvernul, ori şă cedeze etc.

întreaga noastră apărare juridică se va baza pe acest punct.

***

După această declaraţie am fost condus de agenţi într-un beci, băgat acolo într-o celulă singur şi închis cu lacăt pe dinafară. în celulele vecine am înţeles că sunt camarazii mei. Am bătut cu pumnul în perete şi am întrebat cine mai este. Am auzit prin zid răspunzând: Moţă. M-am ăşezat pe scânduri şă adorm, fiindcă eram distrus de oboseală, dar, neavând palton, m-ă apucat frigul şi am început şă tremur. Apoi au început şă mă mănânce păduchii. Mişunau cu zecile. Am întors scândurile pe partea cealaltă; ei se ridicau deasupra. ăm făcut de mai multe ori această operaţie până ce am înţeles că ş-ă făcut ziuă.

Am auzit zgomot la uşă. ş-ă deschis şi am fost scoşi toţi afară, apoi conduşi separat şi ăşezaţi în câte o maşină, însoţiţi fiecare de câte doi jandarmi şi doi comisari. Maşinile au pornit una după alta. şi aceeaşi întrebare: oare unde mergem?

Am străbătut mai multe străzi necunoscute, cu oameni curioşi care se uitau după noi. Ieşim afară din capitală şi maşinile se opresc în faţă unor porţi mari, deasupra cărora era scris: "închisoarea Văcăreşti".

Suntem daţi jos şi puşi între baionete, la distanţă de 10 m. unul de altul. Se aude un uruit de lacăte şi de lanţuri şi porţile mari se deschid. Unul câte unul ne facem cruce şi păşim înăuntru. Conduşi sus la direcţie, nu se dau mandatele de arestare. Ne dăm seama că suntem arestaţi pentru complot contra siguranţei statului, cu pedeapsa prevăzută: muncă silnică.

Am fost introduşi într-o altă curte, în mijlocul căreia stăpâneşte o biserică înaltă. De jur-împrejur sunt ziduri şi pe lângă ele celule şi încăperi. Am fost băgat într-o celulă din fund, lată de 1 m şi lungă de 2 m şi închis pe dinafară cu lacăte. înăuntru este numai un pat de scânduri, lângă uşă, o mică ferestruică cu gratii de fier. Mă întreb unde or fi ceilalţi. Mă culc apoi cu capul pe scânduri şi adorm. După vreo două ore mă trezesc tremurând. Era frig în celulă şi nu intra nici o rază de soare. Privesc buimăcit în jurul meu şi nu-mi vine şă cred unde sunt. Mă uit bine şi văd mizeria de lângă mine. îmi zic: în grea situaţie am ajuns. un val de durere mi se coboară în inimă. Dar mă mângâi singur:

- E pentru neamul nostru.

Apoi încep şă fac mişcări de gimnastică cu braţele, pentru ă mă încălzi.

Pe la ora 11, aud paşi. Un gardian îmi deschide uşă. Mă uit la el. Poate şă-l fi cunoscut vreodată în viaţă. E un om străin şi ursuz. Se uită la mine cu ochi răi. îmi dă o pâine neagră şi o strachină cu borş. îl întreb:

- Domnule gardian, nu cumva ai şă-mi dai o ţigară?

- N-am!

Mă închide din nou cu lacătul şi pleacă. Eu rup din pâinea neagră şi sorb câteva linguri din strachina de borş. Le ăşez apoi jos pe cimentul din celulă şi încep şă-mi adun gândurile. Nu puteam şă mă lămuresc cum de ne-ă prin poliţia. ă spus vreunul dintre noi din greşeală cuiva? Ne-ă trădat cineva? Cum de au găsit revolverele?

Iar aud paşi. Mă uit pe ferestruică. Un preot şi mai mulţi domni se apropie de uşă mea şi încep şă-mi spună:

- Bine Domnilor, se poate Dvs. tineri culţi şă faceţi una ca aceasta?

- Dacă se poate ca acest popor român şă piară invadat de jidănime şi copleşit de vânzarea, desfrâul şi batjocura conducătorilor lui, se poate şi ceea ce am făcut noi.

- Dar aveţi atâtea căi legale!

- Am bătut noi toate căile legale până când am ajuns aici. şi dacă ni se deschidea vreuna, poate nu ajungeam nici noi în aceste celule.

- şi acum e bine? Va trebui şă suferiţi pentru ceea ce ăţi făcut!

- Poate din suferinţă noastră va ieşi ceva mai bun pentru neamul acesta.

Au plecat.

Pe la ora 4 ă venit un gardian şi mi-ă adus o pătură roasă de vremi şi un sac mare plin cu paie în loc de saltea. Mi le-am ăşezat cât am putut mai bine. Am mai mâncat puţină pâine şi m-am culcat.

Mă gândeam la discuţia cu preotul şi-mi spuneam: din petrecerile şi din traiul tihnit al fiilor lui, un neam nu ă câştigat niciodată nimic. Din suferinţă totdeauna ă ieşit ceva mai bun pentru el.

Izbutisem şă găsesc un rost al suferinţei noastre şi în acelaşi timp un suport moral pentru aceste ceasuri triste.

M-am sculat atunci, m-ă pus în genunchi şi m-am rugat:

- Doamne! Ne luăm asupra noastră toate păcatele neamului acestuia. Primeşte-ne suferinţă de acum. Fă ca din această suferinţă şă rodească o zi mai bună pentru el.

M-am gândit apoi la mama mea şi la cei de acasă, care poate vor fi auzit de soarta mea şi se gândesc la mine. M-am rugat pentru ei şi m-am culcat.

Deşi m-am culcat îmbrăcat şi m-am învelit cu pătura, mi-ă fost frig şi am dormit rău din cauza saltelei de paie. M-am trezit la ora opt când îmi deschidea un gardian uşă, întrebându-mă dacă nu vreau şă ies câteva minute afară. Am ieşit şi am început şă fac gimnastică pentru ă mă încălzi.

Rândul meu de celule era mai ridicat şi vedeam toată curtea. La un moment dat văd pe cineva îmbrăcat în costum naţional plimbându-se printre hoţi. Era tatăl meu. Dar nu-mi venea şă cred. Ce şă caute el aici? L-or fi arestat şi pe el? Fac câteva semne şi mă vede. Gardianul mă opreşte:

- Domnule, nu ai voie şă faci nici un semn!

- E tatăl meu, îi răspund eu.

- Poate şă fie, dar nu ai voie şă faci semne.

Mă uit la el şi îi spun:

- Camarade, lasă-ne în plata lui Dumnezeu cu suferinţă pe care ne-ă dat-o El; nu mai pune şi tu deasupra.

şi am intrat în celulă.

După masă m-au scos din nou. M-au luat între baionete şi m-au condus afară din închisoare. Acolo, în drum, erau ăşezaţi toţi în flanc câte unul, la câte 10 metri distanţă, fiecare între două baionete. în cap era tatăl meu, între doi soldaţi cu baioneta la armă. Mai veniseră câţiva noi: Traian Breazu de la Cluj, Leonida Bandac de la Iaşi, Dănulescu. N-aveam voie şă ne întoarcem capul şau şă ne facem semne unul altuia. O secundă doar am putut şă prind cu privirea feţele slăbite ale bieţilor mei camarazi de suferinţă.

Ceea ce îmi rodea inima, era situaţia nedreaptă în care era pus tatăl meu. Nu era vinovat cu nimic. Luptător de o viaţă pentru neamul acesta, profesor de liceu, maior, fost comandant de batalion pe linia I-ă ă frontului tot timpul războiului, de mai multe ori parlamentar şi nu dintre cei obscuri, era purtat acum între baionete pe străzile capitalei.

Am plecat astfel încolonaţi spre tribunal. Românii se uitau la noi nepăşători. Când am ajuns însă în cartierul jidănesc, jidanii au ieşit cu toţii la uşi şi la geamuri. Unii de aruncau priviri batjocoritoare şi râdeau; alţii făceau comentarii în gura mare, alţii scuipau.

Noi am plecat capul în pământ şi am mers ăşă tot timpul cu inima încărcată de durere.

Tribunalul ne-ă confirmat mandatele. Am fost apăraţi de D-l avocat Paul Iliescu care ş-ă oferit cel dintâi şă pledeze pentru noi.

Am fost trimişi înapoi la în aceeaşi formaţie şi pe acelaşi drum. Pe la chioşcuri vedeam anunţurile ziarului "Dimineaţă" şi ă celorlalte foi jidăneşti scrise cu literă mare: "Complotul studenţesc", "Arestarea complotiştilor".

şi iarăşi am ajuns în celula mea. Timp de două şăptămâni am stat acolo în frig, fără ca şă mai ştiu nimic de ceilalţi şi fără ca şă mai am vreo veste de afară.

***

După două şăptămâni, lungi ca două veacuri, am fost scoşi din celulă şi am fost puşi în camere cu sobe, câte trei în fiecare. Ni ş-ă îngăduit şă ne facem de mâncare în comun şi şă luăm masa împreună.

Când ne-am revăzut ă fost o adevărată şărbătoare.

Eu am fost pus în aceeaşi cameră cu Dragoş şi Dănulescu. între timp se predase şi Gârneaţă, preşedintele Asociaţiei Studenţilor Creştini din Iaşi, ăşă încât numărul nostru crescuse la 13. Tatăl meu, fără nici o vină, Moţă, Gârneaţă, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Leonida Bandac, Vernichescu, Traian Breazu şi eu, acuzaţi de complot; Dragoş şi Dănulescu reţinuţi pentru că fuseserăm în casă la ei. în afară de aceştia mai era şi Vladimir Frimu, pe care l-am găsit aici, arestat cu prilejul manifestaţiei de la casa ministrului de interne. Am obţinut un primus şi cu alimente pe care începuseră ă ni le trimite rudele şi cunoscuţii de afară ne făceam singuri mâncare. Masa care se dădea deţinuţilor era în adevăr ceva înspăimântător, iar mizeria în care trăiau era de nedescris.

Tatăl meu obţinuse de la Direcţie permisiunea ca în fiecare dimineaţă, la ora 7, şă ne ducem la biserica din curtea închisorii, pentru ă ne închina. Ne ăşezam cu toţii în genunchi în faţă altarului şi spuneam "Tatăl nostru", iar Tudose Popescu cânta "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu".

Acolo găseam mângâiere pentru viaţă noastră tristă din închisoare şi nădejde pentru ziua de mâine.

Ne făcusem apoi fiecare program de muncă. Moţă se ocupa de proces, Dănulescu îşi pregătea examenele de la Medicină. Eu lucram la un plan de organizare ă tineretului în vederea luptei naţionale: organizarea centrelor studenţeşti, ă flăcăilor de la sate şi elevilor de liceu. La el am lucrat până la Crăciun şi îl pusesem la punct până în cele mai mici amănunte, urmând ca atunci când vom ieşi din închisoare, şă-l punem în practică; dacă nu, şă găsim pe cineva din afară pentru ă începe organizarea. Aceasta trebuia şă se facă în cadrul "Ligii". "Liga" şă fie organizaţia politică, iar alcătuirea noastră, organizaţie de educaţie şi de luptă ă tineretului.

în ziua de 8 noiembrie, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, discutam ce nume şă dăm acestei organizaţii tinereşti. Eu am spus "Arhanghelul Mihail".

Tatăl meu spune:

- Este în biserică o icoană ă Sfântului Mihail, pe uşă din stânga altarului.

- şă mergem ş-o vedem!

M-am dus cu Moţă, Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici şi Tudose.

Ne uităm şi în adevăr rămânem uimiţi. Icoana ni ş-ă arătat de o frumuseţe neasemuită. Eu niciodată nu fusesem atras de frumuseţea vreunei icoane. Acum însă mă simţeam legat de aceasta cu tot sufletul şi îmi făcea impresia că Sfântul Arhanghel e viu. De aici am început şă iubesc icoane.

De câte ori găseam biserica deschisă intram şi ne închinam la icoane. Ni se umplea sufletul de linişte şi de bucurie.

începe chinul drumurilor la Tribunal. Pe jos, între baionete, prin noroi, cu ghetele rupte şi uzi la picioare.

Nişte samsari jidani, care furaseră statul cu câteva sute de milioane, erau duşi cu maşinile, iar noi pe jos. De multe ori deplasările erau făcute degeaba, numai ca şă fim chinuiţi. Pe mine, judecătorul de instrucţie m-ă chemat de 25 ori, pentru ă mă interoga numai de două ori. Din declaraţiile noastre de la început, n-am schimbat nimic.

***

Un gând ne frământa necontenit: cine ne-ă trădat? Stam nopţi, căutam şă dezlegăm această enigmă. Ajunseserăm şă ne bănuim unii pe alţii.

într-o dimineaţă m-am dus în biserică şi m-am rugat la icoană, şă ne descopere pe acel care ne-ă trădat. în seara aceleiaşi zile, ăşezându-ne cu toţii la masă, m-am adresat camarazilor:

- Sunt nevoit şă vă aduc o veste tristă. Trădătorul ă fost descoperit. El se află în mijlocul nostru şi stă la masă cu noi.

Toţi se uitau unul la celălalt. Eu cu Moţă urmăream figurile fiecăruia, căutând şă surprindem vreun gest care ar fi putut şă ne dea o cât de slabă indicaţie. Am dus mâna la buzunarul de la piept şi am spus:

- Acum şă vă arăt şi actele.

în acest moment, Vernichescu ş-ă ridicat drept în picioare, ă stat o clipă nelămurit, apoi ă dat cheia de la lada cu alimente lui Bandac şi ă zis:

- Eu plec.

Nouă ni ş-ă părut curioasă plecare lui Vernichescu, dar ne-am continuat discuţiile pe tema actelor pe care refuzam şă le arăt, deoarece nu le aveam.

Când am plecat de la masă, l-am găsit pe Vernichescu singur. Ni ş-ă adresat:

- Codreanu mă bănuieşte pe mine.

I-am spus că eu nu bănuiesc pe nimeni şi ne-am împăcat.

***

Trecuseră şăptămâni peste şăptămâni şi viaţă noastră se scurgea cu greu în închisoare. Pe peretele din dreptul patului însemnam fiecare zi care trecea prin câte o liniuţă făcută cu creionul. Viaţă din închisoare e grea, istovitoare pentru omul care ş-ă născut liber şi care ă trăit mândru. E îngrozitor şă te simţi înlănţuit, între ziduri înalte şi duşmănoase, departe de ai tăi, despre care nu mai ştii nimic. şi nici măcar între aceste ziduri nu eşti liber; trei sferturi din timp stai sub lacăt, în celulă sau în cameră. în fiecare seară, zgomotul sinistru al zăvoarelor care se închid la uşă ta, te aruncă într-o atmosferă de tristeţe. Afară, duşmanii acestui neam stau liberi, se bucură de onoare, de toate bunătăţile, iar noi, pe deasupra mizeriilor morale de multe ori ne culcăm flămânzi şi tremurăm toată noapteă de frig pe paturile de scânduri şi pe paie.

Dar iată, ne vin şi zile de bucurie. După două luni de închisoare ne vine vestea că ă sosit ordinul ca tatăl meu şi Dănulescu şă fie eliberaţi.

O mare bucurie pentru noi. Le ajutăm şă-şi facă pachetele şi în scurt timp sunt duşi din mijlocul nostru. îi privim cum pleacă, urmărindu-i cu ochii până ce ies pe prima poartă. Am rugat pe tatăl meu şă-i spună mamei şi celor de acasă şă nu aibă nici o grijă.

Orice eliberare este un prilej de mare bucurie pentru cei ce rămân. Toţi se bucură. Probabil că prin eliberarea unuia, fiecare se întăreşte în speranţă propriei sale eliberări.

După puţin timp au plecat: Dragoş, Bandac, Breazu şi Vernichescu, fiind şi ei ca şi tatăl meu şi Dănulescu scoşi din proces. Am rămas numai şase, daţi în judecată pentru "complot contra siguranţei statului".

Dragoş, după câteva zile, ne-ă trimis vestea că Vernichescu este acela care ne-ă denunţat. El ă copiat şi declaraţiile acestuia care se aflau la dosar. Am primit această veste cu sufletul plin de amărăciune. Neamul nostru mereu ă avut parte de trădători.

 

AFARă

 

La toate Universităţile studenţii au reintrat la cursuri. Se pare că ne găsim în faţă unui moment de dezorientare. De două luni ei trăiesc sub teroarea presei jidăneşti. Aceasta exagerează necontenit gravitatea încercării noastre răzbunătoare şi consecinţele "dezastruoase" pentru ţară. Ea strigă, că ne-am pierdut orice încredere în faţă "lumii civilizate"; că suntem un stat balcanic. Neîncetat se întreabă: ce va spune Berlinul, ce vă spune Viena, ce va spune Parisul. şi astfel, transformaţi în apărătorii "intereselor permanente ale statului", jidanii îndeamnă în fiecare zi pe conducători la măsuri radicale în contra mişcării naţionale care trebuie reprimată cu "ultima violenţă".

Cu un an în urmă, pe când Max Goldstein punea bomba la Senat şi poliţia aresta pe jidanii comunişti, aceeaşi presă striga:

"Un stat nu se poate menţine prin violenţă împotriva voinţei populare. Unde este Constituţia? Unde sunt legile? Unde sunt libertăţile garantate de Constituţie? Ce va zice străinătatea în faţă unui stat care ia asemenea măsuri restrictive? Nu se poate menţine un stat prin arestări, închisori, baionete, teroare. Pentru că la violenţă statului mulţimea sau indivizii izolaţi vor răspunde cu violenţă La forţă, cu forţă. La teroare, cu teroarea. şi nu vor fi vinovaţi ei, ci vinovat va fi statul care i-ă provocat."

Iar acum cu o neruşinare pe care numai cei legaţi la ochi nu o văd, tot această presă scrie:

"Nu-i de ajuns că au fost arestaţi aceşti terorişti. Ei trebuiesc condamnaţi în ăşă fel încât şă se dea un exemplu. şi nici atât nu-i de ajuns: trebuie arestaţi toţi acei care vântură asemenea idei antisemite, care aduc atâta rău ţării noastre. Această buruiană antisemită trebuie smulsă din rădăcini. şi trebuie procedat fără cruţare şi fără milă."

Acestui puhoi de vrăjmăşie, presa naţională îi opune o dârză rezistenţă. în afară de ziarul "Universul", care ă avut totdeauna o atitudine corectă faţă de manifestaţiunile conştiinţei naţionale, mişcarea naţionalistă avea atunci următoarele foi:

"Cuvântul Studenţesc", foaie îngrijită de studenţimea bucureşteană, care intrase abia acum sub conducerea neobosiţilor noştri camarazi de afară: Simionescu, Râpeanu, Fănică Anastasescu, Dănulescu şi alţii, ale căror nume îmi scapă;

"Dacia Nouă", organ al studenţilor din Cluj, cu şuiaga, Mocanu, poetul Iustin Ilieşu, autorul "Imnului Studenţesc" etc.;

"Cuvântul Iaşiului", organ al studenţimii ieşene;

"Deşteaptă-te române", organ al studenţimii din Cernăuţi, mutat de curând la Câmpulung sub conducerea Drului Cătălin şi Danieleanu;

"Apărarea Naţională", organ al L.ă.N.C. Bucureşti, cu articolele sfinte ale profesorului Paulescu, din care desprindem următoarele rânduri:

"S-ă aplicat constrângerea prin frig, foame şi teroare, întrebuinţate cu succes de jidanii bolşevici.

Cine ă putut şă-şi închipuie vreodată că va veni o vreme când copiii noştri, floarea naţiei româneşti, vor fi siliţi şă şărbătorească închişi în beciurile unei temniţe, sau alungaţi în viscol fără adăpost şi fără hrană, şărbătoarea unirii tuturor românilor.

E probabil că nu v-ăţi dat seama că vă războiţi împotriva întregii naţii româneşti."

"Unirea", organ al L.ă.N.C., Iaşi, sub conducerea profesorului Cuza, cu articole de logică nemuritoare;

"Naţionalistul", organ popular al Ligii-Iaşi;

"Libertatea", foaie populară din Orăştie, ă părintelui Moţă, care arată gestul nostru în adevărata lumină, despicând primul, fără nici o ezitare, valul de tăcere care ne înconjura în cele dintâi momente.

***

Studenţimea înţelege jertfa noastră. De aceea, mişcare studenţească se va strânge tot mai mult în jurul acestor ziduri ale închisorii "Văcăreşti" , unde fiecare centru studenţesc îşi are pe ai şăi.

ţăranii încep şă ne poarte de grijă. Ei ne trimit bani şi fac slujbe prin biserici pentru noi, îndeosebi în munţii Bucovinei şi în Ardeal, unde străbătea "Libertatea".

Iată un mic exemplu:

 

OBOLUL MOţILOR

PENTRU STUDENţII DE LA VăCăREşTI

("Cuvântul Studenţesc", nr. 7, anul II din 4 martie 1924)

 

".Printre darurile de bani pe care le-au primit studenţii închişi la Văcăreşti de la ţăranii multor sate din cuprinsul ţării se găseşte unul mai strălucitor şi mai de preţ decât toate. E darul trimis de moţii din Munţii Apuseni. Câte 2, câte 3, câte 5 lei şi-au scormonit şi ei dintr-un colţ de şerpar ori de năframă şi i-au îndreptat la vale, pe potecile bătute de Iancu, i-au trimis împreună cu sufletul lor, hăt acolo, departe, la Văcăreştii de peste munte, unde au auzit ei că stau întemniţăţi fiii lor, care au vrut şă-i scape de nevoi şi de nedreptate, de şărăcie şi obidă. Din cel mai şărac colţ de ţară, despre care cântecul spune cu atâta amar şi jale:

Munţii noştri aur poartă,

Noi cerşim din poartă-n poartă

Li ş-ă trimis studenţilor de la Văcăreşti cel mai scump dar: o mână de bănuţi şi o frântură de suflet de cerşetor flămând şi gol făr adăpost, suflet care ascunde sub o zdreanţă comoara cea mai de preţ: şănătatea, izvorul nesecat de tărie, din care porneşte la vreme de cumpănă Mântuirea Neamului!

Moţii se gândesc la studenţi! şufletul lor începe ă înţelege, ă mişca, ă-şi făuri un nou ideal.

E semnul cel mai bun şi mai mult grăitor!

Ascultaţi şi câteva din numele lor:

Din Rişca, de lângă Baia de Criş, au trimis: Nicolae Oprea, 2 lei; Nicolae Florea, 3 lei; N. Hărăguş, Aron Grecu, Tigan Adam, ă. Henţiu, N. Bulg, Ion ăşileu, Al. Vlad, N. Borza, N. Leucian, Antonie Florea, ă. Leucian, toţi câte 5 le; N. Chiscuţ, ă. Rişcuţă, Ion Ancu, Saliu Faur, câte 10 lei; N. Florea, preot şi N. Rusu, câte 15 lei; N. Baia, notar şi Duţu Rişcuţă, câte 20 lei. Total, 210 lei."

ţăranii vor înţelege în curând, se vor lega de noi cu sufletul lor tare şi îndelung răbdător, în ăşteptarea unui ceas de dreptate.

 

GâNDURI DE VIAţă NOUă

 

Vin şi şărbătorile Crăciunului. Noi rămaşi acolo singuri, ne gândeam la cei de acasă şi în nopţile lungi, în care nu puteam dormi, ne frământau mereu gândurile. Oare când vor învinge ai noştri? Când vom ieşi de aici? Dacă vom fi condamnaţi la 10-15 ani, vom putea rezista până la sfârşit, sau suferinţă şi grijile ne vor măcină şănătatea zi cu zi şi vom muri în închisoare?

Pluteam în necunoscut. Starea aceasta de incertitudine ne consuma. Am fi dorit şă se fixeze odată termenul procesului pentru ă şti ce e cu noi şi ce soartă ne ăşteaptă.

Suferinţă şi soarta comună care ne ăştepta ne legau unul de altul din ce în ce mai mult, iar discuţiile asupra nenumăratelor probleme, pe care nu le puneam ne duceau la aceeaşi concluzie, ne formau încetul cu încetul acelaşi mod de ă gândi. Cele mai mici chestiuni interesând mişcarea naţională ne frământau ore şi zile întregi. Acolo ne-am învăţat ă gândi adânc şi ă urmări o problemă până în cele mai mici amănunte. Am reluat cercetarea problemei jidăneşti, ă cauzelor ei, ă posibilităţilor de rezolvare. Am stabilit planuri de organizare şi acţiune. După un timp, terminaserăm cu discuţiile. Ajunseserăm la legi, la adevăruri indiscutabile, la axiome.

Priveam la dibuirile celor ce încercau şă se ocupe cu problema naţională, dând naştere fie unei foi, fie vreunei parodii de organizaţie, la concluziile false la care ajungeau pe linia doctrinară, la incertitudinile în materie de organizare, la lipsa de concepţie în materie de acţiune.

Ne dădeam seama acum şi mai mult, în urma unei cugetări mai adânci, că:

  1. Problema jidănească nu este o utopie, ci o gravă problemă de viaţă şi de moarte pentru poporul român; conducătorii ţării, grupaţi în partide politice, devin din ce în ce mai mult o jucărie în mâna puterii iudaice;
  2. Politicianismul acesta, prin concepţia lui de viaţă, prin morala lui, prin sistemul democratic din care îşi trage fiinţă, constituie un adevărat blestem căzut peste capul ţării;
  3. Poporul român nu va putea rezolva problema jidănească mai înainte de ă-şi fi rezolvat problema politicianismului şău.

Prima ţintă de atins ă poporului român, în drumul şău de năruire ă puterii iudaice care-l apasă şi sugrumă, va trebui şă fie năruirea acestui politicianism. O ţară îşi are şi jidanii şi conducătorii pe care îi merită. După cum ţânţarii nu se pot ăşeza şi nu pot trăi decât în mlaştină, tot ăşă şi aceştia nu pot trăi decât înfipţi pe mlaştina păcatelor noastre româneşti. Deci, pentru ă birui, va trebui şă ne stârpim întâi propriile noastre păcate. Problema este mai adâncă chiar decât ne-ă arătat-o profesorul Cuza. Misiunea acestei lupte este încredinţată tineretului românesc, care, dacă vrea şă răspundă acestei misiuni istorice, dacă vrea şă mai trăiască, dacă vrea şă mai aibă ţară, trebuie şă se pregătească şi şă-şi adune toate puterile pentru ă duce lupta şi ă birui. Ne-am hotărât ca atunci când vom ieşi de aici, dacă ne va ajuta Dumnezeu şă nu ne mai despărţim, şă rămânem uniţi şi şă ne închinăm viaţă acestui scop.

Dar până şă ne ocupăm de defectele neamului, am început şă ne ocupăm de propriile noastre păcate. ţineam şedinţe de ore întregi şi fiecare spunea celuilalt defectele pe care le-ă observat. şi căutam şă facem sforţări pentru ă ni le îndrepta. Era o problemă delicată, deoarece ăşă e făcut omul: nu-şi ascultă cu inimă uşoară critica propriilor defecte. Fiecare crede sau vrea şă se arate că e perfect. Dar noi spunem: întâi şă ne cunoaştem şi şă ne îndreptăm păcatele noastre şi pe urmă vom vedea dacă avem dreptul sau nu de ă ne ocupa şi de ale altora.

ăşă ne-au trecut şărbătorile şi după şărbători şi iarna. ă venit primăvara. Despre soarta noastră viitoare, încă nu ştiam nimic. Atât doar, că afară se determinase un mare curent popular pentru noi şi pentru cauza noastră, cu toate încercările disperate ale presei jidăneşti de ă-i pune stavilă. Acest curent creştea mereu printre studenţi, orăşeni şi ţărani, deopotrivă de puternic în Ardeal, în Basarabia, în Bucovina şi în Vechiul Regat. Acum, de pretutindeni primeam scrisori de încurajare şi de îndemn.

***

Primăvara ne aduce în sfârşit o mare bucurie. Fixarea procesului pentru 29 martie, la Curtea cu Juraţi de Ilfov. începem şă ne pregătim. Dar ce pregătire şă facem? Noi am declarat totul. Am spus tot ce aveam de spus. Se înscriu avocaţi care ne vizitează. Ne atrag atenţia că situaţia noastră e grea, din cauza declaraţiilor făcute şi că ăr fi bine şă renunţăm la ele şi la atitudinea noastră de până acum. Că ar fi mai prudent ă ne pune pe tema negării. Noi refuzăm categoric şi rugăm, dacă pot şă ne apere în cadrul declaraţiilor făcute de noi, pe care nu înţelegem şă le schimbăm întru nimic, oricare ar fi rezultatul procesului.

***

Dacă printr-o întâmplare ne achită, cum de despărţim de icoana noastră la care ne-am rugat în fiecare dimineaţă?

Am căutat printre toţi arestaţii şi am găsit un pictor. Am vorbit cu el şi în timp de trei şăptămâni ne-ă făcut o icoană mare de peste 2 m lungime, copiată exact după aceea din biserică, una mică pe care ş-o port cu mine şi alta mijlocie pe care ş-o dau mamei mele. Moţă îşi face şi el una pe care ş-o dea părinţilor.

Apoi ne facem socoteala că faţă de declaraţiile noastre, cel puţin cinci ani, e mai mult ca sigur că vom primi. şi atunci ne rugăm în faţă icoanei:

- Doamne! Noi tot îi socotim pierduţi aceşti cinci ani. Dacă vom scăpa, ne legăm ca acest timp şă-l întrebuinţăm în luptă.

şi am hotărât ca în caz de vom fi achitaţi şă ne mutăm la Iaşi cu toţii. Acolo şă ne facem centrul nostru de acţiune. De acolo şă începem, după planurile care erau gata, organizarea întregului tineret al ţării cu elevii şi elevele cursului superior de liceu şi chiar cu cei din cursul inferior, cu şcolile normale, cu şcolile de meserii, cu seminarele, cu şcolile comerciale şi cu flăcăii de la ţară. în sfârşit urma reorganizarea centrelor studenţeşti. Toţi aceştia trebuiau şă crească în spiritul credinţei care ne însufleţea pe noi, pentru ca până la majorat, şă apară pe câmpul politic, unde se va decide soarta luptei noastre, serii după serii, ca nişte valuri de asalt care vin din urmă şi nu se mai sfârşesc.

 

IZOLAREA POLITICIANISMULUI

 

Politicianismul infectează viaţă noastră naţională. Organizarea acestui tineret, în afară de necesitatea autoeducării, mai este necesară şi spre ă-l feri şi izola de politicianism şi de infecţia lui. Coborârea infecţiei spre tineretul român înseamnă nimicirea noastră şi victoria deplină ă lui Israel.

Mai mult! Această organizare ă tineretului va rezolva însăşi problema politicianismului care nemaiprimind elemente tinere, va fi condamnat la moarte prin inaniţie, prin lipsă de alimentare. Lozinca întregii generaţii trebuie şă fie: nici un tânăr nu va mai intra pe poarta vreunui partid politic. Acela ce se va duce, este un trădător al generaţiei sale şi al neamului. Pentru că el, prin prezenţă lui, prin numele lui, prin banul lui, prin munca lui contribuie la înălţarea puterii politicianiste. Trădător este acel tânăr, după cum trădător este acela care pleacă de pe frontul fraţilor şăi şi trece pe poziţia inamicului. Deşi poate nu va trage cu propria sa armă, dar chiar dacă va aduce numai apă pentru ă răcori pe cei ce trag, el este părtaş la uciderea aceloră care cad din rândurile camarazilor şăi şi deci trădător al cauzei.

Teoria care ne îndeamnă şă intrăm toţi în partide, pentru ă le face mai bune, dacă zicem că sunt rele, e falsă şi perfidă. După cum de le începutul lumii curge, zi şi noapte, necontenit, prin mii de râuri, prin fluvii numai apă dulce în Marea Neagră şi nu reuşeşte şă-i îndulcească apa, cin din contră se face şărată şi cea dulce, tot ăşă şi noi în cloaca partidelor politice, nu numai că nu le vom îndrepta, dar ne vom strica şi pe noi.

***

Cu aceste gânduri şi hotărâri plecam în cazul că am fi fost achitaţi. Sistemul de organizare era gata. Planul nostru de acţiune era stabilit până în cele mai mici amănunte. Rostul fiecăruia era fixat. Foaia ce trebuia şă apară avea şă poarte numele "GENERăţIA NOUă", iar întreaga noastră organizare trebuia şă se cheme "ARHANGHELUL MIHAIL". Toate steagurile trebuiau şă poarte pe ele chipul Sfântului Arhanghel Mihail din biserica de la Văcăreşti.

Această organizare, ăşă acum o vedeam noi, ă unei întregi generaţii tinere româneşti, urma şă fie secţia tinerească ă organizaţiei politice L.ă.N.C., cu scop de educaţie.

Pentru noi, această concepţie zămislită între zidurile închisorii "Văcăreşti", era un început de viaţă. Era ceva nou, ceva complet şi ca gândire şi ca organizare şi ca plan de acţiune, deosebit de tot ce gândiserăm mai înainte. Era un început de lume. O temelie pe care vom clădi de acum ani de-ă rândul.

La ieşire, urma şă mergem pe la toate centrele universitare şi şă împărtăşim studenţilor hotărârile noastre, arătându-le că manifestaţiile de stradă, ciocnirile, nu-şi mai au nici o raţiune în faţă noului plan. Ne însuşim manifestaţiile din trecut, nu negăm ă fi fost ale noastre, nu ne este ruşine de ale, dar timpul lor ă trecut. Va trebui şă pornim cu toţii la o mare organizare care va aduce biruinţă.

 

PEDEPSIREA TRăDăRII şI PROCESUL

 

Pe Moţă îl vedeam îngândurat. El mereu ne spunea că de vom ieşi de aici nu vom putea face nici un pas înainte fără pedepsirea trădătorului. Trădarea ne-ă măcinat puterile neamului. Noi, românii, nu ne-am ăşezat niciodată cu arma în mână în faţă ei; de aceea ă prins rădăcini, de aceea trădători ş-au înmulţit pe toate cărările, de aceea toată viaţă noastră de stat nu e decât o trădare permanentă de neam. Dacă nu rezolvăm problema trădării, opera noastră va fi compromisă.

Mâine dimineaţă e procesul. îl ăşteptăm cu emoţie. în sfârşit acum se va hotărî cu noi.

Suntem la cancelarie unde ăşteptăm şă ne vadă familiile. Erau părinţii lui Corneliu Georgescu, veniţi din Poiana Sibiului. La un moment dat intră şi Vernichescu. Moţă îl apucă de braţ ca şi cum ar vrea şă-i spună ceva şi pleacă cu el în camera vecină, în birourile funcţionarilor.

Peste câteva minute auzim şapte detunături de revolver şi strigăte. Ieşim pe sală. Moţă trăsese în Vernichescu pentru ca şă pedepsească trădarea.

Eu mă reped lângă el şă-l apăr, căci era înconjurat de gardieni şi funcţionari care îl ameninţau. Lumea enervată se potoleşte. Noi suntem luaţi imediat şi încarceraţi, fiecare într-o celulă. Pe ferestruică observăm cum Vernichescu este scos din infirmerie şi dus la spital pe targă. începem şă fluierăm cu toţii din celule imnul nostru de luptă "Studenţi Creştini din România Mare", şi-l petrecem cu acest cântec până iese pe poarta închisorii.

Peste două ore ă sosit judecătorul de instrucţie, Papadopol. Ne cheamă pe rând sus. Noi toţi ne solidarizăm cu Moţă.

ă doua zi, după o noapte dormită pe ciment, am fost duşi la Tribunal. Situaţia noastră era acum foarte grea. Noi însă, în arestul din subsolul Tribunalului, am cântat tot timpul cântecele noastre de luptă.

Procesul începe la ora unu. încă de la ora zece, mii de studenţi şi cetăţeni au început şă se adune în jurul Tribunalului. Pe la ora 12, au fost scoase toate regimentele din capital pentru ă putea ţine piept mulţimii.

La ora unu, am fost introduşi în sala Curţii cu Juraţi. Preşedintele Curţii era Dl. Davidoglu, iar procuror Dl. Racovicescu. Pe banca apărării se aflau: profesorul Paulescu, Paul Iliescu, Nelu Ionescu, Teodorescu, Donca Manea, Tache Policrat, Naum etc. Se trag juraţii la sorţi. Ni se citeşte ordonanţă definitivă într-o mare tăcere. Noi ascultăm. Ne dăm seama că se joacă soarta noastră. Ne vine rândul şă vorbim. începe interogatoriul. Noi recunoaştem totul, afară de faptul de ă fi luat o hotărâre finală. Nu hotărâsem data , dar am arătat motivele care ne-au împins pe acest făgaş. Am arătat pericolul problemei jidăneşti şi am acuzat pe politicieni de trădare de neam şi corupţie.

Cu toate întreruperile preşedintelui, noi am continuat până la capăt mărturisirile.

Urmează un aspru şi în mai multe locuri nedrept şi insinuant rechizitoriu al procurorului. Simţim că balanţă ă trecut de partea sa. Succesul acuzării nu ţinem mult, căci profesorul Paulescu îşi citeşte declaraţia într-o atmosferă de biserică, pe care o crea marele şău prestigiu şi figura sa de sfânt. Declaraţia ă fost scurtă, dar ă desfiinţat rechizitoriul procurorului care se retrăgea jenat, parcă mai în fundul scaunului.

ş-ă făcut o pauză: era acum 8 seara. Afară mulţimea ăştepta în număr şi mai mare. Au vorbit strălucit: Nelu Ionescu, Tache Policrat etc. şi la urmă Paul Iliescu. Era acum 5 dimineaţă. Procurorul, printr-un nou rechizitoriu, încearcă şă-şi refacă poziţia şi şă-şi recâştige curtea. I se răspunde. La ora 6 ăveam ultimul cuvânt. Suntem scoşi afară. Juraţii intră în deliberare. Noi ăşteptăm, peste o jumătate de oră, care ni se pare lungă ca o jumătate de an. Peste puţin auzim urale. Un ofiţer ne aduce vestea:

- Sunteţi achitaţi.

Imediat apoi, am fost introduşi în sală, unde ni se citeşte verdictul de achitare. Lumea încă mai ăştepta afară. La auzul achitării ă izbucnit în urale şi cântece.

Suntem puşi într-un automobil şi conduşi pe nişte străzi necunoscute la Văcăreşti, pentru îndeplinirea formalităţilor de eliberare.

Ne luăm bagajele şi icoanele pregătindu-ne şă ieşim din mormântul acela cu lungile lui nopţi de fremătare, cu suferinţele lui. însă bietul Moţă rămâne şi mai departe, cine ştie până când, şă se chinuiască de acum înainte singur.

Trebuie şă ne luăm rămas bun de la el. îl îmbrăţişăm cu lacrimi în ochi şi ne despărţim cu adâncă durere. Noi plecam afară, iar el intra din nou în celulă, la secret. şi câte şăptămâni de acum va mai trebui şă stea acolo singur, pe cimentul acela!

Ne-am dus la Dănulescu şi la Dragoş, şă cerem iertare familiilor pentru supărarea pe care le-am pricinuit-o şi şă le mulţumim pentru grija pe care au avut-o tot timpul cât am stat închişi.

Apoi am plecat acasă, unde pe fiecare, mamele noastre cu întreaga familie ne-au primit cu lacrimi de bucurie în ochi.

 

LA IAşI

 

La Iaşi, nerăbdători, mă ăşteptau camarazii cei mai tineri. Dintre colegii mei de an, nu mai găsisem pe nimeni. De astă toamnă până acum se răspândiseră toţi prin oraşele lor.

Am dus icoana la biserica Sf. Spiridon şi am ăşezat-o în altar.

Rând pe rând m-am întâlnit cu toată lumea şi cu studenţii, bucurându-ne. Dar bucuria noastră n-ă durat mult, căci plimbându-mă pe strada Lăpuşneanu cu cele două surori ale mele şi cu vreo 10 studenţi, ă şărit poliţia, fără nici un motiv, asupra noastră şi au început şă ne bată cu cauciucurile în cap şi cu paturile de armă.

Provocaţi în modul acesta şi loviţi fără nici o vină în Iaşiul în care am dat atâtea lupte? în Iaşiul în care am învins iudeo-comunismul în Universitate la 1919, 1920 şi 1922? în Iaşiul în care am pus la respect şi am ţinut la distanţă ani de-ă rândul jidănimea copleşitoare şi presa ei? Lovit în casă la mine?

Atunci m-am întors şă ripostez. Indignarea pare că îmi dăduse o putere de leu şi ăş fi fost în stare şă mă lupt cu toată poliţia. Dar studenţii şi studentele cu care eram, m-au prins unii de mâini, iar alţii mi-au apucat picioarele în braţe. ţinut ăşă, am căpătat câteva lovituri cu paturile de armă. Lumea care era pe trotuare ă început şă huiduiască poliţia şi şă strige. Eu am plecat acasă amărât şi supărat pe cei ce m-au ţinut. Ei însă îmi spuneau:

- Au ordin şă te provoace şi dacă ripostezi, şă tragă ca şă scape de tine.

După masă m-am dus împreună cu Gârneaţă şi Radu Mironovici la un cămin, unde într-o cameră mare ş-au adunat fruntaşii studenţimii. Ei au început şă ne povestească cum au luptat şi ce au avut de îndurat timp de o jumătate de an de când nu ne mai văzusem. Cum au intrat la cursuri şi cum au procedat ca şă nu fie umiliţi. Cum la 1 noiembrie, în ziua deschiderii, ş-ă adunat în aulă întreaga studenţime împreună cu toţi profesorii, ş-ă făcut serviciul religios, şi ce ă spus studentul Lăzăreanu cu acest prilej.

- Noi vom intra la cursuri, dar nu acum. întâi facem un memoriu profesorilor noştri, senatului universitar şi ăşteptăm un răspuns binevoitor.

Ne-ă povestit apoi cum ş-ă înaintat memoriul şi cum profesorii universitari, în frunte cu prorectorul Bacaloglu, au înţeles şă ţină în seamă cea mai mare parte din punctele memoriului. La 6 noiembrie, studenţimea ă intrat la cursuri. Profesorii au ştiut şă ocolească o umilire nedreaptă ă studenţimii care luptase un an întreg pentru credinţă ei.

Ne-au spus mai departe, cum ministrul Mârzescu ă adus un om de-al şău ca prefect de poliţie cu misiunea de ă strivi mişcarea studenţească şi mişcare naţională din Iaşi. Cum acesta cu întreaga poliţie ş-ă pus în urmărirea mişcării.

însă, deoarece studenţii intraseră la cursuri şi se făcuse linişte şi neştiind în ce mod ar putea şă-şi culeagă laurii şi şă capete bani, prefectul ă început şă provoace.

Ne povesteau mai departe, cum la 10 decembrie, studentele care mergeau spre Mitropolie au fost întâmpinate de poliţişti îmbătaţi, lovite cu cauciucurile, apucate de păr în văzul profesorilor universitari, târâte prin noroiul străzii. Cum, rând pe rând, studenţii au fost bătuţi. Cum la 10 decembrie studentul Gheorghe Manoliu, conducătorul corului, ă fost lovit cu beţele peste fluierele picioarelor şi apoi arestat; cum acesta, ţinut la poliţia într-o stare de mare mizerie, ş-ă îmbolnăvit de gălbinare şi ă murit în spital.

Studenţii de la Iaşi trecuseră prin mari greutăţi timp de o jumătate de an.

Noi, la rândul nostru, le-am povestit cele ce înduraserăm. Le-am adus aminte că aveam datoria şă-l scoatem pe Moţă din închisoare.

La urmă le-am făcut o expunere asupra planului nostru de viitor. Cum va trebui şă organizăm întreaga noastră generaţie, ş-o creştem şi ş-o educăm într-un spirit eroic. Cum va trebui şă izolăm politicianismul, pentru ca nici un tânăr şă nu mai pătrundă în rândurile lui. Cum acesta va fi învins şi atunci va ajunge la guvern L.ă.N.C. cu profesorul Cuza. Cum numai printr-un guvern naţionalist, expresie ă conştiinţei, ă forţei şi ă şănătăţii noastre româneşti, se va putea rezolva problema jidănească, luându-se măsuri legale de proteguire ă elementului românesc şi de înfrânare ă acţiunii de cotropire ă jidanilor; cum în crearea acestei conştiinţei, acestei forţe şi acestei şănătăţi, generaţia noastră are o mare şi sfântă misiune. Că noi, "Văcăreştenii", ne-am hotărât şă venim toţi la Iaşi, pentru ă stabili aici centrul acestei acţiuni pe care ş-o ăşezăm sub protecţia Sfântului Arhanghel Mihail.

Camarazii noştri au ascultat şi au primit cu mare bucurie planurile noastre de viitor.

Pe urmă am vizitat pe profesorii: Cuza, Găvănescul, şumuleanu etc., împărtăşindu-le şi lor aceste gânduri.

 

UN AN DE MARI îNCERCăRI

MAI 1924 - MAI 1925

 

CăMINUL CULTURAL CREşTIN

şedinţele noastre, în vederea planului ce urmăream, se făceau foarte anevoios, din cauza lipsei de local. Fiind toţi şăraci, nu ne dădea mâna şă închiriem două camere cel puţin, pentru începerea organizării tineretului. şedinţele le ţineam într-o baracă de scânduri care se afla din timpul războiului în curtea d-nei Ghica. într-o zi ne-am hotărât şă ne facem singuri o casă de câteva camere. Cum?

Am adunat la 6 mai 1924 vreo 60 de tineri, studenţi şi elevi de liceu (membrii primei frăţii de cruce care luase fiinţă la Iaşi). Iată cum le-am vorbit:

- Dragi camarazi, cât timp o şă ne mai chinuim, ţinând şedinţele noastre în acesta barăci? Până acum, studenţimea română avea dreptul şă se întrunească în Universitatea sa. Noi am fost izgoniţi din ea. Până ieri aveam dreptul şă ne întrunim în cămine. Am fost alungaţi. Astăzi, am ajuns în nişte barăci de lemn, dărăpănate, în care ne plouă. în toate oraşele, studenţimea este ajutată în scopurile ei nobile. Aici n-are cine şă ne ajute. Pentru că lumea din jur este compusă din populaţie jidănească vrăjmaşă şi din politicieni sterpi la suflet. Românii noştri sunt împinşi la periferia oraşelor, trăind într-o neagră mizerie. Suntem singuri. Puterea de ă ne croi o altă soartă şi acum ca şi mâine, nu vom găsi-o decât în noi. Trebuie şă ne învăţăm cu această idee, că de la Dumnezeu şi până la noi nu mai este nimeni care şă ne ajute.

De ăceea nu există altă dezlegare decât de ă ne face singuri, cu braţele noastre, casa de care avem nevoie. Desigur, nici unul dintre noi n-am zidit case şi nici n-am făcut cărămizi. înţeleg că ne trebuie în primul rând curajul de ă sfărâma mentalitatea în care creştem noi, mentalitatea care face pe tânărul intelectual şă-i fie ruşine, de ă doua zi după ce ă devenit student, şă mai ducă un pachet în mână pe stradă. Ne trebuie curajul şi voinţă de ă porni de la nimic. Voinţă de ă răsturna obstacolele şi înfrânge greutăţile.

Olimpiu Lascăr, un mic antreprenor cu suflet mare, care avea casă la Ungheni, m-ă întărit în ideea mea, spunându-ne:

- Domnilor, eu vă propun şă mergeţi şi şă faceţi cărămizile la Ungheni, pe malul Prutului. Am un loc şi vi-l cedez Dv. Vă pun casa mea la dispoziţie.

Am primit propunerea. Dar n-aveam bani de drum până la Ungheni. Ne trebuiau trei sute de lei pentru vreo două zeci de persoane. Aceşti bani ni i-ă dat tot Olimpiu Lascăr.

 

PRIMA TABăRă DE MUNCă

8 MAI 1924

 

în ziua de 8 mai am plecat, unii cu trenul, alţii pe jos. Total 26.

N-aveam nimic: nici sape, nici un fel de unealtă, nici bani, nici mâncare. Am tras la Lascăr, care ne ăştepta bucuros.

- Bine ăţi venit, Domnilor, căci târgul Ungheni e plin ca un stup de jidani. Poate, văzându-vă, îşi vor mai tăia din obrăznicie. Noi, o mână de creştini, suntem terorizaţi de ei.

în sfârşit ş-au format mai multe delegaţii care şă meargă pe la casele creştinilor şă ceară cu împrumut sape, hârleţe şi alte unelte trebuitoare. ă doua zi ne-am dus la locul de pe malul Prutului. Preotul satului ne-ă făcut o rugăciune. Mai mult de o şăptămână am muncit cu toţii, şă ajungem la pământul şănătos, căci spre nenorocul nostru pe locul acela, timp de 50 de ani tot târgul aruncase gunoi care ajunsese în unele locuri până la 2 m grosime. Ajutaţi de câţiva cărămidari de meserie, dintre care mi-aduc cu drag aminte de moş Chiroşca, am început şă frământăm lutul şi şă facem cărămizi. Eram împărţiţi în echipe de câte 5 şi fiecare făceam câte 600 de cărămizi, în total 3.000 de cărămizi pe zi. Mai târziu, când numărul nostru ă crescut, făceam şi mai multe, muncind de la 4 dimineaţă până seara. Problema cea mai mare era masa. La început ne-au ajutat oamenii din Ungheni, mai târziu ne-au venit alimente şi de la Iaşi. Bătrânii, atât profesorul Cuza cât şi profesorul şumuleanu, priveau cu oarecare neîncredere încercarea noastră. Găseau că e ceva copilăresc, că nu vom putea ajunge la nici un rezultat, După un timp însă au început şă aprecieze ceea ce făceăm şi şă ne ajute.

Când ă venit Corneliu Georgescu la Iaşi, retrăgându-se de la Universitatea din Cluj, unde făcuse un an la Farmacie, de comun acord cu ceilalţi, am dat la cărămidărie cei 17.000 lei pe care îi strânsesem noi din donaţii, cât timp am stat la Văcăreşti.

Totuşi problema hranei fiind grea, am luat în Iaşi o grădină de 1 ha de la d-na Ghica spre ă semăna, cu alte echipe de studenţi, zarzavaturi şi cele necesare hranei la Ungheni, ăşă încât munca noastră era acum împărţită în două: o parte din studenţi lucrau la Ungheni, o alta la Iaşi la grădină. Studenţii făceau cu schimbul: fiecare câte trei-patru zile.

Prima noastră tabără de muncă ă avut efectul unui început de revoluţie în mentalitatea curentă. Toată lumea din jur - ţărani, muncitori şi, nu mai puţin, intelectuali - se aduna plină de curiozitate şă ne privească. Această lume era învăţată şă-i vadă pe studenţi plimbându-se eleganţi pe strada Lăpuşneanu sau cântând cântece de veselie în jurul meselor din berării, în ceasurile lor libere. Acum îi privea cum frământă lutul cu picioarele, plini de noroi până la brâu, cum cară apă din Prut cu căldările, cum stau aplecaţi pe sapă sub arşiţă soarelui. Lumea asista la sfârşitul unei mentalităţi stăpânitoare până atunci: e ruşine pentru un intelectual şă muncească cu braţele, mai ales în muncile greoaie, rezervate în trecut robilor sau claselor dispreţuite.

Cei dintâi care au înţeles valoarea, din acest punct de vedere, ă taberei, au fost tocmai cei din clasele dispreţuite.

ţăranii şi muncitorii, despărţiţi sufleteşte de celelalte categorii şi sfioşi, pentru că munca lor nu era preţuită, ş-au luminat la faţă, văzând în aceasta, din primul moment, un semn al preţuirii muncii istovitoare şi ă preţuirii lor.

Ei ş-au simţit onoraţi şi poate au întrezărit în viitor zile mai bune pentru ei şi pentru copiii lor.

De aceea, din puţinul pe care-l aveau, ne aduceau zilnic, cu drag, hrană.

**

Viaţă studenţească curgea liniştită, manifestaţii şi incidente nu mai erau. Munceam plini de voie bună, de nădejdi, cu gândul că în curând vom avea casa noastră.

 

O NOUă LOVIRE

 

într-o zi ă venit tatăl meu la Iaşi şi m-am dus şă-l văd.

Pe la 10 seara mă întorceam acasă. La un restaurant din Piaţă Unirii aud scandal. Mă opresc şă văd ce este. Doi studenţi, fraţii Tutoveanu din Bârlad, avuseseră un conflict cu profesorul Constantinescu-Iaşi. Sosise prefectul de poliţie la faţă locului, le pusese cătuşe la mâini şi-i ducea spre poliţie, lovindu-i. Eu, fără şă spun ceva, mă uitam la acest tablou, cuprins de durere.

Observ că vine spre mine comisarul Clos, însoţit de 3-4 poliţişti. Apropiindu-se la doi paşi, îmi strigă:

- Ce cauţi pe stradă la ora asta, derbedeule?

Stau şi mă uit la el nedumerit. Pentru că el mă cunoştea de atâţia ani, nici nu mi-am închipuit, că ar putea vreodată şă mi se adreseze astfel. Am crezut că mă confundă cu cineva. Dar mă văd apucat de gât şi îmbrâncit înapoi. şi iarăşi:

- Te mai uiţi încă la mine, haimana? escrocule!

Eu nu am spus nimic, dar am rămas pe loc, uitându-mă la el. Atunci, din lovitură în lovitură, urmat de cei patru poliţişti, m-au dus peste 30 de metri, până în colţ la Smirnov. Aici mi-am scos pălăria din cap, i-am salutat şi le-am spus:

- Vă mulţumesc, Domnilor.

Rănit în suflet, înecat de durere şi ruşinat, m-am dus acasă unde m-am chinuit toată noaptea. Pentru ă doua oară în viaţă eram lovit, în interval de o lună. M-am stăpânit. Dar voi, asupritori din toată lumea, nu contaţi pe puterea de stăpânire ă omului, pentru că cel ce se stăpâneşte, la urmă răbufneşte îngrozitor.

ă doua zi am povestit tatălui meu ceea ce păţisem.

- Lasă-l în pace, mi-ă zis. şă nu faci nimic. ă trage două palme unui asemenea individ este ă-ţi murdări palmele. Va sosi şi timpul judecăţii lui. Probabil că sunt puşi şă vă provoace. Dar tu trebuie şă-ţi păstrezi calmul şi şă te fereşti de ă mai umbla singur.

I-am primit sfatul. Dar un om lovit pare că nu mai este om. Se simte ruşinat, dezonorat. Purtam această ofensă ca un pietroi pe inimă.

Dar peste câteva zile avea şă vină şi mai rău.

 

COPLEşIT DE LOVITURI LA GRăDINă

 

Terminasem de şăpat grădina. Venisem de la Ungheni şă punem roşii. în dimineaţă de 31 mai, la orele cinci, erau în front, gata şă înceapă lucrul, 50 de studenţi. Făcusem apelul. Nu terminasem bine, când observ câţiva soldaţi prin dosul grădinii. Apoi un număr de peste 200 năvălesc în curte încărcând armele. Ne înconjoară. Eu spun băieţilor:

- Toată lumea stă pe loc şi nu face nimic.

în acelaşi minut văd dinspre poartă ca un nor negru, vreo 40 de persoane, venind în pas alergător, cu revolvere în mână, scoţând strigăte şi înjurând. Era prefectul Manciu cu poliţia. în scurt timp au fost lângă noi. Doi comisari de poliţie îmi pun trei revolvere în frunte. Se uită la mine cu ochii injectaţi şi mă înjură. Manciu strigă:

- Legaţi-l cu mâinile la spate!

Mă loveşte. Alţi doi se reped la mine, îmi scot brâul cu forţă, mă leagă cu mâinile la spate cât de strâns pot. Apoi simt o lovitură trasă pe la spate, cu pumnul în maxilarul drept. Un altul, Vasile Voinea, se apropie şi-mi şopteşte la ureche:

- Până deseară te omorâm. Nu mai ajungi tu şă dai jidanii afară!

Mă înjură şi-mi trage un picior. Au urmat mai multe lovituri peste faţă, după care unii m-au scuipat în obraz. Tot frontul nostru, fixat şi el între arme şi revolvere, stătea nemişcat şi se uita la mine, fără şă-mi poată veni în ajutor. De sus coborâse D-na Ghica, întrebând:

- Ce-i asta, Domnule Prefect?

Acesta i-ă răspuns:

- Te arestez şi pe d-ta!

Mai al o parte, am zărit şi pe procurorul Buzea, asistând la cele ce se petreceau.

Apoi cu revolverele în mână au percheziţionat pe rând pe cei din front. Cine se mişca era lovit şi trântit la pământ.

După aceasta, pe mine m-au pus la 10 m înainte, încadrat de 8 jandarmi cu baionetele la armă; pe ceilalţi i-au încadrat la fel între 200 de jandarmi. şi ne-au pornit. Eu mergeam înainte, legat cu mâinile la spate şi scuipat în obraz, iar ceilalţi în urma mea. Am fost purtaţi ăşă pe toată strada Carol, prin faţă Universităţii, pe str. Lăpuşneanu, Piaţă Unirii şi Cuza-Vodă, până la Prefectura de Poliţie.

Prefectul şi cu poliţiştii mergeau pe trotuar frecându-şi mâinile. Jidanii ieşeau plini de mulţumire în uşile prăvăliilor şi-i salutau respectuos. Eu, de supărare, aproape nu mai vedeam înaintea ochilor. Simţeam că de acum ş-ă sfârşit totul. Câţiva elevi de liceu din cursul superior, trecând pe lângă mine, ş-au oprit şi m-au salutat. Au fost imediat prinşi, loviţi şi introduşi între cordoane.

După ce am fost purtaţi aproape 2 km prin mijlocul oraşului şi prin faţă populaţiei jidăneşti, în această stare de umilire îngrozitoare, ă fost băgaţi la Prefectura de Poliţie. Pe mine m-au aruncat ăşă legat într-o încăpere infectă, iar ceilalţi au fost ţinuţi în curte.

 

SUS, îN CABINETUL PREFECTULUI

 

Acolo sus, în cabinetul prefectului, tinerii prizonieri din curte erau chemaţi la interogatoriu unul câte unul. Prefectul stătea la birou, iar ceilalţi, peste 30 la număr, pe scaune în jurul şău.

- Ce v-ă spus Codreanu?

- Nu ne-ă spus nimic, Domnule Prefect, răspundea tânărul student sau elev.

Cel interogat era descălţat de ghete şi legat cu lanţuri la picioare. I se introducea între picioare o armă şi apoi era ridicat cu tălpile în sus, arma fiind ţinută pe umeri de doi soldaţi. Manciu dezbrăcat de haină începea şă bată la tălpi cu o râncă de bou. şărmanii copii, spânzuraţi cu capul în jos şi loviţi peste tălpile picioarelor, neamiputând suporta durerile, începeau şă răcnească.

Văzându-se în faţă călăilor de comisari, rânjind cu poftă la înfiorătorul tablou - în care copiii neamului românesc erau torturaţi de nişte canalii plătite de duşmani - departe de orice inimă care şă plângă şi şă intervină pentru ei, strigau:

- Ajutor!

Atunci, comisarul Vasiliu îi băga cu capul într-o căldare cu apă pentru ca şă nu se audă afară strigătele de durere şi disperare.

Când, în sfârşit, durerile ajungeau la culme şi simţeau că trupurile lor nu mai puteau suporta loviturile, atunci strigau că declară totul.

Prefectul trecea la masă în ăşteptarea destăinuirilor, iar ei, dezlegaţi de lanţuri, priveau ameţiţi în jur. Apoi izbucneau în plâns şi cădeau în genunchi în faţă prefectului:

- Iartă-ne, Domnule, căci nu ştim ce şă declarăm.

- Nu? Nu ştii? Mai ridicaţi-l odată, striga comisarilor şi jandarmilor.

şi bietul copil, cu inima îngheţată, privea cum i se fac din nou preparativele supliciului.

Din nou ridicaţi pe armă şi spânzuraţi cu capul în jos şi cu picioarele în sus. Din nou lovituri peste picioare. Din nou simţeau cum cad peste tălpile lor una câte una râncile prefectului nemilos. Tălpile deveneau negre de şânge ca abanosul şi picioarele umflate, încât tinerii nu se mai puteau încălţă. Printre cei schingiuiţi astfel au fost: copilul actualului procuror de Ilfov, Dimitriu, băiatul maiorului Ambrozie, căruia i ş-ă spart timpanul şi care ă ajuns şi el comisar la aceeaşi prefectură de poliţie şi alţii.

Bătuţi în modul acesta, erau duşi într-o cameră separată, secretă. Pe la orele 9 m-au chemat pe mine. Cu mâinile legate şi amorţite m-au dus sus într-o cameră doi jandarmi. Acolo, la birou, stătea prefectul, iar în jurul lui, pe scaune, peste 30 de persoane, comisari, subcomisari şi agenţi.

M-am uitat în ochii lor. Poate din toţi voi găsi pe vreunul cu durere. Nimic! O satisfacţie generală. Surâdeau: şeful Siguranţei, Botez, Dimitriu, directorul Prefecturii, comisarul Vasiliu, Clos şi ceilalţi.

Prefectul ia o coală de hârtie. îmi scrie numele. Apoi:

- Cum te cheamă exact?

- Sunt Corneliu Codreanu, student la doctoratul juridic şi avocat în acelaşi barou cu Dv.

- Pune-ţi-l jos.

Trei, cu inima de slugă, se reped şi mă trântesc jos, în faţă biroului.

- Descălţăţi-l de ghete!

Doi mă descalţă, unul de o gheată şi unu de alta.

- Puneţi-i lanţuri!

îmi leagă picioarele în lanţuri.

Le spun:

- Domnule prefect, acum eşti d-ta mai puternic, stăpân pe viaţă şi pe moarte, dar mâine când voi ieşi de aici, mă voi răzbuna pe d-ta şi pe d-lui care m-ă înjurat.

în acest moment aud zgomot şi glasuri în sală.

Veniseră profesorul Cuza, profesorul şumuleanu şi părinţi de ai copiilor: col. Nădejde, maior Dumitriu, Butnariu, maior Ambrozie şi alţii, cu procurorul şi cu medicul legist, profesor universitar Bogdan.

Prefectul şi cu ceilalţi sar de pe scaune şi ies pe sală.

Aud pe prefect:

- Ce căutaţi aici? Vă poftesc şă ieşiţi afară!

Aud glasul profesorului Cuza:

- Pe cine dai D-ta afară? Am venit în vizită la D-ta ca şă ne dai afară? Noi am venit cu procurorul ca reclamanţi în contra d-tale.

- Jandarmi, daţi-i afară!

Profesorul şumuleanu se postează la uşă camerei în care erau închişi cei bătuţi şi spune:

- Domnule procuror, un plecăm de aici până nu ni se deschide această cameră!

Mai mulţi comisari:

- Nu e nimeni în camera asta. E goală.

Profesorul şumuleanu:

- şă se deschidă acum această cameră!

Cu intervenţia procurorului se deschide camera şi şase tineri sunt scoşi aproape pe braţe de părinţii lor şi introduşi în cabinetul prefectului. Medicul legist, profesorul Bogdan, cercetează pe toţi şi eliberează certificate medicale. Peste câteva ore sunt eliberaţi toţi ceilalţi din curte. Eu sunt însă reţinut două zile, după care sunt trimis la judecătorul de instrucţie.

îmi dă drumul. îi spun:

- Domnule judecător de instrucţie, dacă nu mi se va face dreptate, am şă mi-o fac eu singur.

M-am dus acasă. Acolo ă venit profesorul Cuza cu Liviu Sadoveanu:

- Am auzit că ai spus că vrei şă-ţi faci singur dreptate. şă nu faci una ca asta. O şă raportăm la minister şi o şă cerem anchetă. Nu se poate şă nu ni se dea satisfacţie.

Eu eram zdrobit sufleteşte. Mi ş-au năruit toate planurile. Am lăsat în voia sorţii şi cărămidăria şi am plecat cu primul tren în Bucovina la Câmpulung. De acolo, pe cărările înverzite, m-am ridicat încet în munte, ducând poveri în suflet, durerile umilinţei de ieri şi chinurile nelămuririi pentru ziua de mâine.

Pare că nu mai aveam nici un prieten în lume în afară de muntele acesta: Rarăul, cu schitul de pe el. Sus, m-am oprit la aproape 1.500 m înălţime. Privesc peste munţi şi peste dealuri la sute de kilometri, dar nici o privelişte nu-mi putea alunga dinaintea ochilor priveliştea infamiei şi umilirii la care am fost expus, alături de tinerii mei camarazi. Plânsul lor îl auzeam şi acum şi mă durea.

Se înserează!

Nici o ţipenie de om. Numai copaci şi vulturi care ţipă la stânci.

Cu mine nu am decât sumanul şi o pâine. Mănânc puţină pâine şi beau apă dintr-un izvor care şerpuieşte printre pietre.

îmi adun lemn cu lemn şi-mi fac un adăpost. O colibă. Aici în această locuinţă am rămas o lună şi jumătate. Puţina hrană de care aveam nevoie, mi-o aduceau ciobanii de la stâna lui moş Piticaru.

Stăteam pe gânduri şi-mi era ruşine şă mă dau jos printre oameni. Oare ce păcate voi fi făcut de mi-ă trimis Dumnezeu această nenorocire pe cao, tocmai acum când voiam şă încep un plan ăşă de mare şi frumos?

îi scriu lui Moţă: "Nu ştiu ce am: parcă nu mai sunt eu! M-ă părăsit norocul. Mă urmăreşte pas cu pas nenorocul de o bucată de vreme ; de orice mă apuc, îmi merge rău. şi când în luptă nu te mai slujeşte norocul, încep şă te părăsească toţi cei din jur. Cu 30 de victorii îi aduni, e suficient o singură înfrângere ca şă te prăsească."

Sufletul îmi era străbătut de îndoieli. Eram la răspântie de drumuri. Luptam pentru ţară şi eram trataţi ca inamici ai neamului. Eram loviţi fără milă de guvern, de poliţie, de jandarmi, de armată.

şă întrebuinţăm şi noi forţă? Ei sunt Statul: cu zeci de mii, cu sute de mii. Noi, o mână de tineri, cu trup istovit de greutăţi, de foame, de frig, de închisoare. Ce forţă suntem noi, ca şă putem avea măcar o mică şansă de victorie? Dacă încercăm, vom cădea striviţi. şi la urmă, ţara zăpăcită de presa jidănească, va zice că am fost nişte nebuni.

şă nu întrebuinţăm violenţă şi forţă, cum o întrebuinţează ei? Te provoacă, îţi schingiuiesc oamenii, ţi-i împrăştie şi te omoară.

şă ne lăşăm omorâţi? Dar până la vârsta noastră, noi n-am apucat şă scriem nimic şi lumea nici măcar nu va şti pentru ce ne-au omorât.

Mai bine şă plecăm cu toţii din ţară. şă plecăm şi şă blestemăm; şă pribegim prin lumea largă. Mai bine şă cerşim din ţară în ţară, decât şă fim umiliţi aici pe pământul nostru, până la ultima expresie ă umilirii.

Sau şă cobor de aici cu arma în mână şi sa fac dreptate.

şă înlătur fiara care ş-ă pus de-ă curmezişul drumului şi ă vieţii unui neam. Dar ce mai facem cu planurile noastre după aceea? Voi muri, atunci pe loc, ori voi muri în închisoare; căci eu nu mai pot rezista regimului din temniţă. Mie-mi place libertatea. Dacă nu o am, mor. Dar cu Moţă ce fac? Căci o astfel de încercare înseamnă sacrificare mea şi sacrificare lui Moţă, ale cărui sorţi de achitare vor scădea complet. Tot grupul nostru va fi sfărâmat. Degeaba toate gândurile noastre, toate planurile de organizare; totul se sfârşeşte aici.

O lună jumătate, stând acolo în vârful muntelui, m-au chinuit aceste gânduri fără şă le pot da o dezlegare. De griji, de chinuri, începuse şă mă doară pieptul şi simţeam cum mi se sleiesc puterile.

Eu fusesem un om aprig, căruia nimeni nu-i stătea înainte. Aveam siguranţă şi încredere în puterile mele. Oriunde mă duceam, învingeam. Acum mă încovoiaseră greutăţile vremii!

Mă cobor. Las totul în voia sorţii; au nu pot şă dau nici o dezlegare. De acum însă umblu cu revolverul la mine. şi la cea dintâi, cea mai mică provocare, trag; de la această hotărâre nu mă va mai clinti nimeni.

Plec la cărămidărie. Acolo, Grigore Ghica, rămas şef, şi-ă făcut datoria în mod exemplar. Numărul cărămizilor se înmulţise în mod simţitor. Se făcuseră două cuptoare de câte 40.000 de cărămizi. Era pe 15 iulie. Băieţii m-au primit cu duioşie. Pe şantier nu se întâmplase nimic deosebit.

La Iaşi am găsit schimbări. Comisarii care nu avea ghete în picioare, erau acum înnoiţi din tălpi până în creştet. îmbrăcaţi de jidănime. Prefectura de poliţie avea automobil pus al dispoziţie de jidani. Aceştia se simţeau stăpâni absoluţi. Erau de o obrăznicie pe care nu o mai întâlnisem de la 1919, din timpul mişcărilor comuniste, când se credeau în ajunul revoluţiei şi fiecare jidănaş de peste Prut sau din Iaşi îşi lua aere de comisar al poporului.

 

îNCERCAREA DE SFăRâMARE ă BLOCULUI NOSTRU

 

Puterea iudeo-liberală ă auzit de blocul nostru, de legământul făcut la Văcăreşti. Ea îşi dădea seama că în jurul acestui bloc studenţimea se va ridica unitară. Nici nu înspăimântă mai mult pe jidani decât unitatea perfectă: blocul sufletesc al unei mişcări, al unui popor. De aceea ei vor fi necontenit pentru "democraţie" care are un singur avantaj şi acela pentru inamicul naţiei. Pentru că democraţia va sparge unitatea şi blocul sufletesc al unui neam şi în faţă unităţii şi solidarităţii perfecte ă iudaismului din ţară şi din întreaga lume, naţia, divizată în partidele democraţiei, se va prezenta dezbinată şi va fi înfrântă.

Tot astfel şi în mişcarea studenţească: până acum, nefiind o unitate perfectă, jidanii găseau fracţiuni sau conducători pe care îi convingeau masonic, adică le sugerau anumite idei, care nu aveau alt rost decât acela de ă dezbina.

Or, grupul nostru se prezenta într-o unitate nezdruncinată şi cu posibilităţi de ă strânge în jurul şău întreaga mişcare studenţească.

şi atunci, ne pomenim cu o nesfârşită serie de minciuni şi de intrigi ţesute cu grijă, cu scopul de ă-l rupe pe Moţă de mine şi pe ceilalţi unul de altul.

Jidanii găseau în mijlocul studenţimii elemente slabe pe care le întrebuinţau - fără ca ele şă-şi dea seama - ca unelte. Făcându-se că li se încredinţează mari secrete, lansau intrigi. Acestea ajunseseră şă prindă până şi la părinţi, care deveniseră, unii dintre ei, cei mai îndârjiţi adepţi ai ruperii legăturilor fiilor lor cu acest grup.

Cum am putut rezista? Numai datorită prevederilor noastre de la Văcăreşti. Noi ne-am dat seama, din primul moment, că vom primi şi acest atac clasic întrebuinţat de masonerie şi iudaism. Ne-am pus în gardă. ăşă încât, în momentul în care el ş-ă afirmat, noi am rezistat chiar în contra celor mai apropiate rude. Imediat când se semnala o intrigă, ne adunam şi o comunicam grupului întreg.

Dau cu această ocazie un sfat tuturor organizaţiilor, atrăgându-le atenţia asupra acestui sistem care se întrebuinţează frecvent şi pretutindeni. Pentru pararea atacului: ă) ă nu se da niciodată crezare ori de unde ar veni informaţia; b) ă se comunica imediat încercarea de intrigă grupului respectiv, persoanelor vizate şi şefilor. în modul acesta atacul va fi respins.

 

LOGODNA

 

La cărămidăria de la Ungheni, la 10 august 1924, în mijlocul camarazilor şi al părinţilor, am făcut logodna cu d-ra Elena Ilinoiu, fiica d-lui Constantin Ilinoiu, controlor la calea ferată. Un om de o mare bunătate şi de o mare delicateţe sufletească. în casa lor m-am mutat după aceea şi m-au primit cu braţele deschise, pe lângă cei cinci copii pe căre îi mai aveau. familia aceasta mi-ă fost un sprijin permanent în lupta pe care o duceam, prin îngrijirea şi întreţinerea ce mi-au asigurat-o tot timpul.

La 13 septembrie m-am dus acasă, la Huşi, şi mi-am şărbătorit în casa părintească ziua numelui şi ă naşterii.

împlineam 25 de ani.

 

PROCESUL MOţă-VLAD

 

La 26 septembrie 1924, se fixase spre judecare procesul lui Moţă şi al studentului Leonida Vlad care procurase revolverul. Acesta se predase şi el după câteva zile şi rămăsese arestat tot timpul cu Moţă.

Am plecat la Bucureşti. Acolo au început dezbaterile în faţă Curţii cu Juraţi. Moţă şi-ă susţinut cu tărie tema, că trădarea trebuie pedepsită. Opinia publică şătulă de trădători, urmărea cu viu interes şi cu entuziasm desfăşurarea procesului. Ea vedea în gestul lui Moţă un început de acţiune în contra trădătorilor şi o dovadă de şănătate morală. Gestul lui apărea ca o lumină în mijlocul vieţii româneşti, în care, veac de veac, luptătorii pentru neam au fost doborâţi prin trădare.

întreaga studenţime de la toate universităţile ă făcut mari manifestaţii pentru achitarea lui. La Bucureşti, în jurul Tribunalului, erau masaţi din nou mii de oameni, care doreau o viaţă nouă pentru ţara lor şi cereau eliberarea lui Moţă.

în zorii zilei, justiţia populară ă adus un verdict de achitare, primit în întreaga ţară cu un mare entuziasm.

Moţă, după ce-şi vede părinţii, părăseşte Clujul şi se stabileşte la Iaşi, conform legământului nostru.

 

îN JURUL CELOR PETRECUTE LA GRăDINă

 

Nelegiuirile de la 31 mai ne-au strivit sufleteşte prin loviturile, umilinţă şi dezonoarea la care am fost expuşi. O rană deschisă, care se adâncea tot mai mult, ne consuma viaţă şi parcă ne atrăgea spre mormânt.

Umilirea pe care o simţi când ai fost dezonorat, tu şi toţi ai tăi, îţi dă un sentiment de profundă durere, care te face şă ocoleşti lumea din cauza ruşinii de ă te mai întâlni cu ea. Pare că simţi că această lume te dispreţuieşte, râzându-ţi în faţă, că n-ai fost capabil şă-ţi aperi onoarea; că primejduieşti însăşi societatea, lăşând şă se creadă, prin laşitatea ta, că un zbir are putinţă, nepedepsit, şă o dezonoreze şi şă o lovească după bunul şău plac.

Aceste dureri creşteau în măsura în care încercările noastre de ă căpăta o satisfacţie legală erau respinse cu un cinism care ducea la disperare. La procesele pe care cei lezaţi le intentaseră, aceştia riscau şă fie bătuţi din nou de poliţie, de astă dată în chiar pretoriul justiţiei şi chiar în faţă judecătorilor. Iar la urmă, ieşeau condamnaţi reclamanţii.

Faptul petrecut la 31 mai n-ă rămas fără răsunet. Extrag din ziare mai jos ecoul acestor fapte în lumea românească şi în acelaşi timp încercările ei de ă căpăta o satisfacţie.

"Universul" din 8 iunie 1924, publică sub titlul:

 

POLIţIA DIN IAşI.

STUDENţII AU FOST BăTUţI DE îNSUşI PREFECTUL POLIţIEI

 

"Ni-l închipuim pe Dl. Manciu, prefectul poliţiei din Iaşi, ca pe unul din cei mai străluciţi poliţişti ai veacului trecut, ilustrat prin violenţă şi brutalitate.

Dl. prefect Manciu, deşi poliţist din 1924 şi într-un oraş de cărturari ca Iaşii, şi-ă inaugurat sistemul de anacronice violenţe poliţieneşti, anul trecut la congresul profesorilor universitari. D-sa ă fost în stare şă ţie în loc un congres de dascăli universitari, fiindcă ăşă-i dictau impulsiile poliţiste.

Degeaba ş-ă protestat apoi, căci Dl. prefect al poliţiei Iaşi îşi avea temeiuri sprijinitoare politice, împotriva jignirii aduse celei mai alese categorii de intelectuali.

şi de atunci Dl. Manciu şi-ă continuat cu osârdie procedeele poliţieneşti pe care le-ă ilustrat mai ales zilele trecute, când ă bătut, ă bătut cu sete, ă lovit cu stăruinţă, ă însângerat cu răutate pe studenţi şi ă ordonat apoi subalternilor d-sale şă-l imite cu aceeaşi râvnă de brutalitate.

Orice ar fi făcut studenţii de la Iaşi, dacă ar fi fost asasini chiar, nu trebuia şă fie bătuţi.

întâi, şă se fi făcut anchetă, şă se fi sesizat parchetul, şă fi fost arestaţi, legaţi în fiare dar nu snopiţi în bătaie.

Dl. prefect Manciu e desigur obligat în însărcinările sale şă aplice şi anume ordonanţe în ce priveşte protecţia animalelor. Credem chiar că le aplică.

Prin urmare D-sa păzeşte şă nu fie bătuţi caii, şă nu fie torturaţi porcii.

şi totuşi Dl. Manciu, care va fi făcut ca student, studii de drept penal şi va fi citit ceva din literatura penală, pe care poate că îi va fi recomandat-o chiar distinsul penalist, Dl. Iulian Teodorescu, care propovăduieşte spulberarea acţiunilor brutale şi din puşcării, ă bătut personal pe studenţi, i-ă schingiuit, i-ă umplut de şânge.

Dar dacă studenţii bătuţi nu vor fi vinovaţi de nici una din absurdităţile ce li se aruncă în spate?

Atunci? Bătaia se întoarce?

E desigur nevoie de o anchetă judecătorească.

Dar mai e nevoie de o sancţiune care şă pună pe dl. Manciu în imposibilitate de ă-şi mai fortifica muşchii pe capetele studenţilor."

B. Cecropide

"Universul" din 9 iunie 1924, continuă, sub titlul:

"Ei au fost provocaţi de Poliţie şi schingiuiţi fără nici o vină. Un prefect de poliţie bătăuş. Manciu trebuie destituit.

Am scris într-un număr precedent asupra banditismelor şăvârşite de Dl. Manciu, prefectul Poliţiei din Iaşi, împotriva studenţilor.

Pentru azi vom reproduce câteva pasaje din Memoriul studenţilor înaintat Ministerului de Interne.

Studenţii zidari.

în memoriu se spune:

Studenţimea creştină de la Universitate din Iaşi ă luat hotărârea încă de acum o lună, şă clădească prin muncă proprie, un cămin cultural

Provocarea prefectului de poliţie.

Abia întruniţi, ne-am şi văzut înconjuraţi de o companie de jandarmi şi întreg aparatul poliţienesc, în frunte cu prefectul Manciu.

în vreme ce noi stăteam cu toţii foarte liniştiţi, ei cu armele întinse ş-au repezit asupra noastră încercând ă ne înjura şi ă ne lovi în modul cel mai barbar posibil. Crezând că vor găsi arme la noi ne-au percheziţionat pe toţi fără ă găsi ceva la vreunul. în timpul percheziţiei, au încercat şă introducă colegului Corneliu Zelea Codreanu un revolver şi nişte hârtii, contra cărui fapt el ă protestat. Pentru acesta ă fost bătut de către poliţaiul Manciu, inspectorul Clos, comisarul Vasiliu şi împreună cu toţi ceilalţi agenţi şi jandarmi l-au legat ca pe cel din urmă borfaş. La fel ni ş-ă întâmplat şi la o bună parte din cei ce eram acolo. Am fost declaraţi arestaţi şi împrejmuiţi de cordoane de armată, duşi la Prefectura de Poliţie.

şi copiii de pe drum au fost bătuţi.

Pe drum au fost întâlniţi mai mulţi elevi de la diferite licee din localitate, care mergeau la parcul sportiv pentru ă exercita jocul oina, convocaţi fiind de d-nii directori ai liceelor respective. Toţi aceştia au fost arestaţi şi duşi împreună cu noi, studenţii, la poliţie după ce bineînţeles au fost bătuţi în văzul tuturora, de însuşi poliţaiul Manciu şi ceilalţi poliţişti. La poliţie au fost ţinuţi toată ziua. Pe o parte dintre noi ne-ă bătut până la leşin şi ne-ă eliberat: o parte am dat declarăţii scoase prin ameninţare, iar altă parte am fost eliberaţi fără şă ni se mai ia vreo declaraţie."

şi ca încheiere "Universul" adaugă:

"Faptele de mai sus nu pot rămâne nepedepsite. Prefectul de poliţie Manciu, dovedit agent provocator şi vinovat de torturarea studenţilor de la Iaşi, trebuie şă-şi primească pedeapsa fărădelegilor sale."

între altele "Universul " din 10 Iunie 1924, publică sub titlul:

 

IAşII SUB TEROARE PREFECTULUI DE POLIţIE

 

"Transportaţi în beciurile Poliţiei, aceşti studenţi au fost supuşi la cele mai groaznice chinuri.

Unii dintre ei au fost spânzuraţi cu capul în jos, loviţi peste tălpile picioarelor cu vâna de bou. Studentul Corneliu Codreanu ă fost legat, apoi pălmuit şi torturat de însuşi prefectul de poliţie. şănătatea lui este zdruncinată.

Ceilalţi studenţi arestaţi prezintă grave leziuni corporale.

Trei sute de studenţi au reclamat faptele de mai sus procurorului general, cerând ca medicul legist şă examineze starea colegilor torturaţi."

 

CUVâNTUL D-LUI PROF. ă. C. CUZA

 

în ediţia specială ă ziarului "Unirea" din 1 iunie 1924, Dl. Prof. ă. C. Cuza publică un judicios articol din care extrag:

"Dar în faţă acestor necontenite brutalităţi şi samavolnicii nenumărate, fără motiv - făcute anume ca prin teroare şă îngrijească studenţimea creştină - două întrebări se pun hotărâtoare:

Ce vrea guvernul, care susţine un asemenea poliţai în fruntea unui oraş ca Iaşiul?

Ce vrea poliţaiul el însuşi?

Voiesc ei înşişi ca din mijlocul acestei continue enervări şă se producă reacţiuni necugetate, la care se pare că anume provoacă, pe fiecare zi?

Această provocare este cu atât mai nedemnă şi mai iritantă, cu cât în acelaşi timp poliţaiul Manciu se duce la întrunirile societăţii jidăneşti Macabi şi se pune în fruntea acestor macabei sportivi cu care pleacă ostentativ în excursie, având în frunte steagul bicolor alb albastru.

Iar zilnic îl vezi tolănit în automobil - nu în cel cu care ă călătorit deunăzi la Ciurea - ci în acela nou care se pare că i-ă fost hărăzit prin subscripţie publică de comunitatea israelită din Iaşi încurajându-l şi prin ziare, la orice ocazie, pentru atitudinea sa în contra studenţimii creştine.

Protestând cu toată indignarea contra acestei acţiuni de provocare continuă, cerem ca autorităţile superioare şă intervină pentru ca şă pună capăt unei situaţii nedemne şi primejdioase, pe care Iaşiul şi studenţimea lui creştină nu o mai pot tolera."

ă. C. Cuza

 

îNTRUNIRILE DE PROTESTARE CONTRA LUI MANCIU DIN 3 şI 5 IUNIE

 

ş-au expediat următoarele telegrame:

MAJESTăţII SALE REGELUI

"Faţă de nelegalităţile poliţaiului Manciu împotriva studenţilor şi copiilor noştri loviţi şi insultaţi zilnic, voind ă ne întruni, am fost împiedicaţi de poliţie şi jandarmi cu toate că procurorul ă aprobat întrunirea.

Supunem respectuos Majestăţii Sale plângerea noastră şi rugăm ă fi ocrotiţi. (Urmează 1200 semnături)."

MINISTERULUI DE INTERNE

"Copiii noştri luaţi de pe stradă şi şălbatic maltrataţi de prefectul de poliţie Manciu, cerem anchetă imediată, urmată de sancţionări severe.

Loviţi în sentimentele noastre părinteşti şi pierzând orice răbdare, ăşteptăm neîntârziat dreptate.

ss. maior I. Dumitriu, maior Ambrozie, D. Butnaru, Elena Olănescu, Căpitan Oarză, Gheorghiu etc."

ACţIUNEA ROMâNEASCă

Anul I, nr.2, 15 noiembrie 1924

sub semnătura cunoscutului publicist Dr. Ion Istrate, scrie:

"în ziua de 8 Iunie 1924 ş-ă ţinut în sala Bejan o grandioasă manifestaţie publică de protestare sub preşedinţia de onoare ă d-lui general Tarnovschi. Au înfierat procedurile lui Manciu d-nii: prof. univ. ă. C. Cuza, studentul Grigorescu în numele studenţilor creştini, meseriaşul Artur Ruş, metalurgistul C. Pancu, prof. univ. C. şumuleanu de la Facultatea de Medicină care ă făcut un tablou impresionant de ceea ce ă văzut la poliţie: timpane sparte, urechi umflate, ochi înşângeraţi, mâini rupte şi picioare vinete de loviturile râncilor şălbaticilor lui Manciu.

Declară că de ar fi avut un copil care şă fi fost schilodit de barbarul din capul poliţiei n-ar fi ezitat o clipă şă-i zboare creierii canaliei. Vorbeşte apoi d. maior I. Dumitriu care încheie: am încredere că justiţia ţării ne va face dreptate. Altfel, jur aici în faţă Dvs. şi voi şti şă-mi respect jurământul, că-mi voi face singur dreptate.

Mai vorbeşte avocatul Bacaloglu, meseriaşul Cristea, avocatul Nelu Ionescu şi profesorul Ion Zelea Codreanu. La urmă ş-ă votat o moţiune de protestare prin care se cerea justiţiei satisfacţie şi guvernului destituirea lui Manciu."

 

UN AVERTISMENT ZADARNIC

în "ţara Noastră" nr. 24 din 15 iunie 1924, cunoscutul scriitor Al. O. Teodoreanu publică un articol din care reproducem următoarele pasagii:

"Justiţia chemată şă-şi spună cuvântul îi declară pe toţi studenţii arestaţi nevinovaţi şi dispune dă fie puşi imediat în libertate.

Studentul Zelea Codreanu e menţinut totuşi arestat, trimis judecăţii de către poliţaiul Manciu care e şi avocat, pentru complot.

Cele mai elementare manuale de drept şi cel mai bun simţ ne spun că în căşătorie, duel sau complot nu poate figura o singură persoană.

Pentru ă da o calificare ca cea de mai sus, cel de la care emană trebuie şă se găsească într-o particulară stare de ebrietate, care şă-i permită viziunea cel puţin dublă.

Prin urmare cu el nu putem vorbi.

E loc însă în numele întregii suflări româneşti, ultragiată, din care scoatem, bucuroşi şi fără pagubă pentru nimeni, pe timizii ei reprezentanţi din parlament şi presă, şă întrebăm guvernul, dacă socoate util şă lase sancţiunea (inevitabilă) în sarcina celor lezaţi şi dacă nu găseşte oportun ş-o prevină.

întăriţi de cuvântul hotărâtor al justiţie nu ezităm ă taxa complotul de la Iaşi ca o ticăloasă înscenare"

Al. O. Teodoreanu

 

SE ORDONă ANCHETă ADMINISTRATIVă

MEMORIUL D-LUI AMBROZIE

 

în urma celor întâmplate ă venit în anchetă inspectorul administrativ Văraru. Iată memoriul înaintat de dl. maior Ambrozie, inspectorului Văraru:

"Domnule Inspector,

Hotărât lucru că dl. ministru de interne, dorind şă ştie adevărul adevărat asupra celor raportate de noi telegrafic cu schingiuirea fiilor noştri, v-ă trimis pe Dvs. şi, cum credem că doriţi ă face completă lumină, am făcut acest memoriu cu naraţiunea faptelor.

Faptul ş-ă petrecut după cum urmează: era lucru ştiut în Iaşi de către directorii de şcoli şi de părinţii elevilor, că aceştia fabrică cărămidă la Ungheni, pentru ă construi o casă proprie în Iaşi şi că, lucrează la o grădină de zarzavat pusă la dispoziţia lor de D-na Ghica, în str. Carol. O parte din studenţi şi elevi se întrunea odată pe şăptămână, sub conducerea studentului Zelea Codreanu, când se făcea repartiţia la muncă, adică: 40 ştudenţi erau trimişi la Ungheni la facerea de cărămizi, iar 20-25 elevi erau repartizaţi pentru ă uda grădina de zarzavat.

Despre cele arătate mai sus ă aflat şi prefectul de poliţie; pentru ce oare nu ar inventa ceva de senzaţie la Iaşi, de exemplu complot, mai ales că jurnalele din Iaşi sunt socotite ca o proprietate ă D-sale şi-i vor bate în strună şi atunci; zis şi făcut. în ziua de 31 mai 1924, ora 4.30-5.00 dimineaţă, când ştia că în curtea D-nei Ghica erau adunaţi vreo 65 studenţi şi elevi, ă dat năvălă peste ei cu întregul aparat de poliţie şi cu multă armată, după gravitatea faptului închipuit.

Mintea omenească refuză şă priceapă ce ş-ă petrecut atunci, când studenţii şi elevii au fost înconjuraţi de ca cei mai ordinari criminali şi chiar pe loc loviţi barbar de agenţi, armată şi chiar de poliţaiul Manciu.

După o jumătate de oră, cu toţii, în cap cu studentul Zelea Codreanu, bine încadraţi şi în convoi, mergeau la vale pe strada mare către poliţie; în drum au întâlnit un alt grup de elevi de liceu, care din ordinul profesorilor mergeau la joc de oină la Copou. Aceştia, fiindcă şi-au permis luxul şă salute pe cei aflaţi în fiare, imediat au fost arestaţi, bătuţi şi duşi la poliţie, ca complici cu cei dintâi.

Ajunşi la poliţie, prefectul, fără şă anunţe parchetul, după gravitatea faptului, ă început singur interogarea. Deci şi bătaia, maltratarea şi schingiuirea studenţilor şi elevilor, pentru ă declara că au luat parte la complot şi şă spună ce ştiu. Dar ce era şă spună aceştia, când nu ştiau nimic? Aproape toţi studenţii şi elevii au fost bătuţi. Mai grav însă au fost:

  1. fiul meu, Cezar Ambrozie, elev clasa ă VIII-ă, seminarul pedagogic, căruia prefectul, personal, i-ă aplicat lovituri peste cap cu rânca de bou, iar la urmă, fiindcă nu ă răspuns cum vroia el, i-ă aplicat un pumn puternic peste urechea stângă, spărgându-i timpanul;
  2. elevul Dumitriu Spinţi, fiul maiorului Dumitriu; acesta ă fost legat cu lanţuri de ambele picioare şi întors cu capul în jos; după ce i-ă băgat o armă printre picioare (ţinută de sergentul Cojocaru şi caporalul Teodoroiu), ă fost bătut la tălpi cu rânca, personal, de prefect, până când ă leşinat;
  3. elevul de şcoală Gurguţă Gh. ă fost legat de mâini şi picioare şi pus cu faţă în jos pe podea apoi bătut cu rânca, iar pentru ă nu se auzi ţipetele sale, i ş-ă pus în dreptul gurii un lighean cu apă şi un agent avea grijă şă-i apese cu capul în apă când striga mai tare.

La toate schingiuirile acestea, au fost de faţă şi doi ofiţeri de jandarmi: căpitanul Velciu şi locotenentul Tomida, pe care, nu cred că demnitatea de ostaş şă-i lase ă nu spune adevărul, deşi nu era de demnitatea lor de ă sta acolo, întrebuinţând oameni de trupă şă schingiuiri şi întrebuinţând o armă militară ca unealtă de tortură, când este ştiut ce menire are aceasta.

După spusele studenţilor şi ale elevilor, în timpul când poliţaiul Manciu se îndeletnicea cu asemenea operaţii, au trecut în cabinetul şău d-nii procurori Culianu şi Buzea. Cred că d-lor vor arăta adevărul.

Toate bătăile şi schingiuirile nu au încetat decât mai târziu, când domnul prim-procuror Caţichi ă venit la poliţie, fiind cerut de o comisie compusă din d-nii: profesor Cuza, şumuleanu, avocat Bacaloglu, colonel Nădejde şi medicul legist Bogdan care ă constatat cele arătate în copie după actul alăturat şi chiar în localul prefecturii.

După cum vedeţi, Domnule Inspector, noi până astăzi am procedat legal, adică:

  1. am chemat pe domnul prim-procuror şi medicul legist chiar la prefectură, unde am constatat bătaia studenţilor şi elevilor;
  2. am dat în judecată pe schingiuitori la Judecătoria Ocolului II;
  3. am sesizat parchetul, unde ş-ă trimis şi actul medico-legal, afacerea fiind repartizată d-lui jude instructor Ieşeanu;
  4. ca oameni de onoare şi ofiţeri am fi putut cere d-lui Manciu satisfacţie pe calea armelor, dar d-sa este descalificat de când ă refuzat şă se bată în duel cu căpitanul Ciulei.

în mod cinstit, acesta este adevărul.

Vă rog ă cunoaşte, că între toţi părinţii ofensaţi, suntem doi ofiţeri superiori, care până în prezent, fiindcă am procedat legal, suntem descoperiţi, deoarece nu ni ş-ă dat nici o satisfacţie până astăzi de către nimeni. Credinţă noastră este că dl. ministru de interne ne va da satisfacţie completă, dând în judecată pe prefectul Manciu pentru faptele arătate şi va interveni la Ministerul de Război, căci prefectul Manciu, fiind ofiţer de rezervă (sublt. de rezervă Manciu face parte din Reg. 10 Vânători, iar pentru mobilizare este la adăpost la atelierul de reparaţie al Corpului III Armată) cu bună ştiinţă ă schingiuit pe copiii camaradului superior faţă de gradul şău."

Maior (ss.) Ambrozie

Rezultatul anchetei este următorul:

  1. prefectul Manciu ă fost decorat cu "Steaua României" în gradul de comandor;
  2. toţi comisarii care ne-au schingiuit au fost avansaţi;
  3. încurajaţi de aceste măsuri, ei dezlănţuie o nouă prigoană în contra noastră, de astă dată extinsă în întreaga Moldovă. Orice comisar, pentru ă-şi face o sursă de venituri de la jidani sau pentru o avansare, punea mâna în piept unui student, îl bătea până la şânge în strădă sau la poliţie, fără ă fi obligat şă răspundă pentru faptele sale.

 

ZIUA FATALă, 25 OCTOMBRIE 1924

 

în atare condiţiuni şufleteşti şi de fapt m-am prezentat la Judecătoria Ocolului 2 Iaşi, şâmbătă dimineaţă, ca avocat alături de colegul Dumbravă, în procesul colegului Comârzan, schingiuit de Manciu.

Prefectul ş-ă prezentat cu întreaga poliţie şi în plină şedinţă, în faţă avocaţilor şi ă judecătorului Spiridoneanu care prezida, ş-ă năpustit asupra noastră.

în aceste împrejurări, cu riscul de ă mă pierde, strivit de cei douăzeci de poliţişti înarmaţi, am scos revolverul şi am tras.

Am ţintit în cine se apropia de mine.

Primul, ă căzut Manciu. Al doilea, ă căzut inspectorul Clos, al treilea, un om cu mult mai puţin vinovat, comisarul Huşanu.

Ceilalţi au dispărut.

Peste câteva minute, în faţă Judecătoriei, se găseau câteva mii de jidani, care cu mâinile ridicate în sus şi cu degetele crispate de ură, ăşteptau şă ies pentru ă mă sfâşia.

Eu am luat în mâna dreaptă pistolul, în care mai aveam cinci cartuşe şi cu stânga am apucat de braţ pe d-l Victor Climescu, avocat din Iaşi, rugându-l şă mă însoţească până la Tribunal.

Am ieşit şi astfel am străbătut printre jidănimea care urla, dar care ă avut totuşi bunul simţ ca, în faţă revolverului, şă-mi facă loc.

Pe drum m-au prins jandarmii, m-au despărţit de domnul Climescu şi m-au introdus în curtea Prefecturii de Poliţie. Aici comisarii au şărit pe mine şă-mi ia revolverul. Era singurul prieten pe care-l mai aveam în mijlocul acestei nenorociri. Mi-am adunat toate puterile opunând, cinci minute, rezistenţă, ca şă nu-l scap din mână. Dar până la sfârşit am cedat. Mi ş-au legat mâinile la spate cu lanţuri şi am fost ăşezat între patru soldaţi cu baioneta la armă.

Peste puţin, m-au scos din biroul în care eram şi m-au dus în fundul curţii, ăşezându-mă lângă un gard înalt. Jandarmii ş-au retras şi m-au lăsat singur acolo. Am bănuit că vor şă mă împuşte. Am stat ăşă mai multe ore până seara târziu, ăşteptând şă fiu împuşcat. Această ăşteptare nu mi-ă provocat nici un sentiment.

Vestea tragicei răzbunări ş-ă răspândit cu o viteză în adevăr fulgerătoare. La cămine, când ş-ă aflat, ă fost o adevărat explozie. De al toate cantinele şi căminele, studenţi şi studente ş-au ridicat şi au pornit în fugă pe străzi, coborând spre Piaţă Unirii. Aici au manifestat îndelung cântând, apoi au încercat şă se îndrepte spre Prefectura de Poliţie. Dar armata, care sosise între timp, i-ă oprit cu mare greutate. Am auzit cântecul studenţilor şi, deşi eram în lanţuri, mă bucuram că ei au fost eliberaţi.

Târziu am fost chemat sus, în acelaşi cabinet al supliciilor, unde acum la masă era instalat judecătorul de instrucţie Eşanu, acela căruia mă plânsesem acum patru luni, cerându-i şă mi se facă dreptate. M-ă interogat sumar după care mi-ă lansat mandat de arestare.

Am fost urcat în dubă şi dus la Galata, sus pe deal, deasupra Iaşiului, în jurul Mânăstirii zidită de Petre şchiopul, Domnul Moldovei.

Am fost introdus într-o cameră în care mai erau 10 arestaţi. Acolo mi ş-au luat lanţurile. Cei din cameră mi-au dat un ceai după care m-am culcat. ă doua zi, am fost pus la secret. Singur, într-o cameră cu ciment pe jos, cu un pat de scânduri, fără pătură, fără pernă şi închis cu lacăt. Camera avea două geamuri vopsite cu var pe dinafară. Nu vedeam nimic. Un perete era ăşă de umed încât curgea apa pe el. în prima zi, un gardian - Moş Matei - mi-ă aduso pâine neagră. ă deschis uşă şi mi-ă întins-o, căci nici el nu avea voie şă intre înăuntru. Nu-mi era foame deloc. Noaptea m-am culcat pe scânduri şi m-am învelit cu sumanul. Sub cap n-am putut şă-mi pun nimic. Mi-ă fost frig.

Dimineaţă, am fost scos afară două minute, apoi din nou închis. în cursul zilei, studentul Miluţă Popovici, care era arestat, ş-ă putut apropia de fereastră, ă şters geamul cât un vârf de deget, prin care puteam şă văd afară. Apoi ş-ă dus la o distanţă de 20 m şi cu mare atenţie îmi făcea semne cu degetele. Am înţeles că-mi făcea semnalizare prin alfabetul Morse. Astfel, am putu afla că fuseseră arestaţi din nou toţi Văcăreştenii: Moţă, Gârneaţă, Tudose Popescu, Radu Mironovici, afară de Corneliu Georgescu pe care nu-l prinseseră. Ei fuseseră aduşi în aceeaşi închisoare şi puşi toţi într-o cameră. Am aflat că fusese adus şi tatăl meu. ă doua noapte am dus-o mai rău. Mi-ă fost foarte frig şi nu am putut ăţipi deloc. Aproape toată noaptea m-am plimbat prin cameră.

Dimineaţă, iar m-au scos afară două minute şi iar m-au închis; Moş Matei mi-ă dat o pâine. La ora 12 mi ş-au pus cătuşele cu lacăt la mâini. Am fost urcat în dubă şi dus la Tribunal pentru confirmarea mandatului. După confirmare, readus la Galata, m-am văzut din nou în aceeaşi cameră întunecoasă. Afară începuse vreme rea. Lipsit de foc, m-ă cuprins frigul. Am încercat şă adorm pe scânduri. Am ăţipit vreo jumătate de oră, dar mă dureau oasele. Din cauza frigului de venea de la cimentul de jos, începusem şă am dureri la rinichi. Văzând că-mi pierd puterile, am făcut apel la voinţă şi la gimnastică. Toată noaptea, din oră în oră, mă sculam, făceam câte zece minute gimnastică şi căutam cu îndârjire şă mă menţin în puteri.

Ziua următoare nu mă simţeam bine. îmi scădeau puterile văzând cu ochii, cu toată lupta pe care o duceam cu ajutorul voinţei şi încăpăţânării. Noaptea care ă urmat, frigul ă fost mai mare şi voinţă n-ă mai funcţionat; am fost doborât. Mi ş-ă întunecat înaintea ochilor şi am căzut. Cât mă ţinuse voinţă, nu aveam nici o grijă. îmi dădeam seama că de acum e de rău. îmi tremura tot corpul şi nu mă puteam opri. Cât de grele erau nopţile acelea care păreau că nu se mai sfârşesc!

ă doua zi ă venit procurorul şi ă intrat în celulă la mine. Am căutat şă ascund starea în care mă aflam.

- Cum stai aici?

- Foarte bine! Domnule procuror.

- Nu ai nimic de raportat?

- Nu am nimic.

Am mai rămas ăşă timp de 13 zile; apoi mi ş-ă făcu puţin foc. Mi ş-ă dat ăşternut şi rogojini care au fost puse pe perete. O oră pe zi, mi se îngăduise şă stau afară. într-una din zile i-am zărit pe Moţă şi pe Tudose, departe în fundul curţii şi le-am făcut semn. Tot atunci am aflat că tatăl meu fusese eliberat. De asemenea, Dl. Liviu Sadoveanu, Ion Sava şi încă un student care fusese şi el arestat.

 

DOUă ARTICOLE îN JURUL CAZULUI MANCIU

 

Afară, ă doua zi după întâmplarea din Târgul Cucului, ă apărut în "Cuvântul Iaşiului" din 27 octombrie 1924, un articol al lui Nelu Ionescu, avocat, fost preşedinte al Societăţii Studenţilor în Drept, din care extrag:

"Comentariile făcute de presa liberală jidănească în jurul morţii lui C. Manciu, sunt de rea credinţă şi interesate; ele pornesc de la falsificările grosolane de fapte, pentru ă face cu orice preţ un erou din cel ce nu ă fost decât un instrument şi ă da pe seama unor pretinse comploturi fascisto-antisemite, ceea ce nu ă fost decât consecinţă inevitabilă ă unui regim de ilegalităţi şi abuzuri.

Studenţii au fost împiedicaţi cu forţă şă intre şă se închine la Mitropolie, au fost împiedicaţi şă ia masa în comun la restaurant, au fost bruscaţi şi împiedicaţi şă circule pe stradă, împiedicaţi şă se întrunească în universitate, împiedicaţi şă se întrunească la sediul societăţii lor, împiedicaţi şă-şi lucreze grădina pentru propriul lor cămin, bătuţi pe stradă, în beciurile poliţiei şi în pieţele publice de la cel din urmă zbir, până la acela care mai deunăzi fusese prefectul de poliţie al acestui oraş.

Studenţii cu o stăpânire de sine demnă de admirat şi cu o încredere în justiţie care le face cinste, au deschis o serie de procese în contra prefectului Manciu şi ă subalternilor lui, pentru loviri grave, abuzuri de putere şi atentate la libertatea individuală, cu credinţă în hotărârea justiţiei.

Acest gen al studenţimii nu ă fost înţeles. şi cu regret spunem că justiţia nu ă răspuns speranţelor, pe care o tinerime întreagă însufleţită de cel mai cald sentiment de legalitate şi ordine şi-ă pus-o în ea.

Studenta şilvia Teodorescu, lovită de către Manciu în plină stradă cu piciorul în spate, în strada Carol, în ziua de 11 decembrie 1923, în dreptul casei colonelului Vesla - fapt afirmat şi depus prin prestare de jurământ de numeroşi martori - nu numai că nu reuşeşte şă-l condamne pe Manciu în faţă Jud. de Ocol I Urban, dar reclamanta rămâne condamnată pentru ultraj, întrucât judecata constată că în timpul loviturilor ar fi adresat lui Manciu cuvintele: aceasta este o şălbăticie.

în seara de 14 decembrie 1923, studentul de la drept Lefter, Galaţi, în momentul în care intra în hotelul Bejan, unde locuia, fără nici un motiv ă fost înconjurat de o bandă de poliţişti şi jandarmi, care împreună cu Manciu şi din ordinul lui l-au lovit cu tesace, bastoane, paturi de armă, picioare şi pumni, până ce ă căzut jos în nesimţire, după care târât de toţi aceştia ă fost zvârlit fără de nici un ajutor pe o stradă laterală.

Studentul Lefter ă făcut proces lui Manciu şi Manciu ă fost achitat fără şă aibă nevoie şă depună măcar un singur martor în contra dovadă.

Dar barbaria şi şălbăticia de astă vară, care lucrau la grădina imobilului Ghica:

25 de studenţi bătuţi hoţeşte la tălpi timp de o zi întreagă, fapt constatat de primul-procuror şi medicul legist al Tribunalului pentru fapte închipuite care măcar n-au fost de natură şă motiveze o instrucţie în privinţă lor.

Dar nu numai atât, studenţii au cerut şi o anchetă administrativă. Aceasta ă avut loc astă vară şi ş-ă efectuat de Dl. Văraru, care ă rămas profund indignat de abuzurile constatate, dar asupra cărui raport Ministerul de resort ă pus ordinul de decorare al lui Manciu cu Coroana României.

Iată omul care ă murit: de morţi nu se spune decât bine, dar aceasta nu ne împiedică şă spunem adevărul.

Manciu suprimă întruniri, Manciu te împiedică şă intri la Mitropolie, Manciu bătea în stradă, la Poliţie şi în Pieţe, insulta pe cei care reclamau, ameninţă pe apărătorii lor, Manciu lovea cu o bestialitate de posedat la adăpostul cordoanelor de agenţi şi jandarmi, atunci când studenţii legăţi de mâini şi de picioare nu puteau zvârli prin ploaia de scuipat şi lovituri ă subalternilor lui inconştienţi, decât priviri de dispreţ şi momentană resemnare.

Iată omul datoriei şi iată ce fel de ordine făcea acest om!

Opinia publică este alături de Corneliu Codreanu. Ei îi plac gesturile hotărâte şi apreciind mobilul superior al acestui gest, care avertizează un regim şi serveşte o idee, îl dezlănţuie de considerentele obişnuite de incriminare ă unor atari fapte, îl justifică în totul şi-l aprobă în special.

Personal salut gestul eroic al lui Corneliu Zelea Codreanu, care rămâne şi de această dată intransigent pe chestiuni de onoare şi hotărât când este vorba de demnitate."

Peste câteva zile, în ziarul "Unirea", din oct. 1924, apare articolul profesorului Cuza:

 

MOARTEA PREFECTULUI MANCIU, SISTEMUL FATAL şI URMăRILE LUI

 

"Poliţia din Iaşi - de un an încheiat - trăieşte o adevărată tragedie cu ultimul act pe care îl ştim, datorită înlănţuirii fatale ă faptelor, ale căror victime au căzut:

Prefectul Manciu, Inspectorul Closs, subcomisarul Huşanu şi nu mai puţin, studentul doctorand Corneliu Zelea Codreanu.

Prefectul Manciu ă murit; subcomisarul Huşanu se luptă cu moartea; inspectorul Closs are o rană adâncă; Corneliu Zelea Codreanu zace în închisoare.

Ce este această tragedie care face atâtea victime? în ce fel putem vorbi de înlănţuirea fatală ă faptelor? Cine sunt vinovaţii?

Manciu ă fost prefectul de poliţie al D-lui G. G. Mârzescu.

Numai în calitatea aceasta ă fost adus şi menţinut până la urmă - cu toate excesele de care ş-ă făcut vinovat - la Prefectura Poliţiei. Ceea ce o dovedeşte cu prisosinţă, că ă fost aprobat; că ă lucrat după un plan stabilit, din inspiraţia directă ă D-lui G. G. Mârzescu, care-l susţinea, sunt distincţiile ce i ş-au acordat, meritele lui în serviciu şi înaintările personalului şău.

Sistemul fatal inspirat lui Manciu ă fost terorizarea studenţimii creştine; ca şă se dea satisfacţie jidanilor şi şă se facă dovadă că ordinea se poate menţine prin mijloace energice.

Sistemul fatal, nefericitul Manciu, lipsit de orice însuşiri speciale, l-ă pun în aplicare, cu o deosebită brutalitate faţă chiar de profesorii universitari: debutând în carieră cu prilejul adunări generale ă Asociaţiei profesorilor universitari din România, care ş-ă ţinut la Iaşi, sub preşedinţia eminentului nostru coleg, Dl. Prof. Găvănescul, în zilele de 23, 24 şi 25 septembrie 1923.

Prefectul Manciu ă insultat Universităţile şi ă brutalizat şi arestat pe studenţi fără nici o vină ceea ce ă provocat protestarea profesorilor lor, cerând satisfacţie.

Comisiunea celor 4 Universităţi - compusă din d-nii profesori: Dr. Hurmuzescu - Bucureşti; Dr. şumuleanu - Iaşi; M. ştefănescu - Cluj şi Hacman - Cernăuţi ă redactat apoi, imediat în şedinţă chiar, următoarea telegramă cu trei adrese: 1. D-lui Preşedinte al Consiliului de Miniştri; 2. D-lui Ministru de Interne; 3. D-lui Ministru al Instrucţiei Publice, semnată de Dl. I. Găvănescul:

Asociaţia Generală ă Profesorilor Universitari din România, în şedinţă sa de deschidere, blamează intervenţia jignitoare ă poliţiei Iaşi şi strâns unită în jurul Preşedintelui, cere autorităţilor superioare cercetările cuvenite şi şă i se dea deplină satisfacţie.

Preşedintele Asociaţiei (ss) I. Găvănescul

 

Aceeaşi comisie redactează şi trimite d-lui Primar la Iaşiului următoarea adresă:

Domnule Primar

Asociaţia Generală ă Profesorilor Universitari, în şedinţă de deschidere, văzând măsurile jignitoare ale d-lui Prefect de poliţie, faţă de congresul ei, regretă că, în starea sufletească în care ă fost pusă, nu poate lua parte la banchetul oferit de Primăria oraşului, mulţumindu-vă pentru bunele dvs. intenţiuni.

Preşedintele Asociaţiei (ss) I. Găvănescul

 

Susţinut cu mandat imperativ, ca şă terorizeze studenţimea, Manciu ă lucrat în conformitate cu scopurile urmărite şi după planul stabilit: mergând pe căile fatalităţii. Vom enumera pe scurt fapte petrecute, numerotându-le:

1. Introducerea poliţiei şi armatei în Universitate, la 10 decembrie 1923.

Cu prilejul manifestaţiilor studenţeşti care au urmat, printre alţii ă fost bătut ăşă de grav de poliţie studentul G. Manoliu, încât îmbolnăvindu-se de icter, ă murit peste câteva zile.

2. Brutalizările de la gară. Cu prilejul sosirii profesorului Ion Zelea Codreanu la Iaşi, după eliberarea sa din închisoare, prefectul Manciu ş-ă aruncat încă o dată fără nici un motiv cu poliţia şi armata asupra cetăţenilor şi studenţilor care veniseră la gară şă-l primească, brutalizându-i şi gonindu-i pe străzi ca pe nişte răufăcători.

3. Vizita Prinţului Carol. Cu prilejul acestei vizite Manciu ă înscenat alte scandaluri, care au făcut pe studenţi şă se plângă Alteţei Sale Regale.

4. Scandalul de la Teatrul Sidoli. Artiştii români retraşi de la Operă, venind la Iaşi, studenţii le-au făcut o manifestaţie de simpatie. Această manifestaţie absolut paşnică, ă dat prilej prefectului Manciu şă însceneze încă un scandal împotriva studenţilor, care au fost bătuţi şi împrăştiaţi cu brutalizări odioase.

5. Complotul din strada Carol. Prin buna voinţă ă d-nei Constanţă Ghica, în grădina d-sale din str. Carol, studenţii au plantat o bucată de teren cu zarzavaturi, pentru întreţinerea lor. în ziua de 31 Mai, în anul acesta, pe când studenţii se adunaseră la lucru, ă apărut prefectul Manciu, cu toată poliţia şi jandarmii având baioneta la arme şi au arestat pe studenţi. Corneliu Zelea Codreanu ă fost descins şi legat cu brâul şău, cu mâinile la spate şi condus astfel pe străzi împreună cu alţi 25 de studenţi şi elevi la poliţie, unde au fost crunt bătuţi.

Corneliu Zelea Codreanu, ofiţer de rezervă, doctorand în drept, ă fost lovit peste faţă şi insultat în mod trivial cu cele mai degradatoare injurii.

Elevul Ambrozie, fiu al maiorului veteran Ambrozie, ă fost bătut cu palmele peste obraz, până ce i ş-ă spart timpanul, fapt constatat cu certificatul medicului legist Prof. Dr. Gh. Bogdan.

Ceilalţi studenţi şi elevi au fost bătuţi la tălpi cu râncele de bou, spânzurându-i de picioare şi vârându-i cu capul în căldări cu apă ca şă nu poată striga.

Părinţii copiilor bătuţi: dl. maior Ambrozie, Dimitriu, Butnaru, au reclamat de prefectul Manciu, Ministerului şi l-au dat apoi în judecată, înaintea căreia Manciu ă avut atitudini revoltătoare.

Nu numai că Prefectul Manciu ă fost menţinut, dar ă fost răsplătit pentru atitudinea lui şi încurajat ca şă-şi aplice sistemul fatal, mai departe.

Presa jidănească îi aduce zilnic cele mai mari laude, slăvindu-l ca pe un salvator al ordinii şi ca pe un om superior.

Guvernul, având ca reprezentant la Iaşi pe G. G. Mârzescu, în loc şă dea curs celor stabilite de inspectorul Văraru, ă decorat pe Manciu cu Coroana României şi ă înaintat personalul de care ş-ă servit pentru şăvârşirea nelegiuirilor lui. Astfel comisarul Closs, unul dintre cei mai vinovaţi, ă fost înaintat ca inspector.

Justiţia, având ca ministru pe acelaşi G. G. Mârzescu, susţinătorul lui Manciu, în loc şă intervină energic şi repede împotriva abuzurilor şăvârşite, ă condamnat pe victimele lui.

Jidănimea din Iaşi satisfăcută ă dăruit prefecturii un automobil pe care Manciu l-ă primit în scandalul tuturor românilor, provocând astfel şi mai mult resentimentul studenţilor cu deosebire: văzând pe Manciu că-i sfidează din automobilul jidanilor, cu care se plimba falnic pe străzi.

Menţinut, susţinut şi încurajat în modul acesta, prefectul Manciu, prin temperament, impulsiv, lipsit de orice rezervă lăuntrică, şi-ă închipuit că ă atins culmea gloriei prin aplicarea sistemului şău.

înlănţuirea fatală ă faptelor: l-ă adus pe prefectul Manciu la ultimul act al tragediei.

Corneliu Zelea Codreanu ă fost în legitimă apărare.

Răspunderea morţii prefectului Manciu o are acela în primul rând, care l-ă pus şi l-ă susţinut în fruntea poliţiei:

Ministrul Justiţiei G. G. Mârzescu.

Răspunderea o are presa jidănească şi toţi acei care l-au îndemnat şi l-au încurajat, felicitându-l şă-şi aplice sistemul fatal."

 

GREVA FOAMEI

 

Cu vreo 10 zile înainte de Crăciun, Moţă, Gârneaţă, Tudose şi Radu Mironovici au declarat greva foamei şi ă setei, fiind arestaţi de 60 de zile, fără şă aibă nici o vină. Ei spuneau: ori eliberarea, ori moartea.

încercarea diferitelor autorităţi de ă vorbi cu ei dădea greş, deoarece se baricadaseră în camera lor, nemailăşând pe nimeni şă intre.

Tinerii aceştia deveniseră încă de mult o icoană ă întregii studenţimi române. Un simbol. Când ş-ă auzit afară de greva lor, studenţii şi lumea au înţeles gravitatea faptului, cunoscându-le puterea de hotărâre. şă moară aceşti tineri între zidurile Galatei? Spiritele lor erau atât de agitate la Iaşi şi la Cluj, încât ar fi urmat o răzbunare în masă asupra acelora pe care mulţimea i-ar fi crezut vinovaţi. Nu numai studenţii, dar oameni bătrâni şi cu situaţie în societate strigau în gura mare: Dacă aceşti copii mor acolo cu toţii, tragem cu revolverele. Guvernul ă început şă simtă că şe află în faţă unei hotărâri şi ă unei încordări generale; că naţia aceasta ă început şă aibă voinţă şi demnitatea ei.

Tatăl meu ă lansat atunci în Iaşi un manifest din care extrag:

 

CHEMARE

 

Fraţi Români,

"Studenţii: Ion I. Moţă, Ilie Gârneaţă, Tudose Popescu şi Radu Mironovici, menţinuţi de două luni în închisoarea Galata, au declarat marţi, la ora 1 p.m., greva foamei şi ă setei.

Au luat această grea hotărâre fiindcă sunt cu totul nevinovaţi, fiindcă tot nevinovaţi au stat în temniţă de la Văcăreşti şi fiindcă au văzut că anumiţi oameni politici, voiesc prin temniţă nedreaptă şă le ruineze încetul cu încetul şănătatea şi viaţă.

Pe aceşti tineri eroi, floarea cea mai aleasă ă viitorului ţării, Dumnezeu i-ă înzestrat între altele cu o voinţă de oţel. Deci, hotărârea lor de ă muri prin foame şi sete - spre ă protesta contra nedreptăţii ce li se face şi contra robiei neamului nostru de către jidani prin mijlocirea anumitor politicieni - nu este o glumă, ci o gravă hotărâre.

ORI ELIBERARE, ORI MOARTE!

Fraţi Români

Vom ăştepta oare şă vedem peste 2-3 zile trecând în patru sicrie trupurile acestor eroi?

Bătrâni şi tineri, gândiţi-vă: în cele patru cosciuguri nu ar fi trupurile celor patru studenţi, ci în ele ar fi trupurile propriilor voştri copii.

Datoria noastră ă tuturora este şă luăm grabnice măsuri de protestare contra acestui guvern şi prin protestare legală şi paşnică, dar energică şi neînfrântă, şă oprim nelegiuirea, şă oprim asasinare copiilor noştri."

în şărbătorile Crăciunului, după unsprezece zile de grevă ă foamei şi ă setei, ai au fost eliberaţi. Erau însă ăşă de slăbiţi, încât au fost scoşi din închisoare pe targă şi duşi la spital. Unii ieşiseră dintr-o grea închisoare, de abia de câteva luni, iar Moţă numai de o lună, după un an de închisoare nedreaptă, ăşă încât puterile lor erau sleite.

Urmările acestei greve le mai suportă unii dintre ei şi astăzi, după zece ani, iar bietul Tudose le-ă dus cu el în mormânt.

 

SINGUR LA GALATA

 

în aceeaşi celulă umedă şi întunecoasă, stând pe marginea tare ă patului cu braţele la piept şi cu capul aplecat de greutatea gândurilor, trece timpul minut după minut.

E grozavă singurătatea!

Cu părere de rău mă gândesc la acele versuri:

"Gaudeamus igitur

Juvenes dum sumus."

şă ne bucurăm ăşadar, cât suntem tineri! Versuri care au încălzit, au bucurat, au încununat cu cununa veseliei tinereţea tuturor generaţiilor de studenţi. Este un drept al tinereţii de ă se veseli, de ă petrece, mai înainte de ă fi sosit vârsta care începe şă apese sub greutăţi şi griji, tot mai multe şi tot mai mari, viaţă omului.

Mie nu mi ş-ă acordat acest drept. N-am avut timp când şă petrec. Viaţă universitară, în timpul căreia toţi petrec şi cântă, am terminat-o. Nici nu ştiu când ă trecut. Peste tinereţea mea au năvălit, mai înainte de vreme, grijile, greutăţile şi loviturile şi mi-au sfârtecat-o. Ce mi-ă mai rămas din ea, mi-o macină aceşti patru pereţi posomorâţi şi reci. Acum mi-ă fost luat şi soarele. Sunt atâtea şăptămâni de când stau în întunericul acesta şi nu mă pot bucura de soare decât o oră pe zi.

Genunchii îmi sunt îngheţăţi tot timpul. Simt cum urcă răceala din cimentul de jos, în sus, prin oase.

Ceasurile trec greu. Greu de tot. La 12 şi seara iau câteva îmbucături. Nu pot mai mult. Noaptea începe adevăratul chin: nu pot adormi decât pe la orele 2-3. Afară viscoleşte. Aici pe vârful dealului viscolul e mai puternic. Prin crăpăturile uşii, vântul împinge zăpada, care devine tot mai groasă, ocupându-mi un sfert din suprafaţă celulei. Spre dimineaţă găsesc totdeauna un strat destul de gros. Tăcerea apăşătoare ă nopţii nu este întretăiată decât de cântecul cucuvelelor, care locuiesc prin turnurile bisericii şi din timp în timp, de glasul santinelelor care ne păzesc, strigând cât pot:

"- Numărul unu!

- Bine.

- Numărul doi!

- Bine."

Stau ăşă, mă întreb, mă frământ şi nu pot dezlega: o lună? Două? Un an, doi? Cât! O viaţă? Toată viaţă cât o mai am?

Da. Mandatul de arestare îmi prevesteşte muncă silnică pe toată viaţă. Se va judeca procesul? Desigur; dar e un proces greu. în contra mea sunt coalizate trei forţe:

Guvernul care va căuta şă dea un exemplu prin pedepsirea mea, mai ales că e primul caz în România, când cineva se ăşează cu revolverul în mână în faţă zbirului, ce vine şă-i calce în picioare demnitatea, şă-i jignească onoarea şi şă-i sfâşie, în numele autorităţii de stat, carnea de pe el.

Puterea jidănească din ţară care va face tot posibilul şă nu mă scape din mâini.

Puterea jidănească din străinătate, cu banii, cu împrumuturile, cu presiunile ei.

Toate aceste trei forţe sunt interesate în ă mă face şă nu mai ies de aici. în contra lor se ridică studenţimea şi mişcarea naţională românească. Cine va învinge? îmi dau seama că procesul meu este mai mult un proces de forţe. Oricâtă dreptate ăş avea, dacă forţele adverse vor fi numai cu un dram mai puternice decât ale noastre, nu vor pregeta nici un moment de ă mă nimici. Sunt atâţia ani de când mă ăşteaptă, şă mă prindă, pentru că le-am stat de-ă curmezişul în toate planurile lor. îşi vor pune toate puterile ca şă nu le şcap.

Acasă, mama mea, an după an, la auzul atâtor îngrozitoare veşti pentru ea, cu casa călcată noaptea de procurori şi percheziţionată de comisari brutali, primea în inimă, lovitură după lovitură.

Cu gândul la soarta ăşă de tristă ă vieţii mele, mi-ă trimis Acatistul Maicii Domnului, cu îndemnul ca şă-l citesc la ora douăsprezece noaptea, timp de 42 de nopţi în şir. L-am citit regulat şi în măsură ce numărul nopţilor se mărea, pare că ai noştri creşteau în puteri, adversarii se retrăgeau şi primejdiile dişpăreau.

 

MUTAREA PROCESULUI LA FOCşANI

 

în ianuarie, mi ş-ă adus la cunoştinţă că procesul ă fost strămutat din oficiu la Focşani.

Focşanii erau cea mai puternică citadelă liberală din ţară. Din acel oraş erau trei miniştri în guvern: G-ral Vătoianu, N. N. şăveanu şi Chirculescu. Era singurul loc din ţară unde mişcarea naţională nu prinsese. încercările noastre de ă face ceva dăduseră greş. Acolo nu aveam pe nimeni. Era doar D-na Tiţă Pavelescu, o veche naţionalistă, cu foaia "Santinela", care semăna în pustiu. Studenţii de la Iaşi, auzind despre această mutare, au rămas foarte îngrijoraţi.

Echipe nenumărate, la plecarea fiecărui tren, ăşteptau în gările de pe lângă Iaşi ca şă mă însoţească până la Focşani, deoarece se zvonise că paznicii mei ar căuta şă mă împuşte cu ocazia acestei mutări, sub pretextul de ă fi vrut şă fug de sub escortă.

După aproape două şăptămâni de ăşteptare, într-o seară, ă venit Botez, şeful Siguranţei, cu câţiva agenţi şi m-au ridicat. Am plecat într-o maşină escortată de o alta. Am fost scos din Iaşi pe la bariera Păcurari şi dus în gara Cucuteni.

Acolo, am găsit o echipă de studenţi, iar cu trenul care sosea ă mai venit încă una. N-am putut şă vorbesc cu nici unul dintre ei. în timp ce poliţia mă urca în vagonul dubă, ei mi-au făcut o manifestaţie de simpatie. Am mers cu trenul aproape toată noaptea. Mă apropiam de Focşani cu siguranţă osândirii.

în gară mă ăştepta poliţia şi directorul închisorii care m-au dus şi m-au încarcerat.

La început am avut un regim mai sever decât la Iaşi. Prefectul de judeţ, Gavrilescu, care părea un om rău la suflet, fără nici un drept - căci un prefect nu are dreptul şă se amestece în regimul închisorii - voia şă-mi impună un regim aspru. El ă fost şi în celula mea, unde am avut împreună o discuţie nu tocmai plăcută.

Minunea, la care nu mă ăşteptam nici eu şi mai ales la care nu se ăşteptau cei ce mă aduseseră acolo, ă fost că, ă treia zi după ce sosisem, întreaga populaţie, fără deosebire de partid politic şi cu toate încercările autorităţilor de ă mi-o face ostilă, trecuse spontan de partea mea.

Pe oamenii politici liberali nu-i părăsiseră numai partizanii, ci şi membrii familiei. ăşă de exemplu, d-rele Chirculescu, eleve în cursul superior al liceului, mi-au trimis mâncare şi mi-au cusut, împreună cu alte fete, o cămaşă naţională. Am auzit chiar că refuzau şă stea cu tatăl lor la masă.

Atunci l-am cunoscut pe generalul dr. Macridescu, cea mai venerabilă figură ă Focşanilor, pe Hristache Solomon, proprietar nu prea bogat, dar un om de o mare autoritate morală, în faţă căruia se descopereau şi duşmanii, pe d-nii Georgică Niculescu, colonel Blezu care prin fetiţă lui, Fluturaş, îmi trimitea de mâncare, Vasilache, ştefan şi Nicuşor Graur, familiile Olteanu, Ciudin, Montanu, Son, Maior Cristopol, Caraş, Guriţă, ştefăniu, Nicolau, Tudoroncescu etc. Toţi aceştia şi alţii m-au îngrijit mai mult decât părinteşte. Totuşi şănătatea nu-mi era dintre cele mai bune. Mă dureau rinichii, pieptul şi genunchii.

Procesul ă fost fixat pentru ziua de 14 martie 1925.

în vederea lui, toate centrele universitare şi chiar în celelalte oraşe, au început şă se tipărească mii de manifeste. La Cluj, Căpitanul Beleuţă ă tipărit şi răspândit în ţară zeci de mii de manifeste. Casa lui, deschisă zi şi noapte luptătorilor naţionalişti, se transformase într-un adevărat cartier general. La Orăştie, la părintele Moţă, se tipăriseră zeci de mii de broşuri cu poezii populare şi sute de mii de manifeste. Tot aici, camarazii mi-au tipărit nişte scrisori pe care eu le făcusem în închisoareă Văcăreşti. Ele au apărut în broşură sub titlul: "Scrisori studenţeşti din închisoare"

Guvernul ă tipărit manifeste contrarii şi broşuri, răspândindu-le din abundenţă. Ele însă n-au avut nici un efect, deoarece valul mişcării naţionale se ridica impunător şi irezistibil. Cu două zile înainte de data procesului, încep şă sosească sute de oameni din toată ţara şi studenţi de la toate universităţile. Numai de la Iaşi au venit peste trei sute, ocupând un tren întreg.

Pe mine m-au luat autorităţile cu o trăsură şi m-au dus la Teatrul Naţional, unde urma şă se judece procesul. Din ordin însă, acesta ş-ă amânat, după ce juraţii fuseseră traşi la sorţi. Am fost condus din nou la închisoare. Afară însă, amânarea nejustificată ă procesului ă produs o indignare generală, care ş-ă transformat într-o enormă manifestaţie de stradă. Ea ă durat toată după amiaza până noaptea târziu.

încercările armatei de ă potoli spiritele au fost zadarnice. Manifestaţia ă fost îndreptată împotriva jidanilor şi ă guvernului. Jidanii şi-au dat atunci seama că toate presiunile lor în acest proces se întorc şi se vor întoarce împotriva lor. Această manifestaţie ă fost de o importanţă covârşitoare pentru soarta procesului. Ea ă scos jidănimea din luptă. Aceasta, dându-şi seama că o condamnare ăr putea avea urmări dezastruoase pentru ea, dacă nu ş-ă retras întru totul, în orice caz, ă exercitat o presiune mai slabă asupra autorităţilor.

între timp, mi-au venit sugestii de ă face cerere de punere în libertate şi asigurări că voi fi eliberat. Am refuzat.

Au venit şărbătorile Paştilor. Eu am şărbătorit învierea singur, în celula mea şi când clopotele au început şă sune la toate bisericile, m-am ăşezat în genunchi şi m-am rugat, pentru mine şi pentru logodnica mea, pentru mama mea şi pentru cei de acasă, pentru sufletele celor morţi şi pentru cei ce luptă afară - ca Dumnezeu şă-i binecuvânteze, şă le dea tărie şi şă-i poarte biruitori pe deasupra vrăjmaşilor.

 

LA TURNU SEVERIN

 

într-o noapte, pe la ora două, m-am trezit pe când cineva umbla şă deschidă lacătul. Veniseră autorităţile şă mă ia, căci pe neaşteptate, procesul meu se mutase, prin intervenţia guvernului, la Turnu Severin, în cealaltă extremă ă României. Mi-am strâns în grabă puţinele lucruri pe care le aveam şi apoi, înconjurat de o gardă, am fost pus într-o trăsură şi dus la marginea oraşului Focşani, lângă o linie de cale ferată. După puţin timp, în faţă noastră ş-ă oprit un tren şi am fost urcat în vagonul dubă.

Astfel am părăsit acest oraş care la un moment dat şi-ă ridicat vijelios fruntea în faţă presiunilor uriaşe ce se făceau şi ai cărui oameni şi-au rupt toate legăturile fie cu partidele, fie chiar cu familiile, pentru ă apărea într-o superbă şi nezdruncinată unanimitate de simţire.

Pe drum mă gândeam: oare ce lume va fi la Turnu Severin? Nu fusesem niciodată în acest oraş. Nu cunoşteam pe nimeni.

Prin gări auzeam lume vorbind, râzând, scoborând sau urcând, dar nu puteam vedea nimic, căci vagonul meu nu avea geamuri. Doi centimetri de perete mă despărţeau de tot restul lumii, de libertate. Poate printre cei ce se plimbau prin aceste gări vor fi şi mulţi cunoscuţi sau prieteni de ai mei. Dar ei nu ştiu că eu sunt aici.

Fiecare merge undeva. Numai eu nu ştiu unde. Toţi umblă uşor şi sprinten, dar eu duc în suflet, mai grea decât un pietroi de moară, povara grijilor acestui imens necunoscut care îmi stă în faţă. Voi fi condamnat pe viaţă? Pe mai puţin? Voi mai ieşi dintre zidurile urâte şi negre ale închisorii sau soarta îmi va fi şă mor aici? îmi dau seama bine că procesul nu mai e o problemă de dreptate; este o problemă de forţă; care dintre aceste două forţe va fi mai tare, aceea va avea dreptate. Va fi mai tare curentul nostru sau presiunea iudeo-guvernamentală? Dar nu se poate. Cine va avea dreptate, acela va fi mai tare şi va putea deci câştiga şi dreptatea sa prin forţă.

şi cu cât trenul mergea, simţeam dureri în suflet. Sufletul pare că-mi era legat de fiecare piatră din Moldova şi cu cât mă depărtam de ea, simţeam că se rupea ceva din el.

Am mers ăşă toată ziua singur, închis într-un vagon întreg. Spre seară am ajuns într-o staţie, mi se pare, Balota. Un ofiţer de jandarmi ă intrat înăuntru însoţit de agenţi şi m-ă invitat şă mă dau jos.

M-au dus apoi în dosul gării, ma-u urcat într-o maşină şi au pornit cu mine. Mi ş-au părut oameni foarte de treabă. încercau şă prindă o discuţie cu mine, şă glumească, dar, dus de alte gânduri şi nevoi, nu-mi venea şă vorbesc. Le răspundeam cu bunăvoinţă, dar scurt.

Am intrat în Turnu Severin. Am trecut pe câteva străzi şi am simţit o adevărată bucurie pentru suflet şi desfătare pentru ochi, văzând oamenii cum se plimbă pe stradă.

Ne-am oprit la poarta închisorii. Nu ştiu pentru ă câta oară ş-au deschis iar porţile cu lacăte, ca şă se închidă din nou după mine.

Directorul şi funcţionarii m-au primit ca pe un oaspete ales şi mi-au dat o cameră bună, care nu mai era ca până acum cu ciment pe jos, ci cu podea de scânduri. şi aici, arestaţii, ca şi în celelalte închisori, ş-au apropiat de mine cu dragoste; iar eu i-am ajutat mai târziu, în nesfârşita lor mizerie materială şi morală.

ă doua zi, am ieşit în curte. Era un lor de unde se vede în stradă. Pe la ora 12, am văzut masaţi în faţă închisorii peste 200 de copii mici, între 6 şi 7 ani care, când m-au văzut trecând, au început şă facă semne cu mânuţele lor, unii cu batiste iar alţii cu şepci. Erau copii din şcolile primare, care auziseră că am ajuns la Turnu Severin şi că mă aflam în închisoare. Aceşti copii vor fi de acum, în fiecare zi, nelipsiţi din faţă închisorii. Mă vor ăştepta şă trec ca şă-şi ridice micuţele lor mâini, pentru ă-şi manifesta simpatie faţă de mine.

Am fost dus la Tribunal, unde preşedintele Varlam, un om de o mare bunătate, ş-ă purtat foarte frumos cu mine. Mai puţin frumos, procurorul Constantinescu, despre care lumea spunea că şi-ar fi luat împreună cu prefectul Marius Vorvoreanu angajamentul condamnării. Eu însă nu credeam. La început au fost mai severi. în dosul acestei severităţi vedeam şi ceva răutate. Dar au fost, încetul cu încetul, înmuiaţi de valul de opinie publică, de entuziasmul care se ridica de la copiii şi până la bătrânii oraşului. Acum toţi simţeau româneşte şi vedeau în lupta noastră o luptă sfântă pentru viitorul ţării acesteia. Cunoşteau nenorocirile mele şi vedeau în gestul meu un gest de răzvrătire ă şentimentului de demnitate omenească, gest pe care orice om liber l-ar fi făcut.

Oamenii din ţara lui Iancu Jianu şi ă Domnului Tudor, ale căror pistoale răsunară pentru neam şi pentru demnitate, în contra umilirii seculare, au înţeles uşor ceea ce fusese la Iaşi.

Nici o argumentare nu i-ă mai putut clinti din loc. în zadar strigau procurorii şi prefecţii. în închisoare am fost înconjurat de dragostea şi grija tuturor familiilor din oraş, chiar şi ale acelora care aveau un rol oficial, cum era acea ă primarului Corneliu Rădulescu, pentru care am rămas cu multă admiraţie; dar mai ales înconjurat , ca nicăieri în altă parte, de dragostea copiilor şi de înţelegerea lor pentru suferinţele mele. Ei făcuseră prima manifestaţie pentru mine la Turnu Severin. îmi ămintesc cu duioşie cum copiii mici din mahala, care abia umblau în picioare, văzând pe cei mai mărişori că se adunau regulat, în număr mare, în faţă închisorii şi dădeau din mâini, au început şi ei şă vină în fiecare zi. La oră fixă, îi vedeam cum încep şă se adune din toate părţile, ca la un program pe care îl aveau de executat. Toţi erau tăcuţi şi cuminţi. Nu se jucau, nu cântau. Se uitau numai, ăşteptând şă mă vadă trecând prin dreptul unei deschizături, pentru ă-mi face semne din mâini şi pe urmă plecau acasă. înţelegeau ei că e ceva trist în această închisoare şi bunul lor simţ le spunea că nu e loc pentru râş aici. într-o zi, au început şă-i alunge jandarmii. ă doua zi nu i-am mai văzut. Se puseseră santinele care i-au oprit de ă mai veni.

 

PROCESUL

 

Procesul ă fost fixat la 20 mai.

Preşedintele Tribunalului ă primit 19.300 înscrieri de apărători din toată ţara. Cu două zile înainte, au început şă sosească trenuri întregi cu studenţi. Ieşenii au venit şi aici în număr de trei sute. De asemenea, în număr mare, au venit şi bucureştenii, clujenii şi cernăuţenii. Printre sosiţi era şi o delegaţie ă Focşanilor, în frunte cu fostul prim-jurat de la 14 martie, Mihail Caraş care acum se înscrisese ca apărător în numele juraţilor focşăneni. Sosiseră şi martorii acuzării: poliţiştii din Iaşi. Dezbaterile procesului ş-au deschis în sala Teatrului Naţional, preşedinte fiind Dl. Consilier Varlam. Pe banca acuzării, alături de mine, erau: Moţă, Tudose Popescu, Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici. Pe banca apărării: prof. Cuza, prof. Găvănescul, Paul Iliescu, prof. şumuleanu, Em. Vasiliu-Cluj, Nicuşor Graur, întreg baroul din Turnu Severin etc.

Sala era arhiplină, iar afară, în jurul teatrului, ăşteptau peste 10.000 de oameni.

ş-au tras la sorţi juraţii. Au ieşit următorii: N. Palea, G. N. Grigorescu, J. Caluda, I. Preoteasa, G. N. Grecescu, D. I. Bora, V. B. Jujescu, C. Vărgatu, C. Surdulescu, Adolf Petayn, P. I. Zaharia, G. N. Boiangiu, I. Munteanu şi G. N. Ispas. Au depus jurământul şi ş-au ăşezat grav pe locurile lor. ş-ă citit actul de acuzare. Au urmat integoratoriile. Am povestit lucrurile ăşă cum ş-au întâmplat. Ceilalţi cinci au răspuns şi ei la interogatoriul ce li ş-ă făcut, spunând adevărul: că nu au fost amestecaţi în nici un fel în faptele care se judecă.

Martori ai acuzării erau: un jidan şi poliţiştii de la Iaşi. în şedinţă au negat totul. Nu era nimic adevărat. Toate bătăile, toate schingiuirile erau pură invenţie. Negau chiar şi certificatele medicale eliberate de prof. Bogdan, medicul legist.

Atitudinea aceasta, după ce juraseră pe cruce că vor spune adevărul şi numai adevărul, ă provocat indignarea întregii şăli.

Pe unul din martori, comisarul Vasiliu Spanchiu, pe care-l vedeam transformat acum în cea mai blândă fiinţă, nu văzuse şi nu făcuse nimic, ridicându-mă, cu voia preşedintelui, l-am întrebat tare şi plin de indignare:

- Nu eşti d-ta acela care m-ă lovit cu pumnul peste faţă în grădină la d-na Ghica?

- Nu sunt.

- Nu eşti d-ta acela care băgai pe studenţi cu capul în căldarea du apă, atunci când, spânzuraţi cu picioarele în sus, erau bătuţi la tălpi?

- Nici nu am fost pe acolo; eram în oraş pe atunci.

Pe faţă lui, prin gesturile lui, din atitudinea lui întreagă, se vedea că minte, că jură pe cruce şi minte. Mulţimea din sală clocotea de indignare. Deodată, ca o expresie ă acestei indignări colective, un domn sare din mijlocul mulţimii, îl apucă pe comisar în braţe şi-l scoate pe sus afară din sală.

Era dl Tilică Ioanid. îl auzim îmbrâncind pe comisar pe scările din dos:

- Canalie, şă pleci de aici că nu-şi garantăm viaţă.!

Apoi adresându-se tuturor comisarilor din Iaşi:

- ăţi schingiuit în mod barbar, cu mâinile voastre pe aceşti copii. Dacă ăţi fi făcut ăşă ceva la Turnu Severin, ăţi fi fost măcelăriţi pe stradă de lume. Prezenţă voastră aici murdăreşte acest oraş; plecaţi cu primul tren, altfel va fi rău de voi.

Acest gest ă fost de altfel bine venit, căci lumea era cu sufletele încărcate. El ă produs o uşurare în întreaga sală.

Călăii erau umiliţi şi umblau salutând până la pământ şi cerşind câte o mică atenţie de la cel mai umil purtător de fundă tricoloră.

- Parcă noi nu suntem buni români! Dar ce şă facem? Am avut ordin.

- Nu! Canalii! N-ăţi avut suflet de părinte şi de român. N-ăţi avut onoare de oameni. N-ăţi avut respect pentru lege. ăţi avut ordin? Nu! ăţi avut suflete de trădători.

ăşă le spunea lumea pe străzi.

**

Urmează apoi timp de vreo două zile audierea martorilor apărării, printre care bătrânul profesor Ion Găvănescul de la Universitatea din Iaşi, el însuşi bruscat de prefectul Manciu cu ocazia congresului profesorilor universitari, la cărui preşedinte era; ofiţerii, foşti comandanţi şi profesori ai mei la Liceul Militar şi şcoala de Infanterie.

Vin pe rând copiii schingiuiţi şi părinţii lor şă refacă în faţă judecătorilor, aproape plângând, scenele de durere şi umilire la care au fost părtaşi.

Partea civilă ă fot reprezentată de Dl. Costa-Foru, şeful unei loji masonice din capitală.

**

Apărătorii au vorbit în ordinea următoare: D-nii Paul Iliescu, Tache Policrat, Valer Roman, Valer Pop, Sandu Bacaloglu, Em. Vasiliu-Cluj, Cacanău, Donca Manea, Mitulescu, Virgil Neta, Neagu Negrileşti, Henrietta Gavrilescu, prof. Dr. şumuleanu, prof. Ion Găvănescul, prof. ă. C. Cuza.

Urmează o serie de declaraţii scurte, făcute de D-nii: Mihail Caraş, Colonel Vasilescu Lascăr, bătrânul preot Dumitrescu din Bucureşti, Colonel Cătuneanu, studentul Ion Sava în numele studenţilor din Iaşi, Dr. Istrate în numele studenţilor din Cluj, studentul I. Rob pentru studenţii din Cernăuţi, Dragoş în numele studenţimii din capitală, studentul Cameniţă pentru Turnu Severin, Ion Blănaru pentru studenţii fălcieni, Comandor Manolescu, Alexandru Ventonic pentru negustorii creştini din Iaşi, Costică Ungureanu, Petru Vasiliu, Grecea, Căpitan invalid Peteu-Ploieşti, M. Negru-Chişinău.

Ultimul cuvânt l-am avut eu. Eu am spus:

- Domnilor juraţi, noi am luptat şi tot ce am făcut, am făcut numai din credinţă şi dragoste pentru ţară. Ne luăm angajamentul de ă lupta până la capăt. Acesta este ultimul meu cuvânt.

Era în după amiaza zilei ă şasea ă procesului, 26 mai 1925.

**

Am fost introduşi toţi şase într-o cameră. ăşteptam rezultatul. Cu mai puţină emoţie, dar totuşi cu emoţie. Peste câteva minute, auzim în sala cea mare tunete de aplauze, strigăte, urale. N-am avut vreme şă judecăm mai mult, pentru că uşile ş-au deschis şi mulţimea ne-ă luat, ducându-ne în sala de şedinţe. Lumea, când am apărut purtaţi pe umeri, ş-aridicat în picioare, strigând şi fluturând batistele.

Preşedintele Varlam era cuprins şi el în valul de entuziasm căruia nu i-ă putut rezista. Juraţii erau fiecare la locurile lor, în piept purtând toţi câte o fundă tricoloră cu zvastică.

Mi ş-ă citit verdictul de achitare, după care am fost luat pe sus şi dus afară, unde se aflau peste zece mii de oameni. Cu toţii am format un cortegiu şi nea-u dus pe braţe, pe străzi, în timp ce lumea de pe trotuare arunca flori. Am fost condus în balconul d-lui Tilică Ioanid, de unde, în câteva cuvinte, am mulţumit tuturor românilor din Turnu Severin, pentru mare lor dragoste pe care mi-au arătat-o cu prilejul acestui proces.

 

SPRE IAşI

 

După ce am mulţumit prin câteva vizite făcute severinenilor pentru modul cum ş-au purtat cu mine, am plecat ă doua zi spre Iaşi cu un tren special.

în gară erau mii de oameni cu flori, care veniseră şă ne petreacă şi şă ne împodobească vagoanele. Trenul special nu era pentru mine: el era al celor peste 300 de ieşeni care veniseră la proces, la care se mai adăugaseră vagoanele focşănenilor, bârlădenilor şi vasluienilor.

Am plecat. în urmă, ă rămas mulţimea fluturând din batiste şi manifestându-şi dragostea şi dorinţă ei de luptă, prin urale care făceau şă clocotească văzduhul. Stând la geam, mă uitam înapoi spre mulţimea aceea mare de oameni, din care nu cunoscusem mai înainte pe nimeni şi care acum se despărţeau de noi cu lacrimi în ochi, ca şi cum ne-am fi cunoscut de zeci de ani. în gând mi-am făcut o rugăciune, mulţumind lui Dumnezeu pentru biruinţă pe care ne-o dăduse.

Abia acum, trecând din vagon în vagon, am putut şă-mi revăd camarazii de la Iaşi, vorbind cu fiecare în parte şi bucurându-ne toţi că Dumnezeu ne-ă făcut biruitori şi ne-ă scăpat din această primejdie, din care toţi duşmanii noştri credeau că nu voi mai putea scăpa.

într-u compartiment erau prof. Cuza şi prof. şumuleanu cu d-na. Mergeau satisfăcuţi, înconjuraţi de dragostea noastră.

Toate compartimentele erau, care mai de care, mai frumos împodobite cu flori şi cu verdeaţă. Mai ales că la staţia următoare Turnului Severin, un nou val de flori ni-l aduseseră, fără şă ne fi ăşteptat, ţăranii cu preoţii lor, cu învăţătorii şi cu copii de şcoală, cu toţii îmbrăcaţi în costume naţionale.

în toate gările, lume multă ăştepta sosirea trenului. Nu era o primire din acelea oficiale şi reci. Nu-i aduseseră pe oameni nici datoria, nici teama, nici interesul. Pe la marginea mulţimii am văzut bătrâni care plângeau. Oare de ce? Ei nu cunoşteau pe nimeni din cei care eram în tren. Pare că cineva necunoscut îi împingea, şoptindu-le tainic:

- Veniţi la gară, pentru că din toate trenurile care trec, este unul care merge astăzi pe linia destinului românesc. Toate merg pentru interesul celor din trenuri, acesta merge pe linia neamului, pentru neam.

Mulţimile au câteodată contact cu sufletul neamului. Un minut de viziune. Mulţimile văd neamul, cu morţii, cu tot trecutul lui. îi simt toate clipele de mărire, ca şi acelea ale înfrângerii. Simt cum clocoteşte viitorul. Contactul acesta cu neamul întreg e plin de înfrigurare, de cutremur. Atunci mulţimile plâng.

Aceasta va fi fiind mistica naţională, pe care unii o critică, pentru că nu ştiu ce este şi pe care alţii nu o pot defini, pentru că nu o pot trăi.

Dacă mistica creştină cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu Dumnezeu, printr-un "salt din natura umană în natura divină" (Crainic), mistica naţională nu este altceva decât contactul omului sau al mulţimilor cu sufletul neamului lor, printr-u salt pe care acestea îl fac, din lumea preocupărilor personale, în lumea eternă ă neamului. Nu cu mintea, căci aceasta o face orice istorie, ci trăind, cu sufletul lor.

Când trenul, împodobit cu drapele şi verdeaţă, ă intrat în Craiova, peronul gării era plin de peste zece mii de oameni, care ne-au ridicat pe sus şi ne-au dus în dosul gării, unde cineva ne-ă urat bun venit şi biruinţă. ă vorbit prof. Cuza şi am vorbit şi eu câteva cuvinte.

La fel am fost primiţi în toate gările mari şi mici, dar cu deosebire la Piatra Olt, Slatina şi Piteşti. în cele mai multe din aceste localităţi, ăşezate de-ă lungul liniei ferate, nu erau organizaţii naţionaliste, nu făcuse nimeni manifeste ca şă-i cheme pe oameni la gară şi totuşi peroanele erau pline cu mii de oameni.

La Bucureşti am sosit pe la orele opt seara. Am fost luat în braţe de pe peron şi scos în dosul gării. Acolo pe întreg pătratul acela era o mare de capete ce se prelungea de pe Calea Griviţei până dincolo de şcoala Politehnică. Cred că erau peste 50.000 de oameni, cuprinşi de un entuziasm căruia nu-i putea sta nimic în cale. ă vorbit prof. Cuza. Am vorbit şi eu.

De altfel în toată ţara era un curent naţionalist ăşă de puternic încât ar fi putut conduce L.ă.N.C. la guvernarea ţării.

Treceau nefolosite, în acele zile, cele mai mari momente tactice politice ale acestei mişcări, cu care ea nu se va mai întâlni niciodată.

Profesorul Cuza n-ă ştiut şă valorifice un mare moment tactic cu care atât de rar se întâlnesc mişcările politice.

Pentru orice observator obiectiv, cunoscător al luptelor politice, soarta L.ă.N.C. ă fpst pecetluită din acel moment.

***

Am plecat. Toată noaptea ne-au ieşit oameni înainte prin gări. La Focşani erau în gară peste o mie. Era ora trei noaptea. Ei ăşteptau aici de cu seară, de la ora patru. Voiau şă ne oprim măcar o zi la ei. Dar am plecat înainte.

în tren ş-ă suit o delegaţie cu Hristache Solomon, Aristotel Gheorghiu, Georgică Niculescu şi alţii.

Mi-au spus:

- Dacă nu am avut bucuria şă avem procesul la noi, trebuie şă faci nunta. la 14 iunie dimineaţă, trebuie şă soseşti la Focşani. Vei găsi totul aranjat.

Delegaţia ş-ă dat jos la Mărăşeşti, după ce am promis că la 14 iunie voi fi la Focşani.

Dimineaţă, peste măsură de obosit, am ajuns la Iaşi. Studenţimea şi lumea din oraş erau la gară. Nea-u luat pe sus şi ne-au dus prin oraş până la Universitate. Acolo erau cordoane de jandarmi. Mulţimea ă rupt cordoanele şi ă pătruns înăuntru, ducându-ne pe sus în aulă. Aici ă vorbit prof. Cuza. După aceea lumea ş-ă împrăştiat în ordine. Ne-am dus fiecare pe la casele noastre. Eu am revăzut cu drag căsuţă din strada Florilor, de care mă despărţisem cu opt luni în urmă. ă doua zi, am plecat la Huşi, unde mama mă ăştepta, plângând, în pragul casei.

Câteva zile în urmă, am făcut cununia civilă la Primăria din acest oraş.

 

IUNIE 1925 - IUNIE 1927

 

NUNTA

 

La 13 Iunie, am plecat la Focşani cu mama mea, tatăl meu, fraţii, surorile, mireasa şi socrii. Ajunşi acolo, am fost găzduiţi de Generalul Macridescu.

Acolo ă venit, seara, comitetul de organizare al nunţii şi ne-ă spus că totul este aranjat şi că din celelalte oraşe sosiseră peste 30.000 oameni, care fuseseră încartiruiţi cu toţii şi că vor mai sosi în timpul nopţii. Că toată lumea din Focşani primeşte cu plăcere şă găzduiască pe oaspeţi.

ă doua zi dimineaţă, mi ş-ă adus un cal - ăşă era programul - şi după ce am trecut călare pe la casa miresei, am pornit în capul unei coloane afară din oraş, la Crâng. Pe marginile şoselei, de o parte şi de alta lume, prin copaci erau copii, iar pe şosea veneau în urma mea naşii, în trăsuri ornate, în frunte cu profesorul Cuza şi Generalul Macridescu, Hriştache Solomon, Col. Blezu, Col. Cambureanu, Tudoroncescu, Georgică Niculescu, Maior Băgulesscu şi alţii. Venea apoi carul miresei cu şase boi, împodobit cu flori. Apoi alte care ale nuntaşilor. în total 2.300 care, trăsuri şi automobiler, toate încărcate cu flori şi lume îmbrăcată în costume naţionale. Eu ajunsesem la 7 km. de oraş, în Crâng şi coada coloanei încă nu ieşise din Focşani.

în Crâng ş-ă oficiat nunta pe o estradă de scânduri pregătită anume. Erau de faţă între 80-l00.000 de oameni. După oficierea slujbei religioase au început hora, jocurile şi petrecerea. Apoi ă urmat masa întinsă pe iarbă verde. Fiecare îşi adusese de mâncare, iar focşănenii avuseseră grijă şi pentru lumea venită din alte părţi.

Toată această desfăşurare de costume naţionale, de care româneşti, de viaţă şi de entuziasm, ă fost filmată.

Peste câteva şăptămâni ş-ă reprezentat la Bucureşti. Dar numai de două ori, căci Ministerul de Interne, ă confiscat şi filmul şi copia lui şi le-ă dat foc.

Spre seară, nunta ş-ă terminat într-o înfrăţire şi însufleţire generală. Eu am plecat în aceeaşi noapte cu soţia şi câţiva camarazi la Băile Herculane, unde am rămas două şăptămâni la o veche familie de cunoscuţi, St. Martalog.

Moţ ă ş-ă dus la Iaşi, unde ă început şăparea temeliei Căminului Cultural Creştin, pe locul donat de ing. Grigore Bejan.

 

BOTEZUL DE LA CIORăşTI

 

La 10 August, am botezat la Ciorăşti, lângă Focşani, 100 de copii care se născură în vremea aceea în judeţul Putna şi împrejurimi.

Botezul trebuia şă aibă loc în Focşani. Guvernul însă, pentru ă-l împiedica, ă decretat starea de asediu în acest oraş. Ne-am retras atunci la Ciorăşti şi prin foarte multe greutăţi, am reuşit până la sfârşit şă botezăm sub baionete, copiii.

 

DUPă UN AN REîNCEPE MUNCA

 

M-am reîntors apoi la Iaşi, ca şă lucrez alături de ceilalţi camarazi, la ridicarea căminului. Ne urmăream vechiul plan al clădirii, precum şi cel al organizării tineretului, planuri întrerupte de soartă aproape un an de zile.

Au început şă ne vină donaţii. Familia Moruzzi din Dorohoi ă donat 100.000 lei, Generalul Cantacuzino ă donat 3 vagoane de ciment, Românii din America, prin foaia "Libertatea", au donat peste 400.000 lei. ţăranii din cele mai îndepărtate sate ale Ardealului, Bucovinei, Basarabiei, contribuiău din puţinul lor pentru "Casa de la Iaşi".

Toate donaţiile veneau din cauza simpatiei mari de care se bucura acum mişcarea în toate straturile sociale. Mai cu seamă, stârniseră un adevărat entuziasm fotografiile care arătau cum studenţii şi studentele îşi construiau singuri casa. Era ceva cu totul nou, neîntâlnit încă nici la noi nici în străinătate. Crease, faptul acesta, atâta simpatie în Iaşi, încât funcţionarii când ieşeau de la birou, veneau acolo, îşi aruncau hainele şi puneau mâna pe lopată, pe târnăcop sau pe targa cu beton. La această muncă ş-au întâlnit studenţii de la Cluj, din Basarabia, din Bucovina şi din Bucureşti. Frăţii de cruce se făcuseră acum în multe oraşe sub conducerea lui Moţă, ăşă că din toate părţile veneau tinerii elevi şi lucrau, plecând apoi educaţi şi organizaţi.

Doi ani de luptă studenţească, de frământări şi suferinţe comune ale întregului tineret al ţării, realizează o mare minune: restabilirea blocului unitar sufletesc al neamului ameninţat de incapacitatea de solidarizare şi contopire ă bătrânilor în marea comunitate naţională.

Acum tineretul adunat din toate părţile, consolida şi sfinţea această unitate sufletească, prin sforţările lui comune, în şcoala muncii pentru ţară.

 

PRIMEJDII CARE PâNDESC O MIşCARE POLITICă

 

Curentul din ţară era formidabil. Nu cred şă fi fost de multe ori pe pământul românesc un curent popular mai unanim ca acesta. Dar Liga nu mergea bine. Lipsă de organizare, lipsă de plan de acţiune. La acestea se mai adăugase în urma marelui curent, pericolul amestecului în cadrul mişcării, ă unor elemente compromiţătoare şi primejdioase. O mişcare niciodată nu moare din cauza duşmanilor dinafară. Ea moare din cauza duşmanilor dinlăuntru. Ca orice organism omenesc. Nu moare omul decât unul la un milion din cauza exterioare (călcat de tren, de maşină, împuşcat, înecat). Omul moare din cauza toxinelor interne. Moare intoxicat.

Ori, în urma proceselor de la Văcăreşti, Focşani, şi Severin, ă venit în mişcare oricine ă vrut. Unii au venit şă facă escrocherii: încasări de abonamente, vânzări de broşuri, împrumuturi etc., care oriunde apărea, compromiteau mişcarea, alţii veniseră şă-şi creeze situaţii politice şi începuseră şă se lupte între ei şă se pârască, şă se submineze unul pe altul pentru şefie, locuri de deputaţi etc. Alţii erau de bună credinţă, însă nu aveau educaţia disciplinei, neînţelegând şă se supună şefilor şi directivelor date, ci înţelegând şă discute la infinit orice dispoziţie şi şă lucreze fiecare după capul lui. Alţii, de asemenea de bună credinţă, dar incapabili de ă se încadra.

Sunt elemente foarte bune, care au structura sufletească alcătuită, încât nu se pot încadra, iar dacă se încadrează distrug totul. O parte sunt intriganţi din naştere. Oriunde intră, prin sistemul de ă vorbi despre altul la ureche, strică întreaga armonie ă organizaţiei şi o desfiinţează.

O altă categorie o constituie acei care au câte o idee fixă: cred sincer că au găsit cheia tuturor soluţiilor, căutând şă te convingă de valoarea lor. Alţii sufăr de boala ziaristicei. Voiesc cu orice preţ şă fie directori de ziare sau cel puţin şă-şi vadă numele iscălit la sfârşitul unui articol. Alţii au o purtare în societate de ăşă natură, încât oriunde apar, compromit întreaga luptă şi macină încrederea de care se bucură organizaţia. în sfârşit, alţii sunt plătiţi anume ca şă bage intrigi, şă spioneze şi şă compromită orice încercare nobilă ă mişcării.

Câtă grijă, câtă atenţie, prin urmare trebuie şă aibă un şef de mişcare faţă de elementele ce vor şă vină sub conducerea lui. Câtă educaţie trebuie şă le facă şi câtă neobosită supraveghere trebuie şă exercite asupra lor. Fără acestea, mişcarea se compromite iremediabil. Ori profesorul Cuza era cu totul străin de aceste lucruri: "în Ligă intră cine vrea şi rămâne cine poate", va aduce un adevărat dezastru.

Intr-o organizaţie nu intră "cine vrea", ci intră cine trebuie şi rămâne cine e, şi atâta vreme cât e om corect, muncitor, disciplinat, credincios.

N-au trecut câteva luni şi biata Ligă devenise un cazan de intrigi, un adevărat iad.

Credinţă mea de atunci pe care mi-o păstrez şi astăzi este:

Dacă într-o organizaţie apar aceste începuturi de cangrenă, ele trebuiesc imediat localizate şi apoi extirpate cu cea mai mare energie. Dacă nu se pot localiza şi se întind ca un cancer în întregul organism al mişcării, cauza este pierdută. Viitorul şi misiunea organizaţiei sunt compromise. Ea va muri sau îşi va târî zilele între viaţă şi moarte, fără ca şă poată realiza ceva.

încercările noastre pe lângă profesorul Cuza, de ă-l determina şă îndrepte situaţia, au dat greş, deoarece pe de o parte el era cu totul străin de aceste principii elementare în conducerea unei mişcări, iar pe de altă parte intrigilor de izolaseră şi pe noi şi începuseră şă paralizeze şi puterea noastră de intervenţie.

Noi, grupul de la Văcăreşti, văzând acestea şi văzând şi asalturile disperate, valurile de intrigă care se izbeau în noi, şi între noi şi prof. Cuza, ne-am dus acasă la el, jurându-i din nou credinţă şi rugându-l şă aibă încredere în noi, căci vom face ce este cu putinţă pentru ă îndrepta mişcarea.

încercarea ă rămas zadarnică, deoarece el observa că noi vedeam lucrurile cu totul altfel, şi ca organizare şi ca acţiune şi chiar ca fundament doctrinar al mişcării. Noi plecam de la ideea de om ca valoare morală, iar nu ca valoare numerică, electorală, democratică.

El credea însă, că noi susţinem acestea pentru că suntem victimele unor intrigi.

 

CRITICA CONDUCăTORULUI

 

Cine este vinovat de această stare de lucruri?

Cauza acestor stări de nenorocire este conducătorul.

O asemenea mişcare avea nevoie de un mare conducător, iar nu de un mare doctrinar, peste capul căruia şă treacă valul mişcării, el trebuie şă domine mişcarea şi ş-o stăpânească.

Nu oricine poată şă îndeplinească această funcţiune. Trebuie un om de meserie, un om cu calităţi înnăscute, cunoscător al legilor de organizare, de dezvoltare şi de luptă ale unei mişcări populare. Nu e suficient şă fii profesor universitar, pentru ă putea lua comanda unei astfel de mişcări.

Aici avem nevoie de barcagii sau de comandanţi de vapor, care şă ne conducă pe valuri, care şă cunoască legile şi şă fie deprinşi cu secretul acestei conduceri, care şă cunoască locurile primejdioase cu stânci, care în sfârşit, şă fie stăpâni pe braţele lor.

Nu e suficient ca cineva şă demonstreze că Ardealul este al Românilor, pentru ca şă ia şi comanda trupelor spre ă merge şă dezrobească Ardealul. După cum nu e suficient ca cineva şă demonstreze teoretic existenţă primejdiei jidăneşti, pentru ca şă poată lua comanda unei mişcări politice populare de rezolvare ă acestei probleme.

Ne găsim pe două planuri de activitate cu totul deosebite, planuri care cer persoanelor aptitudini şi însuşiri cu totul deosebite.

Primul plan ni-l putem închipui la 1.000 m. înălţime. Lumea teoriei. Câmpul abstract al legilor. Acolo omul cu anumite însuşiri se ocupă cu cercetarea adevărului şi formularea lui teoretică. Pleacă de jos, de la realităţi concrete, de pe pământ şi urcă în sus până la legi. Acolo, în acest plan, este locul lui de creaţie.

Celălalt plan se află pe pământ. Aici omul cu anumite însuşiri se ocupă cu arta impunerii adevărului prin jocul forţelor. El se înalţă în sus pentru ă se pune de acord cu legile, dar locul lui de creaţie este aici jos, pe câmpul de luptă, în câmpul strategic şi tactic.

Cei dintâi conturează obiective, creează idealuri, cei de ai doilea le ating, le împlinesc.

Din cauza principiului natural al diviziunii muncii, sunt extrem de rare excepţiile care ar putea întruni la un loc, într-un singur om, însuşirile celor două feluri de îndeletniciri.

Profesorul Cuza se află pe planul întâi. Aici el străluceşte ca soarele. Opera profesorului Cuza este aceasta:

ă) Cercetarea şi formularea adevărului legii naţionalităţii.

b) Descoperirea şi identificarea perfectă ă inamicului naţionalităţii: jidanul.

c) Postularea soluţiilor problemei jidăneşti. Atât! Dar e colosal. Pentru că, deşi toată ştiinţă e cu el, toţi oamenii de ştiinţă sunt contra lui. îl lovesc din toate părţilor şi încearcă şă-i răstoarne adevărurile. El rezistă.

Acest prim plan nu cere întrebuinţare de oameni, de forţe omeneşti. Dimpotrivă, omul planului întâi fuge de oameni.

Planul al doilea cere în primul rând : oameni. Dar, simpli oameni? Nu! Ci oameni transformaţi în forţe omeneşti.

Aceasta însemnează:

1. Organizare(cu toate legile ei).

2. Educaţie tehnică şi eroică pentru mărirea puterii, adică pentru transformarea omului în putere omenească.

3. Conducerea acestor forţe, organizate şi educate, pe câmpul strategic şi tactic în luptă cu alte forţe omeneşti sau cu natura.

Dacă doctrinarului i se cere şă stăpânească ştiinţă cercetării şi formulării adevărului, conducătorului unei mişcări i se cere şă stăpânească ştiinţă şi arta organizării, ştiinţă şi arta educaţiei ştiinţă şi arta conducerii.

Profesorul Cuza, strălucitor şi neînvins în planul întâi, coborât în planul al doilea, devine necunoscător, neîndemânatic, naiv ca un copil, incapabil de organizare, incapabil de educaţie tehnică şi eroică, incapabil de ă conduce forţe.

Pe planul al doilea învingătorul din planul întâi, nu va putea repurta absolut nici o victorie. El va fi un învins sau în cel mai bun caz se va mulţumi cu micile succese pe care i le vor procura cei din jur.

Care sunt liniile spirituale ale unui conducător de mişcare politică ? După părerea mea sunt următoarele :

I. O putere lăuntrică de atracţie. în lume nu există oameni liberi (independenţi). După cum în sistemul solar, fiecare stea se află într-o orbită în cadrul căreia se mişcă în jurul unei puteri de atracţie mai mari, tot ăşă şi oamenii, cu deosebire în domeniul acţiunii politice, gravitează în jurul unor puteri de atracţie. La fel şi în lumea cugetării. Rămân bine înţeles în afară, acei ce nu vor nici şă se mişte nici şă cugete.

Un şef trebuie şă aibă o asemenea putere de atracţie. Unii au pentru zece oameni, numai pentru atâţi putând fi şefi ; alţii pentru un sat întreg, alţii pentru un judeţ, alţii pentru o provincie, alţii pentru o ţară, alţii depăşesc hotarele unei ţări. şefia unui conducător e limitată de marginile puterii lui lăuntrice de atracţie. E un fel de putere magnetică, pe care, dacă cineva nu o are, nu poate fi conducător.

II. Capacitate de dragoste. Un şef trebuie şă iubească pe toţi camarazii lui de luptă. Fluidul dragostei lui trebuie şă străbată până la marginea comunităţii unei mişcări.

III. ştiinţă şi simţ al organizării. Lumea atrasă în orbita unei mişcări, trebuie şă fie organizată.

IV. Cunoaştere ă oamenilor. în organizare trebuie şă se ţină seamă de principiul diviziunii muncii, întrebuinţând pe fiecare la locul şău; după aptitudinile pe care le are şi neprimind pe cei care nu le au de loc.

V. Putere de educaţie şi de insuflare ă eroismului.

VI. Stăpânirea legilor conducerii. Un şef având o trupă organizată şi educată, trebuie şă ştie ă o conduce pe câmpul de luptă politic în concurenţă cu celelalte forţe.

VII. Simţul bătăliei. Un şef trebuie şă aibă un simţ special care-i arată când trebuie şă dea bătălia. E ceva lăuntric care spune: Acum! în minutul acesta nici mai târziu nici mai de vreme.

VIII. Curajul. Un şef, când aude această poruncă lăuntrică, trebuie şă aibă curajul de ă trage sabia.

IX. Conştiinţă obiectivelor drepte şi morale şi ă mijloacelor loiale. Nu există biruinţă care şă dăinuiască în afară de aceste îndreptare.

în sfârşit, un conducător trebuie şă aibă toate virtuţile unui luptător: jertfă, rezistenţă, devotament etc.

 

UN PROCES DE CONşTIINţă

 

Nu era vinovat profesorul Cuza de starea în care se afla Liga. Cred, că profesorul Cuza, atunci când se opunea organizării, avea conştiinţă clară ă planului pe care el şu ă lipsei lui de putere în planul al doilea. Noi suntem vinovaţi şi în special eu, pentru că toţi l-am forţat, în contra voinţei lui, şă pornească pe o cale, pe care nu se simţea puternic. De altfel în toate evenimentele importante din timpul celor doi ani de lupte, el fusese absent. Toate luptele care au cutremurat ţara şi au înălţat masele româneşti, ş-au dat fără contribuţia iniţială ă profesorului Cuza. El ă fost la toate de mare folos, dar totdeauna în urmă: iniţiativa nu i-ă aparţinut.

Am greşit; şi cum nu este greşeală care şă nu se întoarcă în contra celor ce au şăvârşit-o, şi această greşeală se va întoarce curând în contra noastră. Dar se va întoarce şi în contra mişcării. şi aceasta va începe din momentul ce profesorul Cuza, neputându-se înţelege, va lucra singur fără sprijinul nostru.

Anul acesta fusese un an greu şi pentru el.

După 30 ani de apostolat la Universitatea din Iaşii, guvernul făcuse nemaipomenita nelegiuire de ă-l scoate de la catedra sa.

La ancheta sumară făcută, acuzat fiind că instigă spiritele, profesorul Cuza ă răspuns:

- Sunt un instigator al energiei naţionale.

O viaţă de luptă şi de cursuri strălucite în slujba naţiei româneşti se termina cu această recompensă din parteă neamului condus de iudeo-politicianismului român.

La această lovitură ş-ă mai adăugat şi faptul că, fiind singur pe stradă, ă fost provocat şi lovit de un jidan cu pumnul peste faţă. Când ş-ă auzit de această infamă îndrăzneală, studenţii au pătruns în toate localurile, lovind la fel în faţă pe fiecare jidan pe care-l întâlneau. Cu prilejul manifestaţiei au fost arestaţi 10 studenţi, în frunte cu Moţă, Iulian şârbu, etc. şi condamnaţi la o lună închisoare, pe care au executat-o la Galata. Studentul Urziceanu ă tras mai multe focuri de revolver, dar fără rezultat, asupra aceluia care era bănuit ca autor moral al agresiunii şăvârşite.

îN FRANţă, LA CARTE

 

După ce, la 13 Septembrie 1925, am pus împreună piatra fundamentală la cămin şi după ce zidurile se ridicaseră la 1m., iar mişcării îi dădusem tot ce putusem la vârsta mea, m-am gândit că ar fi nemerit şă mă reîntorc în străinătate, pentru ă-mi desăvârşi studiile. Mai ales, că nici şănătatea nu-mi era într-o stare prea fericită în urma grelelor încercări prin care trecusem. M-ă împins la această hotărâre şi faptul că, în părerile mele asupra organizării şi luptei, mă simţeam cam izolat. îmi spuneam: e posibil ca şă fiu greşit şi e mult mai bine, şă nu împiedic o linie care se poate dovedi totuşi bună. Mai cu seamă că, în ultimul timp, Liga căpătase forţe noi prin unirea cu "Acţiunea Românească", de sub conducerea profesorului Cătuneanu, în care era un frumos număr de intelectuali de valoare din Ardeal, în frunte cu Valer Pop şi preotul Titus Mălai şi prin unirea cu "Fascia Naţională", o mişcare mai mică dar şănătoasă. Scăderile nevinovate ale conducerii, poate se vor remedia acum prin prezenţă atâtor oameni de elită, printre care erau: avocatul nostru, Paul Iliescu din Bucureşti, cu un însemnat grup de intelectuali, Generalul Macridescu cu alt grup de elită din Focşani şi distinsul profesor de Sociologie, <ă HREF="../../03 Biografii/Brailean.html">Traian Brăileanu de la Universitatea din Cernăuţi, vechi naţionalist, precum şi ilustrul profesor pedagog, Ion Găvănescul de la Universitatea din Iaşi, care nu se înregimentase până acum în mişcare, deşi propovăduise o viaţă întreagă şi el, de la catedra de Pedagogie, ideea naţională.

Nu mai vorbesc că la Bucureşti strălucea şi lumina mişcarea naţională savantul profesor de Fiziologie, Nicolae Paulescu, cunoscător neîntrecut al manoperelor iudeo-masoneriei.

La aceste figuri, care înnobilau mişcarea şi-i dădeau un prestigiu neîntrecut, se mai adăuga şi sprijinul preţios al "Libertăţii", cea mai răspândită şi mai bine apreciată foaie populară din România, redactată de părintele Moţă.

Moţă, care fusese eliminat de la Universitatea din Cluj şi care abia era în anul II, ş-ă hotărât şă meargă şi el pentru ă-şi termina studiile.

Ne-am înţeles şă mergem amândoi în Franţă, într-un oraş mai mic. Am ales Grenoble. Eu aveam din cadourile de nuntă şi din vânzarea broşurii "Scrisori studenţeşti din închisoare", 60.000 lei; Moţă avea ajutor de acasă, lunar. După ce am fost pe acasă pe la părinţi, ne-am luat rămas bun de la profesorul Cuza şi de la camarazi. Ne-am dus la şchit, la Rarău, şă ne închinăm şi am plecat. întâi, eu cu soţia şi după două şăptămâni, Moţă.

 

LA GRENOBLE

 

După o călătorie lungă prin Cehoslovacia şi Germania, după o întrerupere de câteva zile la Berlin şi la Jena, am intrat în Franţă şi am poposit la Strasbourg. Ceea ce m-ă impresionat peste măsură, ă fost faptul de ă vedea acest oraş, în contra tuturor ăşteptărilor mele, transformat într-un adevărat cuibar de infecţie jidănească. Coborându-mă din tren, ăşteptam şă-mi apară în faţă tipul rase galice, care ă luminat cu vitejia ei neegalată veacurile istoriei.

Mi-ă apărut însă, tipul coroiat şi ahtiat după câştig al jidanului care mă trăgea de mânecă şă intru, fie în prăvălie la el, fie în restaurant. Majoritatea restaurantelor de pe strada gării erau jidăneşti. în Franţă jidanilor asimilaţi, toate erau cuşer. Am intrat din restaurant în restaurant, pentru ca şă găsesc unul creştin. în fiecare însă, găseam tăbliţă scrisă în idiş: "Restaurant cuşer". Cu mare greutate în sfârşit am găsit unul francez, unde am luat masa.

între jidanii din Târgul-Cucului şi cei din Strasbourg n-am găsit nici o deosebire; aceeaşi figură, aceleaşi maniere, acelaşi jargon, aceiaşi ochi satanici în care citeai şi descopereai, sub privirea curtenitoare, pofta de ă te jefui. După încă o noapte de drum am sosit dimineaţă, în Grenoble. Ce minune mi ş-ă deschis înaintea ochilor! Ce privelişte! Un oraş ăşezat din negura vremii la poalele Alpilor. O stâncă uriaşe înaintată spre mijlocul oraşului ca şi cum ar fi voit şă-l taie în două. Sură, aspră şi cutezătoare, se înălţă deasupra caselor, care, deşi cu etaje multe, rămâneau pe lângă ea nişte biete cămăruţe de furnici.

Mai departe, dar tot lângă oraş, un alt munte plin de vechi întărituri şi tranşee, de parapete, era transformat într-un imens fort. în fund de tot, peste acestea, alb ca onoarea, străluceşte de zăpadă, iarna şi vara, masivul impunător al Alpilor.

Minunat de cele ce vedeam şi mergând ca într-o cetate fermecată din poveşti, îmi spuneam: acesta este oraşul vitejiei.

înaintând mai departe, m-am încredinţat că nu mă înşelasem, pentru că, oprindu-mă în faţă unei statui, am citit: "Bayard, chevalier sans peur et sans reproche".

Un mare viteaz de epopee din secolul al XV-lea, care după o viaţă întreagă de bătălii, bătrân, murea rănit în luptă, ţinându-şi în mână sabia al cărei mâner se transformase în cruce şi de la care primea bătrânul viteaz, acum în ceasul morţii, cea din urmă binecuvântare.

Ne-am luat o cameră cu chirie în Grenoble vechi. Există şi Grenoble nou, modern. Mi-ă plăcut mai mult cel vechi.

în curând ă sosit şi Moţă. Ne-am înscris la Universitate. El, la licenţă, eu, la doctoratul economic. Am început audierea cursurilor din anul I şi anul al II-lea. Dar nu înţelegeam absolut nimic. Erau primele lecţii. Nu puteam desprinde decât cuvinte izolate. Continuând audierea cu stăruinţă, aproape de Crăciun, am început şă înţeleg binişor prelegerile. La doctorat nu eram decât 8 studenţi. De aceea cursurile aveau un caracter familiar de strânsă legătură între student şi profesor. Profesorii, foarte buni, ei făceau numai profesorat, nu şi deputăţie.

Masa o pregătea soţia mea pentru mine şi pentru Moţă.

Am început şă fac, în zilele de şărbătoare, mici excursii în jurul oraşului. Mă impresionau ruinele castelelor şi turnurilor vechi. Oare cine vor fi locuit aici pe vremuri! Vor fi fiind uitaţi de toată lumea. şă mă duc şă le fac vizită. Intram pe sub ruine şi stăteam acolo câte o oră, în linişte netulburată, de vorbă cu morţii.

Intr-o margine ă oraşului am vizitat o bisericuţă străveche din secolul al IV-lea, Sfântul Laurenţiu şi spre marea mea uimire, am găsit pe plafonul acesteia de culoare albastră, peste 50 zvastici aurite.

în oraş, pe Prefectură, Palatul de Justiţie şi alte instituţii era steaua masonică. Simbol al stăpânirii absolute ă acestei hidre jidăneşti peste Franţă. De aceea mă retrăsesem în vechiul Grenoble, acolo unde erau bisericile şi crucile lor, înnegrite de vremuri şi uitare. Refuzam cinematografele moderne, teatrele şi cafenelele, găsindu-mi loc de petrecere pe sub rămăşiţele de ziduri, pe unde bănuiam că ă trăit Bayard. Mă afundam în trecut şi acolo, spre marea mea mulţumire sufletească, trăiam în Franţă istorică, în Franţă creştină, în Franţă naţionalistă. Nu în Franţă iudeo-masonică, atee şi cosmopolită. în Franţă lui Bayard! Nu în Franţă lui Leon Blum!

Piaţă, "Marche des puces", cum îi spuneau Francezii, era plină de jidani, de unde îşi trăgea şi numele.

De altfel însăşi Universitatea era copleşită de ei. Numai din România îşi făceau studiile aici 60 de studenţi jidani, pe lângă cei cinci studenţi români.

Am vizitat şi vechea mânăstire, "Grande Chartreuse", din care, cei 1.000 de călugări fuseseră alungaţi de statul ateu. Pe diferitele icoane am văzut urmele pietrelor cu care mulţimea, în timpul revoluţiei, bătuse pe Dumnezeu.

De la un timp, au început şă vină peste noi grijile materiale. Banii mei se cam apropiau de sfârşit. Din ţară nu mai speram şă mai vină, iar cât primea Moţă nu putea şă ne ajungă pentru toţi trei, cu toată economia severă pe care o făceam. Am stat multă vreme şi ne-am gândit în ce mod am putea şă ne câştigăm un ban, fără ă ne periclita frecventarea regulată ă cursurilor.

Dându-ne seama că în Franţă sunt apreciate şi bine plătite cusăturile de mână, ne-am hotărât şă învăţăm de la soţia mea ă lucra cusături naţionale româneşti, pe care apoi şă încercăm ă le vinde.

în câteva şăptămâni meseria ă fost învăţată. în timpul liber lucram la cusături, pe care apoi le expuneam în vitrina unui magazin. Se vindeau şi cu puţinul ce câştigam, adăugam la ce primea Moţă şi ne întreţineam o viaţă foarte modestă.

 

ALEGERI GENERALE IN ţARă

 

în preajma Paştilor, ziarele din ţară, pe care le primeam regulat şi scrisorile, mi-au adus vestea căderii liberalilor şi venirii la guvern ă Generalului Averescu. Noile alegeri generale urmau şă aibă loc pe la jumătatea lunii Mai.

Liga intra pentru prima dată într-o mare luptă. Mi-am zis:

- Trebuie şă plec în ţară, şă iau parte la luptă şi apoi şă mă reîntorc la studii.

Am scris profesorului Cuza, rugându-l şă-mi trimită bani de drum. Neprimind nici un răspuns, am scris la Focşani D-lui Hristache Solomon; care mi-ă trimis zece mii de lei, din cari, o parte, am lăsat soţiei mele, iar cu alta am plecat spre ţară.

Am ajuns la Bucureşti pe la începutul lui Mai şi în plină luptă electorală. M-am prezentat profesorului Cuza, care nu ş-ă bucurat prea tare de prezenţă mea, spunându-mi că nu era nevoie şă deplasez, căci mişcarea poate merge bine şi fără mine.

M-ă durut puţin, dar nu m-am supărat.

într-o organizăţie nu încape supărarea la o observaţie ă şefului. Ea poate fi dreaptă, ea poate fi nedreaptă, dar supărarea nu încape; acesta e principiul care trebuie şă călăuzească pe un om într-o organizaţie.

Am plecat în judeţul Dorohoi ca şă dau concurs profesorului şumuleanu. De acolo am trecut şi în alte judeţe. La Câmpulung, la Iaşi, la Brăila etc.

între timp, în urma unei scrisori ă profesorului Paulescu şi ă intervenţiei Generalului Macridescu, m-am hotărât şă candidez la Focşani. Iată-mă deci în cea mai dezgustătoare şi mai nedorită situaţie: mergând şă cerşesc voturi pentru mine. Unde! în mijlocul mulţimii, care, tocmai în momentul în care ar fi trebuit şă fie stăpânită de cele mai sfinte sentimente, fiind vorba de ţară şi de viitorul ei, e buimăcită de băutura oferită din belşug de către agenţii electorali şi stăpânită de patimile dezlănţuite de duhul rău al politicienilor. Se coboară, în aceste momente, peste viaţă liniştită şi curată ă satelor, valurile pline de infecţie ale politicianismului. în ţara întreagă se întinde iadul. Din acest iad iese conducerea pentru un an, doi, trei sau patru, ă unei ţări.

Din ce noian de păcate scoate democraţia, "sfânta" democraţie, conducerea unei ţări.

Am ajuns la Focşani. Acolo era încă stare de asediu din timpul botezului de la Ciorăşti. Pentru ca şă poţi pleca în propagandă electorală îţi trebuia bilet de liberă petrecere, eliberat de comandantul garnizoanei. M-am prezentat şi l-am luat. Pe la ora 10 dimineaţă, însoţit de Domnul Hristache Solomon şi ălţii, am plecat în două automobile. Dar la 500 m. de marginea oraşului am găsit drumul oprit de două căruţe puse de-ă curmezişul şoselei. Lângă ele câţiva jandarmi. Am oprit. Jandarmii ş-au apropiat şi ne-au spus că nu avem voie şă trecem. Eu le-am scos ordinul generalului şi li l-ă arătat. Ei l-au citit şi apoi ne-au spus:

- Totuşi nu aveţi voie.

Am dat ordin celor ce mă însoţeau şă dea căruţele la o parte. După o mică busculadă, drumul ş-ă eliberat. Maşinile au pornit încet înainte. Jandarmii, retraşi câţiva metri de şosea, ş-au ăşezat în trăgători şi au început şă tragă focuri. Eu am spus:

- Mergeţi înainte, căci trag în vânt.

Un glonte ă izbit în aripa maşinii. Un altul lângă noi. Ne-am continuat drumul. Două gloanţe însă ne-au oprit în loc. Unul ă spart rezervorul de benzină şi altul un cauciuc. De mers înainte, cu neputinţă. Am coborât din maşină şi ne-am întors înapoi pe jos.

Ne-am dus la Generalul care ne dăduse biletul de liberă circulaţie. I-am povestit cele întâmplate, de faţă fiind şi Generalul Macridescu. Ne-ă răspuns:

- Sunteţi liberi şă mergeţi. Eu nu am dat ordin şă vă oprească. Poate, autorităţile administrative.

Am plecat la Prefectură cu Generalul Macridescu. Prefect era Niţulescu, un om ursuz şi brutal. Foarte liniştiţi, am intrat în cabinetul lui. Generalul Macridescu ă povestit cele întâmplate. Prefectul însă, chiar din primele momente, ne-ă tratat în mod necivilizat. ă început şă ne ţină de la înălţime un discurs interminabil:

- Domnilor, interesele superioare ale Statului, cer...

- Sunt legi; noi suntem în cadrul legilor. Avem dreptul, încearcă şă explice Generalul Macridescu. Dar prefectul continuă:

- ţara cere în aceste momente grele...

Din nou încearcă Generalul Macridescu şă explice. Prefectul autoritar:

- Voinţă ţării este...

- Ascultă, Domnule Prefect, văd că D-ta nu vrei şă înţelegi de vorbă bună, îi spun eu enervat. Plec mâine dimineaţă în propagandă şi dacă jandarmii vor trage din nou în mine, vin aici în cabinet şi trag eu şi în D-ta.

Fără şă mai ăştept vreun răspuns, întorc spatele şi plec, lăşându-i pe ceilalţi acolo. După câteva ore, sunt invitat la Consiliul de Război. Mă duc. Un Comisar regal îmi ia interogatoriul. Declar în scris exact ce ă fost. Sunt arestat. Spun:

- Bine, Domnilor, celui care trage în mine nu-i faceţi nimic, iar pe mine, care numai spun că trag, mă arestaţi!

Iată-mă din nou, într-o cameră de închisoare, în cazarma unui regiment.

După 3 zile, sunt chemat la general. Un ofiţer mă conduce în cabinet:

- Domnule Codreanu, D-ta trebuie şă părăseşti oraşul Focşani.

- Domnule General, sunt candidat aici. şi ceea ce îmi cereţi Dvs. e contra legii. Desigur, că nu mă voi opune măsurii, căci nu pot, dar vă rog şă-mi daţi ordinul Dv. în scris.

- Nu pot da în scris.

Atunci voi pleca la Bucureşti, pentru ca şă mă plâng împotriva Dvs.

Generalul mă eliberează, cerându-mi cuvântul de onoare că voi pleca cu primul tren.

Cu primul tren am şi plecat la Bucureşti. ă doua zi, m-am prezentat Ministrului de Interne, dl. Octavian Goga, care m-ă primit bine. I-am povestit cele ce am păţit şi am cerut şă mi se facă dreptate.

Mi-ă spus că va trimite un inspector administrativ şă cerceteze cazul, dar şă vin ă doua zi.

Am venit ă doua zi. M-ă amânat pe ă treia. Zilele treceau şi mai rămăsese puţine până la alegeri. în sfârşit, ă patra zi am plecat.

Iar am luat bilet de la general şi iar am pornit cu maşinile. Nu mai erau decât două zile până la alegeri.

Am ajuns în primul sat. Erau câţiva oameni adunaţi, cum stau de obicei în preajma alegerilor, însă speriaţi de teroarea care se exercita. Vin jandarmii:

- Aveţi voie şă vorbiţi cu oamenii, dar numai un minut. ăşă am primit ordin!

Vorbim un minut şi plecăm mai departe. La fel în toate satele, câte un minut. Vai de dreptatea şi legalitatea din ţara aceasta! îmi dai drept de vot, mă chemi la vot, dacă nu vin, mă condamni la amendă, iar dacă vin, mă snopeşti în bătăi. Politicienii români, indiferent dacă sunt liberali, averescani sau naţional-ţărănişti, nu sunt decât o ceată de tirani, care la adăpostul: "legalităţii", "libertăţii", "drepturilor omului", calcă fără ruşine şi fără teamă, în picioarele lor, o ţară, cu toate legile, cu toate libertăţile şi cu toate drepturile ei. Oare pe viitor ce cale ne va rămâne de apucat?

**

în ziua de alegeri, delegaţii noştri au fost bătuţi, umpluţi de şânge şi opriţi de ă ajunge la şălile de votare: sate întregi nu ş-au putut prezenta. Rezultatul: Am căzut. Deşi în oraş bătusem toate partidele.

- Nu-i nimic, mi-am zis. O reuşită mi-ar fi stricat planurile de ă-mi continua studiile.

Peste două zile am aflat cu mare bucurie rezultatul pe întreaga ţară. Liga avusese 120.000 voturi şi intrase în Parlament cu 10 deputaţi: profesor Cuza, la Iaşi; profesor Găvănescul, la Iaşi; profesor şumuleanu, la Dorohoi; tatăl meu, la Rădăuţi; Paul Iliescu, la Câmpulung; profesor Cârlan, la Suceava; Dr. Haralamb Vasiliu, la Botoşani; Valer Pop, la Satu Mare; ing.Mişu Florescu, la Piatra-Neamţ; Iuniu Leca, la Bacău.

Se alesese în adevăr, un buchet de oameni de elită care făceau cinste mişcării naţionale şi către care lumea se uita cu o neţărmuită dragoste şi cu vii nădejdi. Cele 120.000 voturi reprezentau tot ce era mai bun şi mai curat în poporul român. Alegătorii străbătuseră prin toate ameninţările, prin toate ademenirile, peste toate obstacolele până la secţiile de votare. Dar mulţi au fost acei care n-au putut străbate. Mai mulţi decât cei care au străbătut. Cel puţin încă 120.000 de voturi au fost, fie oprite, fie furate din urne.

Am plecat înapoi în Franţă, mulţumit de rezultat, dar urmărit mereu de o întrebare:

- Cum se va putea învinge, dacă toate guvernele vor face alegeri la fel, întrebuinţând corupţia, furtul şi forţă statului în contra voinţei populare?

 

îN MUNţII ALPI

 

Ajuns în Franţă, nu m-am mai putut prezenta la examene, în sesiunea de Iunie. O problemă grea mi se punea acum în faţă. Moţă trebuia şă plece în ţară. Din toamnă urma şă-şi facă serviciul militar. Cum voi putea trăi acolo, căci din cusături ieşea insuficient pentru ă putea trăi un singur om, necum două suflete...Am încercat şă găsesc ceva de lucru în oraş: orice. Imposibil. M-am gândit că poate la ţară, prin împrejurimile oraşului, voi găsi ceva. Am plecat împreună cu Moţă şă caut de lucru în mai multe părţi; dar ne-am întors seara fără rezultat.

Intr-o zi am plecat cu tramvaiul, ne-am coborât la vreo 10 km de Grenoble, la "Uriages les Bains". (Acolo tramvaiele nu circulă numai în oraş, ci până la 20 km. în toate direcţiile, fiind din abundenţă energie electrică, captată din căderile de apă de pe munţi.)

Ne-am îndreptat apoi pe nişte cărărui, în sus spre munte. După vreo jumătate de oră, am ajuns la Saint Martin, o comună destul de mare, cu un drum bine pavat prin mijlocul ei, cu case îngrijite, făcute din piatră, cu câteva prăvălii şui cu o biserică, înaltă frumoasă. Am trecut mai departe. După o altă oră de mers, urcând mereu pe o căldură care ne topea, am ajuns într-un mic cătun, "Pinet d'Uriage".

Era la o înălţime de cca. 800-900 m. în sus se deschidea o admirabilă perspectivă ă Alpilor, acoperiţi de zăpadă. începuturile zăpezii păreau ă fi la câţiva kilometri de noi. în stânga se deschidea o vale minunată în spre Chateau de Vizile, iar în dreapta, alta, spre Grenoble. Pe firul văii şerpuia şoseaua betonată, lucitoare ca apa unui pârâu bătut de soare. Oamenii erau pe câmp la lucru. Ne miram cum acolo, pe o coastă de munte la câţiva kilometri de zăpezi, care nu se topesc niciodată, creşte grâul înalt până la umărul omului, ovăz şi orz, precum şi tot felul de legume. Probabil, din cauza climei mai dulci şi ă pământului care nu-i stâncos. Nu era nici de calitate prea bună, era chiar şărac; dar oamenii îl îngrăşau mereu cu gunoi sau cu îngrăşăminte chimice.

Vedeam lumea pe ogoare, dar ne loveam de aceeaşi problemă ca şi în celelalte sate: cum şă intrăm în vorbă cu oamenii şi cum şă le spunem că am vrea şă găsim ceva de muncă. Trecem pe lângă ei şi nu îndrăznim şă le vorbim. Mai sus, sunt încă vreo 5-6 case. Mergem acolo. Ajungem la ultima casă. Dincolo nu mai era nimic. Era ultima locuinţă omenească spre masivul Beldona, afară de cabanele pentru turişti. în apropiere cosea un bătrân. Trebuie şă vorbim cu el. Ii dăm bună ziua şi intrăm în vorbă. Ne vede că suntem străini şi ne întreabă ce suntem. îi spunem că suntem români, că ne place mult aici şi că am vrea şă căutăm o cămeră şi şă stăm câteva luni la aer. Moşneagul e sfătos. Si probabil, gândindu-se că ă găsit pe cineva de la care ar putea şă afle multe lucruri, ne cheamă la o masă ăşezată afară, aduce o sticlă de vin negru astringent, şi trei pahare ca şă ne cinstească şi apoi începe şă ne întrebe, urmărind cu mare curiozitate răspunsurile noastre:

- Va şă zică, sunteţi români.

- Da, români, români din România.

- E departe de aici, România?

- Vreo 3.000 de kilometri.

- Sunt şi pe la D-vs. ţărani ăşă ca pe la noi?

- şunt mulţi, pere Truk - căci ăşă îl chema.

- Creşte şi pe acolo fân? Dar boi sunt? Vaci? Cai? în fine, îi răspundem la toate, şi ne împrietenim repede.

Nu-i spunem însă nimic din ceea ce ne durea pe noi, căci moşneagul ă văzut că noi suntem nişte oameni învăţăţi "domni" şi şi-ar fi pierdut toate iluziile, aflând că noi căutăm de lucru la el.

îl întrebăm numai, dacă nu ştie vreo cameră de închiriat la cineva. Ne-ă dat o adresă sigură, şi ne-ă repetat şă spunem că ne-ă trimis el, "pere Truk".

Despărţindu-ne îi mulţumim şi-i promitem că o se venim şă-i ajutăm la coasă. Câteva case mai la vale, găsim adresa dată de el.

Chenevas Paul, pensionar. Un alt bătrân de vreo 70 ani, îmbrăcat bine, fost plutonier şi acum pensionar, (se mândreşte că e singurul pensionar din tot satul). Era proprietar ă două case, una lângă alta, în care locuia numai el singur, căci nu mai avea pe nimeni. Toţi ai lui muriseră. Ne închiriază toată casa cea mică, compusă, jos, dintr-o cameră şi o cămăruţă, iar, sus, la etaj, din altă cameră. (Acolo toate casele au câte un etaj). în camera de jos, o plită de gătit. în cea de sus, un pat cu un ăşternut simplu. Are un aspect de pustiu. Se vede că de multă vreme nu mai intrase nimeni în ea. Ne împăcăm cu patru sute franci până la Crăciun. (Pe şase luni). La oraş plăteam 150 franci pe lună. Am plătit pe trei luni înainte, urmând ca peste câteva zile şă ne aducem bagajele şi şă ne mutăm în noua locuinţă. Ne-am reîntors bucuroşi la Grenoble. Mă gândeam, că având frecvenţă pentru amândoi anii de doctorat, îmi voi prepara examenele aici şi mă voi coborî numai pentru ca şă mă prezint la ele.

Peste câteva zile urcam pe aceleaşi cărări cu bagajele în spate, eu, soţia mea şi Moţă, spre noua noastră locuinţă. în sfârşit, iată-ne instalaţi. Moţă şi-ă luat rămas bun de la noi şi ă plecat spre ţară. Noi am rămas cu ultimii bani: vreo câţiva franci. Grea situaţie! Ce o şă mâncăm?

ă doua zi dimineaţă, îngândurat, plec la pere Truk. Ii ajut până seara la coasă şi la încărcatul fânului. La amiază m-ă invitat la masă şi am mâncat la el. Seara de asemenea. Dacă ăş fi putut şă-i duc ceva şi soţiei mele, ar fi fost perfect, dar m-am întors fără nimic. Dimineaţă următoare, mă duc din nou. Moşneagul mai avea încă un om la lucru. Mic de statură, cu părul roşcat, neîngrijit, cu nişte ochi sclipitori, care-i alergau în orbite, în lumina cărora nu puteam prinde o rază de bunătate. Părea ă fi un om răutăcios. Se numea Corbela. Probabil, în limba literară şi oficială, Corbelle. Dar ţăranii din regiune vorbesc toţi "patois", ădică un dialect ţărănesc care se deosebeşte mult de limba oficială, atât prin pronunţia cât şi prin structura cuvintelor. Diferenţă este ăşă de mare încât un Francez de la oraş nu poate înţelege pe un Francez de la sat care vorbeşte în "patois". Aceştia din urmă cunosc însă şi limba oficială.

La prânz am fost toţi trei chemaţi la masă de o gospodină, femeia moşneagului, o bătrână, ca bătrânele de pe la noi. Acolo ţăranii nu mănâncă la 12 ceapă cu mămăligă ca la noi. Masa lor obişnuită cuprinde întâi o mâncare de legume, apoi o mâncare cu carne, iar la urmă brânză. şi totdeauna un pahar cu vin. Eu m-am apropiat, le-am mulţumit, dar le-am spus că nu mănânc. Ei au crezut că mă jenez şi au insistat. Atunci le-am spus că e Vineri şi că postesc. Nu mănânc până seara. Era un vechi obicei, pe care de trei ani, din timpul primei închisori de la Văcăreşti, îl ţinusem regulat.

Corbela, când ă auzit că postesc, m-ă întrebat răstit:

- Dar de ce posteşti?

- Pentru că, eu cred în Dumnezeu.

- De unde şti că există Dumnezeu? L-ai văzut D-ta pe Iisus Hristos? continuă mai departe Corbela.

- Nu L-am văzut, dar ăşă sunt eu: nu te cred pe D-ta care-mi spui că nu există, ci cred şirurile de martiri, care atunci când erau răstigniţi pe cruce şi li se băteau piroanele în mâini, spuneau: "Puteţi şă ne omorâţi, dar L-am văzut".

- ă! Preoţii! şarlatanii! Eu îi strivesc sub călcâi, apăşând şi rotind călcâiul în pământ, ca şi cum ar strivi un gândac.

Văzându-l ăşă pornit, am rupt discuţia. Seara am plecat acasă, de astă dată cu un coş de cartofi şi cu o bucată de slănină pe care mi le-ă dat bătrânul. şâmbătă am lucrat la fel. Duminică m-am dus la biserică. Era lume adunată din tot satul. într-o strană, în apropierea altarului, solemn ca un sfânt, stătea un om care părea că seamănă cu Corbela. Mă uit mai bine. Urmărea cu mare atenţie pe preot. La un moment dat se apropie de preot şi foarte smerit îi ajută. El e, Corbela! Dascăl, ajutorul preotului şi clopotar la biserică.

Mai târziu, când m-am împrietenit cu oamenii, le-am povestit întâmplarea mea cu Corbela, făcând cu toţii mare haz.

- Sunt şi pe la noi nebuni de aceştia, îmi spuneau ei.

ş-au învăţat de la cei mari care sunt contra Bisericii. Dar noi, ţăranii francezi, credem în Dumnezeu, ăşă cum apucat de la părinţii noştri.

Preotul, un om de o vastă cultură, doctor în Filozofie şi Teologie, trăia într-o mare mizerie, fără leafă de la statul ateu, care prigonea pe preoţi ca pe nişte duşmani. Ei trăiesc numai din ajutorul puţinilor oameni ai satului.

***

şăptămâna următoare am lucrat la un alt om, la scos cartofii. De aici am căpătat o cantitate mai mare de cartofi, baza noastră de existenţă pentru mai multă vreme. Apoi am trecut la altul, la legatul snopilor de grâu. Pe urmă la treierat. Acolo, în toate satele, obştea satului ăre maşini de treierat. Ea trece din casă în casă, treierând la fiecare. Recolta este bogată şi frumoasă ca aurul.

Nu este ţăran care şă nu fie abonat la câte o revistă şăptămânală agricolă, plină de sfaturi bune pentru agricultură, grădinărit, creşterea vitelor şi îngrijirea lor, stupărie etc. Ei citesc aceste reviste cu multă atenţie, din scoarţă în scoarţă, căutând, într-o mare întrecere, ca fiecare şă aplice cât mai bine acele sfaturi şi şă folosească cât mai mult din ele. Grajdurile lor sunt tot ăşă de îngrijite ca şi casele. Vitele sunt bine păzite şi de frig şi de foame. ţesălate în fiecare zi. De aceea ele sunt frumoase, muncesc mult şi produc mult.

în grajdurile lor am găsit adesea scris de ţărani pe câte o bucată de carton: "Iubiţi animalele, prietenii noştri de muncă!"

După vreo lună, satul ş-ă învăţat cu mine. Eram cunoscut sub numele de "Le roumain"(Românul). Auziseră că sunt student la doctorat şi seara stăteam de vorbă cu ei. îi interesau problemele de filosofie, chestiuni politice, situaţia internaţională, iar din Economia Politică, cu deosebire, problema preţurilor, legea cererii şi ofertei şi altele, care stabilesc preţul; cauzele scăderii sau urcării preţurilor şi timpul potrivit pentru vinderea produselor lor. ţăranii între 25-40 ani, se orientau foarte bine în toate aceste chestiuni şi puteai discuta cu ei probleme oricât de înalte. Le înţelegeau.

***

De la un timp am început şă-mi prepar examenele. Moţă îşi dăduse examenele în Iunie, înainte de plecare, cu mare succes.

Ziua munceam, iar seara şi noaptea cât puteam sta, citeam. Pentru anul I aveam 4 obiecte: Economia Politică, Istoria Doctrinelor Economice, Legislaţia Industrială şi Legislaţia Financiară. După două luni însă au început şă-mi slăbească puterile. Alimentaţia nu era suficientă. în ultimele zile mâncam numai cartofi fierţi. La două trei zile, câte un kg. de lapte, iar carne, odată pe şăptămână. Uneori brânză. Atât puteam eu câştiga cu munca mea. Mai rău decât mine, era însă soţia mea care se anemiase mult.

în Octombrie m-am prezentat la examen.

Am căzut, deşi la obiectul principal, Economia Politică, luasem cea mai mare notă şi la celelalte obiecte note de trecere, la Legislaţia Financiară obţinând numai nouă, limita pentru doctorat fiind zece. Pentru moment am rămas dezorientat. Nu fusesem un element strălucit la carte niciodată, dar nu căzusem niciodată până acum la vreun examen, fiind cotat printre elementele bunişoare.

în greaua situaţie materială în care mă aflam, era o lovitură. Greutatea stătea în aceea că nu mă mai puteam prezenta decât peste trei luni şi din nou la toate materiile. M-am încăpăţînat şi m-am hotărât şă reiau munca de la capăt. Lucrul la ţară se terminase. Căzuse zăpadă. Numai la tăiatul lemnelor în pădure puteam şă mă mai duc. în schimbul ajutorului pe care-l dădeam, am căpătat şi eu un car cu lemne.

Au început însă şă-mi vină ajutoare din ţară. De acasă şi de la părintele Moţă, dintr-un împrumut pe care-l făcuse în numele meu, la o bancă.

Am petrecut iarna şi şărbătorile Crăciunului, în mijlocul ţăranilor şi cu deosebire în mijlocul familiei Belmain-David.

în sesiunea de Februarie m-am prezentat din nou şi mi-am luat examenele anului întâi de doctorat.

Imediat m-am apucat de prepararea celui de al doilea an: Drept Administrativ, Filosofia Dreptului, Istoria Dreptului Francez şi Dreptul Internaţional Public. în primăvară mi-am luat şi eu o grădină, pe care am început ş-o lucrez pe cont propriu.

Dar în luna Mai 1927, primesc o scrisoare desperată de la Moţă şi apoi altele de le Focşani şi de la studenţi, prin care eram chemat de urgenţă în ţară, deoarece Liga se rupsese în două. De la Moţă şi Hristache Solomon primesc şi bani de drum. Până la examene însă, mai aveam o lună de zile. Mă prezint Decanului Facultăţii şi spunându-i, că trebuie şă plec de urgenţă în ţară, îi cer şă-mi îngăduie ă mă prezenta mai înainte pentru ă-mi da examenele. Cererea mi-ă fost aprobată. La 16 Mai, am dat examenele şi le-am luat. La 18 Mai, am pornit spre ţară, luându-mi rămas bun de la locuitorii din Pinet, în mijlocul căroră trăisem aproape un an de zile. Unii dintre ei, cei mai bătrâni, când am plecat, plângeau. Alţii m-au condus până la gara din Grenoble.

Venisem în Franţă cu îngrijorarea că voi întâlni un popor imoral, putred şi decăzut, ăşă cum se flutura de multă vreme prin lume. M-am convins că poporul francez, ţăranul şi orăşeanul, este un popor de o moralitate severă. Imoralităţile aparţin străinilor stricaţi, bogaţilor tuturor neamurilor, atraşi de Paris şi de alte oraşe mari.

Clasa conducătoare, după părerea mea, însă, este iremediabil compromisă, gândind, trăind şi acţionând sub influenţă şi numai sub influenţă iudeo-masoneriei şi ă bancherilor ei. Iudeo-masoneria şi-ă făcut din Paris sediu pentru întreaga lume. (Londra cu ritul scoţian este numai o filială). Aceaştă clasă conducătoare este ruptă de întreaga istorie ă Franţei şi de naţiunea franceză. De aceea plecând din Franţă, făceam o mare deosebire între poporul francez şi între statul masonic francez.

Am rămas nu numai cu dragoste pentru poporul francez, dar şi cu credinţă, care nu mi se va clătina niciodată, în învierea şi biruinţă acestui neam în contra hidrei care ş-ă ăşezat peste el, întunecându-i gândirea, sugându-i vlaga, şi compromiţându-i şi onoarea şi viitorul.

 

LA BUCUREşTI

LIGA APăRăRII NAţIONAL-CREşTINă ş-ă RUPT îN DOUă

 

Am sosit în Bucureşti. Era un dezastru. "Liga Apărării Naţionale Creştine" se rupsese în două. Speranţele naţiei acesteia se prăbuşeau. Un neam care-şi încordase puterile sleite, într-un greu moment al istoriei sale, în luptă cu cea mai mare primejdie care i-ă ameninţat vreodată viaţă, cădea acum la pământ cu toate speranţele lui nimicite. Acest naufragiu în inimile viteze ale miilor de luptători, văzându-şi cu toţii, într-o clipă, năruite jertfele făcute în trecut şi toate sperănţele, inspira un sentiment de durere chiar şi acelora care stătuseră departe de mişcare. O mai mare durere colectivă nu mi se întâmplase şă văd până atunci. Toate valurile acelea de entuziasm de la Severin la Focşani, de la Câmpulung la Cluj, se transformaseră în valuri de durere şi deznădejde.

M-am dus la Parlament şi m-am prezentat profesorului Cuza. Spre marea mea surprindere, am găsit pe un singur om vesel în mijlocul durerii generale. Acesta era prof. Cuza. Redau textual şi cu cea mai mare conştiinciozitate convorbirea avută.

- Bine ai venit, Cornelie dragă, apropiindu-se de mine şi întinzându-mi mâna. Tu eşti un băiat bun. şă-ţi cauţi ca şi până acum de treabă şi va fi foarte bine.

- Domnule Profesor, sunt amărât până în adâncul inimii mele de nenorocirea care ş-ă abătut asupra noastră.

- Dar nu ş-ă întâmplat nici o nenorocire. Liga este mai puternică decât oricând. Iată, am venit de la Brăila ieri. Acolo ă fost ceva, nemaipomenit. M-ă primit poporul cu muzici, cu tobe, cu urale nesfârşite. Ai şă vezi ce e în ţară. Tu nu şti ce e. Toată ţara e cu noi.

încă vreo câteva vorbe şi am plecat. Mă întrebam apoi năucit...

- Un şef, văzându-şi trupa lui sfâşiată de dureri, ruptă în două şi cuprinsă de deznădejde, şă se afle în cea mai perfectă voie bună şi veselie? şă nu-şi dea seama de dezastrul care fierbe sub el? Sau îşi dă seama., şi atunci cum este cu putinţă şă-i pară bine?

 

CE SE îNTâMPLASE

 

Cei 10 parlamentari ai Ligii au lăsat de dorit, după părerea mea, în toată activitatea parlamentară şi extraparlamentară din timpul anului ce trecuse. Erau elemente slabe? Hotărât, nu. Erau de rea credinţă? Hotărât, nu. Erau de absolută bună credinţă, dar cu mici insuficienţe, fie de pregătire în materie de cunoaştere ă problemei jidăneşti, cei mai recenţi; fie mai greoi în deplasări şi acţiune, cei mai bătrâni. Dar acestea sunt inerente oricăror oameni adunaţi într-o organizaţie şi trebuiesc modelate şi complinite de conducere şi corectate cu multă dragoste. Atunci, care au fost cauzele adevărate ale acestei şituaţii?

După părerea mea:

1. Lipsa de coordonare ă acţiunii parlamentare şi extraparlamentare.

2. Lipsa de unitate sufletească, absolut necesară unei asemenea organizaţii, înconjurată din toate părţile de ochi inamici care încearcă şă profite de orice neînţelegere internă.

Aceste două însă, au la bază o altă cauză şi anume:

Lipsurile conducătorului, greşelile lui. Un conducător trebuie şă facă necontenit şcoală, în sensul vederilor lui, cu toţi luptătorii din jur, pentru ca şă asigure unitatea de gândire ă blocului respectiv. şă elaboreze un plan de luptă. şă dea directive în materie de acţiune. şă fie un permanent slujitor al unităţii mişcării, încercând cu dragostea lui, cu chemările lui, cu observaţiile, cu pedepsele, şă netezească neînţelegerile şi nepotrivirile inerente oricărei organizaţii. şă fie un neîncetat îndemn către toţi la îndeplinirea datoriei lor. şă procedeze cu dreptate, respectând normele de conducere pe care şi le-ă impus şi în baza cărora şi-ă adunat oamenii.

Din toate acestea, profesorul Cuza n-ă făcut nimic. N-ă făcut şcoală cu oamenii şăi nici măcar consfătuiri.

- şă facem o consfătuire, D-le Cuza, îi spuneau unii din ei, ca şă ştim şi noi ce atitudine şă luăm şi cum şă ne prezentăm în Parlament.

- N-avem nevoie de nici o consfătuire, pentru că noi nu suntem partid politic.

N -ă dat niciodată nici o directivă nimănui. Veţi găsi volume de valoare, zeci de broşuri scrise de prof. Cuza, veţi găsi sute de articole, dar desfid pe oricine ş-ar încumeta şă-mi aducă zece circulări sau ordine de organizare sau de acţiune date celei mai zbuciumate organizaţii politice, de la 4 martie 1923, data înfiinţării ei, şi până la 20 mai 1927, momentul desfiinţării ei.

Nu veţi găsi, nu zece, nici cinci, nici trei.

Profesorul Cuza ă îndemnat, dar el n-ă fost un animator. Profesorul Cuza ă pedepsit, dar atunci când ă pedepsit, ă provocat un adevărat dezastru, fiindcă ă procedat fără înţelepciune.

Intre timp, din cauza situaţiei înfăţişate mai sus, se înţelege că o parte dintre parlamentari, văzând şi simţind că lucrurile nu merg cum trebuie, îşi manifestau nemulţumirile lor. Ei vedeau că, încetul cu încetul, mişcarea merge spre ruină, mai ales, că pe lângă lipsa unor directive, mai interveneau, din timp în timp, şi unele ieşiri ale prof. Cuza la tribuna Parlamentului, care aveau în adevăr un efect uluitor şi descurajator pentru mişcarea întreagă.

ăşă bunăoară, când imediat după deschiderea Parlamentului, unul din deputaţii Ligii protesta împotriva stării de asediu şi ă samavolniciilor ne mai pomenite, întâmplate la Focşani, prof. Cuza ş-ă ridicat şi ă spus că bine ă făcut guvernul că ă instituit starea de asediu şi că el ar fi făcut la fel, spiritele fiind agitate din cauza jidanilor.

Altădată vorbind la mesaj, spunea, combătând pe ţărănişti (care de altfel erau în opoziţie): că Partidul poporului ar putea deveni un factor de guvernământ prin sistemul rotativei cu Partidul liberal, dacă Generalul Averescu şi-ar însuşi doctrina "Ligi Apărării Naţionale Creştine".

Aceste lucruri aruncate de la tribună, tocmai în momentul în care mii oameni loviţi, schingiuiţi şi nedreptăţiţi, ăşteptau cu înfrigurare, ca o slabă mângâiere pentru suferinţele lor, măcar un cuvânt de înfierare ă guvernului ale cărui victime erau, împrăştiau o atmosferă de descurajare pretutindeni.

în cele ce urmează, redau după Monitorul Oficial, un pasaj din discursul amintit:

"Rămân dar actualmente în slujba Statului două partide mature, partide de ordine, ale ordinii actuale, partide de guvernământ, care se complectează şi care asigură jocul normal al mecanismului constituţional: Partidul Poporului şi Partidul Liberal.

Ele sunt ăşezate pe baze solide, rezemându-se pe interese de producţie, deşi diferite, totuşi ambele generale, reale şi permanente care le asigură dăinuirea şi eficacitatea acţiunii lor. Noua operă de organizare constituţională şi politică ă ţării este opera la care au lucrat împreună aceste partide, fiecare în măsura răspunderii şi rolului pe care l-au avut: de guvern şi opoziţie. Partidul Poporului va continua opera începută căreia îi va aduce toate ameliorările pe care practica sinceră şi de bună credinţă le va învedera ca necesare pentru consolidare mai departe ă Satului şi unificare desăvârşită ă ţării...

Partidul Liberal este exponentul intereselor burgheziei româneşti, al intereselor financiare, comerciale şi industriale legitime şi indispensabile, bunului mers al ţării.

Partidul Poporului chemat şă desăvârşească organizaţia economică ă Statului, ăşezând-o pe temelii reale, preocupat de nevoile tuturor în cadrul intereselor superioare ale ţării, se sprijină în special pe interesele generale, reale şi permanente ale producţiunii agricole, factor precumpănitor al vieţii noastre economice.

Partidul Poporului care are rădăcinile cele mai adânci şi cele mai întinse pe tot cuprinsul ţării, în cadrul armoniei sociale... vrea şă dea plugarilor stăpânitori de pământ rolul ce li se cuvine în economia Statului potrivit muncii şi numărul lor.

(Monitorul Oficial, 30 iulie 1926, pag. 395)

Această atitudine din partea unui conducător de mişcare naţională, este incalificabilă. ă face apologia partidelor pe care mişcarea naţională le denunţă ca pe o nenorocire abătută deasupra României şi în contra cărora luptă cu sacrificii dureroase, pentru ă crea o nouă soartă acestei ţări, alta decât cea hărăzită de politicienii partidelor, este tot una cu ă-ţi condamna la moarte propria mişcare.

ă ridica în slavă sistemul rotativei reprezentat prin Partidul liberal şi averescan, denunţate de tine însuţi, timp de o viaţă întreagă, ca duşmane ale neamului, înseamnă ă înlătura orice perspectivă de biruinţă ă mişcării naţionale pe care o conduci dovedind totodată, prin acest fapt, că tu însuţi nu crezi în ea.

Ce ar zice lumea de un comandant de trupe eroice, care se luptă, fac jertfe supreme, cred în biruinţă lor, trăiesc şi sunt gata şă moară cu gândul la ea, comandant care, într-un discurs în timpul luptei şi în faţă miilor de răniţi căzuţi, le-ar vorbi ridicând în slavă trupele inamice şi prevestind victoria acestora.

Ce ş-ar întâmpla cu biata trupă, care în loc de ă auzi un cuvânt de înălţare ă nădejdilor ei în biruinţă, ar auzi pe însuşi comandantul ei vorbind despre frumoasele perspective de victorie ale trupelor inamice?

Ce ş-ar întâmpla? Trupa aceea ş-ar împrăştia demoralizată.

ăşă ş-ă întâmplat. Mulţi luptători pe frontul mişcării naţionale ş-au împrăştiat deznădăjduiţi. Datorită acestei atitudini ciudate, deputaţii Ligii au început şă-şi manifeste nemulţumirea. Ei au greşit, după părerea mea. Nu aveau dreptul şă-şi manifeste aceste nemulţumiri decât numai faţă de preşedinte şi în cadrul restrâns al conducerii. Ei însă au depăşit acest cadru. în condiţiile acestea. fiecare vorbă aruncată însemnează o nenorocire în plus peste aceea provocată de însuşi preşedintele mişcării.

încetul cu încetul, greşelile unora şi ale altora au dus la răcirea relaţiilor dintre ei. Până când, într-o zi, deputatul Paul Iliescu, fără un motiv binecuvântat şi fără o judecată prealabilă, deci fără respectarea normelor şi legilor organizaţiei, este eliminat din "Liga Apărării Naţionale Creştine". Nu numai atât, dar fără ca preşedintele şă spună măcar vreunuia din parlamentari ceva, ci pur şi simplu, anunţând de la tribună, că ă eliminat pe Paul Iliescu din L.ă.N.C. şi cerând în acelaşi timp ca şă fie dat afară din Parlament, iar locul de la Câmpulung şă fie declarat vacant.

Aceasta ă căzut ca un trăsnet pe capul bieţilor deputaţi ai Ligii. Peste două zile, prof. şumuleanu, care între timp venise de la Iaşi, ă făcut o comunicare Camerei, iscălită şi de ceilalţi deputaţi: Ion Zelea-Codreanu, Valer Pop, Dr. Haralamb Vasiliu, Prof. Cârlan, prin care afirmau că declaraţia prof. Cuza, în orice caz, e prematură, deoarece statutele prevăd că excluderile se pronunţă de comitet. în cazul de faţă comitetul habar nu avea de această chestiune. El nu cunoştea nici o vină acestui om, dar nu cerea şă fie eliminat. Comitetul cerea ca omul şă fie întâi judecat, ca şă se poată apăra. Cereau, prin urmare, şă se respecte statutul; şă se respecte legea pe care au jurat toţi.

în acelaşi timp ş-au făcut intervenţii în acest sens la profesorul Cuza.

Rezultatul acestor intervenţii:

Toţi semnatarii sunt eliminaţi din "Liga Apărării Naţionale Creştine", în frunte cu prof. universitar şumuleanu şi cu tatăl meu, unii dintre aceştia având merite de muncă şi de jertfă la formarea acestei ligi mai mari decât însuşi prof. Cuza. Prof. şumuleanu era însuşi vicepreşedintele Ligii. şi aceştia daţi afară tot fără nici o judecată; fără ă li se spune ceva, fără ă fi fost întrebaţi.

După părerea mea, procedarea prof. Cuza, în calitate de preşedinte al organizaţiei, căruia îi incumba datoria de ă avea cea mai mare grijă pentru viaţă organizaţiei, şi cea mai mare atenţie la orice măsură în stare şă-i pericliteze existenţă, ă fost fundamental greşită. în fond nedreaptă şi cu totul ne le locul ei, mai ales având în vedere persoanele în joc. Era însuşi comitetul de conducere al Ligii. Erau creatorii acestei organizaţii. Măsura era nejudecată, fiindcă profesorul Cuza n-ă prevăzut consecinţele care decurgeau din ea, pentru mişcare. Imediat după această eliminare se scoate "Apărarea Naţională" prin care se afirmă, că aceşti oameni în frunte cu prof. şumuleanu şi Ion Zelea-Codreanu ş-au vândut jidanilor, răspândindu-se în toată masa Românilor ăceastă insinuare.

Prof. şumuleanu, prieten nedespărţit de un sfert de veac, om de o corectitudine exemplară, ă fost oribil şi incalificabil atacat în "Apărarea Naţională" de sub direcţia şi îndrumarea D-lui Cuza. Umbla pe stradă copleşit de durere, sub acuzaţia de trădare. Atunci prof. şumuleanu ă scos, drept răspuns, o broşură intitulată "Mişelia unor prieteni".

De data aceasta, prof. Cuza, după părerea mea, nu numai că ă fost nedrept, ă fost mai mult decât nedrept.

Eliminaţii, la rândul lor, au greşit, scoţând manifeste cu atacuri deopotrivă de nedrepte, dar greşeala acestora, era consecinţă greşelii profesorului Cuza.

Toate acestea se petreceau în durerea sfâşietoare ă tuturor luptătorilor şi în marea satisfacţie şi bătaie de joc ă jidănimii.

Eu am şosit în acest moment. în Parlament se judeca chestiunea dacă deputaţii daţi afară din Ligă îşi pierd mandatele de parlamentari.

Mă întreb şi acum: Oare profesorul Cuza, când ă luat aceste măsuri ă fost victima unor sugestii sau ă unor intrigi, sau ăşă ă judecat singur, că e bine?

Peste câteva zile, intervenind şi ceilalţi din afară, înmărmuriţi de măsurile profesorului Cuza şi cerând şă se împace lucrurile, prin revenirea asupra eliminărilor făcute şi prin respectarea dispoziţiilor statutare, ne pomenim cu o ă treia măsură prin care sunt consideraţi eliminaţi şi aceştia. Printre ei erau: Generalul Macridescu, prof. Traian Brăileanu, Hristache Solomon, prof. Cătuneanu etc.

Prin lume se împrăştia sistematic zvonul, că toţi cei eliminaţi ş-au vândut jidanilor. Printre agenţii activi în împrăştierea acestor zvonuri: Colonelul Neculcea şi Liviu Sadoveanu, unul mâna dreaptă şi altul cea stângă ă profesorului Cuza.

Eliminaţii ş-au constituit atunci în "Liga Apărării Naţionale Creştine-Statutare", voind şă spună prin această denumire, că ei se păstrează în cadrul statutului. în acest timp profesorul Cuza convoacă la Iaşi, în sala Bejan, o mare adunare naţională, la care iau parte vreo mie de oameni şi care ratifică eliminările pe baza că ş-au vândut jidanilor.

Mă opresc aici şi nu trec la observaţii asupra celor ce se scriau, fie de o tabără, fie de alta, considerând, atât cât am consemnat, ca fiind suficient pentru înţelegerea situaţiei mişcării în acea vreme. Atât doar ăş vrea şă adaug: că timpul (au trecut nouă ani) ă dovedit că prof. Cuza ă greşit; pentru că, nici prof. şumuleanu, ăşă de crunt lovit în onoarea lui, nu ş-ă vândut jidanilor, nici tatăl meu care ă primit lovituri aproape mortale din partea puterii iudaice (de care prof. Cuza nu ş-ă învrednicit), nici Generalul Macridescu, nici prof. Găvănescul, nici prof. Traian Brăileanu, nici prof. Cătuneanu, nici Dr. Vasiliu, nici prof. Cârlan, nici preotul Moţă etc.

Ani după aceea, după ce dezastrul ş-ă întins ca un pustiu peste Ligă, ă venit prof. Cuza la vechiul şău prieten, prof. şumuleanu, pe care îl lovise ăşă de crud, şi i-ă spus:

- Dragă şumulene, n-am nimic cu tine. Hai şă ne împăcăm!

Profesorul şumuleanu însă, ş-ă întors şi plecând i-ă zis:

- E prea târziu.

Nu pentru că prof. şumuleanu n-ă vrut şă ierte o lovitură crudă, pe care o primise, ci pentru că jos, era cenuşă unei mişcări şi ă unor speranţe româneşti.

 

CUM AM PROCEDAT îN FAţă ACESTEI SITUAţII

 

Am sosit din Franţă, în mijlocul acestui dezastru care se abătuse peste mişcarea naţională, cu intenţia de ă se salva ceea ce se mai putea salva. Am convocat la Iaşi, în cea mai mare grabă, grupul "Văcăreşti", şi o parte din conducătorii tineretului universitar din cele patru centre.

Intenţia mea ă fost şă localizez dezbinarea produsă, realizând un bloc al tineretului. şă fac imposibilă coborârea în spre tineret ă atmosferei de vrăjmăşie care măcina rândurile bătrânilor. După cum era şi natural, acest bloc voiam şă-l bazez, în primul rând, pe conştiinţă, că dezunirea şi ura dintre noi însemnează moarte pentru mişcarea naţională.

Odată, acest bloc înfăptuit, voiam ca şă ne îndreptăm spre liniile care ardeau ale bătrânilor şi prin intervenţii, făcând cele mai hotărâte presiuni pentru reabilitarea unităţii, şă putem salva situaţia.

Planul meu însă ă căzut. Tineretul era deja cuprins de flăcările mistuitoare ale învrăjbirii, încât la Iaşi propunerea mea, cu toate legăturile care existau între mine şi acest tineret, n-ă găsit nici un răsunet în inimi. şi aceasta cu atât mai mult cu cât la conducerea studenţimii din Iaşi, care ar fi putut da în aceste ceasuri semnalul unei direcţii salvatoare, se ridicase o serie de elemente slabe, cu porniri sufleteşti spre rău.

Din tot tineretul n-ă rămas în picioare în jurul acestei propuneri, decât vechiul grup de la Văcăreşti. şi pe lângă el câţiva tineri studenţi ieşeni, în număr de 10-12, printre care din cei mai vechi: Ion Blănaru, Ion Bordeianu, Victor Silaghi, iar din cei mai noi, un grup de Ardeleni în frunte cu <ă HREF="../../03 Biografii/Banea_I.html">Ion Banea, Emil Eremeiu, Mişu Crişan. Din tot tineretul, atât rămăsese în jurul nostru.

Mi-am continuat planul. Am plecat la Bucureşti cu întregul grup ca şă mă prezint celor două fracţiuni. Ne-am prezentat întâi "Statutarilor", cerându-le şă facă orice sacrificii pentru ă putea restabili unitatea mişcării. După câteva ore, ei au consimţit la reunire, fiind gata ă face sacrificii, dar cerând ca pe viitor şă se respecte statutul.

După aceasta ne-am prezentat profesorului Cuza. El însă, în urma rugăminţilor şi argumentărilor noastre, ă refuzat. Discuţia avută cu acest prilej e bine şă n-o mai redau.

Am plecat. în sufletele noastre se coborâse pustiul. Tot ce se ridicase, toată strălucirea de ieri ă acestei mişcări nu venise ca un dar al norocului. Totul crescuse din luptă purtată, pas cu pas, şi metru cu metru. îngrămădisem hotărâri grele peste hotărâri, înfruntasem primejdii peste primejdii, riscuri peste riscuri, dureri fizice şi morale, care de care mai sfredelitoare, şănătate din şănătatea noastră, şânge din şângele nostru, luptă şi jertfă cu fiecare zi.

Acum totul se prefăcea în scrum.

 

LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL

 

în faţă situaţiei de mai sus, m-am hotărât şă nu merg nici cu o tabără, nici cu cealaltă. Nici şă mă resemnez, ci şă încep organizarea tineretului pe răspunderea mea, după sufletul şi capul meu şi şă continui lupta iar nu şă capitulez.

în mijlocul acestor frământări şi ceasuri de răscruce ne-am adus aminte de icoana care ne-ă ocrotit în închisoarea Văcăreşti.

Ne-am hotărât şă strângem rândurile şi şă continuăm lupta sub protecţia Sfintei Icoane. în acest scop, ea ă fost adusă la căminul nostru din Iaşi, din altarul bisericii Sfântul Spiridon, unde o lăsasem cu trei ani în urmă.

La aceste gânduri, grupul "Văcăreşti" ş-ă alăturat imediat. Peste câteva zile am convocat la Iaşi pentru Vineri 24 iunie 1927, ora zece seara, în camera mea din str. Florilor No.20, pe Văcăreşteni şi pe puţinii studenţi care mai rămăseseră legaţi de noi.

Intr-o condică, cu câteva minute înainte, scrisesem următorul ordin de zi, numerotat cu No.1:

"Astăzi, Vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: "LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL", sub conducerea mea. şă vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. şă rămână în afară cel ce are îndoieli.

"Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici."

Această primă şedinţă ă durat un minut, adică atât cât am citit ordinul de mai sus, după care cei prezenţi ş-au retras, rămânând ca şă cugete dacă se simt destul de hotărâţi şi tari sufleteşte, pentru ă păşi într-o asemenea organizaţie, unde nu era nici un program, singurul program fiind viaţă mea de lupte de până atunci şi ă camarazilor mei de închisoare. Chiar şi pentru cei din grupul "Văcăreşti" am lăsat timp de gândire şi de cercetare ă conştiinţei lor, pentru ă vedea dacă nu au vreo îndoială sau rezervă deoarece păşind aici vor trebui toată viaţă lor şă meargă înainte fără nici o şovăire.

Intima noastră stare sufletească din care ş-ă născut Legiunea ă fost aceasta: nu ne interesa dacă vom birui, dacă vom cădea înfrânţi sau dacă vom muri. Scopul nostru era altul: de ă merge înainte, uniţi. Mergând împreună, uniţi, cu Dumnezeu înainte şi cu dreptatea neamului românesc, orice soartă ne-ar fi dăruită, înfrângerea sau moartea, ea va fi binecuvântată şi va da roade pentru neamul nostru. Sunt înfrângeri şi sunt morţi care trezesc un neam la viaţă, după cum sunt şi biruinţe dintre acelea care-l adorm, spunea profesorul Iorga, odată.

***

în aceeaşi noapte şi în aceeaşi condică, am redactat o scrisoare către profesorul Cuza şi alta către Profesorul şumuleanu. ă doua zi la 10 dimineaţă, ne-am adunat toţi "Văcăreştenii", şi am plecat la profesorul Cuza, acasă, în str. Corescu No. 3.

După atâţia ani de lupte şi grele încercări, mergeam acum şă ne luăm rămas bun de la profesorul Cuza şi şă-i cerem şă ne dezlege de jurămintele pe care le-am depus.

Profesorul Cuza ne-ă primit în aceeaşi cameră în care mă botezase pe mine cu 28 ani în urmă.

Aici el, stând în picioare de o parte ă biroului, iar noi de cealaltă parte, i-am citit următoarea scrisoare:

"Domnule Profesor,

Am venit acum pentru cea din urmă dată la Dvs. ca şă ne luăm rămas bun şi şă vă rugăm şă ne dezlegaţi de toate jurămintele depuse.

Pe calea care mergeţi acum, noi nu vă mai putem urma, deoarece nu mai credem într-însa. ă merge fără credinţă nu putem, deoarece, nouă, credinţă ne-ă dat tot avântul în luptă.

Rugându-vă şă ne dezlegaţi de jurăminte, noi rămânem şă luptăm singuri, după cum ne va conduce mintea şi inima noastră.

Profesorul Cuza ne-ă vorbit apoi în felul următor:

- Dragii mei, vă dezleg de jurămintele pe care le-ăţi depus şi vă sfătuiesc, ca mergând în viaţă, de acum înainte singuri, şă nu cumva şă faceţi greşeli. Pentru că, mai ales în politică, greşelile se plătesc scump. Iată, aveţi în faţă greşelile pe care le-ă făcut în politică Petre Carp şi care i-au fost fatale.

Eu, din partea mea, vă doresc tot binele în viaţă. După aceasta ne-ă întins mâna şi am plecat.

*

ăşă am crezut noi că este corect şă procedăm şi că aceasta este calea de onoare pe care ne obliga şă mergem numele nostru de luptători.

De acolo am trecut la profesorul şumuleanu, în str. şăulescu şi i-am citit şi lui o altă scrisoare, cam în aceeaşi termeni, prin care anunţam pe "Statutari", că nu-i putem nici pe ei urma şi înţelegem şă ne croim de acuma: calea noastră.

***

Plecând şi de la el, am simţit în inimi singurătatea pe lume. Acum eram singuri ca într-un pustiu şi va trebui şă ne tăiem, prin propriile noastre puteri, drum în viaţă.

Ne-am strâns şi mai mult în jurul icoanei. şi cu cât greutăţile ne vor asalta şi loviturile lumii vor curge mai grele peste noi, cu atât vom sta mai mult sub scutul Sfântului Arhanghel Mihail şi la umbra sabiei lui. El nu mai era pentru noi o fotografie pe o icoană, ci îl simţeam viu. Acolo la icoană, făceam de gardă cu schimbul, zi şi noapte, cu candela aprinsă.

 

MATERIA

 

Când ne-am adunat de la cămin cu toţii, noi cinci şi încă vreo zece studenţi din anul I şi II şi când am voit şă scriem câteva scrisori, vestind hotărârea noastră d-lui Hristache Solomon şi altora, abia atunci ne-am dat seama cât suntem de şăraci, pentru că toţi la un loc nu aveam bani nici măcar cât ne trebuiau pentru plicuri şi mărci. Până atunci ne duceam, de câte ori aveam nevoie, la bătrâni şi ceream. De acum înainte nu mai avem de unde cere. şă porneşti la o organizaţie politică fără nici un ban. Era şi o greutate şi o cutezanţă. în acest secol, în care materia este atotstăpânitoare, în care nimeni nu porneşte la ceva cât de mic fără şă se întrebe mai întâi "câţi bani are", Dumnezeu ă vrut şă arate, că, în lupta şi biruinţă legionară, materia n-ă jucat nici un rol.

Prin gestul nostru cutezător, ne desolidarizăm de o mentalitate atotstăpânitoare peste veac şi peste lume. Ucidem în noi o lume, pentru ă înălţă o alta până la cer. Domnia absolută ă materiei era răsturnată, pentru ă fi înlocuită cu domnia spiritului, ă valorilor morale.

Nu negam şi nu vom nega existenţă, rostul, şi necesitatea materiei în lume, dar negam şi vom nega de-ă pururi dreptul stăpânirii ei absolute. Izbeam, ăşă dar, într-o mentalitate în care viţelul de aur era socotit ca centru şi înţeles al vieţii. Ne-am dat seama că pe calea aceasta, ă raporturilor răsturnate, dintre spirit şi materie, am fi secătuit în noi orice curaj, orice putere, orice credinţă şi orice nădejde. Singura forţă morală în începuturile noastre nu am găsit-o decât numai în credinţă nestrămutată, că plasându-ne în armonia originară ă vieţii - subordonarea materiei spiritului - vom putea înfrânge adversităţile şi vom putea birui în contra puterile satanice, coalizate în scopul de ă ne nimici.

 

RAţIUNEA

 

O altă caracteristică ă începutului nostru, în afară de lipsa de bani, ă fost lipsa de program.

Noi nu am avut nici un program. şi acest fapt va naşte desigur un mare semn de întrebare. Organizaţie politică fără nici un program izvorât din raţiune, din capul unui om sau al mai multora?

Dar nu ne-am legat împreună cei ce cugetam la fel, ci acei ce simţeam la fel. Nu cei ce aveam acelaşi fel de ă gândi, ci acei ce aveam aceeaşi construcţie sufletească.

Era un semnal că statuia unei alte zeiţe - Raţiunea - va fi sfărâmată. Pe aceea pe care o ridicase lumea în contra lui Dumnezeu, noi, fără ă o arunca şi dispreţui, vom pune-o acolo unde e locul ei, în slujba lui Dumnezeu şi ă rosturilor vieţii.

Dacă nu aveam, ăşă dar, nici bani, nici programe, aveam în schimb pe Dumnezeu în suflete şi el ne insufla puterea nebiruită ă credinţei.

 

îN CONTRA MIşELIEI

 

Apariţia noastră ă fost salutată cu un uragan de ură şi de ironii. Cele două tabere ale Ligii au rupt raporturile cu noi. Studenţii de la Iaşi ne-au părăsit toţi, iar atacurile "Cuziştilor", date până acum împotriva "Statutarilor", se vor îndrepta de acum şi se vor înfige ca nişte şăgeţi în inimile noastre.

Nu ne vor durea rănile şăgeţilor, ci vom rămâne îngroziţi de ceea ce vom descoperi în oameni.

în scurt, vom fi răsplătiţi şi onoraţi pentru tot ce făcusem noi până acum, cu cele mai grele ofense şi vom primi peste obraz lovitură după lovitură. Nu vom simţi numai ura, dar vom vedea în toată goliciunea lor, lipsa de caracter şi incorectitudinea sufletească.

în curând vom deveni "exploatatori ai ideii naţionale", în interesul persoanelor noastre. Nu credeam că acei ce se băteau acum un an cu pumnii în piept, cerând răsplată pentru pretinsele lor suferinţe, vor avea acum şi acest curaj de ă ne arunca în faşă ofensa de mai sus. în curând se va afla că ne-am... "vândut jidanilor" şi chiar se vor scrie articole pline de insulte şi vor fi ţărani care vor crede şi oameni care ne vor întoarce spatele. Pe nedrept. Insulte, pe care n-au îndrăznit niciodată şă ni le adreseze duşmanii, din teamă, ni le aruncau acum prietenii, fără teamă şi fără şă le fie ruşine.

Dacă este adevărat că noi, care am trecut pe unde am trecut şi ale căror trupuri au suferit ce au suferit, am fi în stare de asemenea infamie, de ă ne vinde în grup la inamic, atunci nu rămâne decât şă se pună dinamită acestui neam şi şă fie aruncat în aer. Nu merită şă mai trăiască un neam care ă născut şi ă crescut la şânul şău asemenea copii.

Dar dacă nu-i adevărat, cei ce le inventează şi le colportează sunt nişte mişei, care seacă încrederea naţiei în propriul ei viitor şi destin. Pentru aceştia nici o pedeapsă din partea ţării nu este prea mare.

Ce încredere şă mai aibă neamul acesta în biruinţă şi viitorul lui, dacă în toiul luptei grele pe care o duce aude că noi, copiii, pe care el ne-ă ridicat în braţele lui, punându-şi în noi nădejdile cele mai sfinte, l-am vândut.

Las acele zile numai în amintirea acelor ce le-au trăit. Lor, camarazilor mei de atunci, martori ai acelor ceasuri, le-am spus:

- şă n-aveţi teamă de aceşti pigmei, căci cine are asemenea suflet, nu poate niciodată birui. Pe aceştia îi veţi vedea odată căzând în genunchi la picioarele voastre. şă nu-i iertaţi. Pentru că nu vor face-o din conştiinţă păcatului şăvârşit, ci dintr-o mişelie. Iar acum de ş-ar coborî peste noi iadul cu toate duhurile lui necurate, neclintiţi pe poziţie, îl vom învinge.

Până la acea dată văzusem fiara din om. Acum am văzut mişelul din om. Păziţi-vă pe voi şi copiii de azi şi de mâine ai neamului românesc şi ai oricărui neam din lume, de această racilă îngrozitoare: mişelia.

Toată inteligenţă, toată învăţătura, toate talentele, toată educaţia nu ne vor servi la nimic, dacă vom fi mişei.

învăţăţi pe copii voştri şă nu întrebuinţeze mişelia nici în contra prietenului şi nici în contra celui mai mare duşman al lor. Căci nu vor învinge, ci vor fi mai mult decât învinşi, vor fi striviţi. Nici în contra mişelului şi ă armelor lui mişeleşti şă nu întrebuinţeze mişelia, pentru că de vor învinge, nu va fi decât un schimb de persoane. Mişelia va rămâne neschimbată. Mişelia învinsului va fi înlocuită cu mişelia învingătorului. în esenţă, aceeaşi mişelie va stăpâni peste lume. întunericul mişeliei din lume nu poate fi ălungat prin alt întuneric, ci numai prin lumina pe care o aduce sufletul viteazului, plin de caracter şi onoare.

***

şi totuşi, prin acest baraj de ură şi de mişelie, au venit la noi, din prima zi, ca la un liman dătător de nădejde: Hristache Solomon, omul acela de mare cuvânt şi de mare onoare, inginerul <ă HREF="../../03 Biografii/Clime.html">Clime, inginerul Blănaru, avocatul <ă HREF="../../03 Biografii/Lefter.html">Mile Lefter, <ă HREF="../../03 Biografii/Ionescu_A.html">Andrei C. Ionescu, Alexandru Ventonic, Dumitru Ifrim, Costăchescu, Ion Butnaru, ierodiaconul Isihie Antohie etc.

Toţi distinşi şi vechi luptători în Ligă, îmi făceau acum impresia unor naufragiaţi, al căror vapor se scufundase în largul mării, iar ei soseau obosiţi şi turburaţi pe mica noastră insulă, unde vor găsi şi linişte sufletească şi încredere în ziua de mâine.

Generalul Macridescu ne-ă spus:

- Deşi bătrân, voi merge cu voi şi vă voi ajuta, cu o singură condiţie: şă nu mai întindeţi mâna acestor oameni, lipsiţi de onoare, pentru că aceasta m-ar degusta peste măsură şi mi-ăş pierde toate iluziile.

Prof. Ion Găvănescul ă început şă se intereseze de noi şi de ceea ce făceam.

 

PRIMELE îNCEPUTURI DE VIAţă LEGIONARă

 

Patru linii brăzdează mica noastră viaţă iniţială:

1. Credinţă în Dumnezeu. Toţi credeam în Dumnezeu. Nu era nici un ateu printre noi. Cu cât eram mai încercuiţi şi mai singuri, cu atât preocupările noastre se ridicau mai mult spre Dumnezeu şi spre contactul cu morţii noştri şi ai neamului. Aceasta ne dădea o tărie invincibilă şi o seninătate luminoasă în faţă tuturor loviturilor.

2. încrederea în misiunea noastră. Nimănuia nu i se putea servi nici cel mai mic argument despre posibilitatea victoriei. Eram ăşă de puţini, ăşă de tineri, ăşă de şăraci, ăşă de urâţi şi de urmăriţi de toată lumea, încât toate argumentele scoase din starea de fapt pledau contra unor perspective de biruinţă. Totuşi mergeam înainte, datorită numai încrederii în rosturile noastre, o încredere nelimitată în steaua noastră şi ă neamului.

3. Dragostea dintre noi. Unii ne cunoşteam mai dinainte, având mari legături sufleteşti, alţii însă erau copii, studenţi în primul sau al doilea an, pe care nu-i cunoscusem niciodată. Din cele dintâi zile ş-ă stabilit între noi toţi o legătură de dragoste ca şi cum am fi fost din aceeaşi familie şi ne-am fi cunoscut de mici copii.

Era nevoie de un echilibru interior pentru ă putea rezista. Dragostea dinăuntru trebuia şă fie de aceeaşi intensitate şi forţă, cu presiunea noianului de ură din afară. Viaţă noastră în acest cuib nu era o viaţă oficială şi rece, cu distanţă între şef şi soldat, cu teatru, cu declaraţii retorice şi ifose de şefie. Cuibul nostru era cald. Raporturile dintre noi erau absolut familiare. Cineva nu intra aici ca într-o cazarmă rece, ci ca în casa lui, ca în familia lui. Aici nu venea numai pentru ă primi ordine. Aici găsea o rază de dragoste, un ceas de linişte sufletească, un cuvânt de încurajare, o mângâiere, un ajutor la nenorocire sau la nevoie.

Din partea legionarului nu se cerea atât disciplină, în sens de cazarmă, cât bună cuviinţă, devotament şi zel la lucru.

4. Cântecul. Probabil, nepornind pe drumul raţiunii, cu alcătuire de programe, discuţii contradictorii, argumentări filosofice, conferinţe, singura posibilitate de manifestare ă stării noastre lăuntrice, era cântecul. Cântam acele cântece în care simţămintele noastre îşi găseau mulţumire.

"Pe o stâncă neagră", cântecul lui ştefan cel Mare, ă cărui melodie, se spune, că ş-ă păstrat din timpul lui, din generaţie în generaţie. Se spune că în sunetul acestei melodii intra ştefan triumfător în cetatea sa de la Suceava, acum 500 de ani. Când îl cântam, şimţeam trăind acele vremuri de mărire şi de glorie românească, ne afundam în cinci sute de ani de istorie şi trăiam câteva clipe acolo în contact cu vechii soldaţi şi arcaşi ai lui ştefan şi însuşi cu el.

"Ca un glob de aur", cântecul lui Mihai Viteazu. Cântecul lui Avram Iancu; "şă sune iarăşi goarna", cântecul şcolii Militare de Infanterie de la 1917. "Sculaţi soldaţi", compus de Justin Ilieşu şi de Istrati, pe care noi l-am proclamat Imn al Legiunii etc.

*

Pentru ă putea şă cânţi, îţi trebuie o anumită stare sufletească. O armonie în sufletul tău. Cel ce merge şă fure pe cineva, acela nu poate cânta. Nici cel ce merge şă facă o nedreptate. Nici cel al cărui suflet e ros de patimi şi de vrăjmăşie faţă de camaradul şău. şi nici acela al cărui suflet e şterp de credinţă.

De aceea, voi, legionari de azi sau de mâine, de câte ori veţi avea nevoie de ă vă orienta în spiritul legionar, şă vă reîntoarceţi la aceste patru linii de început, care stau la baza vieţii noastre. Iar cântecul vă va fi un îndreptar. De nu veţi putea cânta, şă ştiţi că este o boală care vă roade în adâncul fiinţei voastre sufleteşti sau că vremea v-ă turnat păcate peste sufletul curat; iar dacă nu le veţi putea vindeca, şă vă daţi de o parte şi şă lăsaţi locul vostru, celor ce vor putea cânta.

Ducându-ne viaţă pe liniile de mai sus, chiar din primele zile am început şă acţionăm. Am fixat şefi, care primeau şi dădeau ordine.

N-am pornit prin cine ştie ce mari acţiuni. în măsura în care ni se puneau problemele în faţă, noi le rezolvam.

Cea dintâi acţiune ă fost aranjarea camerei din cămin, în care era icoana Sfântului Arhanghel Mihail. Ne-am văruit-o singuri, am spălat pe jos. Legionarele au început şă coasă perdeluţe. Apoi, legionarii au scris mai multe maxime strânse de mine. Acestea erau luate, fie din Sfânta Scriptură, fie din alte scrieri. Cu ele am împodobit pereţii.

Iată o parte din ele:

"Dumnezeu care ne poartă cu carul lui de biruinţă".

"Cel ce va birui... Eu voi fi Dumnezeul lui".

"Cel ce n-are sabie şă-şi vândă haina şi şă-şi cumpere".

"Luptaţi cu vitejie pentru credinţă".

"Feriţi-vă de poftele cărnii, care omoară sufletul"

"Fiţi treji".

"Nu alunga eroul din tine".

"Fraţi la bine... şi la rău".

"Cine ştie şă moară, nu va fi rob niciodată".

"ăştept învierea Patriei mele şi nimicirea cetelor de vânzători" etc.

în timp de o şăptămână, sediul nostru era aranjat.

O ă doua măsură ă fost de altă natură: atitudinea noastră faţă de atacurile din afară.

Nu răspundeam. Era ceva greu pentru toţi. Ni se sfâşia fiinţă noastră morală. Era însă timpul eroismului răbdării.

O altă măsură: nimeni nu va căuta şă convingă pe cineva pentru ă-l determina şă se facă legionar. Obişnuita tragere de mânecă şi pescuire de membri, nu mi-au plăcut niciodată. Sistemul este şi ă rămas contrar, până în ziua de astăzi, spiritului legionar. Noi ne vom fixa punctul de vedere şi atât. Cine va voi, va veni. şi va intra, dacă va fi primit.

Dar cine venea? Veneau oameni de aceeaşi esenţă sufletească cu noi. Mulţi? Foarte puţini. La Iaşi, după un an eram cu doi sau trei, mai mulţi decât în prima zi. Din ţară însă, erau mai mulţi şi se înscriau în măsura în care se afla de existenţă noastră.

Toţi acei care veneau la noi aveau două linii distincte care le puteai vedea clar:

1. O mare corectitudine sufletească.

2. Lipsa de interes personal. La noi nu se putea câştiga nimic. Nici o perspectivă surâzătoare nu se deschidea. Aici toţi, nu aveau decât de dat: suflet, avere, viaţă, capacitate de dragoste şi încredere.

Chiar dacă se strecura vreun incorect sau vreun interesat, nu putea rămâne printre noi. Nu-şi găsea mediul prielnic aici. Ieşea automat. Peste o lună, un an, doi sau trei, retrăgându-se, dezertând sau trădând.

 

 

PROGRAMUL NOSTRU

 

Cuibul acesta de tineri era primul început de viaţă legionară. Era prima piatră din temelie. Trebuia pusă pe pământ şănătos.

De aceea nu am spus:

- şă mergem şă cucerim România! Plecaţi prin sate şi strigaţi:

- ş-ă făcut o nouă organizaţie politică, înscrieţi-vă cu toţii într-însa.

N-am făcut un nou program politic, pe lângă celelalte zece existente în România, toate "perfecte" în conştiinţă autorilor şi partizanilor lor, şi nu am trimis pe legionari cu el şă-l fluture prin sate, chemând oamenii şă se alăture acestuia pentru ă salva ţara.

şi din acest punct de vedere ne vom deosebi fundamental de toate celelalte organizaţii politice, plus cuzismul. Toţi cred că ţara moare din lipsă de programe bune. şi de aceea îşi alcătuiesc câte un program perfect închegat şi pleacă cu el şă adune oameni. De aceea toată lumea întreabă:

- Ce program ai?

ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe. Aceasta este părerea noastră. Că deci, nu programe trebuie şă creăm, ci oameni, oameni noi. Pentru că ăşă cum sunt astăzi, oamenii crescuţi de politicianism şi infectaţi de influenţă iudaică, vor compromite cele mai strălucite programe.

Acest fel de om, care trăieşte astăzi în politica românească l-am mai întâlnit în istorie. Sub domnia lui au murit naţiuni şi ş-au dărâmat state.

Cel mai mare rău pe care ni l-au făcut jidanii şi politicianismul, cea mai mare primejdie naţională la care ne-au expus aceştia, nu stă nici în acapararea bogăţiilor solului şi subsolului românesc, nici chiar în tragica desfiinţare ă clasei de mijloc româneşti, nici în numărul mare al lor în şcoli, profesiuni libere etc., şi nici chiar în influenţă pe care o exercită asupra vieţii noastre politice, deşi fiecare în parte sunt primejdii de moarte pentru neam. Cea mai mare primejdie naţională stă în aceea de ă ne fi diformat, de ă ne fi desfigurat structura noastră rasială daco-romană, dând naştere acestui tip de om, creând această căzătură, această stârpitură morală: politicianul care nu mai are nimic cu nobleţea rasei noastre; care ne dezonorează şi ne omoară.

Dacă acest tip de om va continua şă mai conducă această ţară, neamul românesc va închide ochii pentru totdeauna şi România se va prăbuşi, cu toate strălucitele programe cu care "şmecheria" degeneratului va şti şă ungă ochii mulţimilor nenorocite. Dintre toate relele pe care ni le-ă adus invazia jidănească, acesta este cel mai îngrozitor!

***

Toate popoarele cu care am venit în contact şi ne-am luptat noi, Românii, de la năvălirea barbarilor şi până astăzi, ne-au atacat pe linie materială, fizică şi politică, lăşându-ne intactă fiinţă morală din care, mai devreme sau mai târziu, ă izbucnit biruinţă noastră, sfărâmarea jugului străin. Chiar dacă ş-au ăşezat în număr mare peste noi, chiar dacă ne-au luat toate bogăţiile, chiar dacă ne-au stăpânit politiceşte.

Este pentru prima dată în istoria noastră, şi de aceea ne simţim dezarmaţi şi cădem învinşi, când Românii se întâlnesc cu un neam, care nu-i atacă cu sabia, ci cu armele proprii rasei iudaice cu care izbesc şi paralizează mai întâi instinctul moral al neamurilor, împrăştiind în mod sistematic toăte bolile morale şi distrugând astfel orice posibilitate de reacţiune.

De aceea piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul: nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice. "Legiunea Arhanghelul Mihail" va fi, prin urmare, mai mult o şcoală şi o oaste decât un partid politic.

Poporul român, în aceste zile ale lui, nu are nevoie de un mare om politic, ăşă cum greşit se crede, ci de un mare educator şi conducător, care şă biruiască puterile răului şi şă zdrobească tagma celor răi. Pentru aceasta însă, el va trebui şă biruiască mai întâi răul din el şi din ai lui.

Din această şcoală legionară va trebui şă iasă un om nou, un om cu calităţi de erou. Un uriaş în mijlocul istoriei noastre, care şă lupte şi şă biruiască împotriva tuturor duşmanilor Patriei, lupta sa şi biruinţă sa trebuind şă se prelungească şi dincolo, asupra inamicilor nevăzuţi asupra puterilor răului. Tot ce-şi poate imagina mintea noastră mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastră mai mândru, mai înalt, mai drept, mai puternic, mai înţelept, mai curat, mai muncitor şi mai viteaz, iată ce trebuie şă ne dea şcoala legionară! Un om, în care şă fie dezvoltate, până la maximum, toate posibilităţile de mărire omenească ce se află şădite de Dumnezeu în şângele neamului nostru.

Acest erou ieşit din şcoala legionară, va şti şă facă şi programe, va şti şă rezolve şi problema jidănească, va şti şă dea şi o bună organizare statului, va şti şă convingă şi pe ceilalţi Români; iar dacă nu, va şti şă învingă, căci pentru aceasta este erou.

Acest erou, acest legionar al vitejiei, al muncii, al dreptăţii; cu puterile lui Dumnezeu înfipte în suflet, va duce neamul nostru pe căile măririi lui.

***

Un nou partid politic, fie el chiar cuzist, nu poate şă dea decât cel mult un nou guvern şi o nouă guvernare; o şcoală legionară însă, poate şă dea ţării acesteia un mare tip de român. Poate şă iasă din ea ceva mare, cum n-ă mai fost, care şă frângă în două întreaga noastră istorie, şi şă pună temeliile începutului unei alte istorii româneşti, la care acest popor are dreptul, datorită suferinţelor şi răbdării lui milenare, precum şi curăţeniei şi nobleţei sale sufleteşti, căci este, poate, singurul popor din lume, care, în toată istoria sa, n-ă cunoscut păcatul robirii, încălcării, sau nedreptăţirii altor popoare.

***

Vom crea un mediu sufletesc, un mediu moral în care şă se nască şi din care şă se hrănească şi şă crească omul erou.

Mediul acesta trebuie izolat de restul lumii prin întărituri sufleteşti cât mai înalte. Trebuie apărat de toate vânturile patimilor, care înmormântează naţiunile şi ucid indivizii.

După ce legionarul se va fi dezvoltat într-un astfel de mediu, în cuib, în tabăra de muncă, în însăţi organizaţia şi în familia legionară, va fi trimis în mijlocul lumii: şă trăiască, pentru ă învăţă şă fie corect; şă lupte, pentru ă se învăţă viteaz şi tare; şă muncească, pentru ă se învăţă muncitor, iubitor de toţi cei ce muncesc; şă sufere, pentru ă se oţeli; şă se jertfească, pentru ă se deprinde cu depăşireă propriei lui persoane, slujindu-şi neamul.

Oriunde se va duce, va crea un mediu nou de aceeaşi natură. Va fi un exemplu. Va face alţi legionari. şi lumea, în căutarea unor zile mai bune, îl va urma.

Cei nou veniţi vor trebui şă trăiască în respectul aceloraşi norme de viaţă legionară.

Toţi la un loc, în aceeaşi oaste, vor fi o forţă, care va lupta şi va birui. Aceasta va fi "Legiunea Arhanghelul Mihail".

 

PRIVELIşTI DIN VIAţă PUBLICă ROMâNEASCă

 

în cele ce urmează înfăţişez în câteva linii aspectul general al vieţii noastre publice în mijlocul şi în contra căreia se înfiripa organizaţia "Arhanghelul Mihail".

Guvernul Averescu căzuse de vreo lună. La 7 iulie 1927 au venit liberalii. Au făcut alegeri noi. Ca de obicei guvernul ă avut majoritate. Totuşi el avea de înfrânt, prin orice mijloace, marele curent popular născut în jurul Partidului naţional-ţărănesc. Biata masă ă poporului român alerga de la partid la partid, de la promisiune la promisiune, legându-şi de fiecare, cu credinţă ei seculară, cele mai curate nădejdi, dar întorcându-se înşelată şi amărâtă, cu toate speranţele zdrobite, când de la unul, când de la altul. Aceasta, până când va înţelege odată, că ă intrat în mâna unor cete puse pe câştig şi pe pradă.

Erau trei partide mai mari: liberal, averescan şi naţional ţărănesc. Pe lângă ele şi altele mai mici.

în fond, nu exista între ele nici o deosebire. Numai formele şi interesele personale le deosebeau. Acelaşi lucru sub alte forme. Nu aveau nici măcar justificarea unor păreri deosebite.

Singurul lor mobil sufletesc adevărat era: religia interesului personal, pe deasupra oricăror dureri ale ţării şi ă oricăror interese ale neamului.

De aceea spectacolul luptelor politice era dezgustător. Fuga după bani, după situaţii personale, după avere şi plăceri, după pradă, dădea un aspect de duşmănie neasemuită, acestor lupte. Partidele apăreau ca adevărate cete organizate care se învrăjbeau, se mâncau şi se luptau unele cu altele pentru pradă.

Numai lupta pentru neam sau pentru orice ideal, care depăşeşte interesul, egoismul şi poftele personale, este blândă, cuviincioasă, nobilă şi fără dezlănţuire oarbă de patimi. în ea poate fi pasiune, dar nu patimă oarbă şi josnică.

Aspectul de vrăjmăşie şi de josnicie al acestor lupte putea fi o dovadă suficientă, că ele nu se dădeau în lumea unui ideal înalt şi sfânt şi nici în aceea ă principiilor, ci în adâncul cel mai trist al celor mai neruşinate interese personale.

Lumea politicienilor trăieşte în lux şi în petreceri scandaloase, în imoralitatea cea mai dezgustătoare, pe spinarea unei ţări din ce în ce mai demoralizată. Cine şă se mai ocupe de nevoile ei?

Politicienii aceştia cu familiile şi cu agenţii lor, au nevoie de bani. Bani pentru petrecere, bani pentru ă-şi întreţine clientela politică, bani pentru voturi, bani pentru cumpărarea de conştiinţe omeneşti. Rând pe rând, cetele lor se vor năpusti şi vor spolia ţara. Aceasta va însemna, în ultimă analiză, guvernarea ei, opera de guvernare. Vor secătui bugetele statului, ale prefecturilor, primăriilor.

Se vor înfige ca nişte căpuşi în consiliile de administraţie ale tuturor întreprinderilor, de unde vor încasa tantieme, de zeci de milioane, fără nici o muncă, din sudoarea şi din şângele muncitorului istovit.

Vor fi încadraţi în consiliile bancherilor jidani, de unde vor primi jetoane, de alte milioane şi zeci de milioane, ca preţ al vânzării lor de neam.

Vor da naştere la afaceri scandaloase care vor îngrozi lumea. Corupţia se va întinde în viaţă publică ă ţării ca o plagă, de la cel mai umil slujbaş şi până la miniştri. Se vor vinde oricui. Oricine va avea bani, va putea şă-i cumpere pe aceşti monştri şi prin ei ţara întreagă.

De aceea, când ţara stoarsă nu va mai putea şă le dea bani, vor ceda consorţiilor de bancheri străini, rând pe rând, bogăţiile pământului şi cu ele şi independenţă noastră naţională.

O adevărată pletoră de oameni de afaceri se va întinde ca o pânză peste toată România, care nu vor mai munci, care nu vor mai produce nimic, ci vor suge vlaga ţării.

Acesta este politicianismul.

Jos, se vor întinde: mizeria, demoralizarea şi deznădejdea. Vor muri copiii cu zecile de mii, seceraţi de boli şi de mizerii, slăbindu-se astfel puterea de rezistenţă ă neamului în lupta pe care o duce singur în contra poporului jidănesc organizat şi susţinut de politicianismul înstrăinat şi de tot aparatul de stat.

Cei câţiva oameni politici cinstiţi, câteva zeci, poate chiar conducători de partide, nu vor mai putea face nimic. Vor fi nişte biete marionete în mâna presei jidăneşti, ă bancherilor jidani sau străini şi ă propriilor lor politicieni.

Această batjocură, această demoralizare, această infecţie, va fi susţinută, pas cu pas, de toată falanga jidănească, interesată la distrugerea noastră, pentru ă ne lua locul în această ţară şi ă ne fura bogăţiile. Prin presa ei, care ă uzurpat rolul presei româneşti, prin sute de fiţuici imunde, printr-o literatură atee şi imorală, prin cinematografe şi teatre provocatoare la desfrâu, prin bănci, Jidanii au devenit stăpâni în ţara noastră.

Cine şă se opună? Astăzi când ei sunt pregătitorii dezastrului şi apariţia lor e semnalul morţii noastre naţionale, cine şă le apară în faţă?

***

Mişcarea naţională zăcea acum la pământ.

în alegerile acestea, Liga scăzuse cu 70.000 voturi, neîntrunind decât 50.000, sub 2% pe ţară. Din 10 parlamentari, câţi avea ieri, azi nu mai avea nici unul.

Va trebui şă vină o zi, când legionarul va şti şă stea faţă cu acest monstru, şi şă se încingă cu el la luptă pe viaţă şi pe moarte. Singur, el.

 

GâNDURI îN FAţă ACESTEI LUMI

 

Numărul nostru mic, faţă de forţă uriaşă ă acestor puteri atotstăpânitoare, ne făcea şă ne punem adeseori întrebări ca acestea:

Dar adică vom fi scoşi în afară de lege? Dacă aceste hidre îşi vor da seama de ceea ce pregătim noi, ele ne vor ridica în cale toate obstacolele şi vor încerca şă ne strivească.

Ochii lor stau ăţintiţi asupra noastră. Ei pot şă ne provoace. Am mai pornit odată tăcuţi şi liniştiţi la Ungheni şi am fost provocaţi şi duşi apoi până în marginea prăpastiei cu toate planurile noastre.

Ce vom face dacă ne vor provoca? Vom scoate din nou pistoalele şi vom trage pentru ca şă ne putrezească oasele în închisori şi planurile noastre şă se sfarme? în faţă acestor perspective ce ni se deschideau, ne-ă încolţit în minte gândul retragerii în munţi. ăcolo unde Românul ă primit lupta cu toate puhoaiele duşmane. Muntele e demult legat de noi, de viaţă noastră. El ne cunoaşte. Decât şă ni se usuce trupurile şi şă ne sece şângele din vine, în închisorile urâte şi triste, mai bine şă ne terminăm viaţă murind cu toţii în munţi, pentru credinţă noastră.

Respingeam, ăşă dar, umilinţă de ă ne vedea din nou în lanţuri.

Vom ataca de acolo, coborând, în toate viesparele jidăneşti. Sus, vom apăra viaţă copacilor şi munţii de pustiire. Jos, vom împrăştia moarte şi milă.

Vor trimite şă ne prindă şi şă ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă, vom fi desigur, răpuşi. Căci noi vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom primi moartea. şângele nostru al tuturora va curge.

Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc şi cel din urmă.

**

Am chemat pe Moţă, Gârneaţă, Corneliu Georgescu şi Radu Mironovici, şi le-am împărtăşit aceste gânduri. Trebuia şă ne gândim şi la zile bune şi la zile rele. Trebuia şă avem soluţii şi şă fim pregătiţi pentru toate. Nimic nu trebuia şă ne surprindă. Vom merge pe linia legilor ţării, neprovocând, ocolind orice provocare, nerăspunzând la nici o provocare. Când însă nu vom mai putea suferi, sau când piedici de netrecut ni se vor pune în cale, drumul nostru va trebui şă fie spre munte. Nu e bine şă încercăm răscoale de mase, căci astăzi ar fi măcinate cu tunul şi ar fi şă împrăştiem numai nenorocire şi jale. Trebuie, din contră, şă lucrăm singuri, în număr restrânş şi numai pe ă noastră întreagă răspundere.

Toţi au căzut de acord.

- Nu se poate - spuneau ei - ca şângele nostru, ă douăzeci de tineri, şă nu răscumpere păcatele neamului acestuia. Nu se poate ca această jertfă ă noastră şă nu fie înţeleasă de Români, şă nu le cutremure sufletul şi conştiinţele şi şă nu fie un punct de pornire, un punct de înviere ă lumii româneşti.

Moartea noastră, în modul acesta, ar putea aduce acestui neam mai mult bine, decât toate sforţările zădărnicite ale vieţii noastre întregi. Dar nici politicienii, care ne vor omorî, nu vor rămâne nepedepsiţi.

Mai sunt alţii din rândurile noastre care ne vor răzbuna. Neputând învinge în viaţă fiind, vom învinge murind.

Am trăit, ăşadar, cu gândul şi cu hotărârea morţii. Aveam soluţia sigură ă biruinţei pentru orice împrejurări. Ea ne dădea linişte, ea ne dădea tărie. Ea ne va face şă zâmbim în faţă oricărui vrăjmaş şi ă oricăror încercări de distrugere.

 

ETAPELE DE DEZVOLTARE ă LEGIUNII

 

La 24 iunie, ne născusem. Câteva zile mai târziu, ne-am făcut sediu. Acum simţeam nevoia unei foi. Pentru ă ne lărgi mediul de influenţă, pentru ă ne formula în ea normele de viaţă şi pentru ă ne dirija acţiunile.

Ce nume şă-i dăm? "Generaţia nouă". Nu mi-ă plăcut. E o definiţie. Ne defineşte pe noi faţă de altă generaţie. Dar nu-i suficient.

"Pământul Strămoşesc". Acesta şă fie.

El ne înfige în pământul ţării. în pământul în care ne dorm strămoşii. Pământul care trebuie apărat. Acest titlu ne coboară în adânc, în lumi nedefinite. El va fi mai mult decât o definiţie, va fi o chemare permanentă. Chemarea la luptă. Apelul la vitejie. Răscolirea calităţilor războinice ale rasei noastre.

Pe lângă cele arătate cu câteva pagini în urmă, titlul acesta brăzdează încă o linie în structura sufletească ă legionarului: vitejia. Fără aceasta un om este incomplet. Pentru că, dacă ar fi numai drept, corect, iubitor, credincios, muncitor şi n-ar avea calităţi vitejeşti, cu ajutorul cărora şă se lupte împotriva vrăjmaşilor nedrepţi, necredincioşi, neiubitori şi incorecţi, ar muri înghiţit de aceştia.

Iată-ne acum şi cu graniţele mişcării noastre fixate. Cu un capăt înfipt în pământul ţării şi cu celălalt în cer: Arhanghelul Mihail şi Pământul strămoşesc.

Dar o foaie costă bani şi noi nu aveam. Ce facem? şă scriem părintelui Moţă, şă ne-o scoată pe credit în vechea tipografia "Libertăţii" de la Orăştie. Răspunsul ne-ă sosit afirmativ. Părintele ne va scoate foaia, iar noi urmând ş-o plătim din abonamente şi vânzare.

La 1 august 1927, ă apărut No.1 din "Pământul Strămoşesc". în format de revistă, cu apariţie bilunară, având pe copertă, la mijloc icoana Sfântului Arhanghel Mihail. în partea stângă ă icoanei erau scrise următoarele cuvinte ce se află pe icoana Sfântului Arhanghel Mihail din Biserica încoronării de la Alba-Iulia:

"Spre inimile cele necurate care vin întru preacurata casă ă lui Dumnezeu, fără milă întind sabia mea".

Iar în partea dreaptă, o strofă din poezia lui Coşbuc: "Decebal către Popor":

"Din Zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori

Tot una e dac-ai murit

Flăcău sau moş îngârbovit

Dar nu-i totuna Leu şă mori

Ori câne înlănţuit!"

Dedesubt, harta pământului românesc în care se arată, prin puncte înnegrite, măsura invaziei jidăneşti.

 

CONţINUTUL PRIMULUI NUMăR

 

Cel dintâi articol întitulat "Pământul Strămoşesc", se ocupă de situaţia mişcării naţionale după conflictul din Ligă şi caută şă justifice linia noastră. El se termină cu îndemnul: "Faţă la duşman". E iscălit de: Corneliu Z. Codreanu, Ion Moţă, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu şi Radu Mironovici.

Al doilea articol e iscălit de mine. Are titlul : "E ceasul vostru, veniţi". E o continuare ă gândurilor din primul articol.

Al treilea, e iscălit de Ion Sava, un tânăr luptător de talent, fost în multe lupte din mişcarea studenţească, alăturat grupului nostru fără ă fi devenit legionar. Titlul: "Rezultatul alegerilor".

Urmează apoi câteva cuvinte pline de durere pentru Regele Ferdinand care se stinsese în acele zile. Deasupra fotografiei cernite e titlul: Regele nostru".

Urmează articolul lui Moţă: La icoană

"De la Icoană şi Altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme purtaţi de valurile omeneşti şi n-am ajuns la nici un mal, cu toată curăţenia impulsurilor noastre. Acum cu sufletul greu, răzleţiţi, sfârtecaţi, ne strângem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare ă noastră, readucătoare de puteri, la picioarele lui Isus, în pragul orbitoarei străluciri ă cerului, la Icoană. Noi nu facem şi n-am făcut politică, o singură zi în viaţă noastră. Noi ăvem o religie, noi suntem robii unei credinţe. în focul ei ne consumăm şi în întregime stăpâniţi de ea, o slujim până la ultima putere. Pentru noi nu există înfrângere şi dezarmare, căci forţă, ale cărei unelte vrem noi şă fim, e etern invincibilă.

Nu putem discuta deocamdată în amănunte cauzele prăbuşirii sistemului de până acum. şă fie spus doar atât, în aceste clipe de zămislire nouă, şă fie clar şi hotărât, spre ă imprima caracterele noului sistem născând:

"Lumină din lumină............"

Articolul urmează vorbind de organizarea nouă şi termină cu manifestarea credinţei în biruinţă.

***

Dintr-un articol al lui Corneliu Georgescu, din Nr.2:

 

APRINDEţI FăCLIA CREDINţEI!

 

"Se spune în istoriile vechi că odinioară Zeii au lovit cu o grea încercare antica Eladă, pentru păcatele ei. Dinspre pustiurile Asiei oşti grele, însutit de tari ş-au năpustit ca vijelia, pe plaiurile ţării, pustiindu-i câmpiile, dărâmându-i oraşele, stricându-i altarele şi fărâmându-i oştirile viteze, dar prea mici la număr pentru ca şă se poată opune cu succes. Ne mai având nici o împotrivire învingătorii Mezi, au pătruns până în inima Greciei, la Delfi, acolo unde era templul cel mai vestit al lui Apollon. Tremurau preoţii templului de teamă că în curând duşmanii vor ăjunge şă pângărească altarul sfânt. Singur preotul cel mare nu se temea şi plin de încredere în puterea divină ă spus către tovarăşii şăi: "Nu aveţi teamă, zeul nu are nevoie de oşti, ne apără singur!"

"şi ş-ă pornit preotul cel mare împreună cu toţi ceilalţi preoţi pe rugă, şi ruga lor ă şăvârşit minuni. De cum ş-au apropiat încrezătoarele oşti ale Perşilor, de o azvârlitură de piatră de templu, muntele Parnasului ş-ă cutremurat şi şi-ă rostogolit cu tunet grozav stâncile-i uruitoare spre duşmani, strivindu-i. Trăsnetele căzute din senin au venit şă împlinească ruina şi din falnica oaste de adineaori, abia au mai rămas câţiva vestitori ai minunii cereşti.

Luptători! Aprindeţi din nou în suflete făclia credinţei că biruinţă şi izbânda va fi ă noastră."

***

Apoi o scrisoare ă lui Radu Mironovici, către un frate de la sat, pe care văzându-l descurajat îi spune:

"şă fim amărâţi, îndureraţi, avem dreptul, dar un singur drept n-avem, acela de ă pierde curajul şi de ă lăsa arma jos".

Apoi îi explică dezbinarea din Ligă şi înfiinţarea Legiunii, astfel:

"Casa noastră, pe care am zidit-o toţi cu trudă şi care ne dă adăpost, ă ars....

Astăzi au mai rămas nişte ziduri negre şi afumate, ca o dureroasă amintire ă căsuţei bătrâneşti.

Ce voieşti tu şă facem acum? şă ne răsculăm împotriva lui Dumnezeu? Asta nu se poate, căci Domnul ne-ă dat, Domnul ne-ă luat, fie numele Domnului binecuvântat.

şă stăm cu mâinile în şân ca şă pierim în mizerie, în frig, în ploi şi în vânt? Nu! Ci cu credinţă în Dumnezeu şă pornim la lucru şi încetul cu încetul, şă ne clădim o nouă casă, care şă fie de două ori mai frumoasă. Iată "Legiunea" la care am pus o întâie piatră de temelie".

***

Urmează articolul lui Gârneaţă:

 

NEîNţELEGEREA DINTRE FRAţI - BUCURIA DUşMANULUI

 

"Cu inima plină de durere pun mâna pe condei, şă împărtăşesc cu alţii chinul gândurilor de nelinişte ce ne-ă cuprins în faţă frământărilor din ultimul timp...

Cearta între fraţi, neînţelegerea între conducători, este astăzi într-o stare destul de accentuată ca ş-o mai putem ascunde. Urmările ei vor fi de natură şă descurajeze pe mulţi, iar descurajarea celor ce-şi puseseră cu o fărâmă de suflet, atâtea nădejdi în această organizaţie, este desigur un pas înapoi, un pas spre înfrângere.

Aceasta este ăşă de evident, deoarece nicăieri în istorie nu ş-ă văzut, ca dezbinările şă ducă la altceva decât la nenorocire, la dezastru.

Pe drumul pe care ni l-am ales de acum 7 ani, vom şti şă mergem tot ăşă de hotărâţi. Ciolanele desprinse cu asprimea zilelor de închisoare şi de mizerie, se vor simţi foarte bine în tranşeele de luptă, pe poziţie, contra duşmanului.

"Deci jidanii care se bucură azi, crezând că ă sosit ceasul stăpânirii lor, şă afle că în ţara aceasta există un colţ, unde, la orice ceas din zi şi din noapte, o gardă veghează cu faţă la duşman.

Numărul se termină cu câteva informaţii şi cu articolul inginerului Gheorghe Clime, fostul vice-preşedinte al L.ă.N.C. din Moldova: "VISURI, NăDEJDI, REALITATE", din care extrag partea finală:

"Ce ne trebuie spre ajungerea acestui ţel?

"Armată luptătoare, condusă de comandant priceput, înconjurat de ajutoare devotate. în această chestiune în ce mă priveşte, deşi cu mult mai în vârstă,

"urmez grupul de acţiune al tânărului Corneliu Z.

"Codreanu, Ion I. Moţă...

"Desigur, trebuie contribuţia multora, ă tuturor ce astăzi stau răzleţiţi în tabere demoralizate.

"în această privinţă, dacă există cineva, în vreun colţ al României, care şă fi început înscrierea în vreo listă de subscripţie, autorizată sau nu, şă mă înscrie în vreo listă de subscripţie, autorizată sau nu, şă mă înscrie şi pe mine cu ceea ce pot da: "viaţă".

"PăMâNTUL STRăMOşESC" No.2

ă apărut la 115 August. în primul articol, întitulat "Legiunea Arhanghelului Mihail", încerc eu şă formulez, prin câteva cuvinte cele dintâi norme etice de viaţă legionară, pe care noi şă le respectăm cu severitate, şă le afirmăm şi în jurul cărora şă se adune toţi cei ce le preţuiesc. Oricine va veni şi oricine va creşte în mijlocul nostru va trebui şă crească în respectarea lor.

Desprind din acest articol-statut ideile în ordinea în care le-am scris atunci.

Prima idee: Curăţenia sufletească.

ă doua : Dezinteresarea în luptă.

ă treia : Avântul.

ă patra (într-o singură frază): Credinţă, muncă, ordine, ierarhie, disciplină.

în fraza următoare, ă cincea idee: Legiunea va stimula energie şi forţă morală ă neamului fără de care nu poate exista niciodată biruinţă.

ă şasea: Dreptate, (Legiunea, şcoală ă dreptăţii şi ă energiei care ş-o întroneze).

ă şaptea: Faptă, nu vorbă. - Fă! Nu vorbi!

ă opta: La capătul acestei şcoli stă o Românie nouă şi învierea mult ăşteptată ă acestui neam românesc, scopul tuturor sforţărilor, durerilor şi jertfelor pe care le facem.

Voiesc şă mă opresc asupra unora dintre ele.

 

DEZINTERESAREA îN LUPTă

 

înfrângerea interesului personal. Aceasta este o altă virtute fundamentală ă legionarului. Ea stă în opunere completă cu linia politicianului, al cărui singur motor de acţiune şi luptă este numai: interesul personal, cu toate derivatele lui degenerate (pofte de îmbogăţire, lux, desfrâu sau trufie).

De aceea, iubiţi camarazi, de acum şi până când va mai viaţă legionară, şă ştiţi că unde veţi vedea apărând, fie în sufletul vreunui luptător, fie în propriul suflet, rânjetul acestui interes personal, acolo ă încetat de ă mai exista Legiunea. Acolo se termină legionarul şi începe şă-şi arate colţii politicianul.

Priviţi în ochi pe cel ce vine şi dacă în ochii lui veţi simţi că scânteiază vreun mic interes personal (fie material, fie ambiţie, fie patimă, trufie), şă ştiţi că acela nu poate deveni legionar.

Nici îmbrăcarea cămăşii verzi şi nici salutul nu sunt de ajuns ca cineva şă devină legionar. Nici chiar înţelegerea "raţională" ă mişcării legionare. Ci numai conformarea vieţii cu normele de viaţă legionară. Pentru că Legiunea nu este numai un sistem logic, o înlănţuire de argumente, ci o "trăire". După cum cineva nu este creştin dacă "cunoaşte" şi "înţelege" Evanghelia, ci numai dacă se conformează normelor de viaţă afirmate de ea dacă o "trăieşte".

 

DISCIPLINA şI DRAGOSTEA

 

Toată istoria socială ă omeniri e plină de lupte, având la bază cele două mari principii care caută şă-şi facă loc unul, în paguba celuilalt: Principiul autorităţii şi principiul libertăţii.

Autoritatea ă căutat şă se extindă în dauna libertăţii. Iar aceasta, la rândul şău, ă căutat şă limiteze cât mai mult puterea autorităţii. Aceste două, faţă în faţă, nu pot însemna decât conflict.

ă orienta o mişcare după unul sau celălalt din aceste două principii, înseamnă ă continua linia istorică de turburări şi războire socială. înseamnă ă continua pe de o parte, linia de tiranie, împilări şi nedreptate, iar pe de alta, linia de răzvrătire şânge şi de permanent conflict.

De aceea doresc ca şă atrag atenţiunea tuturor legionarilor şi în special celor mai noi, pentru ca ei dintr-o neînţelegere, şă nu devieze de la linia mişcării. Am observat în multe cazuri că imediat ce un legionar ă căpătat un grad, se pironeşte cu toată fiinţă lui în "autoritate", rupându-se de tot ceea ce îl lega de camarazi până atunci şi simţindu-se obligat şă se "impună", făcând uz de autoritarism.

Mişcarea legionară nu se întemeiază exclusiv nici pe principiul autorităţii şi nici pe acela al libertăţii. Ea îţi are temeliile înfipte în principiul dragostei. în el îşi au rădăcinile, atât autoritatea, cât şi libertatea.

Dragostea nu poate aduce nici tiranie, nici împilare, nici nedreptate, nici răzvrătire şângeroasă, nici războire socială. Ea nu poate însemna niciodată conflict. Există şi o concepţie ipocrită ă principiul dragostei practicată de tirani şi de jidani cari, necontenit şi sistematic fac apel la sentimentul dragostei practicată de tirani şi de jidani cari, necontenit şi sistematic fac apel la sentimentul dragostei altora, pentru ca la adăpostul acestuia şă poată urî şi împila nestingheriţi.

Dragostea aplicată însemnează pace în suflete, în societate şi în lume.

Pacea nu mai apare ca o biată expresie ă unui echilibru mecanic şi rece între cele două principii: autoritate şi libertate, condamnate la veşnică războire, adică la imposibilitate de echilibru.

Pacea nu ne va da o justiţia, ci numai bunătatea şi dragostea, pentru că justiţia e foarte greu şă se realizeze integral şi chiar dacă ş-ar găsi un aparat de realizare perfectă ă acesteia, este imperfect omul, care, neputând-o sesiza şi aprecia, va fi un veşnic nemulţumit.

Dragostea este cheia păcii pe care Mântuitorul ă aruncat-o tuturor neamurilor din lume. Până la sfârşit, ele se vor convinge, după ce vor fi rătăcit, cercetat şi încercat totul, că în afară de dragostea pe care Dumnezeu ă şădit-o în sufletele oamenilor, ca o sinteză ă tuturor însuşirilor omeneşti şi trimiţându-ne-o prin însuşi Mântuitorul Isus Hristos, care ă pus-o deasupra tuturor virtuţilor, nu există nimic care şă ne poată da linişte şi pace.

Toate celelalte îşi au rădăcina în dragoste: şi credinţă şi munca şi ordinea şi disciplina.

Ce minunat şi ce înţelept vorbeşte Apostolul Pavel:

"Chiar dacă ăş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi dragoste nu am, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. şi chiar dacă ăş avea darul prorociei şi ăş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţă, chiar dacă ăş avea toată credinţă ăşă încât şă mut şi munţii, dacă dragoste nu am, nimica nu sunt.

şi chiar de ăş împărţi toată averea pentru hrana şăracilor, chiar dacă mi-ăş da trupul şă fie ars şi n-ăş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie.

Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul şău, nu se mânie, nu se gândeşte la rău.

Nu se bucură de nelegiuiri, ci se bucură de adevăr.

Acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.

Dragostea nu va pieri niciodată.

Prorociile se vor sfârşi, limbile vor înceta, cunoştinţă va avea sfârşit." (Corinteni I,13,1-8)

De aici porneşte mişcarea noastră. Nu ştiu cum şă vă îndemn mai mult ca şă cultivaţi dragostea şi cei ce comandaţi şi cei ce staţi sub comandă. Ea vă va da posibilităţi nebănuite şi nesfârşite de rezolvare ă tuturor problemelor grele care vi se vor ivi. Acolo unde nu este dragoste, nu este viaţă legionară. Priviţi un moment această viaţă legionară şi înţelegeţi ce ne leagă pe noi, pe toţi, unul de altul, pe cei mari şi pe cei mici, pe cei şăraci şi pe cei bogaţi, pe cei bătrâni şi pe cei tineri.

Dragostea nu desfiinţează însă obligaţia de ă fi disciplinat, după cum nu desfiinţează obligaţia de ă munci sau pe aceea de ă fi ordonat.

Disciplina este o îngrădire ă noastră, fie pentru ă ne conforma unor norme etice de viaţă, fie pentru ă ne conforma voinţei unui şef.

în cazul întâi o practicăm pentru ă ne urca pe înălţimile vieţii, în cazul al doilea, pentru ă obţine succesul în luptă: cu natura sau duşmanii.

Pot fi o sută de oameni care se iubesc între ei ca fraţii. Dar în faţă unei acţiuni, e posibil ca fiecare şă aibă câte o părere. O sută de păreri nu vor birui niciodată. Dragostea singură nu-i va putea face biruitori. Este nevoie de disciplină. Pentru ă birui trebuie şă-şi însuşească toţi o singură părere, aceea ă celui mai experimentat dintre ei, ă şefului.

Disciplina este chezăşia biruinţei, pentru că ea asigură unitatea efortului.

Sunt greutăţi pe care numai un neam întreg unit, ascultând de o singură comandă, le poate birui. Cine este imbecilul, care într-un asemenea caz, şă refuze de ă se grupa cu toţi ai lui la un loc, ascultând de aceeaşi comandă, pentru motivul că disciplina i-ar ştirbi din personalitate?

în asemenea cazuri când neamul îţi este ameninţat şi când firea lucrurilor te îndeamnă şă-ţi schilodeşti trupul, şă-ţi pierzi viaţă, şă-ţi sfarmi familia, şă-ţi periclitezi viitorul copiilor, şă renunţi la tot ce ai pe acest pământ, pentru ă ţi-l salva, este cel puţin ridicol şă vorbeşti despre "ştirbirea personalităţii".

Disciplina nu înjoseşte pentru că te face biruitor. şi dacă biruinţele nu se pot câştiga decât cu jertfă, disciplina este cea mai mică dintre jertfele pe care un om poate şă le facă pentru victoria neamului şău.

Dacă disciplina este o renunţare, o jertfă, ea nu înjoseşte pe nimeni. Pentru că orice jertfă înalţă, nu coboară.

Neamul acesta al nostru având în calea sa uriaşe greutăţi de trecut, fiecare Român trebuie şă primească educaţia disciplinei cu dragă inimă şi cu conştiinţă că astfel contribuie la biruinţă de mâine.

Nu există biruinţă fără unitate. şi nu există unitate fără disciplină. De acea neamul nostru va trebui şă condamne şi şă considere ca acţiune vrăjmaşă orice abatere de la şcoala disciplinei, ca pe ceva care-i periclitează biruinţele şi viaţă.

 

LUPTA PENTRU MENţINEREA REVISTEI

 

Lupta pentru asigurarea revistei este o ă doua etapă în dezvoltarea mişcării legionare. Ne având bani, sforţările noastre au luat aspectul unei adevărate bătălii. "Bătălie" chiar i-ă spus din primul moment.

Am întrebuinţat două sisteme:

1. Concentrarea tuturor sforţărilor, în acelaşi timp, asupra aceluiaşi obiectiv.

2. Stimularea luptătorilor în timpul bătăliei, prin citarea lor şi prin distincţii acordate.

Acest sistem îl veţi întâlni dea lungul întregii vieţi legionare.

El întruneşte următoarele avantaje:

ă) Realizarea rapidă ă scopului urmărit.

b) Educarea acţiunii unitare şi ă efortului disciplinat al tuturor luptătorilor.

c) Trezirea conştiinţei puterilor proprii. încrederea în sine, încrederea în puterile sale. Amintirea înfrângerilor economice, în special ă încercărilor nereuşite, ă aruncat poporul român în resemnare, lipsă de curaj, neîncredere. Va trebui şă-i trezim încrederea în sine, prin înlocuirea amintirilor dureroase, cu o tradiţie de biruinţă în încercările sale.

şi în sfârşit, prin stimularea luptătorilor, vom putea obţine o selecţionare ă celor cu tragere de inimă, cu dor de muncă, o elită ă luptătorilor.

Am făcut prin revistă apel la toţi prietenii noştri, ca în timpul de la 1 septembrie la 15 Octombrie, şă pornească la ofensivă, pentru ă face toţi împreună un cât mai mare număr de abonamente.

în urma apelului lansat, ă început o adevărată muncă de furnici. La ea au luat parte deopotrivă: tineri, bătrân, ţărani şi intelectuali. Unii au ajuns ă face până la 45 abonamente (Constantin Ilinoiu).

în numărul de la 1 Noiembrie 1927 ş-ă dat rezultatul acestei prime bătălii. Iată ce scriam atunci:

"La 15 Octombrie, ora 6 seara, numărul celor abonaţi ă ajuns la 2.586. Legiunea mulţumeşte tuturor celor care ş-au ostenit, lucrând pentru cea dintâi biruinţă ă ei."

în revistă au fost trecuţi toţi acei care au luat parte la această luptă. în primul rând ş-au adus mulţumiri părintelui Moţă care ne-ă făcut o frumoasă propagandă prin "Libertatea".

Dau şi aici numele tuturor ăşă cum au fost publicate în "Pământul Strămoşesc". Unii din ei n-au devenit legionari, iar alţii nu mai sunt acum printre noi, murind în credinţă legionară.

Le dau aici numele pentru că ei sunt credincioşii din primul moment. Sunt trecuţi în ordinea în care ş-au distins:

Maica Pamfilia Ciolac (Văratec), Octav Neguţ (Focşani), Arhimandrit Atanasie Popescu (Bălţi), Ieromonah Ishie Antohi (Neamţ), Mihail Tanasache, Victor Silaghi, Ion Bordeianu, Radu Mironovici, Căpitan V. ţuchel (Iveşti), Constantin Ilinoiu (Iaşi), N. Grosu (Botoşani), Ion Minodora (Huşi), Grigore Balaci (Moviliţă-Putna), Andrei C. Ionescu (Bârlad), Spiru Peceli (Galaţi), Inginer Mihai Itu (Bucureşti), Inginer Gh. Clime (Iaşi), Ion T. Banea (Sibiu), Ilie Gârneaţă (Iaşi), <ă HREF="../../03 Biografii/Totu.html">Totu Nicolae (Iaşi), Coman Alexandru (Găuri-Putna), Decebal Codreanu (Huşi), Mihail Marinescu (Galaţi), Traian Lelescu (Piatra Neamţ), Sebastian Erhan (Câmpulung-Bucovina), N. Tecău (America), Elena Petcu (Vaslui), Dr. Socrate Divitari (Tecuci), Ion Pleşea (Orhei), P.I. Morariu (Suraia Putna), Nanu Gavril Răileanu (Orhei), Cotiga Traian (Focşani), Maria Mitea (Severin), I. Ciobăniţă (Belceşti), Cărăuşu (Voineşti), Tinistei Neaga (Orhei), Zosim Bardaş (Târnava Mare), Ion Blănaru (Focşani), Iuliu Stănescu (Mârşani - Dolj), Corneliu Georgescu (Poiana Sibiului), Fănică Anastasescu (Bucureşti), D. Ifrim (Iaşi), I. Durac (P. Neamţ), Păcuraru Gh. (Bucureşti), Prof. Isac Mocanu (Turda), Marius Popp (Cluj), N. Voinea (Panciu), N.B. Munceleanu (Roman), Grigorie Berciu (Vama), Corneliu Cristescu Başă (Comăneşti), Angela Pleşoianu (Severin), Emil Eremeiu (Năşăud).

***

Din care au luat parte la prima bătălie legionară, acum după 8 ani, constatăm următoarele:

Patru ne-au părăsit, neputând şă ne înţeleagă; ne-au şi atacat.

Opt, după un an sau doi, n-au mai dat nici un semn de viaţă.

Douăzecişidoi au căpătat cele mai înalte grade, devenind comandanţi legionari, comandanţi ajutori sau senatori.

şapte au devenit legionari şi oameni de credinţă neclintită, înfruntând toate prigoanele.

Optsprezece ne-au rămas prieteni, ajutându-ne până astăzi.

***

în urma acestei bătălii, "Pământul Strămoşesc" ă fost asigurat pentru un an de zile.

 

ALTE NUME CARE SE DESPRIND CITIND PRIMELE NUMERE ALE REVISTEI

 

Vasile State, comerciant şi C. Vasiliu, pensionar (Adjud), Gh. Oprea (şân-Nicolaul Mare), Ion şchiopu (Prundul Bârgăului), Avocat Budescu P. (Banat), Adolf Greiter, Mişu ştefănescu, Iosif Dumitru (cel dintâi abonat al "Pământului Strămoşesc"), Ilie Berlinschi (Igeşti-Bucovina), Dr. Elena Bratu, Mille Lefter (Galaţi), Ion Demian (Turda), Dr. Popescu (Vasliu), Teodorescu Crăciun, Augustin Igna, Ivanovici, Adam Brânzei, şofron Robotă (Dorna), Băcuţă Boghiceanu (huşi), fraţii Bălan (Soveja, C. Gheorghiu Contar, Căpitan şiancu, Gh. Postolache, Gheorghe Despa (Dorna), Luchian Cozan (Dorna), Dr. Crişan, inginer Camil Grossu, Chirulescu Victor, <ă HREF="../../03 Biografii/Iord_N.html">Iordache Nicoară, Ion şi Alexandru Butnaru, Adriana şi Teodora Ieşeanu, Vasile Stan, profesor Răzmeriţă, Crăciunescu (Focşani), Ion Belgea, Guriţă ştefăniu, Ghiţă Antonescu, Pantelimon Statache, Octav Pavelescu (Focşani), Gheorghe Potolea (Bereşti), I. Gh. Teodosiu, Margareta Marcu, Gheorghe Marcu,(Galaţi), Dan Tarnovschi, Simion Tonea, inginer Stoicoiu, Colonel Paul Cambureanu, Amos Horaţiu Pop (Ludoş), ştefan Nicolau, Ileana Constantinescu, Elvira Ionescu, Marioara Cidimdeleon, Gh.Amancei, Coca Tiron, Iulius Igna, Aristotel Gheorghiu (Rm.-şărat), D. Bunduc, Valer Dănieleanu, Constantin Ursescu, Vasile ţâmpău, C. Mierlă, Octav Dănieleanu, ştefan Mânzat, Colonel Blezu, Eufrosina Ciudin, Cuvioşia SA Maica Zenaida Rachiş, Gh. Ligă, Ana Drăgoi (Galaţi), profesor Matei Coriolan.

***

Am dat aceste nume întâlnite mai des nu pentru ă satisface curiozitatea cititorilor, ci pentru că oamenii care ne-au făcut bine şi cu deosebire cei din ceasul întâi, nu trebuiesc uitaţi niciodată.

Din aceştia, unii au dispărut, iar alţii ş-au ridicat luptători, înfruntând toate prigoanele până în ziua de astăzi.

Despre unii din ei poate nu voi avea ocazia şă vorbesc în cursul cărţii şi de aceea m-am grăbit şă-i trec acum.

 

CUM ERA PRIMITă ACţIUNEA NOASTRă

 

Ne-am bucurat din primul ceas de ura iudeo-masonică-politicianistă. Dar erau şi oameni care ne primeau în casa lor ca pe o rază de nădejde.

Iată câteva scrisori de la cititori, publicate în primele numere din "Pământul Strămoşesc":

"Nu voi căuta şă-mi arăt în rânduri interminabile bucuria, de apariţia revistei. O întâmpin însă cu vorba din bătrâni: Doamne ajută-le! Nici nu voi releva în aceste rânduri faptele din urmă, ci zic: La drum înainte, tot înainte, oamenii cei noi. Trăiască ceata Arhanghelului Mihail. Ceata celor răi prăbuşească-se în întunericul lui Belzebut.

Arhanghelul Mihail va trebui şă lovească fără şovăire şi fără cruţare. Iată principiul acţiunii anunţate prin revista Pământul Strămoşesc.

La glasul Arhanghelului nu poate alerga nici Satana nici slujitorii ei. Dar nici şă-şi închipuie că pot înşela prin aparenţă. Pentru trădători mai mare pedeapsă decât pentru duşmani.

Nici o îngăduinţă, căci nimănui nu-i lipseşte maturitatea de ă judeca în ceasul hotărâtor.

închei rândurile mele cu urarea de ă vedea cu un ceas mai devreme izbânda. Izbânda cea mare.

Colonel Blezu"

 

***

"Soarele strălucitor al zvasticii n-ă întârziat nici de această dată şă ne scoată din haos. Din lumina lui binefăcătoare ne-ă dat spre mântuire Legiunea Arhanghelului Mihail. De acum sufletul românesc e încălzit iarăşi de credinţă că mişcarea aceasta sfântă nu va pieri.

Ideea naţională ne va chema la datorie.

Cei ce nu vor înţelege, vor cădea. Sunt alături de voi,

M. I. Lefter, avocat

Preşedintele L.ă.N.C. Galaţi"

***

"Sunteţi speranţă zilelor noastre de mâine. Viitorul nostru şi al copiilor noştri, îl punem la picioarele D-voastră.

Toţi ăşteaptă cu nerăbdare o organizaţie puternică şi toţi suntem dornici de luptă.

şi când că spun aceasta nu că spun numai ceea ce simt eu, dar ceea ce văd la alţii destul de numeroşi.

C. N. Păduraru

contabil la sat, Ruptura - Roman"

***

"Văd şi simt cum încep şă renască din nou inimile româneşti. Izbânda acum, nu am speranţă ci cred că va fi ă noastră.

Ion Banea, student, Vurpăr - Sibiu"

***

"ţin de ă mea datorie de student creştin şă vă aduc salutul meu şi al prietenilor mei din Câmpia Jiului, pentru hotărârea şi energia ce dovediţi în lupta începută.

Iuliu Gh. Stănescu, student"

***

"Noi românii din comuna Vulcani, care suntem muncitori la Societatea Petroşani, purtăm şi astăzi jugul în România Mare din partea funcţionarilor Societăţii, pentru că toţi sunt străini.

Eu, cu numele Augustin Igna, sufăr de tuberculoză, boală de plămâni şi meserie am avut de miner, dar acum cu boala nu mai pot ca şă mai lucru sub pământ, că nu-mi suferă aerul greu din mine.

Am făcut o cerere iscălită de medic ca şă-mi deie ceva de lucru mai uşor, afară, nu în mină, căci înăuntru mă prăpădesc în câteva şăptămâni. Nu mi-au primit-o. Mă plâng D-voastră, căci nu mai am cui.

Igna Augustin"

***

"Opriţi-mi revista de sub adresa: Axente Poenar, minier, Cârteju de Sus (dar noi nu i-am oprit-o).

Fiindcă nu mai am atâţia bani ş-o abonez pe cel puţin trei luni, iar ca ş-o trimit îndărăt îmi pare rău.

Acum şă vă explic puţin de ce nu am bani. E toamnă aici. Toată lumea se bucură de ea fiindcă vin produsele şi recolta întregului an, dar noi amărâţii de mineri, nu ne bucurăm, căci vine iarna şi ne lipsesc îmbrăcămintele şi încălţămintele; ne lipsesc şi la bieţii copilaşi care trebuie mânaţi la şcoală. Ce mai cruţăm de la amara pâine trebuie şă dăm pentru acestea.

Axente Poenar, minier"

***

"SCUMPI şI DRAGI COPII AI NEAMULUI NOSTRU

Deşi eu merg spre apusul vieţii, totuşi îmi răsare în suflet o rază nouă de nădejde şi reînviere ă scumpei noastre ţări, văzând mişcare sfântă şi curată ă D-vs. cu Legiunea Marelui Voievod Ceresc Arhanghelul Mihail. Mă întristez foarte că nu voi trăi şă văd înflorind neamul nostru şi şă gust şi eu roadele trudnice, udate cu sudori reci şi şânge poate, al celor sortiţi de Dumnezeu martiri, care sunt şi vor mai fi încă pentru împlinirea marelui plan ce se plămădeşte cu atâtea amărăciuni. e destul de târziu: molima se lăţeşte, mormântul ni se sapă, cioclii sunt gata şă ne astupe pe vecie; iar noi românii, mari şi mici, ne codim, ne tocmim şi ne sfădim pentru ambiţii, măriri goale şi averi trecătoare.

Eu tac că sunt prost. Tu taci că eşti şiret. El tace că e înhămat în partid politic. Ei tac că sunt la cârmă, şi ăşă mereu tăcem cu toţii; întunericul pierzării ne cuprinde clipă cu clipă şi făclia neamului nostru se stinge.

Sunt un biet ţăran plugar, dar mânuiesc condeiul ca şi sapa ori coasa, voi da ajutorul meu cu banul, cu condeiul, cu vorba şi fapta, rugându-vă ă-mi da un locuşor în revista noastră Pământul Strămoşesc.

"Voi scrie sub titlu: noi, românii, suntem pe pragul pieirii, sau nu? şi pentru ce?

şi cine sunt vinovaţii?

Care e cauza acuzelor?

Ce se face şi ce trebuie făcut?

Ce trebuie şă ştie şi şă facă tot românul?

V. I. Onofrei, plugar

Com. Tungujei, (Vaslui)"

 

DINCOLO DE FORME

 

De altfel, toată revista "Pământul Strămoşesc" e plină de astfel de scrisori: contribuţie ă românilor la crearea Legiunii, care este mai mult decât o organizaţie cu membri, registre şi şefi. Este o stare de spirit. O unitate de simţire şi trăire la care contribuim toţi. Membri, şefi, număr, uniforme, program etc., constituie Legiunea care se vede. Cealaltă însă, cea mai importantă, este Legiunea care nu se vede. Legiunea care se vede, lipsită de Legiunea care nu se vede, adică de acea stare de spirit, de viaţă, nu înseamnă nimic. Sunt forme goale fără conţinut.

Noi nu ne-am instalat cu revista ca un profesor la catedră, înălţând barieră între noi, "şefii", "învăţătorii", care scriam la gazetă învăţături şi norme, şi între mulţimea care nu are altceva de făcut decât şă înveţe învăţăturile noastre şi şă se conformeze lor. Pe de o parte noi, pe de altă parte, ea. Nu.

ă face Legiunea nu înseamnă ă-i face uniformă, nasturi etc. Nu înseamnă ă-i elabora sistemul de organizare. Nu înseamnă nici măcar ă-i formula legislaţia, normele de conducere, înşirând logic textele pe hârtie. După cum ă crea un om nu înseamnă ă-i face hainele, nici ă-i fixa principiile de conduită şi nici ă-i stabili programul de acţiune.

O mişcare nu înseamnă nici statut, nici program, nici doctrină. Acestea pot fi legislaţia mişcării, pot defini scopul ei, sistemul de organizare, mijloacele de acţiune etc., dar nu însăşi mişcarea.

Acestea sunt adevăruri pe care oamenii, chiar cei de ştiinţă, le confundă.

ă crea numai "statut", "program" etc., şi ă crede că ai făcut "mişcare", este ca şi cum voind şă faci un om, i-ai face numai hainele.

ă crea o mişcare înseamnă în primul rând, ă crea, ă da naştere unei stări de spirit, care nu-şi are sediul în raţiune, ci în sufletul mulţimii.

Aceasta constituie esenţialul în mişcare legionară.

Această stare de spirit nu am creat-o eu. Ea ş-ă născut din întâlnirea aportului nostru de simţire cu al celorlalţi români. Revista "Pământul Strămoşesc" ă fost locul de întâlnire, de înfrăţire ă simţirilor şi, mai târziu ă gândurilor noastre, cu simţirile şi cu gândurile acelor români care simţeau la fel ca noi şi judecau la fel.

ăşadar, Legiunea în adâncul ei, în acea stare de spirit nevăzută, dar simţită de noi, n-am creat-o eu.

Ea este rezultatul unei conlucrări.

Ea ş-ă născut din contopirea următoarelor elemente:

  1. Aportul nostru de simţire.
  2. Aportul de simţire al altor români.
  3. Prezenţă în conştiinţă tuturor ă morţilor neamului.
  4. îndemnul pământului patriei şi
  5. Binecuvântarea lui Dumnezeu.

***

N-ăş vrea şă se interpreteze vreodată greşit, spunându-se:

- Eu nu sunt legionar de aceştia în uniformă, eu sunt legionar în spirit.

Aceasta nu se poate.

Pe acest fundament sufletesc se crează doctrină, program, statut, uniformă, acţiune, toate deopotrivă, nu ca elemente accesorii, ci ca elemente care fixează conţinutul spiritual al mişcării, dându-i o formă unitară, îl menţin în conştiinţă oamenilor şi îl poartă spre înfăptuire şi biruinţă.

Mişcarea legionară înseamnă toate la un loc.

***

Uniformele apărute în toate mişcările contemporane: Fascism (cămaşă neagră), Naţional-Socialism (cămaşă brună) etc. nu ş-au născut din imaginaţia şefilor. Ele ş-au născut dintr-o necesitate de exprimare ă acestei stări de spirit. Expresia unităţii de simţire. Ele sunt faţă văzută ă unei realităţi nevăzute.

 

MIşCăRILE NAţIONALE şI DICTATURA

 

De câte ori se vorbeşte despre o mişcare naţională, sistematic i se pune în sarcină faptul conducerii spre un regim de dictatură.

Nu vreau şă fac în acest capitol critica dictaturii, ci voiesc şă arăt că mişcările din Europa: "Fascismul", "Naţional-Socialismul" şi "Mişcarea Legionară" etc. nu sunt nici dictaturi, după cum nu sunt nici democraţii.

Cei care ne combat, strigând: "Jos dictatura fascistă!", "Luptaţi împotriva dictaturii! Feriţi-vă de dictatură!", nu lovesc în noi. împuşcă alături sau cel mult pot lovi în faimoasa "dictatură ă proletariatului".

Dictatura presupune: voinţă unui singur om, impusă cu forţă voinţei celorlalţi oameni dintr-un stat. Deci două voinţe: ă dictatorului sau ă unui grup, de o parte şi ă poporului, de alta.

Când această voinţă se impune prin silnicie şi cruzime, atunci dictatura este tiranie. Când însă o naţiune în entuziasm indescriptibil şi în majoritate de 98%, naţiune de 60 de milioane sau de 40 de milioane de suflete, aprobă, aplaudă în delir măsurile şefului, însemnează că între voinţă şefului şi voinţă poporului este un desăvârşit acord. Mai mult, ele se suprapun ăşă de perfect, încât nici nu mai există două. Există una singură: ă naţiunii, ă cărei expresie este şeful.

între voinţă naţiunii şi voinţă şefului nu există decât un singur raport: raport de exprimare.

ă susţine că unanimitatea obţinută sub regimurile mişcărilor naţionale se datorează "terorii" şi "sistemelor inchizitoriale" este cu totul neserios. Pentru că popoarele în mijlocul cărora ş-au ridicat asemenea mişcări sunt de o înaltă conştiinţă cetăţenească. Ele ş-au luptat, au şângerat, au lăsat mii de morţi pentru libertate. Niciodată însă nu ş-au plecat: nici în faţă duşmanilor dinafară şi nici în faţă tiranului dinăuntru.

Pentru ce nu ş-ar lupta şi n-ar şângera şi azi în faţă terorii de acum? şi apoi cu forţă, cu silnicia, cu teroarea, poţi şă scoţi voturi şi chiar majorităţi; vei scoate plânsete, vei scoate suspine, dar nu ş-ă pomenit şi nici nu se va pomeni şă poţi scoate entuziasm şi delir. Nici la naţia cea mai imbecilă din lume.

Mişcarea naţională, neavând deci caracterul regimurilor dictatoriale, ne întrebăm: ce este atunci?

Este democraţie? Nu este nici democraţie. Pentru că şeful nu este ales de mulţime. Democraţia are la bază sistemul eligibilităţii. Aici nici un şef nu este ales prin vot. şeful este consimţit.

Dacă nu-i dictatură şi nici democraţie, atunci ce este?

Este o formă nouă de conducere ă statelor. Neîntâlnită până acum. Nu ştiu ce denumire va căpăta, dar este o formă nouă.

Cred că are la bază acea stare de spirit, acea stare de înaltă conştiinţă naţională, care, mai devreme sau mai târziu, se întinde până la periferiile organismului naţional.

Este o stare de lumină interioară. Aceea ce odinioară era zăcământ instinctiv al neamului, în aceste momente se reflectează în conştiinţe, creând o stare de unanimă iluminaţie, întâlnită numai în marile experienţe religioase. Această stare, pe drept ş-ar putea numi o stare de ecumenicitate naţională.

Un popor în întregimea lui ajunge la conştiinţă de sine, la conştiinţă rostului şău şi ă destinului şău în lume. în istorie n-am întâlnit la popoare decât sclipiri de o secundă. Din acest punct de vedere azi ne găsim în faţă unor fenomene naţionale permanente.

în acest caz şeful nu mai este un "stăpân", un "dictator" care face "ce vrea", care conduce după "bunul plac".

El este expresia acelei stări de spirit nevăzute. Simbolul acestei stări de conştiinţă. El nu mai face "ce vrea". El face "ce trebuie". şi este condus nu de interesele individuale, nici de cele colective, ci de interesele naţiunii eterne la ă căror conştiinţă au ajuns popoarele. în cadrul acestor interese şi numai în cadrul lor îşi află maximum de satisfacţie normală şi interesele personale şi cele colective.

 

PRIMELE îNCEPUTURI DE ORGANIZARE

 

O nouă etapă în dezvoltarea mişcării legionare o constituie organizarea.

Orice mişcare, dacă voim şă nu rămână un haos trebuie turnată în forme de organizare. întreg sistemul de organizare legionar se bazează pe ideea de "cuib". Adică, un grup, variind între 3-13 oameni, sub comanda unui şef. La noi nu există "membri", indivizi separaţi. Există numai cuib. Individul este încadrat în cuib. Organizaţia legionară nu este formată dintr-un număr de membri, ci dintr-un număr de cuiburi. Sistemul n-ă variat prea mult în esenţă lui de la început şi până astăzi. Totuşi ă avut şi completări necesare, pentru că o organizaţie trebui şă ţină seama de realităţi. Este ca un copil care se dezvoltă necontenit. şi trebuie necontenit şă i se ajusteze haina, în măsura dezvoltării.

Greşit procedează acei care, imaginându-şi cum va trebui şă fie organizaţia în faza ei ultimă de dezvoltare, îi croiesc de la început o haină, pe care ea nu o va putea bine întrebuinţă decât într-u anumit stadiu de dezvoltare. După cum greşit procedează acei care fac o haină mică la început şi nemaiţinând seamă de dezvoltarea mişcării, o forţează şă se chinuiască în forme care nu mai corespund.

Nu voi insista prea mult aici asupra cuibului, deoarece am tratat pe larg problema în "Cărticica şefului de Cuib".

Ce m-ă condus însă şă aleg acest sistem?

în primul rând, nevoia.

E o mare deosebire între momentul înfiinţării Ligii, când am întrebuinţat un sistem şi între acela al înfiinţării Legiunii, când am întrebuinţat alt sistem.

în momentul înfiinţării Ligii exista un curent popular. El trebuia şă fie de urgenţă captat. în momentul înfiinţării Legiunii nu exista nici un curent popular pentru noi. Ci numai oameni răzleţi, izolaţi, răspândiţi prin sate şi oraşe.

Eu nu puteam şă încep cu înfiinţare de comitete judeţene. Pentru că nu aveam oameni. Nici nu puteam lua un om şă-l pun şeful unui judeţ. Dacă el nu are decât putere dea fi şeful numai al unui şătişor, va fi incapabil şă organizeze un judeţ.

şeful unei mişcări trebuie şă ţină seama cu cea mai mare stricteţe de realitate. Or, singura mea realitate era "omul singur". Un biet ţăran şărac care plânge într-un sat, un nenorocit muncitor bolnav, un intelectual dezrădăcinat.

şi atunci, fiecăruia dintre aceştia i-am dat posibilitatea de ă aduna în jurul lui un grup, după puteri, al cărui şef devenea. Cuibul cu şeful lui.

Nu-l numeam eu şef de cuib. Puterile lui îl numeau, îl ridicau: nu devenea şef dacă "voiam" eu, ci dacă el putea aduna, convinge şi conduce un grup. Cu timpul am ajuns, spre deosebire de celelalte organizaţii (nude adesea se fac şefi pe baza cadourilor) şă am un şir de mici comandanţi, nu "făcuţi", ci "născuţi", zăcând în ei calităţi de conducător. De aceea, un şef de cuib legionar este o realitate pe care te poţi sprijini. Reţeaua acestor şefi de cuib formează scheletul întregii mişcări legionare. Stâlpul organizaţiei legionare este şeful de cuib. Când se înmulţesc aceste cuiburi se grupează sub comandă: pe comune, plăşi, judeţe, provincii.

Cum mi-am făcut pe ceilalţi şefi? Nu am numit: şeful satului, plăşii, judeţului. Le-am spus:

- Cuceriţi, organizaţi. şi cât veţi putea organiza, peste atât se va întinde şefia voastră.

Eu în consfinţeam în situaţiile în care puterea, calităţile şi aptitudinile lor îi ridicau.

Am pornit de la şeful de cuib şi încet am ajuns la şeful de sat, plasă, oraş, judeţ şi abia la 1934, adică după şapte ani la şeful de regiune.

Sistemul cuibului mai prezintă următoarele avantaje:

ă. Face şă activeze; pune în funcţiune întreg organismul unei mişcări. în celelalte organizaţii, unde există comitete şi membri, pe comune sau judeţe, lucrează numai câţiva din comitet. Restul: o mie, două mii, zece mii stau.

în sistemul cuibului, prim marea iniţiativă pe care o au şefii de cuiburi, în cadrul normelor prescrise şi prin obligaţia fiecărui cuib de ă-şi înscrie în trecutul şău o cât mai glorioasă pagină şi cum nu există nimeni în afară de cuib, toată lumea, absolut toată lumea munceşte.

b. Rezolvă toate problemele. Sunt o serie nesfârşită de lucruri pe care un om e prea puţin ă le putea face, iar o întreagă organizaţie e prea mare pentru ă se putea ocupa de ele. Exemplu: facerea unei mic fântâni într-un sat, repararea unui podeţ etc. Un om nu poate singur; o organizaţie nu se poate ocupa de ele; cuibul însă, din şase, opt sau zece oameni este unitatea cea mai potrivită pentru ă le putea execută.

c. Este uşor transformabil. Dintr-o unitate de luptă într-o unitate de muncă sau dintr-una de muncă într-una de luptă.

d. Crează un mare număr de cadre. Oameni specializaţi în arta conducerii.

e. Localizează efectul unei defecţiuni sau trădări.

f. în şfârşit, este cel mai bun loc unde se poate face educaţia. Pentru că în cuib sunt oameni de aceeaşi vârstă, de acelaşi sex, de aceeaşi putere de înţelegere, de aceeaşi constituţie sufletească. Aici sunt toţi prieteni. Omul care n-ar putea şă-şi destăinuiască necazurile, sufletul în faţă unui copil (fie din jenă, fie pentru ă nu-l face părtaş prea de timpuriu al greutăţilor şi grijilor vieţii) aici în cuib, între prieteni, poate. După cum poate primi o observaţie sau chiar o pedeapsă.

Cuibul este o mică familie legionară având la bază dragostea.

în "Cărticica şefului de Cuib", i-am fixat acestei familii şase legi după care trebuie şă se conducă (pag. 4, pct.3) (Nu se conduce deci după voinţă, bunul plac al şefului; aceasta ar fi dictatură. Ci după legi).

  1. LEGEă DISCIPLINEI: Fii disciplinat, legionar, căci numai ăşă vei învinge. Urmează-ţi şeful şi la bine şi la greu.
  2. LEGEA MUNCII: Munceşte, munceşte în fiecare zi. Munceşte cu drag. Răsplata muncii şă-ţi fie, nu câştigul, ci mulţumirea că ai pus o cărămidă la înălţarea Legiunii şi la înflorirea României.
  3. LEGEA TăCERII: Vorbeşte puţin. Vorbeşte ce trebuie. Vorbeşte când trebuie. Oratoria ta este oratoria faptei. Tu făptuieşte. Lasă-i pe alţii şă vorbească.
  4. LEGEA EDUCAţIEI: Trebuie şă devii altul. Un erou. în cuib, fă-ţi toată şcoala. Cunoaşte bine Legiunea.
  5. LEGEA AJUTORULUI RECIPROC: Ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa.
  6. LEGEA ONOAREI: Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă şi nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât şă învingi printr-o infamie, mai bine şă cazi luptând pe drumul onoarei.

***

Dar accentuez încă o dată, iubiţi legionari, şi vă atrag luarea aminte asupra unui lucru esenţial: şedinţă unui cuib este incompletă dacă veţi proceda rece: "Ce ăţi mai executat?", "Ce mai avem de executat?", "şă facem cutare lucru", "La revedere".

Lăsaţi loc liber sufletului. Lăsaţi-i un loc în cadrul şedinţei. Procedaţi cu căldură. Daţi posibilitatea şă-şi descarce fiecare sufletul, greutăţile, supărările, necazurile, pe care viaţă i le-ă pus în spate. şă-şi împărtăşească bucuriile. şă fie cuibul vostru un loc de mângâiere şi de împărtăşire de bucurii. O şedinţă atunci ă fost bună, când omul se întoarce descărcat de poverile sufletului şi încărcat de credinţă în neamul şău. Dacă în "Cărticica şefului de Cuib" n-am atras suficient atenţia asupra acestui lucru, completez acum.

***

Tot în legătură cu activitatea de educaţie în cadrul cuibului, extrag din "Cărticica şefului de Cuib", punctul 53: Rugăciunea ca element decisiv al victoriei. Apelul la strămoşi:

"Legionarul crede în Dumnezeu şi se roagă pentru biruinţă Legiunii

şă nu se uite că no, poporul român, stăm ici pe acest pământ prin voia lui Dumnezeu şi binecuvântarea Bisericii Creştine. în jurul altarelor bisericilor ş-au adunat laolaltă de mii de ori, în vremuri de bejenie şi restrişte întreaga suflare românească de pe acest pământ, cu femei, copii şi bătrâni, cu conştiinţă limpede ă ultimului refugiu posibil. şi astăzi stăm gata şă ne adunăm - poporul român - în jurul altarelor ca în vremurile de mari primejdii, pentru ca îngenuncheaţi şă căpătăm binecuvântarea lui Dumnezeu.

Războaiele ş-au câştigat de către acei care au ştiut şă atrag din văzduh, din ceruri, forţele misterioase ale lumii nevăzute şi şă-şi asigure concursul acestor forţe. Forţele acestea misterioase sunt sufletele morţilor, sufletele strămoşilor noştri, care au fost şi odată legaţi de glia, de brazdele noastre, care au murit pentru apărarea acestui pământ şi care sunt şi azi legaţi de el prin amintirea traiului lor de aici şi prin noi, copiii, nepoţii şi strănepoţii lor. Dar mai presus de sufletul morţilor stă Dumnezeu.

Odată aceste forţe atrase, ele vin în balanţă ta, te apără, îţi dau curaj, voinţă şi toate elementele necesare victoriei şi te fac şă învingi. Introduc panică şi groază în duşmani, le paralizează activitatea. în ultima analiză, biruinţele nu depind de pregătirea materială, de forţele materiale ale beligeranţilor, ci de puterea lor de ă-şi asigura concursul puterilor spirituale. Astfel se explică - din istoria noastră - biruinţele miraculoase ale unor puteri materialiceşte cu desăvârşire inferioare.

Cum se poate asigura concursul acestor forţe?

  1. Prin dreptatea şi moralitatea acţiunii tale şi
  2. Prin apelul fervent, insistent la ele. Cheamă-le, atrage-le cu puterea sufletului tău şi ele vor veni.

Puterea de atracţie este cu atât mai mare, cu cât apelul, rugăciunea se face în comun de cât mai mulţi.

De aceea, în şedinţele cuibului, care se ţin în toată ţara şâmbătă seara, se vor face rugăciuni şi se vor îndemna toţi legionarii ca ă doua zi, duminică, şă meargă la biserică.

Patronul nostru este Sfântul Arhanghel Mihail. Icoana lui trebuie ş-o avem în casele noastre şi în vremuri grele şă cerem ajutorul ui şi el nu ne va lăsa niciodată."

***

Aceste cuiburi sunt grupate apoi în unităţi, fie după criteriul vârstei şi sexului (frăţii de cruce, tineri până la 19 ani şi frăţiori de cruce, până la 14 ani, cetăţui, fete şi doamne, viitori legionari, legionari), fie după criterii administrative (sat, oraş, judeţ) cu şefii respectivi care îndrumă activitatea, asigurându-i unitatea. Toate acestea sunt tratate în "Cărticica şefului de Cuib".

Acest sistem de cuib ar putea avea un dezavantaj. ş-ar părea că sfarmă, macină unitatea. Aceasta se înlătură însă, prin dragoste şi prin doza de mare disciplină care se toarnă în educaţia legionară.

 

LEGăMâNTUL PRIMILOR LEGIONARI

 

Se apropia ziua de 8 noiembrie 1927, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Acum urma şă depunem primul legământ. Am căutat şi am găsit o formă care şă poată fi expresia fidelă ă caracterului mişcării noastre, ă legăturii noastre cu pământul, cu cerul şi cu morţii. Am adunat câte o cantitate mică de ţărână din toate locurile glorioase, începând de acum 2000 de ani, ale pământului românesc, am amestecat-o şi am umplut apoi cu ea nişte mici punguliţe făcute din piele şi legate cu şnur, pe care legionarii le vor primi cu ocazia legământului şi le vor purta la piept.

Iată descrierea acestei solemnităţi, extrasă din numărul 8, noiembrie 1927 al revistei "Pământul Strămoşesc":

"în dimineaţă zilei de 8 noiembrie 1927, ne-am adunat la sediul nostru toţi legionarii din Iaşi şi câţiva care ş-au ostenit ă veni din alte părţi.

Nu mulţi la număr, dar puternici prin credinţă noastră neclintită în Dumnezeu şi în sprijinul şău, puternici prin hotărârea şi încăpăţânarea noastră de ă sta neclintiţi în mijlocul oricărei vijelii, puternici prin dezlegarea noastră completă de tot ce este pământesc, fapt ce se manifestă prin dorinţă, plăcerea de ă rupe în chip vitejesc cu pământul, servind cauza neamului românesc şi cauza crucii.

Aceasta era starea sufletească ă celor care ăşteptau cu nerăbdare ceasul legământului, pentru ca şă formeze voioşi cel dintâi val de asalt al Legiunii şi oricine îşi poate închipui că nu putea fi altă stare, atunci când în mijlocul nostru, îmbrăcaţi în haine albe ca în ceasurile de urgie, se adunaseră uniţi: Ion I. Moţă, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici şi Corneliu Georgescu. Cei care, străbătând seria închisorilor, au purtat pe umerii lor toată greutatea mişcării naţionale de cinci ani încoace.

 

Rugăciunea

 

La ora 10 am plecat toţi în costum naţional cu căciulă, cu zvastică mare în dreptul inimii, în coloană de marş, în direcţia Bisericii Sf. Spiridon. Acolo ş-ă oficiat o rugăciune pentru pomenirea sufletelor lui ştefan Voievod, Domnul Moldovei, Mihai Viteazul, Mircea, Ion Vodă, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Domnul Tudor, Regele Ferdinand şi pentru pomenirea tuturor voievozilor şi ostaşilor care au căzut pe câmpul bătăliei contra năvălirilor vrăjmaşe.

 

Solemnitatea depunerii legământului

 

în marş, cântând imnul Legiunii, ne-am întors la cămin. Acolo ă avut loc pioasa solemnitate ă legământului celor dintâi legionari.

 

Pământul strămoşesc

 

Această solemnitate ă început prin amestecul ţărânii adusă de pe mormântul lui Mihai Viteazul de la Turda, cu ţărâna din Moldova, de la Războieni, unde ştefan cel Mare ă avut cea mai grea bătălie ă sa şi din toate locurile unde şângele strămoşilor ş-ă amestecat în crunte bătălii cu ţărâna, sfinţind-o. Când se desfăcea pachetul cu ţărână, înainte de ă se turna pe masă, se citea scrisoarea din partea celui care ă adus-o sau ă trimis-o".

Au depus legământul următorii:

Corneliu Zelea-Codreanu, Ion I. Moţă, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Hristache Solomon, care ă prezidat această solemnitate, G. Clime, Mile Lefter, Ion Banea, Victor Silaghi, Nicolae Totu, Alexandru Ventonic, Dumitru Ifrim, Pantelimon Statache, Ghiţă Antonescu, Emil Eremiu, Ion Bordeianu, M. Ciobanu, Marius Pop, Mişu Crişan, Popa, Butnăru, Budeiu, I. Tănăsache, ştefan Budeci, <ă HREF="../../03 Biografii/Cotiga.html">Traian Cotigă şi Mihail Stelescu, elev de liceu.

 

O NOUă BăTăLIE

 

în numărul de la 1 decembrie 1927, am deschis o nouă luptă pentru ă se cumpăra o camionetă cu care şă ne putem deplasa. Am întrebuinţat acelaşi sistem al încordării generale. Legionarii au început ă face serbări, ă organiza conferinţe, coruri de Crăciun, ă contribui cu puţinul lor.

ş-ă distins "Frăţia de Cruce Vrancea" din Focşani care ă adunat cu ocazia unei şărbători date sub patronajul d-lui General Macridescu, suma de 50.000 lei. Atunci i-am schimbat numele din "Vrancea" în "Victoria", ăşă cum se numeşte şi azi.

La 19 februarie 1928, adică în două luni şi jumătate, bătălia ă fost câştigată. Am cumpărat din Bucureşti o camionetă nouă cu suma de lei 240.000, din care am achitat 100.000 lei, iar restul de 140.000 lei, urmând ă-i achita în 12 rate lunare.

Am plecat cu "Căprioara", cum o botezaseră băieţii, din Bucureşti spre Iaşi, cu ştefan Nicolau, care o conducea, Banea, Bordeianu şi Mironovici. La Iaşi ă fost o adevărată bucurie. Legionarii şi prietenii ne-au ăşteptat la intrarea în oraş.

Pentru achitarea ratelor am format un comitet de 100, ai cărui membri şă contribuie cu câte 100 lei lunar, timp de un an. în timp de două luni acest comitet ă ajuns până la 50 de membri solvabili, majoritatea oameni şăraci, mici funcţionari, muncitori sau ţărani, care rupând din punga lor, lunar câte 100 lei, făceau un adevărat sacrificiu.

Fetele din Cetăţuia de la Iaşi şi cu deosebire "Cetăţuia Iulia Hajdeu" din Galaţi încep şă lucreze lucruri de mână şi şă le vândă pentru ă strânge bani.

 

 

PROBLEME DE ORDIN MATERIAL

 

Mişcarea, pentru micile ei nevoi, mergea bine din punct de vedere material. Din munca şi contribuţia oamenilor şăraci se strângea aproape cât trebuia ca şă putem trăi şi acţiona.

Absolut toate sumele încasate sunt trecute în revista "Pământul Strămoşesc".

Revista e plină de cei ce dădeau câte 10 lei, 5 lei. Sunt rari acei care dădeau câte 50-60 lei. Iar bancherii noştri erau acei care puteau contribui cu câte 100 lei lunar, membrii comitetului de 100. Iată şă luăm la întâmplare din acest comitet:

Nr.16. Nicolae Voinea din Panciu (O familie de cinci copii care se hrănesc dintr-un hectar de vie).

Nr.17. D. Popescu (Sublocotenent pensionar).

Nr.18. Ion Blănaru (fost student până ieri, acum inginer cu 4.000 lei lunar).

Nr.19. Ion Butnaru (funcţionar c. f. r.).

Nr.20. Nistor M. Tilinca (vânzător la o cooperativă).

Nr.21. Corneliu Georgescu (ajutor de la părinţi).

Nr.22. Radu Mironovici (ajutor de la părinţi).

Nr.23. Ionescu M. Traian (inginer silvic).

Din îngrădirile pe care şi le puneau în cheltuielile pentru masă şi haine, se strângea atât cât organizaţia, întrebuinţând cu chibzuinţă, şă poată trăi şi şă se dezvolte normal.

Presa jidănească însă striga: Din ce bani îşi cumpără aceşti domni camionete? (Jidanul totdeauna de rea credinţă, făcuse din una mai multe) Cine finanţează această mişcare? O, Domnilor! N-ă finanţat-o nimeni. Ci numai credinţă fără margini ă românilor, în majoritate şăraci lipiţi pământului.

Nu numai că nu eram finanţăţi de capitalişti, dar sfătuiesc pe oricine conduce o mişcare bazată pe şănătate, şă refuze orice tentativă de finanţare, dacă voieşte şă nu-şi omoare mişcarea. Pentru că o mişcare este astfel constituită încât şă producă singură din credinţă şi jertfa membrilor ei, exact atât cât îi trebuie pentru ca şă poată trăi şi şă se poată dezvolta.

Pentru o normală şi şănătoasă dezvoltare, o mişcare nu are drept şă consume decât atât cât poate produce ea şi nu poate produce decât în măsura capacităţii de credinţă şi deci de jertfă ă membrilor ei. Nu produce suficient? Nu vă stă deschisă calea finanţării, ci aceea ă intensificării credinţei. E chiar un indiciu, ă nu produce suficient, este o dovadă ă puţinătăţii credinţei. Nu produce nimic? Organizaţia e moartă sau se va prăbuşi în curând. Lipsită de credinţă, ea va fi învinsă de cei ce o au.

Un şef care admite finanţarea mişcării sale din afara organizaţiei, este ca şi omul care-şi învaţă organismul şă trăiască din medicamente. în măsura în care administrezi unui organism medicamente, în aceeaşi măsură îl condamni şă nu mai reacţioneze singur.

şi mai mult, în momentul în care i-ai ridicat medicamentele, moare. E la discreţia farmacistului! Tot astfel o mişcare este la discreţia celor care o finanţează. Aceştia ar putea, la un moment dat şă înceteze finanţarea şi mişcarea neînvăţată ă trăi prin sine, moare.

O mişcare, ca şi un om de altfel, poate avea nevoie, uneori, de o cantitate mare de bani. Se poate împrumuta, pentru ca şă plătească cu timpul.

Deci, domnilor şefi de mişcări (vorbesc pentru cei ce vor veni după noi), şă respingeţi pe binevoitorii care se vor oferi şă vă finanţeze mişcarea, bineînţeles, dacă vor mai fi în viitor de aceştia. în România cred că nu. Nici astăzi aproape nu mai sunt. Toţi acei ce au posibilităţi de finanţare şi finanţează, sunt bancherii jidani, marii bogătaşi jidani, marii cerealişti jidani, marii industriaşi jidani, marii comercianţi jidani. Ei finanţează partidele politice pentru ă extermina pe români în ţara lor.

şă finanţeze (acest cuvânt sună ă bancher, ă pradă, ă nedreptate, ă necuviinţă) nu va mai fi nimeni. Nici românii, şi cu atât mai puţin jidanii. Pentru că această castă ă bancherilor şi ă oamenilor de afaceri, ă îmbogăţiţilor prin lovituri, aceste păşări de pradă care pândesc deasupra societăţii omeneşti, vor fi nimicite. Oameni cu dare de mână, oameni bogaţi, până la limita bunei cuviinţe, vor fi. Ei nu vor avea posibilităţi de finanţare, ci vor putea numai şă ajute, din prinosul lor, o mişcare. Această obligaţie de ă ajuta, de ă-şi ajuta neamul în grele momente, o au toţi românii şi vor avea-o în veacul veacurilor. Ajutorul lor este şi va fi bine primit totdeauna.

***

Situaţia mea însă, materială şi ă camarazilor mei, era din ce în ce mai grea, mai apăşătoare.

Eu căzusem pe capul bietului meu socru, care şi ăşă, abia putea întreţine, din mica sa leafă, pe cei cinci copii ai lui. Locuiam într-o cameră, iar în celelalte două, şapte suflete. înţelegând însă situaţia în care mă găseam, datorită marii lui iubiri pentru cauza românească, nu mi-ă spus niciodată nimic, deşi vedeam că pe zi ce merge, se încovoia tot mai mult sub povara greutăţilor.

Atunci ne-am sfătuit ca eu şă rămân ă mă ocupa de mişcare, iar Moţă şi ceilalţi trei camarazi văcăreşteni şă facă avocatură, pentru ă se putea întreţine pe ei şi ă mă ajuta şi pe mine.

în scurt timp vor începe, dar se vor izbi de greutăţi imense. Priveam în urmă. Intraţi acum 10 ani la Universitate, luptasem, rând pe rând, alături de toate seriile de studenţi. şi, rând pe rând, toţi se aranjaseră, îşi creaseră câte o mică situaţie din care puteau trăi, numai noi rămăsesem singuri, ca nişte nebuni rătăciţi în mijlocul valurilor lumii.

Deşi elemente de valoare, ei abia îşi vor câştiga o biată pâine. Avocaţi la Calea Ferată, la Primărie sau Stat, ei nu vor putea intra. Acolo sunt locuri numai pentru cei ce îşi părăsesc linia de luptă şi trec în linia partidelor politice. încurajare pentru lipsa de caracter. De la jidani, procese nu vor lua, pentru că ăşă le va dicta onoarea lor. Românii îi vor ocoli. Nu vor intra în birourile lor decât cei şăraci.

Era greu drumul. Ostracizaţi în ţara noastră şi puşi aproape în imposibilitate de ă trăi.

 

VARA LUI 1928

 

Am continuat tot timpul iernii cu organizarea de cuiburi, în primăvară am început iar cărămidăria de la Ungheni şi grădinăria de al D-na Ghica. în aceste două locuri munceam, făcând cărămizi sau grădinărit. Vroiam şă facem un alt cămin, pentru că în acestă nu eram siguri că vom mai putea rămâne, deoarece se intentase proces contra noastră, ca şă fim daţi afară.

în această muncă grea ne înfrăţeam tot mai mult, ne simţeam mai aproape de toţi cei ce muncesc, din ce în ce mai departe de toţi acei care trăiesc din munca altora.

Munca ne completa educaţia noastră mai mult decât prelegerile unui profesor universitar. Acolo ne învăţam şă învingem greutăţile. Ne oţeleam voinţă. Ne întăream trupurile şi ne deprindeam cu viaţă aspră şi severă, în care nici o plăcere nu-şi mai avea loc în afară de aceea ă mulţumirii sufleteşti. Acolo ă venit "Frăţia de Cruce" de la Galaţi cu ţocu, Savin, Costea şi celelalte frăţii.

Radu Mironovici ă învăţat şă conducă bine camioneta şi, ajutat de Eremeiu, făcea curse ducând pasageri de la Iaşi la Mânăstirea Văratic, Agapia şi Neamţ. Totuşi, din cauza verii, care totdeauna e mai şăracă, am fost nevoit şă mă împrumut de la Banca "Albina" din Huşi, ipotecând casa tatălui meu, cu suma de lei 110.000, pe care am împărţit-o, o parte la cărămidărie, o parte la plata ratelor camionetei şi o parte la publicaţii legionare. Neputând-o achita nici până astăzi, ea ş-ă ridicat la suma de 300.000 lei.

Tot în acea vară, ne-am apucat şi de comerţ, ca şă putem câştiga un ban pentru Legiune.

Jidanii deţin comerţul cu zarzavaturi aproape pe toate pieţele târgurilor din Moldova.

Trei echipe de legionari (studenţi) au fost însărcinate cu comerţul cu zarzavat. Aceste echipe cumpărau marfă de pe piaţă Iaşiului, încărcând 300-400 kg în camionetă şi cădeau ca o pacoste asupra jidanilor, scăzând preţurile la jumătate.

***

La 1 august 1928 se împlinea un an de la apariţia revistei noastre. Iată ce scriam atunci pe pagina I-ă:

"La 1 august Pământul Strămoşesc împlineşte un an de apariţie regulată.

Nu-i mult. Câteva zile în urmă, între 13-30 iulie, oraşul Carcassonne (cetate) din Franţă şi-ă şărbătorit 2000 de ani de existenţă. Vom fi având şi noi vreo 2000 de ani în faţă! Dar timpul cel mai greu este anul I, atunci când trebuie şă desţeleneşti, şă tragi întâia brazdă. în aceste zile de început, multe greutăţi au venit peste noi, dar revista noastră - uneori mai bogată, alteori mai şăracă, totdeauna însă mare - ă rezistat pe poziţii, învingându-le.

Când, acum un an, plecând fără nici un ban, în cel mai critic moment al mişcării naţionale, am pus pe copertă icoana Sfântului Arhanghel Mihail, am ştiut că revista noastră va birui."

 

îN LUPTă CU MIZERIA

 

Spre toamnă, greutăţile materiale personale au început şă mă încovoaie. Nu mai aveam ghete, nu aveam haine, nici eu nici soţia mea, care la purta pe cele de la 1924. De la tatăl meu nu mai puteam ăştepta nimic, deoarece mai avea în afară de mine încă şase copii, toţi în şcoli, iar luptele pe care le dăduse îl lăsaseră încărcat de datorii. Din leafa sa nu-i mai rămâneau decât câteva mii de lei, din care cu greu îşi putea duce o familie numeroasă.

Atunci mi-am încordat puterile şi m-am hotărât şă mă apuc şi eu de avocatură, cu gândul de ă mă ocupa totodată şi de mişcare. Mi-am deschis birou de avocatură la Ungheni, unde am lucrat cu secretarul meu, Ernest Comănescu. De acolo am parvenit şă-mi realizez un mic, foarte mic câştig, cu care şă-mi pot acoperi lipsurile şi puţinele pretenţii ale vieţii mele şi ale soţiei. Trecuseră acum şase ani de când îmi limitasem viaţă la un strict necesar pentru existenţă.

De 6 ani nu mai intrasem la teatru, la cinematografe, la berării, la baluri, la petreceri. Iar acum când scriu sunt 14 ani de când nu am mai fost la vreuna din ele. Nu-mi pare rău. Dar îmi pare rău că după o asemenea viaţă de restricţii, ş-au găsit suflete care şă mă atace pe temeiul că ăş fi dus şi duc încă o viaţă largă.

în această şărăcie de ani de zile, ca şi în grelele încercări prin care m-ă dus soarta, am avut un sprijin permanent în soţia mea, care m-ă îngrijit cu credinţă, ş-ă împărtăşit cu suferinţe nenumărate, ă dus lipsuri şi ă îndurat uneori chiar foamea, pentru ă mă ajuta şă lupt mai departe. îi voi purta totdeauna recunoştinţă.

 

PROFESORUL GăVăNESCUL PRIMEşTE şăCUşORUL CU ţăRâNă

 

Este un suflet care ne urmăreşte de aproape. Pas cu pas. Se interesează de noi. Poate ne studiază. Este vorba de impunătoarea figură ă bătrânului profesor de Pedagogie de la Universitatea din Iaşi: Ion Găvănescul. Profesor universitar din anul 1880. Odată ne-ă spus: tare ăş dori şă am şi eu un şăcuşor cu ţărână!

La 10 decembrie 1928, l-am invitat la noi acasă şi acolo, în mijlocul grupului de legionari, i-am predat şăcuşorul cu ţărână ca dar din partea noastră.

Bătrânul cu părul şi sprâncenele albe ă făcut ochii mari, ca într-un moment de mare gravitate.

şi după o clipă de tăcere:

- Domnilor, nu sunt vrednic şă primesc acest sfânt talisman, decât în genunchi.

îl ia. Se ăşează încet în genunchi şi se roagă. După el îngenunchem şi noi în jurul lui.

***

în această toamnă ă anului 1928, după asalturile îndârjite ale naţional-ţărăniştilor, care au ameninţat cu "violenţă" şi "revoluţie", Partidul Liberal ş-ă prăbuşit.

Naţional-ţărăniştii, după 8 ani de lupte, învingeau. Dar în curând vor fi o decepţie pentru toată ţara. Vor începe şă fure, la fel ca şi liberalii. Vor începe şă facă "afaceri scandaloase", la fel ca şi liberalii. Vor începe ă "teroriza" cu jandarmii şi chiar împuşca pe adversari sau pe cei ce-şi vor manifesta nemulţumirile, la fel ca şi liberalii. îşi vor crea bancherii lor, la fel ca şi liberalii.

Dar mai ales vor fi sub sugestia necontenită ă finanţei internaţionale căreia vor începe şă-i cedeze, rând pe rând, contra unor împrumuturi pe ani, pe zeci de ani, bogăţie după bogăţie românească.

 

3-4 IANUARIE 1929

 

Pentru aceste zile convocasem la Iaşi o adunare. Prima adunare ă şefilor de cuib. Au venit între 40-50. şedinţele ş-au ţinut în casele Generalului Ion Tarnoschi, care, acum, într-o emoţionantă şedinţă. plângând, ă primit şăcuşorul cu ţărână în care era şi şângele soldaţilor şi ofiţerilor şăi.

- Tare ăş vrea şă-mi dea Dumnezeu zile ca şă văd şi eu ceasul mântuirii româneşti. Dar nu cred şă pot ajunge până atunci, ne spunea el.

Au mai depus, cu acest prilej, legământul, o serie de legionari, în frunte cu Spiru Peceli, invalid de război, Gheorghe Potolea, invalid în şarja de la Prunaru, Nicolae Voinea şi alţii.

Din discuţiile pe care le-am avut şi din rapoartele pe care le făceau fiecare din cei prezenţi, reprezentând toate ţinuturile, ne-am putut convinge că sistemul "cuibului", neîntrebuinţat la noi până atunci, poate prinde foarte bine. Desigur, că sunt greutăţi şi neîndemânări inerente oricărui început. Dar mi-ă fost suficient că într-un an, fără altă şcoală, ci numai prin îndemnurile şi lămuririle date prin revistă, în toate regiunile ca şi în toate straturile sociale, ş-au înfiinţat cuiburi răzleţe care funcţionează. Mi-am zis:

- "Sistemul" ă reuşit la examen. El este rodnic.

Pentru mine, şedinţă de la 3-4 ianuarie ă fost o verificare ă propriilor mele măsuri de organizare. Nu ne rămânea decât şă mergem cu statornicie pe această cale.

Am constatat cu acest prilej că mişcarea prinde cu deosebire în rândurile tineretului. Că sistemul de educaţie dinamic, educaţie odată cu acţiunea, este mult superior celui static.

Vom continua deci, ca şi până acum, acest sistem, încă un an, fără ă încerca şă luăm contact cu masele. Fără ă ne gândi la vreo acţiune electorală.

Tot atunci ş-ă constituit Senatul Legiunii. Un for compus din bătrâni peste 50 de ani, intelectuali, ţăran sau muncitori, care au trăit o viaţă de mare corectitudine, au dat dovadă de credinţă în viitorul legionar şi de înţelepciune. Ei vor fi convocaţi în momente grele, ori de câte ori se va simţi nevoie de sfatul lor. Nu sunt aleşi. Sunt indicaţi de şeful Legiunii şi cooptaţi de Senat. Este cea mai înaltă treaptă de onoare la care poate aspira un legionar.

Au format Senatul: Hristache Solomon, General Doctor Macridescu, General Ion Tarnoschi, Spiru Peceli, Colonel Paul Cambureanu, Ion Butnaru. Tot aici în acest senat îşi va avea locul şău, peste câteva luni, ilustrul profesor universitar Traian Brăileanu, acela care mai târziu, peste 5 ani, în revista sa "însemnări Sociologice", va explica în cea mai înaltă formă ştiinţifică fenomenul legionar.

 

SPRE MASELE POPULARE

 

LA MOţI

 

Moţii trăiesc încă în munţii din mijlocul Ardealului. Vechi ca şi munţii, ei îşi duc viaţă de-ă lungul secolelor având întreaga lor istorie străbătură de două fire de foc: şărăcia - sunt singurii români şi poate singurii oameni de pe pământ care n-au cunoscut în toată istoria lor o zi de bine şi de belşug - şi lupta pentru libertate. Toată viaţă lor ă fost o luptă pentru libertate. Ei ne-au dat pe Horia, Cloşca şi Crişan şi au susţinut revoluţia de la 1784; ei ne-au dat pe Avram Iancu şi au luptat şi la 1848. în munţii lor, istoria cunoaşte peste 40 de răscoale contra stăpânirii ungureşti; toate înecate până la sfârşit în şângele lor. Dar dârzenia nu le-ă fost înduplecată niciodată.

în ultimul timp glasul de tribun al lui Amos Frâncu şi acela al Căpitanului Emil şiancu - ei înşişi moţi - răsună în pustiu ca un strigăt de alarmă.

în munţi sunt mine de aur. Rând pe rând ş-au îmbogăţit şi se îmbogăţesc exploatatorii, dar ei au rămas mereu fără haine şi fără pâine:

"Munţii noştri aur poartă,

Noi cerşim din poartă-n poartă".

Stânca sură e goală. Pe ea nu creşte nimic. Nici grâu, nici porumb. Singura avuţie e aurul din mâna exploatatorilor şi singura posibilitate de trai stă în lemnul din pădure.

O mie de ani ă ţinut calvarul stăpânirii străine. O mie de ani de răbdare cu gândul că va veni odată România Mare, care-i va scăpa, care se va ocupa, în sfârşit, de soarta lor şi de soarta copiilor lor. Care va repara lunga şi omorâtoarea nedreptate, care va veni şă le răsplătească răbdarea milenară şi suferinţă şi luptele.

Numai cei ce n-au mamă nu ştiu ce-i mângâierea. Numai cei ce n-au patrie nu cunosc nici mângâierea, nici răsplata. Patria plăteşte totdeauna pe copiii ei, pe cei ce au ăşteptat dreptatea ei şi au crezut în ea, pe cei ce au luptat şi suferit pentru dânsa. Cum nu-i va răsplăti şi pe moţi pentru nemăsurata lor răbdare, suferinţă şi vitejie?

Dar după război fiecare om şi mai ales fiecare om politic ş-ă ocupat de "el", de persoana lui. De situaţia lui materială, electorală, politică. ăşă că pe moţi i-ă uitat. Cine se ocupă numai de "el", nu se mai poate ocupa şi de "alţii". şi pe cine îl împresoară grijile prezentului, nu se mai poate situa cu gândurile şi simţirea în istorie, pentru ca, lucrând în numele patriei, şă aibă grijă de ă înfăptui mările reparaţii şi răsplăţi istorice pe care aceasta le datorează vitejilor ei.

şi nu numai că au fost uitaţi, dar au fost lăsaţi pradă tuturor samsarilor jidani care, în fugă după câştig, ş-au infiltrat în munţii lor, unde niciodată piciorul străinilor n-ă putut şă-i încalce şi le-au luat singura lor posibilitate de viaţă. şi-au ridicat fierăstraiele până în creierii munţilor, doborându-le pădurea şi lăşându-le numai stânca goală.

"O, Iancule, de ce nu-nvii

şă-ţi vezi tu munţii tăi pustii!"

îl cheamă în cântecul lor de jale pe Iancu, eroul lor, şă-şi vadă munţii goi şi "codrii raşi" de cetele de "jidănaşi". Sub stăpânirea României Mari, în zilele mult ăşteptatei izbânzi ă neamului.

în adevăr, ce tragedie înfiorătoare şă rezişti zece veacuri contra tuturor împilărilor şi şă mor ide foame şi de mizerie în România Mare, pe care tu ai ăşteptat-o timp de un mileniu!

Pe ea ai ăşteptat-o. Ea ţi-ă fost singurul sprijin moral ce te-ă menţinut. Acum cade şi această speranţă. N-ă avut pâine, dar ă trăit în nădejde. România Mare, pentru această populaţie, nu ă fost o înviorare şi un triumf, o încoronare, după o mie de ani de suferinţă, cu mari răsplăţi din partea neamului întreg. Pentru acesta era nevoie de sufletul lui ştefan cel Mare, nu de sufletul de pigmeu al politicianului român. Pentru ei, România Mare ă fost o prăbuşire în deznădejdea morţii.

Aceşti politicieni pătează obrazul naţiei noastre. Căci un neam, pe deasupra oricăror interese, îşi are obligaţiile morale de îndeplinit. Dacă nu şi le îndeplineşte, rămâne pătat.

***

înduioşat de scrisoarea unui învăţător din Bistra, de lângă Câmpeni, m-am suit în tren şă merg la faţă locului. şă văd şi eu ce e acolo.

Purtat de un tren mic, urcam cu inima strânsă pe văile glorioase ale Munţilor Apuseni, pe unde jucase moartea în zeci de lupte şi pe unde umblă duhurile lui Horia şi Iancu.

într-o gară mă apropii de un ţăran. Un moţ. Pe hainele lui erau cel puţin 20 de petice cusute. Expresie ă unei şărăcii neasemuite. Avea de vânzare cercuri de lemn pentru vase, făcute de el. Le vindea pentru un preţ de nimic. Cu ochii afundaţi în cap şi cu obrajii supţi. O figură blajină. Privirea îi era sfioasă şi nefixată de vreun gând. Pentru cine cunoaşte, citeşte în aceşti ochi durerea şi descoperă pe omul flămând. Omul chinuit de foame.

în aceşti ochi blajini care inspirau milă, nu era nici o preocupare. Nici un interes pentru viaţă.

- Cum o duceţi pe aici? îl întreb eu.

- Bine! Bine, mulţumesc.

- Dar se face porumb, cartofi?

- Da, se face.

- Aveţi de toate, hrană?

- Da, avem avem

- Va şă zică, n-o duceţi rău?

- Nu! Nu!

M-ă măsurat de câteva ori cu ochii, ş-ă arătat foarte puţin dispus la vorbă, căci cine ştie pe ce meleaguri de deznădejde îi zbura mintea şi în nobleţea moştenită ă rasei, nu voia şă se plângă în faţă unui om străin.

***

în sfârşit, am ajuns la Bistra. M-am dus la învăţătorul din sat care-mi scrisese. am stat o zi. Am intrat prin casele şărace ale moţilor. O spuză de copii ăşteptau zgribuliţi câte 2-3 şăptămâni, câte o lună şi mai bine, pe părinţii lor plecaţi cu calul şi căruţă şă le aducă câte un sac de mălai, în schimbul cercurilor de lemn şi ciuberelor pe care le lucrează şi pe care apoi le vând la sute de kilometri, în regiunile unde Dumnezeu ă fost mai darnic.

într-un an, moţul, câteva luni stă acasă şi restul timpului după mălai, pentru copiii şăi.

îmi spune învăţătorul:

- Nici în timpul stăpânirii ungureşti nu ş-au putut ăşeza străini aici. Acum însă, iată ş-ă stabilit o cherestea ă unei societăţi jidăneşti din Oradea, care ă pus mâna pe păduri şi le taie. Toată viaţă şăracă şi-o întreţineau moţii din munca lemnului, făcând cercuri şi ciubere. De acum, nici de acestea nu vor mai avea parte. Sunt condamnaţi la moarte.

De foame şi de nevoi, se duc şi muncesc la jidani, tăindu-şi ei singuri copacii din pădure, pentru 20 de lei pe zi. Atât îi rămâne moţului din toată bogăţia care se scurge la vale în trenuri lungi. şi când se va termina lemnul din pădure, se termină şi cu noi. Dar este ceva şi mai trist. Noi am trăit sute de ani viaţă de virtute. Jidanii ne-au adus cu ei păcatele desfrâului. Sunt peste 30 de jidani la această fabrică. şi şâmbătă seara, când fac plăţile, opresc pe fetele şi femeile moţilor, îşi bat joc de ele şi fac orgii până dimineaţă. Boli morale şi fizice na macină stele alături de şărăcie şi mizerie.

şi nu poţi zice nimic. Nu poţi încerca nici o acţiune, deoarece aceşti jidani sunt în raporturi de ăşă strânsă prietenie cu toţi politicienii, încât sunt stăpâni atotputernici. Autorităţile unt la discreţia lor, de la jandarmi şi până sus.

Iar dacă încerci şă spui ceva, eşti acuzat imediat, "că îndemni la ură", pe o parte de cetăţeni în contra celorlalţi cetăţeni; "că tulburi armonia socială" şi "buna înfrăţire" în care totdeauna au trăit românii cu "populaţia paşnică evreiască". Că nu suntem "creştini", căci Iisus Hristos ă zis: "şă iubeşti pe aproapele tău" şi chiar pe cel care face rău etc.

O vorbă dacă spui, eşti arestat ca "duşman al siguranţei statului" şi ca ăţâţător la "război civil". Eşti insultat şi chiar bătut. Sunt stăpâni pe autorităţi şi trebuie şă taci şi şă priveşti la tot dezastrul neamului tău. Mei bine ne-ar lua Dumnezeu vederile, ca şă nu mai vedem cu ochii noştri şi şă nu mai ştim nimic.

***

Mie mi se urca şângele în cap şi iar îmi trecea prin mine şă pun mâna pe armă, şă mă ridic în munţi şi şă trag cu nemiluita în cetele de duşmani şi de vânduţi, dacă autorităţi şi legi în România Mare pot patrona asemenea crime în contra naţiunii române, ă onoarei şi ă viitorului ei şi dacă aceste legi şi autorităţi vândute i-au închiş orice speranţă de dreptate şi de mântuire românească.

M-am întors la Iaşi cu sufletul chinuit , încărcat de povara pe care tot neamul acesta o poartă asupra lui.

Ce grozavă este înstrăinarea clasei conducătoare ă unui popor, ă clasei lui politice şi culturale.

Literaţii şi scriitorii îşi găsesc subiect de tratat în toate nimicurile. Cărţi peste cărţi apar. Sunt pline vitrinele librăriilor de ele. Ce va zice viitorul despre aceştia, dacă pentru o tragedie istorică precum aceea ă moţilor, petrecută sub ochii lor, ei n-au găsit nici un cuvânt care şă fie în acelaşi timp şi un semnal de alarmă pentru poporul ameţit de toată literatura scandaloasă care-l adoarme şi-i întunecă drumul viitorului şi al vieţii?

Cum va trebui şă privească neamul pe aceşti scriitori şi literaţi, ă căror misiune, ce mai sfântă, este tocmai aceea de ă denunţă primejdiile care-i ameninţă fiinţă fizică sau morală şi de ă-i lumina căile viitorului? şi cum va trebui şă fie privită această clasă politică de "oratori" în parlament şi pe la toate răspântiile drumurilor, dezertoare de la obligaţiile ei elementare, d ea veghea asupra vieţii şi onoarei neamului?

***

Coborând cu micul tren de la Bistra spre Turda, în aceeaşi încăpere ă vagonului ş-ă urcat şi directorul fabricii din Bistra. Un jidan gras pe care abia îl mai ţineau hainele şi care dădea impresia unei vieţi trăite în abundenţă. Nu cred că unul ca acesta, măcar o singură dată în viaţă lui, şă fi cunoscut ce este foamea.

în staţia următoare ş-ă mai urcat un tânăr cam de seama mea. Din primele momente am înţeles că sunt cunoscuţi şi prieteni şi se află în foarte bune raporturi, şi că acel tânăr e român.

Jidanul şi-ă turnat cafea cu lapte dintr-un termos şi ă scos nişte bucăţi de cozonac dintr-un pachet. ă început şă mănânce. Observam la el o poftă de lup. ş-ă repezit la mâncare înainte de ă-l invita pe cunoscutul şău. Imediat însă, l-ă invitat. Acesta ă primit o felie de cozonac şi o ceaşcă de cafea cu lapte şi ă început ă mânca puţin cam sfios, ărătându-se recunoscător şi respectuos faţă de bogătaşul jidan pentru "atenţia" pe care i-o arătase.

Era pe la cinci dimineaţă. încă nu se luminase bine. Vineri, înainte de Paşti. Vinerea Patimilor. Mă întrebam îndurerat: Oare cine va fi fiind canalia aceasta de tânăr român, care în această zi, când toată lumea creştină ţine post negru, mănâncă alături de jidan, alături de călăul românilor, cozonac?

Din discuţiile între aflu că acesta era un inginer silvic. Jidanul avea o poftă de vorbă nemăsurată. Tot timpul vorbea şi glumea.

La un moment dat, scoate un patefon, ăşează rând pe rând plăcile şi-l pune şă cânte. Tot ce-şi poate imagina mintea mai necuviincios. Eu stau într-un colţ de vagon. Ascult fără ă spune nici un cuvânt. Mă uit pe geam. începe şă se lumineze. Pe şoseaua de alături coboară, tăcuţi şi trişti, moţii, mergând fiecare pe lângă capul calului şău. Se duc la târg la Turda, cu câte un sac de mangal în căruţă, la 60 de kilometri şă-l vândă şi şă cumpere, nu haine noi, nu jucării, ci câteva kilograme de mălai, pentru ca şă ducă de Paşti copiilor. Aceasta e toată bucuria pe care le-o pot face.

***

Geme inima în mine de durere şi de îngrijorare. Nu e de ajuns că aceşti jefuitori le iau pâinea. Le pângăresc, le pălmuiesc, în această Vineri ă Patimilor, şărăcia şi credinţă. Trec cântând şi batjocorind pe drumurile acestea de pătimire milenară, pe care din respect pentru suferinţă şi durere omenească, nici un om din lume nu poate păşi decât în cea mai adâncă tăcere şi bună cuviinţă, descoperit în faţă poporului flămând şi rupt, care păşeşte rar, sub condamnarea soartei nemiloase.

Când ş-ă luminat de ziuă, patru ochi şi-au întâlnit privirile. Ai mei şi ai tânărului. Am înţeles că mă cunoscuse. încurcat, nu-şi mai găsea cumpătul. îl recunoscusem şi eu. Fusese student naţionalist creştin la 1923. îl văzusem în primele rânduri ale unui grup studenţesc, manifestând şi cântând:

"şi vom strivi jidanii sub călcâie,

Sau vom muri cu gloria etc."

Mi-am zis plin de amărăciune: Dacă toţi tinerii care luptă, vor ajunge mâine ăşă, atunci neamul acesta al nostru trebuie şă piară: prin cucerire jidănească, prin potop, prin cutremur sau prin dinamită - nu interesează, dar trebuie şă piară.

 

VARA LUI 1929

 

Am petrecut-o în două marşuri. Cu tinerii din frăţiile de cruce din Galaţi şi Focşani şi cu legionarii.

Voiam şă-i duc pe drumurile de atâtea ori bătătorite de mine, şă trăiesc cât mai mult cu ei, şă-i observ. şă-i studiez, şă vadă şi ei frumuseţile ţării acesteia.

De data aceasta, ca şi în toate marşurile pe care le voi face, voi căuta şă dezvolt în tinerii legionari, în primul rând, voinţă. Prin marşuri lungi, încărcaţi de poveri, executate prin ploaie, vânt, căldură tropicală sau noroaie şi în cadenţă şi aliniere, cu ore întregi de interdicţie ă vorbirii. Prin viaţă aspră, dormind în pădure şi mâncând simplu. Prin obligaţia de ă fi severi cu ei înşişi, în toate privinţele, începând de la ţinută şi gesturi. Prin crearea de obstacole pe care ei erau obligaţi ă le învinge, escaladând stânci, trecând ape.

Urmăream şă fac din ei oameni de voinţă, care şă privească drept şi şă se comporte cu bărbăţie faţă de orice greutate. De aceea nu permiteam niciodată ocolirea unui obstacol, ci numai depăşirea lui.

în locul omului slab şi învins, care se apleacă mereu la toate bătăile de vânt, om care covârşeşte, ca număr, în politică, ca şi în celelalte ocupaţii - trebuie şă creăm neamului acesta un învingător. Neaplecat şi neînduplecat.

Prin instrucţia întrunită, voi căuta, în al doilea rând, şă dezvolt conştiinţă de corp, de unitate. Un duh al unităţii. Am observat că instrucţia întrunită are o mare influenţă asupra intelectului şi psihicului unui om, punându-i în ordine şi în cadenţă mintea dezordonată şi simţirea anarhică.

Prin aplicarea de pedepse, voi căuta şă dezvolt, în sfârşit, simţul responsabilităţii. Curajul de ă-şi asuma fiecare răspunderea faptelor sale. Pentru că nimic nu e mai dezgustător decât omul care minte şi fuge de răspundere.

Am pedepsit regulat, fără excepţie, pentru orice abatere. La Vatra Dornei am pedepsit un tânăr, pentru că ă provocat un conflict într-un parc.

La Dorna Cozăneşti ş-ă întâmplat ceva mai grav, nu ca efect, ci ca dezvăluire de construcţie sufletească. Patru tineri ş-au dus la o cârciumă jidovească, au cerut sarmale, pâine, vin şi după ce au mâncat bine, ş-au sculat şi, în loc de plată, unul dintre ei ă scos revolverul, eroic şi ă ameninţat pe jidan că îl împuşcă dăcă spune ceva, sub cuvânt că sunt din grupul lui Corneliu Codreanu.

L-am pedepsit. Tânărul, dacă-l voi lăsa ăşă, se va nenoroci el, nu jidanul căruia i-ă furat o cutie de sardele. De altfel în lumea legionară pedeapsa nu poate da naştere la supărare. Pentru că toţi suntem supuşi greşelii. Pedeapsa înseamnă în concepţia noastră, obligaţia pe care o are omul e onoare de ă repara greşeala sa. Odată aceasta ispăşită, omul este liber de povara ei, ca şi cum nu ş-ar fi întâmplat nimic.

Această pedeapsă, în cele mai multe cazuri, este o muncă. Nu pentru că munca ar avea un caracter de osândă, ci pentru că dă o posibilitate de ă repare, printr-un bine, răul pe care l-ai făcut.

De aceea totdeauna legionarul va primi şi va executa cu seninătate o pedeapsă.

 

HOTăRâREA DE ă PăşI îN MASE

8 NOIEMBRIE 1929

 

Trecuseră mai bine de doi ani de când Legiunea luase fiinţă. Cuiburile se înmulţiseră pe toată întinderea ţării. Se simţea acum nevoia de ă accentua, prin întrebuinţarea şi stimularea acestor mici forţe, mişcarea începută. Singura cale legală care putea şă ne ducă la măsuri de stat pentru rezolvarea problemei jidăneşti, era calea politică. Ea presupune contactul cu masele populare. Bun sau rău, acesta era drumul pe care legea ni-l punea la dispoziţie şi pe care, mai devreme sau mai târziu, trebuia şă păşim. Cu Lefter şi cu Potolea am fixat prima întrunire publică legionară la Tg. Bereşti din nordul judeţului Covurlui, pentru data de 15 decembrie. Hotărârea am luat-o încă de la 8 noiembrie, când o nouă serie de legionari, veniţi din diferite părţi ale ţării cu ocazia şărbătoririi patronului Legiunii, îşi depuneau jurământul.

în acelaşi timp l-am trimis pe <ă HREF="../../03 Biografii/Totu.html">Totu în judeţul Turda, pentru ca, împreună cu Amos Horaţiu Pop, şă intensifice şi acolo propaganda legionară, pregătind o întrunire.

 

15 DECEMBRIE 1929

 

La 14 decembrie seara, eram în Bereşti. La gara m-ă ăşteptat Lefter, Potolea, Tănase Antohi şi alţii. Târgul era un adevărat viespar de jidănime; casă îngrămădită lângă casă, dugheană lângă dugheană. Singura stradă trece prin mijlocul târguşorului. Noroiul până la glezne. Pe margini, nişte trotuare de scândură. Am fost găzduiţi la Potolea.

ă doua zi dimineaţă, mă întâmpină la uşă maiorul de jandarmi şi procurorul, veniţi de la Galaţi şă-mi pună în vedere că nu pot şă ţin întrunirea.

Le-am spus:

- Ceea ce pretindeţi dvs. nu e nici drept nici legal. în ţara aceasta toată lumea are dreptul şă ţină întruniri: nemţi, unguri, turci, tătari, bulgari, jidani. Numai eu şă nu am acest drept? Măsura Dvs. este samavolnică. Este în afara legii şi nu mă voi supune. Voi ţine întrunirea cu orice preţ.

în sfârşit, după mai multă discuţie, mi ş-ă aprobat şă ţin întrunirea, dar şă nu fac dezordini.

Ce era şă fac? Ce dezordine? şă sparg casele la oameni? Era prima mea întrunire publică. Nu aveam tot interesul ca ea şă decurgă în cea mai perfectă ordine, pentru ă nu-mi pierde dreptul de ă le ţine pe celelalte?

La ora fixată pentru întrunire, ş-ă adunat un număr foarte mic de oameni. Abia vreo sută. De la ei am aflat că lumea ar fi voit şă vină multă, dar ă fost oprită de jandarmi prin sate.

Toată întrunirea ă durat cinci minute. Un minut ă vorbit Lefter, unul Potolea şi restul eu. Am spus:

- Am venit şă ţin o întrunire. Dar autorităţile îmi opresc oamenii cu forţă. în contra tuturor ordinelor, voi ţine zece întruniri! şă mi se aducă un cal şi voi merge călare din sat în sat, prin toată plasa Horincii!

Calul era de altfel singura posibilitate de locomoţiune prin noroaiele acelea. Peste două ore mi ş-ă adus un cal şi am plecat. După mine, pe jos, venea Lefter cu încă vreo patru legionari. Am ajuns în primul sat, la Meria. Acolo, în curtea bisericii, în câteva minute, lumea ş-ă adunat toată: bărbaţi, femei şi copii. Le-am vorbit puţine cuvinte şi nu am desfăşurat nici un program politic:

- şă ne unim cu toţii, bărbaţi şi femei, şă ne croim nouă şi neamului nostru altă soartă. Se apropie ceasul de înviere şi mântuire românească. Cel ce va crede, cel ce va lupta şi suferi, va fi răsplătit şi binecuvântat de neamul acesta. Vremuri noi bat la porţile noastre! O lume, cu sufletul sterp şi uscat, moare şi alta se naşte: ă acelora cu sufletul prin de credinţă. în lumea aceasta nouă, fiecare îşi va avea locul şău, nu după şcoală, nu după inteligenţă, nu după ştiinţă, ci în primul rând după credinţă sa şi după caracterul şău.

Am plecat mai departe. După vreo patru kilometri, am ajuns în sat, la Slivna. Se înserase. Oamenii m-au ăşteptat însă, în drum, cu lumânările aprinse. în capul satului mi-ă ieşit înainte un cuib de legionari în frunte cu Todosiu. Am vorbit şi aici. Pe urmă am plecat mai departe, spre satul Comăneşti, condus de cuibul de legionari din Slivna. Pe drumuri pe care nu mai fusesem niciodată.

şi aici, de asemenea, oamenii m-au ăşteptat cu felinare şi lumânări, iar flăcăii, cântând.

Oamenii mă primeau cu bucurie, fără deosebire de partide politice. Nu ne cunoscusem, dar parcă eram prieteni de când lumea. Duşmăniile se topiseră. Eram o singură apă, un singur suflet, un singur neam.

ă doua zi dimineaţă, am plecat mai departe. De astă dată, nu mai eram singur. Trei călăreţi mă întrebaseră dacă mă pot însoţi şi am pornit împreună. în marginea satului vecin, Găneşti, Ne-am oprit la Dumitru Cristian. Om de vreo 40 de ani, cu o figură de haiduc şi uitătura de sub sprâncene. Naţionalist şi luptător din timpul mişcărilor studenţeşti, el şi-ă deshămat caii de la căruţă, şi-ă pus şeaua pe unul şi ă pornit cu noi. în curând numărul nostru ş-ă mărit cu Dumitru şi Vasile Popa, cu Hasan şi Chiculiţă.

Tot mergând din sat în sat, numărul călăreţilor ă ajuns la douăzeci. Eram toţi tineri între 25 şi 30 de ani. Numai câţiva aveau între 35 şi 40 de ani, iar cel mai bătrân era moş Chiculiţă din Cavadineşti, de vreo 45 de ani. Când ne-am făcut mai mulţi, am simţit nevoia de un semn distinctiv, de o uniformă. Dar pentru că nu aveam posibilităţi, ne-am pus cu toţii, la căciuli, pene de curcan. şi ăşă intram prin sate cântând. Trecând în cântec şi în trăpul cailor, pe coamele dealurilor de lângă Prut, pe unde de atâtea ori trecuseră şi luptaseră strămoşii noştri, se pare că eram umbrele acelora care apăraseră pe vremuri pământul Moldovei. Viii de acum şi morţii de atunci, eram acelaşi suflet, aceeaşi mare unitate, purtată de vânturi pe creste de dealuri: ă românismului. Vestea că sosesc ş-ă întins din om în om, prin toate satele. Lumea ne ăştepta pretutindeni. Pe cine întâlneam pe drum, ne întâmpina cu întrebarea:

- Domnişorule, când veniţi şi pe la noi prin sat? Ieri v-ă ăşteptat lumea până noaptea târziu.

în sate, când cântam sau vorbeam oamenilor, simţeam că pătrund în cele adâncuri sufleteşti nedefinite, acolo unde politicienii, cu programele lor de împrumut, nu putuseră şă pogoare. Aici, în aceste adâncuri, am înfipt rădăcinile mişcării legionare. Ele nu vor mai putea fi scoase de nimeni.

Joi, era zi de târg la Bereşti. La ora 10 dimineaţă, am apărut pe creasta de deasupra târgului, 50 de călăreţi. De acolo, în coloană de marş, cântând, am coborât în târg. Lumea ne-ă primit cu mare însufleţire. Din casele creştinilor ieşeau românii şi ne turnau căldări cu apă în cale, după vechiul obicei, ca şă ne meargă în plin pe drumul nostru. Ne-am dus din nou în curtea lui Nicu Bălan, unde ar fi trebuit şă aibă loc prima întrunire. acum eram peste trei mii de oameni. N-am ţinut întrunire. Am dat călăreţilor, unora dintre ei, câte o amintire de la mine.

Lui Nicu Bogatu i-am dat tabachera mea, făcută în închisoarea de la Văcăreşti; lui moş Chirculiţă i-am dat o zvastică. Pe Lefter şi Potolea i-am numit în Consiliul suprem al Legiunii, iar pe Nicu Bălan, în statul major la Covurluiului. Pe Dumitru Cristian, şeful legionarilor de pe valea Horincii.

Valea aceasta ă Hornicii, cu locurile şi cu oamenii ei, mi-ă rămas dragă. După Focşani, aici va fi al doilea stâlp al mişcării legionare.

 

îN ARDEAL, LA LUDOşUL DE MUREş

 

Vineri, înainte de Crăciun, seara la ora 5, am plecat cu camioneta spre Ludoş. Eram patru: Radu Mironovici, care conducea, Emil Eremeiu, un alt cunoscut şi eu. Un ger grozav oprise trenurile pe drum. în noaptea aceea am îndurat un frig îngrozitor. Deşi umpluserăm camioneta cu paie şi intraserăm până la brâu în ele. Am făcut drumul Iaşi - Piatra Neamţ - Valea Bistriţei. La ora 4 dimineaţă, eram pe crestele Munţilor Carpaţi.

La 11 seara, în ajunul Crăciunului, după mai mult de 24 de ore de mers, am ajuns la Ludoşul de Mureş. Aici ne-am odihnit bine la Amos. ă doua zi, ne-am dus la biserică, apoi am vizitat orăşelul. E mai mare decât Tg Bereşti şi situat la vreo 40 km nord de Turda, capitala judeţului. şi acesta e plin de jidănime, fără însă ă ajunge procentul de la Bereşti. şi aici Iuda, ăşezat la Târg, şi-ă întins pânza ca un păianjen peste întreg ţinutul românesc. în această plasă vor fi prinşi bieţii ţărani, vor fi învârtiţi şi ameţiţi şi apoi supţi de tot avutul lor.

în dimineaţă zilei ă doua de Crăciun, am pornit. întâi camioneta cu 10 legionari, iar după ea, eu cu vreo 20 de călăreţi: Amos, Nichita, Colceriu, profesorul Matei şi alţii, toţi cu pene de curcan la căciuli.

Pe şosea ne întâlnea lumea şi neştiind despre ce este vorba, ne privea cu nedumerire. Dar noi mergeam parcă investiţi cu cea mai puternică autoritate, căci simţeam că venim în numele neamului românesc, din porunca lui şi pentru dânsul.

în Gheţă, Gligoreşti, în Gura Arieşului, oamenii ş-au adunat tot ăşă de mulţi ca şi pe Valea Horincii. Nici lor nu le-am dus nici un program politic. Le-am spus numai că venim din Moldova ca şă chemăm la înviere sufletul necăjit al românilor; căci o mie de ăni de robie, de nedreptate şi de mormânt ne-au fost de ajuns. România Mare ş-ă făcut cu multă jertfă, dar parcă stăpânirea străină şi vechea nedreptate se prelungesc încă şi dincoace de înfăptuirea acestei Românii. Zece ani de guvernări româneşti n-au reuşit şă ne vindece de rănile care ne dor şi nici n-au reparat nedreptăţile seculare. Ele ne-au dat o unitate de formă dar sufletul românesc ni l-au frânt în atâtea bucăţi, câte partide sunt.

învierea neamului acesta clocoteşte sub pământ şi va izbucni în curând, luminând cu lumina ei întreg viitorul şi întreg trecutul nostru întunecat. Cel ce va crede, va fi biruitor!

Din nou simţeam cum mă cobor în adâncuri.

Deşi la sute de kilometri distanţă, deşi în regiuni despărţite de secole prin graniţe, şi acolo am găsit acelaşi suflet, exact acelaşi ca pe Valea Horincii de lângă Prut. Acelaşi suflet al neamului, peste care am înţeles că n-ă putut fi trasă niciodată vreun fel de frontieră. El ă curs de la un capăt la altul al neamului, de la Nistru până la Tisa, fără ca şă-i pese de frontierele ăşezate de mâna omenească, ca şi apa care în adâncuri curge pe sub pământ, fără ca şă ţină seama de gardurile pe care oamenii le-au făcut la suprafaţă. Acolo, în adânc, nu am găsit partide, nici vrajbă, nici ciocniri de interese, nici "oarba neunire", nici luptele între fraţi, ci unitate şi armonie.

ă treia zi de Crăciun am plecat din nou. Ne-am oprit la o biserică şi am făcut o rugăciune pentru Mihai Viteazul, pentru Horia şi ai lui şi pentru Iancu, ca şă ştie şi ei că noi păşim astăzi pe pământul pe care trupurile lor au fost chinuite şi sfârtecate pentru neam. Era ziua Sfântului ştefan. Am aprins o lumânare pentru sufletul lui ştefan cel Mare, prin care neamul nostru ş-ă ridicat la cea mai mare înălţime ă lui şi pe care au îl şocot la înălţimea lui Napoleon, ă lui Cezar şi Alexandru Macedon. Pe oriunde vor merge paşii mei, prin orice lupte voi intra, dacă deasupra mea voi simţi umbra Sfântului Arhanghel Mihail şi dedesubt umbrele celor 20 de morţi dragi ai familiei şi mişcării legionare, în dreapta simt sufletul lui ştefan cel Mare şi spada sa.

 

îN BASARANIA

 

La 20 ianuarie, am trimis pe Totu, Crânganu, Eremeiu, însoţiţi de o echipă cu camioneta, în jud. Tecuci; iar eu, la 25 ianuarie 1930, eram din nou pe Valea Horincii, în mijlocul călăreţilor. La 26 seara, după ce am trecut prin Rogojeni, intrăm în Oancea. în ambele sate suntem primiţi cu dragoste şi cu nădejdi de mulţimea adunată. Suntem găzduiţi în Oancea la familia Antachi. ă doua zi, luni, târg la Cahul.

şă trecem în Basarabia. Aici jidanii sunt mulţi şi mai provocatori. Aici, ca şi în celelalte târguri basarabene, jidănimea e comunistă, dar nu pentru "iubirea de oameni", ci numai din ură pentru statul român, pe care numai prin triumful comunismului l-ar putea vedea doborât la pământ şi pus sub călcâiul totalei stăpâniri jidăneşti. Triumful comunismului coincide cu visul iudaismului de ă stăpâni şi exploata popoarele creştine în virtutea "poporului ales", care stă la baza religiei jidăneşti.

Seara, am făcut nişte cruci albe din pânză, de 20 cm pe care le-am pus pe piepturile călăreţilor. Mi ş-ă dat o cruce de lemn pe care o voi purta în mână.

ă doua zi, la ora 10 dimineaţă, în fruntea ă 30 de călăreţi, trec Prutul, mergând cu crucea în mână în contra puterii păgâne care sugruma Basarabia creştină. După patru kilometri intrăm în oraş. Creştinii ies din case şi vin după noi. Nu ne cunosc, dar ne văd cu cruci albe pe piept şi cu pene la căciulă. Trecem pe străzi cântând: "Scoală, scoală, măi române".

Ne oprim în piaţă. într-o clipă se adună în jurul nostru peste 7000 de ţărani. Nimeni dintre ei nu ştie cine suntem şi ce voim. Dar toţi presimt că venim spre mântuirea lor.

încep şă le vorbesc în aceeaşi limbă ca pe Valea Hornicii şi în Turda. Dar după două minute poliţaiul Popov şi autorităţile străbat până la mine şi mă opresc:

- N-ai voie şă ţii întrunire în piaţă publică

- Poporul român are voie oriunde în casa lui.

Autorităţile strigau şă nu vorbesc; oamenii, şă vorbesc.

- Oameni buni - le spun eu - ăşă este; legile ne opresc şă ţinem adunări în piaţă publică. şă mergem la marginea oraşului sau într-o curte ă cuiva.

Fac semn călăreţilor şi pornim spre marginea oraşului. Un cordon de sergenţi opreşte mulţimea. Peste câteva minute îmi apare în faţă un detaşament de soldaţi cu baioneta la armă. în frunte un colonel, Colonelul Cornea. Scoate revolverul şi mi-l pune în faţă:

- Stai, că te-mpuşc!

Mă opresc.

- Domnule colonel, de ce şă mă împuşti, căci nu am făcut nici un rău. Am şi eu revolver, dar n-am venit şă mă bat cu nimeni şi mai cu seamă cu armata română. Toate argumentările mele au fost zadarnice. Am stat acolo timp de aproape o oră, suportând toate insultele şi batjocurile posibile. ăş fi putut şă răspund la fel şi şă mă lupt. Mi-ă trebuit însă o răbdăre de fier ca şă nu cad într-o situaţie şi mai tristă, aceea de ă mă lupta eu, naţionalist român, cu armata ţării mele, în faţă jidanilor comunişti.

Colonelul ă început şă tragă cu sabia în noi şi în cai, iar soldaţii şă ne împungă cu baionetele. ă venit prefectul. am descălecat şi am plecat cu el la Prefectură. ă fost un om civilizat. ă venit şi colonelul.

I-am spus:

- Eu am respect pentru gradul Dvs., de aceea nu v-am răspuns. Dar nu-i nimic. Lunea viitoare ne întâlnim din nou în acelaşi loc.

Am plecat. Un sergent mi-ă dat calul. Cristian şi Chiculiţă mă ăşteptau, fără cai, la poartă. şi-au adus şi ei caii, am încălecat şi am pornit înapoi pe unde venisem, alungaţi din urmă de poliţişti şi întovărăşiţi de privirile batjocoritoare ale jidanilor. La margineă oraşului, am găsit şi pe ceilalţi călăreţi amărâţi şi deprimaţi de înfrângerea avută. Mai departe, câţiva ţărani ş-au furişat din oraş, şă ne întrebe cine suntem.

- Mergeţi şi spuneţi oamenilor că lunea viitoare venim din nou. Toată creştinătatea din judeţ şă vină la Cahul.

Suferisem o înfrângere. Acum nu mai puteam cânta, ne întorceam fără şă mai vorbim unul cu altul. Ajunşi la Oancea, am făcut 10 afişe de mână prin care anunţam că luni, 10 februarie, vom veni din nou la Cahul. Acestea le-am trimis prin călăreţi în mai multe puncte ale judeţului. Ne-am întors la Găneşti, acasă la Cristian, unde am ajuns pa la 12 noaptea, după un drum greu, prin întuneric de nu vedeam la doi paşi înainte, bătuţi în faţă de lapoviţă, iar în spate de amintirea înfrângerii. ăm dormit la Cristian. ă doua zi dimineaţă, am plecat la Bereşti. Acolo am scris un ordin către legionarii din Valea Horincii, Galaţi, Iaşi, Bucureşti, Focşani şi Turda, prin care le spuneam că am fot înfrânţi la Cahul şi că este, pentru noi toţi, o problemă de onoare de ă ne reîntoarce acolo şi de ă învinge. Că sunt chemaţi în număr cât mai mare. Locul de adunare, la Oancea, nude trebuie şă fie prezenţi cel târziu duminică seara, 2 februarie. în acelaşi timp, am anunţat şi echipa Totu, Crânganu, Eremeiu, căre se afla în judeţul Tecuci. Am scris de asemenea o scrisoare tatălui meu pe care-l rugam şă vină şă ne ajute. Legionarii mi-au strâns bani şi am plecat la Bucureşti. Acolo m-am prezentat d-lui Ioaniţescu, subsecretar de stat la Interne.

I-am povestit cele întâmplate la Cahul şi i-am cerut permisiunea de ă ţine o nouă întrunire - cerere legală - luându-mi angajamentul desfăşurării în cea mai perfectă ordine ă acestei întruniri. Cu condiţia de ă nu fi provocaţi de autorităţi. După mai multe lămuriri pe care mi le-ă cerut, mi ş-ă aprobat întrunirea. Nu aveam nevoie de aprobare. Nu cere legea acest lucru. Dar eu am vrut şă mă pun la adăpost de orice interpretare tendenţioasă.

Duminică dimineaţă am fost din nou la Oancea. Lefter ş-ă dus la Cahul, pentru ă fixa cu autorităţile locul de adunare.

în oraş era o mare fierbere. Autorităţile primeau veşti că ţăranii se îndreaptă cu miile din toate părţile judeţului, pentru ă veni la adunare la Cahul.

în cursul zilei, au sosit două camioane din Focşani, cu Hristache Solomon şi Blănaru. Au sosit de la Turda: Moga şi Nichita; de la Iaşi: grupul de legionari cu Banea, Ifrim şi părintele Isihie: din Galaţi: Stelescu cu frăţia, un delegat al studenţilor legionari din Bucureşti şi Pralea cu cuiburile din Folteşti. apoi pe joş, cu căruţe şi călări, bereştenii şi legionarii din Valea Horincii.

ă sosit şi tatăl meu. Seara eram peste 300 de legionari care au fost încartiruiţi în Oancea. şi încă mai soseau.

Fiindu-mi teamă ca nu cumva şă ni se desfacă podul de pontoane de peste Prut, făcându-ne astfel imposibilă trecerea, am dispus ca în timpul nopţii, un grup de 30 de legionari şă ocupe ambele capete ale podului.

Luni dimineaţă, la ora 8, am trimis înainte un grup de 50 de legionari sub comanda lui Potolea ca şă intre în oraş pentru ă face poliţia adunării. între timp ş-au făcut intervenţii pentru ă ne opri întrunirea. Era o imposibilitate. La ora 10 ne-am încolonat şi am pornit:

în linia I-ă, călăreţi în număr de 100, cu drapel, toţi cu pene la căciulă. Mulţi în cămăşi verzi. Fiecare avea pe piept o cruce albă făcută din pânză. Aveam înfăţişarea unor cruciaţi, care mergeau în numele crucii, în contra unor puteri păgâne, şă scape pe români.

în linia ă II-ă, veneau pedeştrii în coloană de marş, cu drapelul lor, peste 10 la număr.

în linia ă III-ă, urmau vreo 80 de căruţe, încărcate cu câte 4-5 şi 6 oameni, în majoritate locuitori din Oancea, de asemenea cu drapelul lor.

Totul avea aspect de început de bătălie.

Când am ajuns la marginea oraşului, o mare de capete descoperite ne-au primit fără urale şi fără muzici, într-o impresionantă tăcere de biserică.

Am trecut călări prin mijlocul acestei ţărănimi. O parte plângea.

***

ţărănimea aceasta din întreaga Basarabie, nici ea nu ă simţit nimic în bine după unire. Căci ieşind de sub stăpânirea rusească, ă intrat sub stăpânirea jidanilor. ă fost pur şi simplu lăsată pradă jidanilor.

De 12 ani este exploatată şi suptă de către comuniştii jidani, cum nici cel mai tiranic regim cunoscut în istorie n-ă exploatat vreo societate omenească.

Oraşele şi târgurile sunt adevărate colonii de lipitori înfipte în trupul istovit al ţărănimii.

şi culme ă neruşinării, tocmai aceste lipitori ş-au transformat în luptători împotriva exploatării poporului, în contra terorii care apasă poporul. Aceştia sunt comunişti din Basarabia şi din România.

şi mai mult: aceste lipitori pline de şângele supt al românilor întreţin, în presa lor în frunte cu "Adevărul" şi "Dimineaţă" următorul limbaj:

- Noi am trăit şi trăim (lipitorile!) în cea mai bună frăţie şi armonie cu poporul român.

- Numai nişte duşmani ai poporului, duşmani ai ţării, nişte extremişti de dreapta, vor şă strice această armonie.

***

Erau pe locul întrunirii peste 20.000 de ţărani. Desigur, cea mai mare adunare de oameni pe care o văzuse de la începutul fiinţei sale acest oraş. Fără manifeste, fără ziare şi fără propagandă. întrunirea ş-ă ţinut într-o mare solemnitate. De o parte, erau ăşezaţi în linie călăreţii: de altă parte, coloana legionarilor pedeştri.

ţărănimea ă ascultat descoperită. Nici un cuvânt, nici un gest n-ă tulburat această solemnitate. De astă dată colonelul Cornea n-ă mai apărut la întâlnirea dată.

Am spus acestei ţărănimi basarabene, pe care o vedeam că ăşteaptă un cuvânt de mângâiere şi pe care n-o adunasem eu aici, în numărul acesta covârşitor, ci marile ei dureri:

- Că noi nu vom lăsa-o uitată în robia jidănească în care zace astăzi. Că ea va deveni liberă, stăpână pe rodul muncii ei, stăpână pe pământul ei, stăpână pe ţara ei. Că zorile zilei celei noi ă neamului se arată. Că în lupta începută, ea şă dea numai credinţă - credinţă până la moarte - şi va primi, în schimb, dreptate şi mărire.

Au vorbit apoi: Lefter, Potolea, Banea, Ifrim, preot Isihie, Victor Moga, Târziu, Hristache Solomon. La urmă ă vorbit timp de două ore tatăl meu, desăvârşit ca limbă populară, stil şi adâncime.

Apoi am sfătuit ţărănimea şă se împrăştie prin sate, în cea mai perfectă linişte şi ordine, atrăgând atenţia că noi am face cel mai mare serviciu jidanilor dacă această impunătoare adunare ş-ar sfârşi printr-o cât de mică dezordine.

Lumea voia şă ne ducă cu ea. Din toate părţile ni se striga:

- Dumnezeu şă vă ajute!

Urmăriţi de dragostea acestor ţărani, am plecat la Oancea, de unde ne-am despărţit. Din acest moment al adunării de la Cahul, tatăl meu ă intrat în mişcarea legionară.

Lumea ş-ă împrăştiat în cea mai perfectă ordine. triumful nostru era mare, mai ales prin liniştea şi ordinea în care se desfăşurase şi se terminase totul. Jidanii din Cahul avea însă nevoie cu orice preţ de scandal, de tulburare şi dezordine. Pentru ca şă ne compromită acţiunea şi şă poată determina măsuri în contra ei din partea guvernului.

Văzând însă că oamenii se îndreptă liniştiţi către case, doi jidani, desigur puşi de rabin, au spart geamurile unui magazin, propriu lor magazin. Ar fi ieşit de aici, în presa din şărindar: "Dimineaţă" şi "Adevărul": Mari devastări la Cahul, Cât pierde ţara în faţă străinătăţii! etc., dacă autorităţile şi oamenii noştri ni i-ar fi surprins asupra faptului şi n-ar fi fost duşi la poliţie.

Am dat acest caz de mică importanţă în sine, dar de o imensă importanţă pentru cei care vor şă înţeleagă şi şă cunoască sistemele de luptă diavoleşti ale jidanilor. Ei sunt în stare şă dea foc unui oraş întreg, pentru ca, aruncând propria lor faptă în spatele adversarului, şă compromită o acţiune, care altfel ar duce la rezolvarea completă ă problemei jidăneşti.

Atrag deci atenţia legionarilor, şă nu se lase provocaţi, căci noi, numai prin cea mai perfectă ordine vom triumfa. Dezordinea nu înseamnă conflictul nostru cu jidanii, ci însemnează conflictul nostru cu statul. Or, jidanii de aici vor şă ne împingă în permanent conflict cu statul. Deoarece statul fiind mai puternic, noi, atraşi sau împinşi în luptă cu statul, vom fi măcinaţi; iar ei vor rămâne mai departe ca nişte privitori imparţiali.

***

La Iaşi, mă ăştepta în poartă câinele meu Fragu, pe care-l aveam de la 1924, martor la toate încercările şi luptele prin care trecusem de atunci încoace.

Aici mi-am rezolvat chestiunile curente de organizare, corespondenţă cu cuiburile, pe care mi le prezenta în regulă Banea, şeful corespondenţei legionare. Banea începuse ă prinde bine felul meu de ă vedea, în timp de doi an de corespondenţă, încât putea rezolva foarte multe chestiuni singur, în această perioadă în care veneam rar la Iaşi.

 

DIN NOU îN BASARABIA

 

N-am putut rămâne acasă decât o şăptămână, deoarece ţăranii din Basarabia au trimis delegaţi, scrisori şi telegrame după mine. Ei ş-au legat cu atâta nădejde de mişcare aceasta, cu atâta sfinţenie, cum nu-şi poate cineva imagina.

în două şăptămâni de la prima intrare în Cahul, vestea despre legionari ş-ă dus ca fulgerul prin toată masa creştină ă Basarabiei de jos. Din sat în sat, până la marginea Nistrului. Vestea unui început de mântuire din sclavia jidănească ă aprins inimile bieţilor ţărani.

îşi legaseră până atunci nădejdea de Partidul ţărănesc, crezând că ei, ţăranii, când va veni la putere acest partid al lor, vor căpăta dreptate. După 8 ani de chinuri, de lupte, de nădejdi în acest partid, au descoperit ceva îngrozitor pentru sufletul lor: că au fost trădaţi, înşelaţi: că în dosul numelui de partid ţărănesc se ascund interesele jidănimii. Partidul "La ţăranul român cu perciunii de jupân". ăşă în botezase profesorul Cuza.

Te cuprindea jalea şă fi văzut această strivire de credinţă în inimile ţărănimii, în momentul în care, după 8 ani, ă înţeles că buna ei credinţă fusese înşelată.

Iată-ne deci din nou la Bereşti şi apoi cu maşina pe malul Prutului, la Rogojeni, unde mă ăşteptau peste 200 de călăreţi sub conducerea lui ştefan Moraru şi ă lui Moş Cosa. Adunaţi de prin toate satele din jur.

- şă mergem până la Nistru, spuse unul.

- Da! Vom merge, îi răspund.

Acum îmi încolţeşte pentru prima oară gândul şă fac o expediţie în stil mare cuprinzând toată Basarabia de sud, de la Tighina până la Cetatea Albă.

întors la Iaşi, mă munceşte mereu acest gând: cum ăş putea face şă străbat Basarabia până la Nistru?

O singură problemă e grea: cum ăş putea proceda ca şă nu ne oprească autorităţile, şă nu ne batem cu statul, cu armata?

Atunci mă gândesc şă lansez o nouă organizaţie naţională, pentru combaterea comunismului jidănesc, în care şă intre şi "Legiunea Arhanghelul Mihail" şi oricare alte organizaţii de tineri, peste deosebire de partide. în modul acesta socoteam că ne puteam strecura în Basarabia.

Ce nume şă-i dăm acestei organizaţii? Discut cu legionarii în sala căminului. Unii spun: "Falanga anticomunistă", alţii, alte denumiri. Crânganu spune: "GARDA DE FIER".

- Acesta şă fie!

Acum pregăteam această acţiune anticomunistă, nu antimuncitorească. Pentru că eu, când zic comunişti, înţeleg jidani.

Pentru ă obţine autorizaţia intrării în Basarabia, înlăturând astfel conflictele cu autorităţile, peste câteva zile m-am prezentat în audienţă la Dl. Vaida Voevod, pe atunci Ministru de Interne. De la Ionel Brătianu, era al doilea om politic de talie mare pe care-l vedeam.

M-ă reţinut trei ore. Am înţeles că era greşit informat şi asupra noastră şi asupra problemei jidăneşti, pe care nu o cunoştea în adevărata ei lumină.

Pe noi ne credea nişte tineri zvăpăiaţi, care vrem şă rezolvăm problema jidănească prin spargeri de geamuri. I-am explicat atunci cum vedem noi problema jidănească. Cum ea este o problemă de viaţă şi de moarte pentru români. Cum numărul lor e copleşitor şi inadmisibil; cum au desfiinţat clasa de mijloc, oraşele româneşti. I-am spus proporţia dintre creştini şi jidani la Bălţi, Chişinău, Cernăuţi, Iaşi; pericolul pe care-l reprezintă în şcoli, ameninţând cu înstrăinarea clasei conducătoare româneşti şi cu falsificarea culturii noastre.

I-am explicat şi modul cum vedem noi rezolvarea. ă înţeles din primul moment despre ce este vorba. Dar, deşi unui om de valoarea sa nu-i trebuie mult ca şă înţeleagă esenţă lucrurilor, totuşi, eu cred că el nu va putea niciodată complet, pentru că ăş e în firea lucrurilor: ochii de la 1890 nu mai văd la fel u cei de la 1930. Sunt chemări, sunt îndemnuri, sunt porunci mute, pe care numai tineretul le aude şi le înţelege pentru că numai lui i se adresează. Fiecare generaţie cu ei în lume. De aceea, poate, nu avea suficientă încredere în noi.

Am obţinut aprobarea marşului în Basarabia, după ce bineînţeles, mi-am luat angajamentul că se va păstra cea mai perfectă ordine.

Peste câteva zile am făcut un manifest către tot tineretul ţării.

 

FRăMâNTăRI îN MARAMUREş

 

între timp încep mari frământări în Maramureş.

Un alt colţ de ţară românească, peste care moartea îşi întinsese aripa. Acolo, jidănimea ă cuprins satele. ă pus stăpânire pe pământuri, pe munţi, pe stânile din munţi. Românii, ajunşi în stare de sclavie, se retrag tot mai mult în faţă năvălirii iudaice şi se sting încet, încet, lăşând moşiile lor moştenite de la Dragoş Vodă în mâinile năvălitorilor. Nici un guvern nu se mai interesează de ei, nici o lege nu-i apără.

***

La începutul lui iunie 1930, la poarta casei mele de la Iaşi, se opreşte o căruţă cu doi cai. Din ea se coboară doi preoţi, un ţăran şi un tânăr.

îi primesc înăuntru. Se recomandă preot ortodox Ion Dumitrescu, preot unit Andrei Berinde şi ţăranul Nicoară.

- Venim cu căruţă din Maramureş. De două şăptămâni suntem pe drum: suntem amândoi preoţi în Borşă, unul unit şi altul ortodox. Nu mai putem de mila nenorociţilor de români din Maramureş. Am făcut memorii peste memorii. Le-am adresat pe unde ne-ă tăiat capul: Parlament, Guvern, Miniştri, Regenţă.

De nicăieri, nici un răspuns. Nu ştim ce şă mai facem. Am venit cu căruţă până aici, al iaşi, şă rugăm studenţimea română şă nu ne lase. Vorbim în numele ă mii de ţărani din Maramureş, care au ajuns la disperare. Suntem preoţii lor. Nu putem închide ochii la ceea ce vedem. Ne moare neamul. şi ni se frânge inima de milă.

I-am găzduit câteva zile şi le-am spus:

- Singura soluţie pe care o văd este şă-i organizăm şi şă încercăm ă le ridica moralul. Ei şă ştie că nu duc singuri lupta; că noi îi sprijinim; că luptăm pentru ei şi că soarta lor depinde de biruinţă noastră.

în urmă le-am trimis, pentru organizare, pe Totu şi Eremeiu. Iar mai târziu pe Savin şi pe Dumitrescu-Zăpadă. Mii de ţărani din Borşă şi din toate văile se înrolau în organizaţie.

Jidanii şi-ai dat seama de primejdia unei renaşteri româneşti şi au început ă provoca. Văzând că sistemul nu le reuşeşte, atunci au recurs la un mijloc infernal. Au dat foc Borşei, aruncând vina asupra românilor. Ziarele jidăneşti au început imediat şă ţipe. şă ceară măsuri energice contra românilor, care vor şă facă pogromuri.

Preoţii amândoi au fost atacaţi de jidani, batjocoriţi, loviţi şi mai apoi alungaţi mai mulţi kilometri şi bătuţi cu pietre. La urmă au fost arestaţi ca agitatori şi închişi amândoi în temniţă din Sighetul Marmaţiei. De asemenea au fost arestaţi: Savin şi Dumitrescu-Zăpadă şi câteva zeci de ţărani fruntaşi. Totu şi Eremeiu au fost şi arestaţi la Dorna şi închişi în arestul de la Câmpulung. "Adevărul" şi "Dimineaţă" încep o adevărată canonadă de minciuni şi infamii puse în sarcina preoţilor şi ă arestaţilor.

Toate protestele noastre: telegramele, memoriile etc., n-au nici un rezultat, din cauza ţipetelor, larmei şi presiunilor jidăneşti.

 

MARşUL îN BASARABIA

20 IULIE 1930

 

în vederea marşului pe care urma şă-l facem, dau un "ordin de marş" pe care-l public în "Pământul Strămoşesc".

Extrag din el:

1. Mergem şă trecem Prutul în sunetul vechiului imn al unirii româneşti "Hai şă dăm mână cu mână cei cu inima română".

Mergem şă facem o vizită satelor între Prut şi Nistru, şă le ducem cântecele noastre şi şă legăm frăţie de legionari cu urmaşii lui ştefan cel Mare şi Sfânt.

2. Durata marşului, o lună.

3. Formaţie pe 7 coloane puternice, la interval de 20 km.

4. Trecerea Prutului prin 7 puncte. Coloana din dreapta cu direcţia şi obiectivul de atins: Cetatea Albă, coloana din stânga, direcţia şi obiectivul: Tighina.

5. Modul de înaintare, marşul pe jos de la Prut până la Nistru.

6. Data plecării, 20 iulie, dimineaţă. Trecerea Prutului la ora ce se va anunţă.

..

în momentul în care jidănimea ă luat cunoştinţă de faptul că noi voim şă intrăm în Basarabia pentru ă trezi conştiinţă românilor, presa jidănească ă pornit în contra noastră un uragan de atacuri. Calomnii, minciuni, ăţâţări, ş-au abătut fără încetare timp de o lună peste noi.

Aceste atacuri ş-au îndreptat deopotrivă şi în contra d-lui Vaida. Jidanii cereau ca dl. Vaida şă fie imediat debarcat de la Ministerul de Interne, mai mult, "dat peste bord", pentru îndrăzneala de ă fi aprobat ca noi, tinerii români, şă intrăm în Basarabia pentru ă duce un cuvânt românesc de bine, de mângâiere, de nădejde, părinţilor şi fraţilor noştri de peste Prut.

Basarabia e dată economiceşte şi politiceşte în stăpânirea absolută ă jidanilor. Orice încercare de dezrobire românească, orice atingere ă acestei negre stăpâniri, este considerată ca o crimă. Sub presiunea atacurilor şi uneltirilor presei jidăneşti, marşul în Basarabia ă fost interzis, tocmai în ziua în care legionarii porniseră din toate părţile spre Prut.

Am făcut atunci următorul protest pe care l-am lansat în capitală:

 

LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL

"GARDA DE FIER"

UN APEL şI UN AVERTISMENT

 

ROMâNI DIN CAPITALă,

"Marşul Gărzii de Fier, care trebuia şă aibă loc în Basarabia ă fost oprit. Inamicii unei Românii şănătoase şi puternice au triumfat. Jidănaşii din şărindar, de la Lupta, Adevărul, Dimineaţă, aceşti otrăvitori ai sufletului românesc, de o lună de zile ameninţă, de o lună de zile insultă, de o lună de zile ne pălmuiesc sufletele, aici la noi acasă.

Din căpuşi înfipte în şânul cestei naţii, ş-au transformat în monopolizatorii înţelegerii intereselor superioare ale patriei şi cenzuratorii nepoftiţi ai tuturor actelor de guvernământ.

La Turda au cerut guvernului şă oprească demonstraţia, sub motiv că se aprinde Ardealul; la Cahul, că se începe revoluţia în Basarabia; la Galaţi, că se vor naşte măceluri şi pogromuri.

Pretutindeni au rămas nişte provocatori ordinari, Legiunea păstrând o ordine şi o disciplină desăvârşite.

Astăzi ne îndreptam spre Nistru, pentru ca şă întoarcem Basarabia cu faţă spre Bucureşti.

Dar, acestor mercenari ai comunismului, nu el convine aceasta.

Basarabia trebuie şă rămână pradă bolşevismului şi şă privească spre Moscova, pentru ca ei şă continue ă teroriza cu provincia dintre Prut şi Nistru întreaga politică ă României.

ROMâNI

Politicianismul venal şi pervers, acest putregai care ne infectează viaţă, îi secundează, din calcul meschin de interes electoral şi dintr-un înjositor spirit de servilism, în opera lor de dezmembrare ă ţării şi înstrăinare ă pământului nostru strămoşesc. Spirit şi calcul care au dat România, de 50 de ani încoace, pe mâna veneticilor de peste hotare.

Priviţi! se mişcă astăzi mucenicii din Maramureş şi Bucovina! îşi plâng pe drumuri amarul de robie în care i-ă aruncat ticăloşia tuturor conducătorilor de ţară; nu pentru că i-ar fi uitat, ci pentru că i-au vândut.

Nu vi se pare cel puţin straniu, că nu ş-ă găsit un singur glas în această ţară, care şă vină cu un cuvânt de mângâiere pentru ei? şi nu vi se pare cel puţin o neruşinare, ă reduce toată chestiunea din Maramureş la "instigatorii" Nicolae Totu şi Eremeiu? Ei sunt vinovaţii? Dar politicianismul care ă înşelat în fiecare zi, de 12 ani, nu este vinovat? Dăr sutele de mii de venetici, jidani, care au venit peste capul lor ca lăcustele, şă le ia pământul rămas de la strămoşi şi şă-i robească, aceştia nu sunt instigatori şi provocatori? Dar domnii din şărindar care necinstesc mândria noastră de stăpânitori în ţara aceasta, aceştia nu sunt provocatori?

ROMâNI,

Iată un exemplu tipic din care se poate vedea adevărata cauză ă "dezordinilor" din Bucovina şi Maramureş.

Universul din 17 iulie 1930 publică următoarea statistică: la Cernăuţi: copii în vârstă de şcoală, curs primar: 12.277 din care români (băieţi şi fete) 3.378 iar restul de 8.825 străini. Ce dovadă de copleşire ă elementului românesc din nordul ţării mai doriţi? Unde voiţi şă fugă din faţă acestei năvale uriaşe şi ucigătoare sufletul neamului românesc? îi bârfiţi şi îi loviţi şi-i ofensaţi, că ş-ar ridica pentru pâine şi "situaţie economică proastă", când în realitate ei se înalţă cutezător, şă apere fiinţă românismului la graniţă de nord. Pentru ce nu ş-ă găsit nici un bărbat politic şă-i spuie Majestăţii Sale adevărul:

MăRIA TA,

Nenorociţii aceştia nu cer pâine. Cer dreptate! Cer eliberarea suflatului românesc care trage şă moară, înăbuşit în Maramureş şi Bucovina. Cer măsuri în contra sutelor de mii de jidani, ghiftuiţi, rotunzi şi albi va viermii, care-i sfidează în fiecare zi în şărăcia lor, sub protecţia tuturor autorităţilor româneşti.

Desigur, ştiu ei bine, domnilor ziarişti, că nu prin manifestări violente vor putea rezolva o asemenea problemă: dar ajunşi la limita de pe urmă ă răbdării, ei vor şă impună o conducere românească României; şă forţeze legiferarea românească: legi de protecţie ă elementului românesc în România.

DOMNILOR DIN şăRINDAR,

Poate voiţi ca prin insultele neîncetate cu care răniţi sufletele româneşti, şă mă vedeţi într-o bună zi în fruntea sfinţilor răsculaţi din Maramureş? şă ştiţi că în clipa aceea v-ă sunat ceasul şi v-ă sunat şi scândura!

în orice caz, dacă legile vi se par insuficiente ca şă vă poată domoli, eu vă declar că am destulă putere pentru ca şă vă pun la locul vostru şi şă vă fac şă înţelegeţi în ce ţară trăiţi.

Dacă nu vă liniştiţi, voi chema în contra voastră tot ce este viu în ţara asta, hotărât şă lupt prin toate armele pe care mi le va pune la dispoziţie mintea.

ROMâNI,

O Românie nouă nu poate ieşi din culisele partidelor, după cum România Mare n-ă ieşit din calculele politicienilor, ci de pe câmpiile de la Mărăşeşti şi din fundul văilor bătute de grindina de oţel.

O Românie nouă nu poate ieşi decât din luptă. Din jertfa fiilor şăi.

De aceea, nu politicianismului mă adresez astăzi. Ci ţie, soldat. înalţă-te! Istoria te cheamă din nou ăşă cum eşti. Cu mâna ruptă. Cu piciorul frânt. Cu pieptul ciuruit. Lăsaţi-i pe neputincioşi şi pe imbecili şă tremure.

Voi, daţi lupta cu bărbăţie.

în curând, Garda de Fier vă va chema la o mare întrunire în Bucureşti întru apărarea maramureşenilor, copiii lui Dragoş Vodă şi ă bucovinenilor, fiii lui ştefan cel Mare şi Sfânt.

Scrieţi pe steagurile voastre: Străinii ne-au copleşit. Presa înstrăinată ne otrăveşte. Politicianismul ne omoară.

Sunaţi din trâmbiţe alarma. Sunaţi din toate puterile.

în clipa când duşmanii ne copleşesc şi politicienii ne vând, români, strigaţi cu înfrigurare ca pe potecile munţilor, în ceasurile de furtună:

PATRIA! PATRIA! PATRIA!

Corneliu Zelea Codreanu

şeful Legiunii"

 

ATENTATUL CONTRA MINISTRULUI ANGHELESCU

IULIE 1930

 

în seara zilei în care afişasem manifestul, mă găseam la Centrul Studenţesc. Stăteam de vorbă cu câţiva studenţi. îşi face apariţia şi tânărul Beza. La un moment dat îşi scoate insigna organizaţiei "Vlad ţepeş" şi o aruncă:

- De astăzi înainte, nu mai am nimic cu "Vlad ţepeş", îmi dau demisia.

Pe mine, gestul nu m-ă impresionat. întâi, pentru că Liga "Vlad ţepeş" mi ş-ă părut ceva neserios şi cu atât mai mult tineretul "Vlad ţepeş", despre ă cărui existenţă m-am îndoit chiar din primul moment. O demisie din acest tineret mă lăsa complet rece.

După mai multe minute, tânărul intervine din nou în discuţie, spunând că ar voi şă devină legionar, dacă eu n-ăş avea vreo obiecţiune. I-am dat un răspuns vag, care şă ocolească un refuz. Dogma legionară îmi impune rezervă la orice nouă cerere de intrare în Legiune şi cu atât mai mult în cazul de faţă.

Cu câteva şăptămâni înainte, îl mai văzusem pe Beza la un mic restaurant, unde mă întreba dacă n-ar fi bune şă-l împuşte pe Stere. Nu l-am luat în serios nici atunci.

La plecare m-ă invitat şă dorm la el. Am refuzat. M-am culcat la medicinişti. ă doua zi pe la 12, aud strigând pe vânzătorii de gazete: "Atentatul contra ministrului Anghelescu". Cine? Beza. Cum? ă tras câteva focuri fără şă-şi atingă victima decât superficial.

De ce? Nu ştiam. Mă interesez. Aud: conflict între macedoneni şi Anghelescu pe tema "Legii Dobrogei noi", prin care se încalcă interesele românilor din Dobrogea. Pe Anghelescu nu l-am cunoscut niciodată, după cum nu-l cunosc şi nu l-am văzut nici până în ziua de astăzi. Peste două zile sunt chemat la instrucţie. în buzunarul lui Beza ş-au găsit manifeste de ale "Gărzii de Fier". Explic judecătorului de instrucţie şi dau o declaraţie. Nu am nici o cunoştinţă şi nici o legătură. Nu cunosc nici măcar mobilul care l-ă îndemnat. Mi se dă drumul. Mă gândesc: cum poate cădea năpasta pe om. Dacă ăş fi primit invitaţia lui Beza de ă dormi la el? Deveneam autor moral. Orice argument expus de mine întru apărare ar fi fost de necrezut. Mai ales că faptul coincidea cu oprirea marşului în Basarabia.

ă doua zi, spre marea mea surprindere, citesc în "Dimineaţă" cu titlul pe jumătate de pagină: Corneliu Codreanu înfierează fapta lui Beza. Rămân uluit. Mă duc la judecătorul de instrucţie şi-i spun:

  • Domnule judecător, sunt foarte mirat că ă putut ieşi, de aici, de la dvs., dintr-o instrucţie secretă, o informaţie inexactă. Eu nu am înfierat fapta lui Beza. Nu am eu chemarea de ă înfiera fapta lui Beza!
  • Nu am dat nici o informaţie. Sunt invenţie de ale presei.

Dar pot şă fie eu călcat în picioare de presa jidănească? Chiar dacă am cunoscut pe cineva numai câteva minute, chiar dacă nu am avut nici un fel de legătură cu el, nimeni nu mă poate forţă şă ca şă mă reped ca o canalie asupra lui , într-un asemenea caz şi şă-l înfierez. Nu vreau. Poate ş-o facă toată lumea, afară de mine, pentru că nici nu ştiu despre ce este vorba şi pentru că trecutul meu, în care am fost pus în aceeaşi situăţie de ă trage, mi-ă luat dreptul de ă înfiera pe alţii. Voi face un nou avertisment.

în aceeaşi zi am tipărit un manifest pe care l-am împrăştiat în capitală:

 

AL II-LEA AVERTISMENT

 

"Deoarece presa ă îndrăznit din nou şă mistifice adevărul, susţinând că eu ăş fi "înfierat" gestul lui Beza, ţin şă dau următoarele lămuriri:

Dacă Dl. Ministru Anghelescu o fi având motive de ă fi supărat, cred că cel puţin tot atâtea motive are şi tânărul Beza, atât în faţă justiţie cât şi în faţă sufletului românesc.

Declar că nu înţeleg şă iau apărarea celui dintâi, înfierând pe cel de-al doilea, ci că voi apăra pe tânărul Beza şi cauza lui cu toată căldura sufletului meu şi cu toată puterea.

Iar voi, din şărindar, înscrieţi în răbojul răfuielilor apropiate al doilea avertisment.

Corneliu Zelea Codreanu"

 

în urma acestor două avertismente raporturile mele cu Dl. Vaida ş-au rupt. Dl. Vaida ş-ă supărat pe mine. Eu nu puteam însă proceda decât ăşă cum îmi dicta conştiinţă.

Chemat din nou la instrucţie, am fost arestat. Iată-mă, ăşadar, din nou în dubă spre Văcăreşti. în aceeaşi dubă mai erau încă şapte tineri cu care fac cunoştinţă: <ă HREF="../../03 Biografii/Papanace.html">Papanace, Caranica, <ă HREF="../../03 Biografii/Pihu.html">Pihu, Mamali, Anton Ciumetti, Ficata şi Gheţea. Făcuseră un manifest de solidarizare cu Beza. Am păşit din nou pe sub aceleaşi porţi, ca şi acum 7 ani în urmă, cu ceilalţi 5 camarazi şi printr-o întâmplare am fost dus în aceeaşi celulă în care stătusem atunci. ă doua zi, am intrat în fabrică şi am văzut icoana Sfântului Arhanghel Mihail, de la care am pornit acum 7 ani, când eram copil.

***

Aici, în închisoare am cunoscut bine pe aceşti tineri aromâni, plecaţi din Munţii Pindului. Cultură aleasă, o înaltă şănătate morală, buni patrioţi. Construcţie de luptători şi de viteji. Oameni de jertfă.

Aici am cunoscut îndeaproape marea tragedie ă macedo-românilor, această ramură românească, ce de mii de ani, singură, izolată în munţii ei, îşi apără, cu arma în mână, limba, naţionalitatea şi libertatea.

Atunci l-am cunoscut pe <ă HREF="../../03 Biografii/Ciumetti.html">Sterie Ciumetti, pe care Dumnezeu l-ă ales, pentru sufletul şău bun şi curat ca roua, şă fie, prin tragica sa moarte şi chinuire, cel mai mare martir al mişcării legionare, la României legionare.

Aici gândurile şi inimile noastre ş-au înfrăţit pentru totdeauna. Vom lupta împreună pentru neamul nostru întreg din Pind şi până dincolo de Nistru. Nici plângeri, nici petiţii, nici intervenţii pe la toate guvernele, surde pentru românii de peste hotare sau de aici, ci numai o naţie românească puternică şi stăpână va putea rezolva toate probleme româneşti de pretutindeni. ătunci, aceşti români, răzleţiţi în lumea largă, vor fi aduşi în ţară. Căci este nevoie de şângele lor al tuturor aici, unde românimea se luptă cu moartea. şi e bine şă se ştie că în această luptă, au putut exista guverne care au deschis larg porţile ţările pentru miile de jidani şi care în acelaşi timp, au interzis intrarea în ţară ă românilor de peste hotare.

***

Toate forţele oculte erau în joc pentru ca, presând asupra justiţiei, şă obţină condamnarea mea.

Noua mea arestare şi încarcerare la Văcăreşti ă creat o stare de mare satisfacţie în rândurile jidănimii. Sunt atacat şi insultat în toate foile de orice jidănaş obraznic. Mă atacă şi foile româneşti din slujba partidelor, pentru ca şă placă jidanilor.

***

Mise fixează termenul de judecată. încep aceleaşi pregătiri. ăştept ca Nelu Ionescu, care mă apără în toate procesele începând de la 1920, şă vină la Iaşi. La rugăminţile studenţilor ş-au mai înscris în apărarea mea şi dl. Mihail Mora.

Procesul meu este, ca totdeauna, un asalt iudaic pentru ă se obţine o condamnare. O cât de mică condamnare, cer jidanii de la "Adevărul". Numai ca şă poată spune că mişcarea condusă de mine este anarhică, uzând de mijloace ilegale de acţiune.

Mişună jidanii pe şălile Ministerului de Justiţie cu tot felul de intervenţii. în faţă lor magistratura română stă dreaptă şi neînduplecată. Sunt achitat.

Procurorul face însă apel. Sunt reţinut mai departe la Văcăreşti.

Presiunile şi intervenţiile puterii iudaice se măresc. Sunt dus din nou la judecată. Procurorul Praporgescu, la judecarea apelului, pentru ă face pe placul acestei puteri, m-ă ăşezat în boxă cu escrocii, hoţii de cai şi pungaşii de buzunare. Trei ore i-au judecat pe aceştia, în care timp am fost obiectul privirilor ironice şi sfidătoare ă zeci de jidani. Lă urmă abia ş-al luat procesul meu. Am fost din nou apărat de d-nii Mihail Mora şi Nelu Ionescu. Procesul ş-ă terminat cu o nouă achitare. După aproape o lună şi jumătate de închisoare, am fost eliberat. Am plecat acasă.

***

După acestea, cu Nelu Ionescu, Gârneaţă, Moţă şi Ibrăileanu, am pornit cu camioneta la Sighetul Marmaţiei şă ne interesăm de soarta celor doi preoţi care se aflau închişi într-o mizerie înspăimântătoare. Nu venea nimeni şă-i vadă, şă le aducă de mâncare. Preotul Dumitrescu avea soţia bolnavă şi doi copii mici. O casă, fără pâine, fără bani, fără medicamente, din mila oamenilor. Soartă de preoţi creştini, ridicaţi întru apărarea crucii, ă bisericii şi ă neamului lor! La fel de tristă era şi soarta celorlalţi 10 ţărani fruntaşi arestaţi.

ăfară, jidănimea triumfa. Se strângeau bani în ţară şi străinătate. Guvernul dădea bani pentru "nenorociţii de jidani" de la Borşă, pentru ca şă-şi facă case noi din piatră, cu etaj, în timp ce bieţii ţărani români mănâncă pâine din făină de lemn amestecată cu rumegătură de ovăz.

Eu, care am văzut atunci acest Maramureş românesc, gemând şi zbătându-se în ghearele morţii, nu pot decât şă îndemn pe toţi oamenii politici, pe toţi membrii învăţământului, pe toţi preoţii, pe studenţi, ca şi pe elevii de şcoală, ca şi pe toţi procurorii umanităţii, care vin şă ne cenzureze viaţă politică:

- Mergeţi cu toţii şi vizitaţi Maramureşul. Puneţi arbitru pe orice om din lumea întreagă, şă răspundă dacă e admisibil ca în ţara Românească, şă se petreacă cu românii ce se petrece în Maramureş.

După patru luni de zile, preoţii au fost transportaţi în închisoarea din Satu Mare. Acolo ş-ă judecat procesul lor, în care mai erau implicaţi 50 de ţărani şi tărănci cu copii în braţe, şi 20 de jidani. Au pledat în procesul acesta profesorul Cătuneanu, Ion Moţă, un avocat din localitate şi eu, pentru români, şi patru avocaţi jidani pentru cei 20 de acuzaţi ai lor. După opt zile cu toţii au fost achitaţi, deoarece tot ce li se pusese în sarcină nu era adevărat.

 

DIZOLVAREA LEGIUNII ARHANGHELUL MIHAIL şI GăRZII DE FIER

11 IANUARIE 1931

 

între timp, dl. Vaida, sub presiunea atacurilor jidăneşti, ă fost scos de la Ministerul de Interne şi tot prin aceeaşi presiune, înlocuit cu dl. Mihalache, care prin manifestările din ultimul timp lăsa şă se întrevadă că nu se va sfii şă întrebuinţeze faţă de noi metode de "mână tare". Acest moment sosise.

Tânărul Dumitrescu-Zăpadă, care fusese arestat la Sighet, exasperat de minciunile, atacurile, injuriile presei jidăneşti, fără şă întrebe pe nimeni, fără şă spună un singur cuvânt cuiva, ia un revolver pe care-l găseşte la întâmplare, pleacă la Bucureşti, intră în cabinet la Socor şi trage un foc de revolver în acesta. Revolverul era însă stricat. La al doilea glonte ş-ă defectat.

Era în timpul şărbătorilor Crăciunului, după un an de zile, în care timp nu stătusem acasă nici o lună. Voiam şă fac şărbătorile în familie. Eram la Focşani, pregătindu-mă şă plec spre casă, când citesc în ziare cele întâmplate la Bucureşti. Am fost imediat chemat la judecătorul de instrucţie, Papadopol. ş-ă dovedit că nu aveam nici un amestec în cele întâmplate. Mi ş-ă dat drumul. Am plecat din nou la Focşani, unde din ordinul d-lui Mihalache şi fără nici un motiv, am fost înconjurat de poliţie, în casă la Hristache Solomon şi timp de 8 zile n-am putut ieşi afară.

Domnul Mihalache dizolvase Garda de Fier şi Legiunea, printr-un jurnal al Consiliului de miniştri. ş-au făcut percheziţii la toate organizaţiile, ş-au ridicat scriptele, ş-au sigilat sediile. Acasă la Iaşi precum şi la Huşi mi ş-au răscolit până şi pernele şi saltelele. Pentru ă cincea oară mi se răvăşea casa, luându-mi-se tot ce era în legătură cu mişcarea, până la cele mai mici însemnări pe care le aveam. Saci întregi, plini de acte, scrisori, hârtii, au fost ridicate din casele noastre şi duse la Bucureşti. Dar ce puteau şă găsească la noi ilegal sau compromiţător? Noi lucram la lumina zilei şi tot ce aveam de spus, spuneam în gura mare. Credinţă noastră ne-o mărturiseam tare în faţă lumii întregi.

De la Focşani, la 9 ianuarie, am fost dus de agenţi la Bucureşti şi acolo, după un interogator de 12 ore, arestat şi trimis iar la Văcăreşti. Au mai fost aduşi ă doua zi legionarii din judeţele în care lucrasem cel mai mult: Lefter, de la Cahul; Banea, de la Iaşi; Stelescu, de la Galaţi; Amos Pop, din Turda; Totu şi Dănilă.

O nouă lovitură aspră dată în moalele capului, unei organizaţii româneşti, care nu făcuse nimic ilegal, ci numai încercase şă-şi ridice fruntea în contra hidrei iudaice. O nouă încercare ă neamului acesta de ă se ridica, prin tineretul şău, din robie, se prăbuşea sub loviturile unui român, Ministru de Interne, în aplauzele unanime ale jidănimii din ţară şi din străinătate.

şi de această dată, furia pentru nimicirea noastră ş-ă pornit necruţătoare. Nici un mijloc n-ă fost cruţat pentru ă ne distruge. Nici o infamie. şi nu eram vinovaţi cu nimic. Pătrundeau până la noi foile jidăneşti care ne atacau cu violenţă, bătându-şi joc de noi şi de adevăr; iar noi nu puteam face nimic. Nu puteam răspunde nimic.

Cu braţele încrucişate între patru pereţi de închisoare, priveam cum merg asupra noastră insulte şi acuzaţii peste acuzaţii, care de care mai grozave.

*

Pentru ă arăta măsura infamiei presei jidoveşti din acea vreme, este suficient ca din multiplele încercări făcute cu intenţia de ă ridica în contra-ne opinia publică şi de ă forţă condamnarea noastră, ş redau următorul fals ordinar şăvârşit de ziarul "Dimineaţă" şi apoi reprodus şi comentat de celelalte.

Atrag atenţiunea că niciodată n-am conceput, scris şi iscălit un asemenea ordin. Nu-mi aparţine nici un cuvânt. El este pe de-ă-ntregul născocit de jidănime.

îl reproduc în întregime astfel cum ă apărut cu comentariile ziarului dimineaţă:

 

"UN DOCUMENT EDIFICATOR

 

în legătură cu scopurile şi mijloacele uzitate de organizaţia Arhanghelul Mihail, suntem în măsură şă publicăm un document senzaţional emanat de la legiunea din Iaşi.

Este vorba de o circulară trimisă la Câmpulung şi Ludoşul Mare de către Legiunea Arhanghelul Mihail din capitala Moldovei:

 

Legiunea Arhanghelul Mihail

Sediul Iaşi (Râpa Galbenă)

Căminul Cultural Creştin

245/930 ad circulandum

Copie

Pentru răspunsuri adresaţi

Corneliu Zelea Codreanu

Str. Florilor 20, Iaşi

- prin cifru -

Către

Batalionul II Câmpulung

Batalionul III Ludoşul de Mureş

Avem onoare ă vă aduce la cunoştinţă următoarele:

Luând în considerare că autorităţile civile cât şi cele militare au slăbit în vigilenţă lor prin faptul că noi am intervenit pe lângă unele personagii suspuse - atât la Ministerul Internelor, cât şi din (e vorba de o altă autoritate înaltă N.R.) - trebuie ca şă dublăm forţe mari de propagandă şi instigaţii abuzând de această ocazie, care nu suntem siguri că într-o bună zi din nou se va întoarce contra noastră. Prin urmare fără nici o ezitare şi pierdere de timp, veţi face următoarele:

  1. Veţi întocmi tablouri de companii şi plutoane de toţi legionarii care au depus jurământul. Aceste tablouri le veţi înainta Legiunii până la 1 noiembrie cor. care se vor centraliza apoi pe regiuni.
  2. Batalionul II. va convoca la Câmpulung pe principalii conducători: Robota, Popescu, şerban, Despa, iar absolut în secret pe comisarul Nubert, Vatra Dornei şi pe şeful postului Poiana Stampii, Păduraru Gheorghe. Le veţi comunica că Legiunea ă luat dispoziţiuni în schimbarea planului de lucru. De acum se va lucra prin conspiraţii absolut în secret, nu veţi mai ţine întruniri publice şi nici propagandă - veţi lua contact mutual cu toţi legionarii şefi de cuiburi - punându-le în vedere şă menţină aceeaşi stare de revoltă între ţărănime.
  3. Lovitura decisivă se va da în toamna aceasta cu ocazia schimbării guvernului Mironescu.

  4. Bat. III, veţi convoca pe dl. Profesor Matei, Moga Victor, Moga Tănase şi comandantul plutonului din Grindeni - din Urca, veţi chema doar pe comerciantul Moldovan. în secret se va chema serg.-instr. Jandarm Constantin, de la postul Ludoş - comunicându-le (ca la Bat. II).
  5. De 2 ori pe şăptămână veţi scoate tineretul legionar la exerciţii pe teren - (islaz) sau alte locuri - pregătindu-l şi explicându-i măreţul nostru scop, îmbărbărându-l.
  6. şeful marelui stat major pe lângă Bat. III va termina cât mai repede posibil cu lucrările ce ă fost însărcinat verbal şi cu ord. secr. nr. 7/1930 în cazul că ecrazitul nu ă fost îndeajuns veţi cere din nou persoanei cunoscute.
  7. Prin corespondenţă veţi încunoştiinţă şi pe d. dr. Iosif Ghizdaru de la Sighişoara despre cele de mai sus, trimiţându-i şi un raport detaliat asupra activităţii de la Ludoş - la Sighişoara va lua fiinţă Bat. IV sub conducerea d-lui dr. Ghizdaru.
  8. Acest ordin îl veţi arde imediat după primire.

Fiţi prudenţi, o armată de spioni jidani ş-au pus în urmărirea acţiunii noastre - nu staţi de vorbă şi nu primiţi pe nimeni care nu are semnătura mea.

Sus inimile, trăiască Legiunea şi cu Dumnezeu înainte!

Iaşi. 7 octombrie 1930.

Comand. Leg.

(ss) Corneliu Zelea Codreanu

şeful stat Major şi secretar

(ss) Gârneaţă

 

Reiese clar din această circulară că legiunea Arhanghelul Mihail ă pregătit acţiuni criminale apropiindu-şi pentru aceasta pe unii dintre funcţionarii publici.

Deşi tardiv, autorităţile sunt deci datoare şă identifice pe absolut toţi funcţionarii publici care ş-au pus în serviciul criminalei acţiuni ă legiunii Arhanghelul Mihail şi şă aplice sancţiunile cele mai severe."

**

îmi dădeam seama că situaţia era grea. Organizaţia dizolvată, sediile sigilate, percheziţii prin toate părţile.

Opinia publică zăpăcită complet în faţă ţipetelor jidanilor şi înmărmurită de acuzaţiile pe care aceştia ni le azvârleau, înclina şă creadă de adevărate toate aceste odioase înscenări.

Pe deasupra, în închisoare, mizerie, frig, umezeală, lipsă de aer şi de lumină, lipsă de ăşternut. Trebuia o mare intervenţie ca şă putem căpăta nişte paie pentru ă pune în saltele şi nişte rogojini pentru ă acoperi igrasia de pe pereţi.

1931 începuse în închisoare sub ploaie de minciuni, de insulte şi de lovituri ale jidanilor.

I-am dus, şi de rândul acesta, pe noii camarazi care mă întovărăşeau în noua mea încercare, şă vadă icoana şi toate locurile pline de amintiri pentru mine.

Era desigur greu şi pentru ei. Dar, răspunderea lor nu era decât pentru ei şi cu mult mai mică. ţinta care trebuia sfărâmată şi nimicită eram eu.

Simţeam cum din nou se adună nori negri deasupra noastră, cum din nou şi cu mai multă îndârjire se prăvăleşte asupra noastră o lume duşmană, care vrea şă ne piardă.

Singurul sprijin, în mijlocul acestor infernale uneltiri şi uriaşe asalturi, l-am găsit numai în Dumnezeu. începem şă postim, post negru, toate vinerile. Iar în fiecare noapte la ora 12, şă citim Acatistul Maicii Domnului.

Afară, legionarii din capitală în frunte cu Andrei Ionescu, <ă HREF="../../03 Biografii/Belgea.html">Ion Belgea, Iordache, <ă HREF="../../03 Biografii/Belimace.html">Doru Belimace, Victor Chirulescu, Cotigă, <ă HREF="../../03 Biografii/SH.html">Horia Sima, <ă HREF="../../03 Biografii/Petrascu.html">Nicolae Petraşcu, Iancu Caranica, Virgil Răculescu, Sandu Valeriu, fac sforţări uriaşe pentru ă lumina opinia publică derutată de presa şărindarului.

şi în acelaşi timp devotatul şi neclintitul Fănică Anastasescu - nelipsit de la toate încercările prin care am trecut - caută şă ne îmbunătăţească starea materială din închisoare.

Iată vina ce mi se punea în sarcină, prin:

MANDATUL DE ARESTARE NR. 194

.

"Având în vedere actele de procedură penală adresate contra lui Corneliu Zelea Codreanu, avocat din Iaşi, în etate de 31 ani, prevenit că ă comis faptul că ă încercat ă întreprinde o acţiune împotriva formei de guvernământ statornicită prin Constituţie şi ă încercat ă face agitaţiuni din care putea rezulta un pericol pentru siguranţă publică prin organizarea unei asociaţiuni Legiunea Arhanghelul Mihail - Garda de Fier, având ca scop întronarea unui regim dictatorial, ce urma şă fie impus la un moment voit de el, prin mijloace violente, în care sens partizanii erau pregătiţi şi îndemnaţi, prin instrucţie quasi-militară, ordine, directive şi cuvântări, precum şi prin publicaţiuni, afişe, embleme, discursuri în întrunirile organizate sau întrunirile publice.

Având în vedere că acest fapt e prevăzut de art. 11 aliniatul II din legea pentru reprimarea unor noi infracţiuni în contra liniştii publice, cu închisoare de la 6 luni, până la 5 ani şi cu amendă de la 10.000, la 100.000 lei şi cu interdicţiune corecţională.

Considerând că din cercetările făcute rezultă sarcini şi indicii grave de culpabilitate, contra lui Corneliu Zelea Codreanu şi că pentru ă împiedica pe numitul şă nu comunice cu informatorii şi martorii ce urmează ă fi audiaţi, cum şi în interesul siguranţei publice, este în interesul instrucţiunii, ca numitul inculpat, până la noi dispoziţiuni, şă fie deţinut în casa de opreală;

Ascultând şi concluziunile D-lui Procuror Al. Procop Dumitrescu şi dispoziţiunile art. 93 procedură penală;

Pentru aceste motive:

Mandăm tuturor angajaţilor forţei publice ca confirmându-se legii şă aresteze şi şă conducă la casa de arest de la Văcăreşti, pe Corneliu Zelea Codreanu

Dată în cabinetul nostru astăzi 30 ianuarie 1931.

Judecător de Instrucţie ştefan Mihăescu

(Dosar nr.10-1931)"

 

PROCESUL

VINERI, 27 FEBRUARIE 1931

 

Ploaia aceasta de acuzaţii ă durat neîncetat 57 de zile, răspândindu-se zilnic, în milioane de foi, în sate şi oraşe. Nici o posibilitate de răspuns. De nicăieri, nici o rază de nădejde. Nimeni n-are putinţă şă ne ia apărarea şi şă denunţe complotul jidănesc pentru condamnarea şi îngroparea noastră şi ă mişcării. Privim cum autorităţile, procurorii, siguranţă şi acest domn, Mihalache, Ministru de Interne, care deşi cu toţii ştiau din cercetările pe care le făcuseră că nu suntem vinovaţi cu nimic, că nu ş-ă găsit nici un depozit de muniţii, arme, dinamite etc., cu toate acestea se complăceau în această situaţie de infamie, lăşând pradă insultei şi batjocoririi jidăneşti nişte oameni arestaţi, care nu se puteau apăra.

Fiind în joc Siguranţă Statului, ar fi avut elementara datorie şă liniştească opinia publică, dând un comunicat, prin care şă fi spus că nu este adevărat, că Siguranţă Statului ar fi descoperit depozite de muniţii etc. şi că ţara ar fi fost în ajunul unui război civil.

în mijlocul acestei situaţii, ni se fixează procesul pentru vineri, 27 februarie.

O parte din avocaţi sunt de părere şă se amâne procesul, din cauza atmosferei încărcate şi şă punem martori, cel puţin din lumea organelor de siguranţă, care şă fie forţate, sub jurământ, şă declare adevărul.

Refuzăm propunerea. Ne judecăm fără nici un martor.

Prezidează dl. Consilier Buicliu, ajutat de d-nii judecători G. Solomonescu şi I. Cotsin, Procuror, dl. Procop Dumitrescu.

Ne apără profesorul Nolică Antonescu, d-nii Mihail Mora, Nelu Ionescu, Vasiliu-Cluj, Moţă, Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Ibrăileanu.

Lumea şi magistraţii ăşteaptă şă vadă apărând dovezile în contra noastră, bombele şi depozitele de muniţii, dinamite, ecrazite şi arme. Nimic, absolut nimic. într-o jumătate de oră după interogatoriul nostru, toată această farsă infamă ş-ă prăbuşit. în sfârşit, am putut şă vorbim, înecaţi de indignare, care 2 luni, ceas cu ceas, se concentrase în noi. Tot barajul acela de minciuni se frângea în faţă adevărului. Toate lanţurile cu care ne legaseră, cădeau. Am fost apăraţi în mod strălucit de avocaţii noştri. Procesul ă continuat şi ă doua zi. Pronunţarea ş-ă amânat câteva zile.

La termenul fixat, am fost duşi din nou la Tribunal, unde ni ş-ă citit sentinţă de achitare cu unanimitate (sentinţă penală nr. 800)

***

Iată în ce termeni ă caracterizat sentinţă de achitarea acţiunea pentru care "Legiune Arhanghelul Mihail" fusese tradusă în faţă judecăţii, după ce mai înainte fusese dizolvată:

"Având în vedere că din cele arătate de Dl. prim-procuror se constată în fapt din dosar, că în adevăr se recrutau aderenţi numai printre oameni hotărâţi, bărbaţi, femei şi copii, printre plugari, elevi; că se vorbeşte de cuiburi de legionari sau "vulturi albi" de pildă; că e vorba de un stagiu, jurământ sau legământ, de 5 legi fundamentale, dintre care una e ă secretului; că legiunea este organizată milităreşte cu o uniformă, cu un centiron, cu o eşarfă, cu programe de educaţie fizică şi instrucţie militară, exerciţii de semnalizare şi cunoaştere ă alfabetului Morse etc.

Nu se constată însă că cei ce recrutau şi cei recrutaţi au întreprins vreo acţiune împotriva actualei forme de guvernământ statornicită prin Constituţie şi nici nu au întreprins vreo acţiune din care şă rezulte vreun pericol pentru Siguranţă Statului. Că simplul fapt al constituirii într-o asemenea organizaţie nu poate constitui o infracţiune, chiar dacă în concepţia unora ea ar prezenta un pericol, când, atâta vreme cât organizarea n-ă fost ocultă, autoritatea administrativă ar fi putut interveni, fie oprind-o, fie dizolvând-o. Chiar în ipoteza în care ş-ar stabili că organizaţia ă copiat modelul fascist ca formă de alcătuire, încă prin asta membrii ei nu pot fi consideraţi pasibili de pedeapsa pe care o prevede textul pentru care sunt trimişi în judecată fiindcă, în starea statică, o organizaţie, oricare ar fi forma ei, nu prezintă nici un pericol pentru Siguranţă Statului, ea putând face obiectul preocupărilor unor măsuri preventive ă autorităţilor administrative, nu însă ă unor măsuri represive care au intervenit numai atunci când se trece la acţiune (afară de cazul când legea nu prohibă direct forma de organizare).

Ori nu se poate spune că, din împrejurarea că câţiva legionari au mers prin comune pentru ă căpăta aderenţi, îndrumând poporul şă se organizeze, şă aibă încredere în mişcarea legiunii etc., se poate scoate un indiciu că ei intenţionau şă pericliteze Siguranţă Statului - propaganda fiind un mijloc de formarea şi reîmprospătarea cadrelor unei organizaţii politice cum era aceasta şi nici că înjghebarea de ăşă-zise cuiburi, de către elevii de liceu - formaţiuni care nu făceau parte din organizaţia propriu zisă - nu dă nota pericolului pentru Siguranţă Statului dacă se are în vedere că în programul organizaţiei era trezirea conştiinţei naţionale cu precepte de educaţie fizică şi morală care cadrează cu un program şcolar, atât timp cât lipsesc agitaţiunile.

Considerând că nu se poate imputa inculpaţilor că urmăreau prin acţiunea lor schimbarea actualei forme de guvernământ, pentru că din dosar şi e netăgăduit şi de reprezentantul Ministerului public, că atât inculpatul Corneliu Z. Codreanu cât şi ceilalţi precum şi toţi componenţii organizaţiei propovăduiau un braţ tare, în locul partidelor parazite, dar recunoşteau autoritatea regelui, de care se vorbeşte cu tot respectul cuvenit şi ai căror colaboratori, spun foarte des în manifestările lor, vor şă ajungă.

Ori atâta vreme cât era vorba de o colaborare cu capul statului, nu poate fi vorba de o răsturnare ă formei de guvernământ la care guvernul n-ar fi consimţit.

..

Având în vedere că pentru aceste consideraţiuni acţiunea subversivă (care de altfel nu se dovedeşte de nicăieri ă fi o acţiune subversivă) de care sunt acuzaţi inculpaţii nu poate fi încadrată în dispoz. art. 11.

..

Considerând că marşul în Basarabia pus la cale de organizaţie n-ă avut loc, căci nici n-ar fi avut loc dacă autorităţile n-ar fi consimţit; consimţământ pe care de altfel inculpaţii pretind că l-au avut dar că le-ă fost retras mai târziu.

Că în asemenea împrejurări e de prisos şă se mai reţină susţinerile inculpaţilor că ei aveau de scop, în prim rând o punere la încercare ă rezistenţei legionarilor şi în al doilea rând trezirea conştiinţei naţionale în populaţia impregnată de elemente străine.

Având în vedere că ş-ă mai susţinut că toate actele inculpaţilor au ă fi privite în lumina antecedentelor lor.

.

Având în vedere că nici ca dat în dozarea punibilităţii unor infractori nu pot fi citate, actele inculpaţilor Corneliu Zelea Codreanu, Dănilă etc. cât timp nu se stabileşte existenţă faptului pentru care sunt daţi în judecată, fiindcă, antecedentele interesează pentru proporţionarea pedepsei, nu pentru intervenirea ei.

Că astfel fiind, inculpaţii nu sunt vinovaţi de faptele ce lise impută şi prin urmare urmează ă fi achitaţi.

."

**

Ne reîntoarcem bucuroşi la închisoare. Acolo ne facem bagajele şi ăşteptăm şă plecăm. şă ne vină ordinul de punere în libertate. ăşteptăm, 8 seara, 9, 10 ,11, tresărim la fiecare pas care se aude prin curte. adormim cu bagajele făcute.

ă doua zi ăşteptăm iar. Abia ă trei zi auzim că procurorul ă făcut apel şi că, până la noua judecată, vom rămâne arestaţi.

în sfârşit, iar încep şă treacă zilele greu.

*

Pentru vineri, 27 martie 1931, ni se fixează noul termen la Curtea de Apel. Zilele trec din ce în ce mai greu. în sfârşit, iată-ne din nou în dubă spre Palatul de Justiţie. Ne judecăm. Suntem la Curtea de Apel, Secţia ă II-ă. Prezidează dl. Ernest Ceaur Aslan. Aceiaşi apărători îşi fac datoria, combătând cu acelaşi succes teza procurorului Gică Ionescu, care depăşeşte rechizitoriul şău, prin ieşiri insultătoare şi pline de ură.

Pronunţarea se amână câteva zile. înapoi la Văcăreşti. ăşteptăm. Rechemaţi, ni se comunică o nouă achitare, cu unanimitate. Suntem eliberaţi după 87 zile de închisoare. Suntem găsiţi nevinovaţi. Oare cine va pedepsi pe insultătorii noştri? Oare cine ne va răzbuna toate nedreptăţile, loviturile şi toate suferinţele îndurate?

Dar procurorul face recurs. Mai târziu se judecă şi acesta la Casaţie. Suntem din nou achitaţi, cu unanimitate.

***

Iată-ne cu două hotărâri: una ă d-lui Mihalache, prin care "Legiunea Arhanghelului Mihail" şi "Garda de Fier" sunt dizolvate ca organizaţii subversive şi periculoase pentru existenţă statului român, alta ă întregii justiţii româneşti: Tribunal, Curte de Apel şi Casaţie, în unanimitate, după care, tinerii aceştia n-au nici o vină, Legiunea şi Garda nu sunt periculoase întru nimic, nici ordinii publice, nici Siguranţei Statului. Cu toate acestea, sediile noastre rămân sigilate pe mai departe.

Jidănimea, care ă fost din nou înfrântă, tace şi pregăteşte din umbră alte minciuni, alte atacuri, alte infamii.

Doamne! Doamne! Cum nu vede neamul acesta că noi, copiii lui, suntem lăsaţi pradă loviturilor duşmane care curg asupra noastră, una după alta!

Doamne! Doamne! Oare când se va trezi el şi va înţelege toată urgisirea şi cabala îndreptată contra lui, cu vrăjmăşie, pentru ă-l adormi şi răpune!

 

Mişcarea Legionară în Primele Alegeri

IUNIE 1931

 

în aprilie cade guvernul naţional-ţărănesc. Vine guvernul Iorga-Argetoianu.

Legiunea fiind dizolvată, îmi înscriu mişcarea la comisia electorală centrală sub o nouă denumire: "Gruparea Corneliu Z. Codreanu", alegându-mi semn electoral:

 

 

Noua denumire, se înţelege, nu prinde în mase. Popor, presă, duşmani, guvern, tot "Garda de Fier" continuă ă-i zice. şă luăm parte la alegeri. şă nu ni mai spună că de ce nu ne punem în rând cu lumea, de ce nu uzăm de căile legale.

La 1 iunie sunt alegerile. Cu mari sforţări materiale, cu împrumuturi, reuşim şă ne punem candidaturi în judeţe.

începe propaganda. Ceă mai legală şi cea mai delicată. în judeţele în care candidează Ministrul de Război şi Primul Ministru al ţării, noi nu candidăm. Pentru acest motiv, din puţinul cât avem, rupem Focşanii şi Rădăuţii.

în schimb, asupra noastră se reped: guvern, autorităţi, bătăuşi. Ni se opreşte propaganda. La urmă ni se mai fură şi din voturi. Totuşi, obţinem, după o luptă grea, 34.000 de voturi. Se prezintă pe linia întâia Cahulul cu aproape 5.000 de voturi, Turda cu 4.000, Covurluiul cu cele trei secţii: Bereşti, Găneşti, Oancea cu aproape 4.000, Ismail cu 6.000 etc.

De al 15 decembrie 1929, de când am plecat la prima întrunire la Bereşti şi până acum, în iunie 1931, am dus-o într-o luptă şi închisoare continuă. Pe acasă nu ştiu dacă, adunând zi cu zi, am stat două luni.

 

LUPTA DE LA NEAMţ

31 AUGUST 1931

 

După 20 de zile, aflu că ş-ă declarat vacant un loc de parlamentar la jud. Neamţ şi că în curând vor fi alegeri.

Studiez situaţia şi iau hotărârea de ă intra în luptă.

Avusesem în acest judeţ, la alegerile trecute, 1.200 de voturi. Acum se prezentau în alegeri liberalii, naţional-ţărăniştii în cartel cu averescanii, georgiştii etc.

Presa voia şă dea o semnificaţie deosebită acestor alegeri, pentru că lupta va fi încordată şi rezultatul ei va fi succesiunea la guvern.

Se observă concentrări de forţe. Lumea începe ă face chiar pronosticuri. Unii dau victoria liberalilor, alţii naţional-ţărăniştilor. în toiul luptei, unii vor face pariuri. Se înţeleg de la sine, că de noi nici nu se vorbea. Pe capul nostru nu se gândea nimeni şă pună pariuri.

La 25 iulie, dau şi eu ordin de concentrare. Dar noi suntem sleiţi. Nu avem nici cu ce plăti lista. Ne ajută familia Ieşanu pentru plata listei şi tipărirea de manifeste.

Pe la 30 iulie, sunt în Piatra Neamţ şi ăştept sosirea echipelor. Vine fiecare cum poate. Pe jos, cu trenul, cu căruţă. Acum încep şă intre mai în serios în luptă elementele crescute în frăţii, care formează echipe sub comanda legionarilor mai vechi.

După hartă, dau fiecărei echipe câte un sector. Numărul luptătorilor noştri se ridică la un total de 100. Ei pleacă pe jos, cu o credinţă nesfârşită, deşi nu cunosc pe nimeni şi nu ştiu nici ce vor mânca, nici unde vor dormi. Dumnezeu le va purta de grijă, iar nevoia îi va învăţă. La Broşteni pleacă echipa Bănică, profesor Matei, Cosma, la care se vor adăuga câmpulungenii; la Răpciuni, echipa ţocu; la Bicaz, echipa Crânganu; la Tg. Neamţ, Victor Silaghi, Jorjoaia, Stelescu; la Bălţăteşti, Banea, Ventonic, Ifrim, Mihail David; la Roznov, Popovici; la Buhuşi, Păduraru cu Romaşcanii, Hristache Solomon şi inginerul Blănaru; la Crăcăoani, Doru Belimace şi Răţoiu; la Războeni, Valeriu ştefănescu, familia Mihai Crăciun şi Stelian Teodorescu. Alături de aceştia, prof. Ion Z. Codreanu ţinea întruniri în diverse puncte ale judeţului.

Pe alocuri erau şi cuiburi de legionari sub conducerea următorilor: Herghelegiu, Tărâţă, Platon, Loghin, David, Nuţă, Mihai Bicleanu, Ungureanu, Olaru V. Ambrozie, Macovei etc.

Echipele au început şă muncească pe la oameni cu ziua pentru ă căpăta de mâncare. în scurt timp, ele au început şă fie iubite de ţărani.

Naţional-ţărăniştii au venit cu maşini multe. Numai din partea lor sosesc în judeţ şi pleacă în propagandă şapte foşti miniştri. De asemenea, de la liberali.

Din toate categoriile sociale, preoţii se poartă cel mai slab. în judeţele unde se strâmbă crucile de pe biserici, în faţă stăpânirii politicianiste, atee şi jidănite, într-o luptă în care eram singurii care veneam în numele crucii, cu pieptul deschis în faţă monstrului păgân, preoţii din judeţ, cu o excepţie de vreo 3-4, au fost în contra noastră.

în ultima şăptămână, trebuia şă-mi organizez forţele în vederea bătăliei finale. Aveam acum 6 secţii puternice şi 10 slabe.

în discuţia pe care am avut-o cu şefii de echipe, aceştia susţineau că odată ce avem 6 secţii puternice, putem şă ne ridicăm echipele de acolo şi şă le întărim pe cele slabe. Era o părere greşită care ne putea duce la pierderea bătăliei.

Am procedat exact contrar, concentrând forţe în punctele mele puternice; iar la celelalte lăşând numai mici echipe de hărţuială. Adversarii, toţi ş-au grupat greşit. Ei ş-au concentrat în punctele tari ale mele. încât noi am dat bătălia în punctele noastre cele mai tari, iar ei în punctele lor cele mai slabe.

Au fost nimiciţi. Eu am luat în aceste 6 puncte câte 1.000 de voturi de secţie, iar ei câte 200, maximum 300. în acelaşi timp, secţiile lor tari, rămânând fără bună apărare, au fost înjumătăţite de echipele noastre.

în ziua de votare, începând de dimineaţă, am străbătut cu o maşină puternică, însoţit de Totu, 15 secţii devotare din 16.

Noaptea, la ora 12, ş-ă aflat rezultatul, într-un mare entuziasm al maselor ţărăneşti şi al echipelor de legionari şi într-o nemaipomenită deprimare ă politicienilor şi ă jidanilor. Garda: 11.300 voturi; liberalii: 7.000; naţional-ţărăniştii cu averescanii: 6.000; ceilalţi, mult mai puţin.

şi astfel, în prima luptă, în câmp deschis cu forţele coalizate ale politicienilor, legionarii, deşi într-un număr redus şi dispunând de mijloace incomparabil mai mici, izbutesc şă câştige victoria, împrăştiind panică în toţi adversarii.

 

DEMOCRAţIA îMPOTRIVA NEAMULUI

 

îN PARLAMENT

 

în urma acestei alegeri, am intrat în Parlament. Singur, în mijlocul unei lumi duşmănoase. Fără experienţă acestei vieţi parlamentar, fără talentul oratoriei democratice, care cuprinde multă frază goală, dar pompoasă, strălucitoare, gesturi pregătite în oglindă şi o bună doză de obrăznicie. însuşiri cu care poţi străbate, te poţi ridica, dar pe care Dumnezeu n-ă vrut şă mi le dea şi mie. Probabil, pentru ă-mi tăia orice tentaţie care m-ar fi îndemnat şă mă înalţ prin ele.

Nu am depăşit niciodată, tot timpul cât am stat în Parlament, legile bunei cuviinţe şi ă respectului pentru cei mai bătrâni, fie chiar cei mai mari adversari ai mei. N-am batjocorit, n-am luat parte la înjurături, n-am râş de nimeni şi n-am ofensat pe cineva. ăşă că nu m-am putut integra vieţii de acolo. Am rămas un izolat, nu numai datorită faptului că eram singur faţă de ceilalţi, ci un izolat faţă de viaţă aceea.

într-o seară târziu, când şedinţă era pe sfârşite şi băncile aproape goale, mi ş-ă dat cuvântul.

Am căutat şă arăt că ţara aceasta este cotropită de jidănime. Că acolo unde este cotropirea cea mai mare, acolo este şi cea mai înspăimântătoare mizerie omenească: Maramureşul. Că începutul existenţei jidanilor pe pământul nostru, coincide cu începutul morţii românilor. Că în măsura în care numărul lor va creşte, noi vom muri. Că, în sfârşit, conducătorii naţiei româneşti, oamenii veacului democraţiei şi ai partidelor, în această luptă şi-au trădat neamul lor, punându-se în slujba marii finanţe naţionale sau internaţionale jidăneşti.

Arăt că în portofoliul Băncii Marmorosch Blank, acest cuib iudaic de uneltire şi de corupere, sunt trecuţi o bună parte din oamenii politici, oameni pe care această bancă îi "împrumutase" cu bani: dl. Brandsch, subsecretar de stat 111.000 lei; Banca ţărănească ă d-lui Davilla 4.677.000; dl. Iunian 407.000 lei; dl. Madgearu 401.000 lei; dl. Filipescu 1.265.000 lei; dl. Răducanu 3.450.000; Banca Răducanu 10.000.000 lei; dl. Pangal (şeful masoneriei de rit scoţian) 3.800.000 lei; dl. Titulescu 19.000.000 lei. Toţi fruntaşi ai vieţii publice româneşti.

în afară de aceştia mai sunt şi alţii. Sunt mulţi. Sunt toţi, dar n-am putut pune mâna pe listă.

Fiind întrerupt de unul din ei:

- Sunt bani împrumutaţi. O şă plătească.

Răspund:

- Or plăti sau nu, nu ştiu, dar eu vă spun un singur lucru: există obligaţia pe care o are cineva când împrumută bani de la o asemenea finanţă, de ă o satisface când este la guvern, de ă o satisface când este în opoziţie şi, în orice caz, de ă nu lovi în ea când trebuie şă fie lovită.

Citesc apoi o listă din care arăt, fără posibilitate de replică, cum de la război şi până acum statul român ă fost defraudat cu cca. 50 miliarde lei, sub conducerea democraţiei, ă prea cinstitei şi prea perfectei forme de guvernare ă "poporului" prin el însuşi. Conducerea "democraţiei" având la bază ideea "controlului" permanent al poporului în care poporul, marele controlor, este prădat, în timp de 15 ani de guvernare cu fabuloasa sumă de 50 miliarde lei.

Fac apoi observaţiuni critice asupra democraţiei.

La urmă formulez 7 cereri:

1. cer introducere pedepsei cu moartea pentru manipulatorii frauduloşi ai banului public.

Mă întrerupe dl. Ispir, profesor la Facultatea de Teologie:

- D-le Codreanu, d-ta te intitulezi creştin şi purtător al ideii creştine. îţi aduc aminte că susţinerea acestei idei este anticreştină.

Răspund:

- Domnule Profesor, când este chestiunea şă aleg între moartea ţării mele şi aceea ă tâlharului, eu prefer moartea tâlharului. Cred că sunt mai bun creştin dacă nu voi permite tâlharului şă-mi ducă ţara le pieire.

2. Cerem revizuirea şi confiscarea averilor celor care şi-au furat ţara.

  1. Cerem tragerea la răspundere penală ă tuturor oamenilor politici care se vor dovedi că au lucrat în contra ţării, fie sprijinind afaceri incorecte, fie în alt mod.
  2. Cerem împiedicarea pe viitor ă oamenilor politici de ă mai face parte din consiliile de administraţie ale diferitelor bănci sau întreprinderi.
  3. Cerem alungarea cetelor de exploatatori nemiloşi care au venit pe pământul acesta şă exploateze bogăţiile solului şi munca braţelor noastre.
  4. Cerem declararea teritoriului României ca proprietatea inalienabilă şi imprescriptibilă ă neamului românesc.
  5. Cerem trimiterea la muncă ă tuturor agenţilor electorali şi stabilirea unui comandament unic, căruia şă i se supună, într-u singur gând, toată suflarea românească.

***

Acestea sunt cele dintâi încercări de formulare publică ă câtorva măsuri politice pe care el socoteam mai urgente.

Ele nu sunt rodul unei cugetări îndelungate, ă unei frământări ideologice, ci rezultatul unor gânduri momentane asupra ă ceea ce are nevoie neamul românesc, acum, imediat.

Peste 6 luni au apărut câteva mişcări destul de populare, având în program numai cele trei puncte iniţiale: 1. Pedeapsa cu moartea, 2. Revizuirea averilor, 3. Oprirea oamenilor politici de ă intra în consilii - ceea ce înseamnă că le-au mai observat şi alţii ca necesare.

 

CâTEVA OBSERVAşIUNIASUPRA DEMOCRAţIEI

 

Voiesc ca în paginile ce urmează şă fac câteva însemnări trase din experienţă zilnică în ăşă fel încât şă poată fi înţelese de orice legionar tânăr sau muncitor.

Trăim în hainele, în formele democraţiei. Sunt oare bune? încă nu ştim. Un lucru însă îl vedem. îl ştim precis. Că o parte din naţiunile cele mai mari şi mai civilizate din Europa au aruncat aceste haine şi ş-au îmbrăcat în altele noi. Oare şă le fi aruncat de bune? Alte naţiuni fac toate sforţările şă le arunce şi şă le schimbe şi ele. De ce? şă fi înnebunit oare toate naţiunile? şi şă fi rămas numai politicienii români cei mai înţelepţi oameni din lume? Pare că nu-mi vine şă cred.

Cei ce le-au schimbat sau cei ce vor şă le schimbe, desigur că vor fi având fiecare motivele lor.

Dar de ce şă ne ocupăm noi de motivele altora? şă ne ocupăm mai bine de motivele care ne-ar face pe noi, românii, şă ne schimbăm aceste haine ale democraţiei.

Dacă nu avem motive, dacă pentru noi sunt bune, atunci noi le păstrăm, chiar dacă toată Europa le-ar arunca.

Iată însă că nici pentru noi nu sunt bune, pentru că:

1. Democraţia sfarmă unitatea neamului românesc, împrăştiindu-l în partide, învrăjbindu-l şi expunându-l dezbinat în faţă blocului unit al puterii iudaice, într-un moment greu al istoriei sale.

Numai acest argument este atât de grav pentru existenţă noastră, încât ar fi un suficient motiv ca această democraţie şă fie schimbată, cu orice ne-ar putea garanta unitatea, deci viaţă. Căci dezbinarea noastră înseamnă moartea.

2. Democraţia transformă milioanele de jidani în cetăţeni români.

Făcându-i egali cu românii. Dându-le aceleaşi drepturi în stat. Egalitate? Pe ce bază? Noi suntem aici de mii de ani. Cu plugul şi cu arma. Cu munca şi cu şângele nostru. De unde egalitate cu cel ce de abia de 100, de 10 sau de 5 ani, aici? Privind trecutul, noi am creat statul acesta. Privind viitorul, noi românii, avem răspunderea istorică întreagă ă existenţei României Mari. Ei n-au nici una. Ce răspundere pot avea jidanii în faţă istoriei pentru dispariţia statului român?

Prin urmare: nici egalitate în muncă, jertfă şi luptă la crearea statului şi nici egalitate de răspundere pentru viitorul lui. Egalitate? După o veche maximă, egalitate înseamnă ă trata inegal lucrurile inegale. Pe ca bază cer jidanii tratament egal, drepturi politice egale cu ale românilor?

3. Democraţia este incapabilă de continuitate în efort.

Pentru că împărţită în partide care guvernează, câte un an, doi sau trei, este incapabilă de ă concepe şi realiza un plan de lungă durată. Un partid anulează planurile şi eforturile celuilalt. Ce ş-ă conceput şi clădit de unul azi, se dărâmă în ziua următore de altul.

într-o ţară în care este nevoie de construcţie, al cărei moment istoric este însăşi construcţia, acest dezavantaj al democraţiei este o primejdie. Ca într-o gospodărie în care ş-ar schimba în fiecare an stăpânii, venind fiecare cu alte planuri, stricând ce au făcut unii şi apucându-se de alte lucruri care şi ele şă fie stricate de cei ce vor veni mâine.

4. Democraţia pune în imposibilitate pe omul politic de ă-şi face datoria către neam.

Omul politic de cea mai mare bunăvoinţă devine în democraţie sclavul partizanilor şăi, întrucât, ori le satisface poftele personale, ori aceştia îi distrug gruparea. Omul politic trăieşte sub tirania şi permanenta ameninţare ă agentului electoral.

El e pus în situaţia de ă alege: ori desfiinţarea muncii sale de o viaţă, ori satisfacerea partizanilor. şi atunci omul politic le satisface poftele. Dar nu din buzunarul şău, ci din buzunarul ţării. Crează posturi, funcţii, misiuni, comisiuni, sinecure, toate puse în sarcina bugetului ţării, care apasă tot mai mult pe spinarea, din ce în ce mai istovită, ă poporului.

5. Democraţia este incapabilă de autoritate. Pentru că îi lipseşte puterea sancţiunii. Un partid nu ia măsuri în contra partizanilor lui, trăind din afaceri scandaloase de milioane, din hoţie şi pradă, de frică şă nu-i piardă. Nici împotriva adversarilor, de frica acestora şă nu-i demaşte propriile afaceri şi incorectitudini.

6. Democraţia este în slujba marii finanţe. Din cauza sistemului costisitor şi ă concurenţei dintre diferite grupări, democraţia cere şă fie alimentată cu bani mulţi. Ca o consecinţă firească ajunge sluga marii finanţe internaţionale jidăneşti care o subjugă, plătind-o.

în modul acesta soarta unui neam este dată pe mâna unei caste de bancheri.

 

ELECţIUNE, SELECţIUNE şI EREDITATE

 

Poporul nu se conduce după voinţă lui: democraţia. Nici după voinţă unei persoane: dictatura. Ci după legi. Nu e vorba de legile făcute de oameni.

Sunt norme, legi naturale de viaţă şi norme, legi naturale de moarte. Legile vieţii şi legile morţii. O naţiune merge la viaţă sau la moarte după cum respectă pe una sau pe alta din aceste legi.

*

Rămâne un lucru de stabilit. Cine, din mijlocul unei naţiuni, poate înţelege sau intui aceste norme? Poporul? Mulţimea? Cred că i se cere prea mult. Mulţime nu înţelege nici alte legi mai mărunte. Nu numai că nu le poate prinde ea din văzduh, dar trebuie şă i se explice multă vreme, şă i se repete în mod insistent, şă fie chiar pedepsită, pentru ă le putea înţelege.

Iată câteva legi imediat necesare vieţii ei, pe care le înţelege cu greu: că în caz de boală infecţioasă, trebuie izolarea bolnavului şi dezinfecţie generală; că în casă e nevoie şă intre soarele, deci trebuie ferestre mari; că vitele, dacă sunt îngrijite şi hrănite mai bine, dau mai mult pentru hrana omului etc.

Dacă mulţimea nu poate înţelege sau înţelege cu greu câteva legi imediat necesare vieţii ei, cum îşi poate imagina cineva că mulţimea, care în democraţie trebuie şă se conducă pe ea, va putea înţelege cele mai dificile legi naturale, va putea intui cele mai fine şi mai imperceptibile norme de conducere omenească, norme care o depăşesc pe ea, viaţă ei, necesităţile vieţii ei, care nu i se aplică direct ei, ci care se aplică unei entităţi superioare ei: năţiunea?

Dacă pentru ă face cineva pâine trebuie şă fie specializat, dacă pentru ă face ghete, pentru ă face pluguri, pentru ă face agricultură, pentru ă conduce un tramvai, trebuie specializare; pentru cea mai grea conducere, aceea ă unei naţiuni, nu trebuie o specializare? Nu trebuiesc anumite însuşiri?

Concluzia: un popor nu se conduce prin el însuşi, ci prin elita lui. Adică prin acea categorie de oameni născuţi din şânul şău cu anumite aptitudini şi specialităţi.

După cum albinele îşi cresc "regina", tot astfel un popor trebuie şă-şi crească elita lui.

La fel mulţimea, în nevoile ei, apelează la elita ei, la înţelepţii satului.

*

Cine alege această elită? Mulţimea?

Pentru orice "idei" sau pentru orice candidat la guvernare, se pot capta oameni. Se pot câştiga voturi. De aceea, nu depinde de înţelegerea de către popor ă acelor "idei", "legi" sau "oameni", ci de cu totul altceva: de măiestria oamenilor în ă capta bunăvoinţă mulţimii.

Mulţimea e cea mai capricioasă şi cea mai nestabilă în păreri. De la război încoace aceeaşi mulţime ă fost rând pe rând: averescană, liberală, naţionalistă, naţional-ţărănistă, iorghistă etc. Ridicând în slavă pe fiecare, ca după un an şă-l scuipe, recunoscându-şi prin aceasta propria greşeală, rătăcire şi incapacitate. Criteriul ei de alegere este: "şă mai încercăm şi pe alţii". Deci alegerea se face nu după studiere şi cunoaştere, ci la noroc şi la întâmplare.

Două idei contrarii. Una cuprinde adevărul şi cealaltă minciuna. Se caută adevărul. Adevărul nu poate fi decât unul. Se pune la vot. Una întruneşte 10.000 de voturi, alta 10.050. Este oare posibil ca 50 de voturi în plus sau în minus şă determine adev